Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1113/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1113/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 25-11-2013 în dosarul nr. 15285/118/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
DECIZIA CIVILĂ NR. 1113/CM
Ședința publică din 25 noiembrie 2013
Completul de judecată constituit din:
PREȘEDINTE - VANGHELIȚA T.
JUDECĂTOR - G. L.
JUDECĂTOR - M. G.
Grefier - A. B.
Pe rol soluționarea recursului civil formulat de recurenta pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A., cu sediul în C., ., nr.2, împotriva sentinței civile nr.2255, pronunțată de Tribunalul C. la data de 10 mai 2013, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă B. O., cu domiciliul în C., ., ., ., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal efectuat în cauză, se prezintă pentru recurenta pârâtă, consilier juridic P. A., în baza delegației de reprezentare fără număr și dată, pe care o depune la dosar și, în anexă, în copie, procura judiciară nr. 475 din 07 martie 2013 autentificată la BNP Asociați „Etica” din București și a celei deja depusă la dosar (fila 11), lipsind intimata reclamantă.
Procedura de citare este legal îndeplinită cu respectarea dispozițiilor art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.
Grefierul se referă asupra cauzei învederând că recursul este declarat și motivat în termen legal; motivele de recurs au fost comunicate; nu a fost formulată întâmpinare în cauză; după care:
Reprezentantul convențional al recurentei pârâte depune la dosar, în copii conform cu originalul, contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 nr. 2836/200 din 28.12.2006 și act adițional la contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 nr. 370 din 20.06.2008, într-un singur exemplar. Face trimitere la articolele din contractul colectiv de muncă depus, respectiv art.30, art.71, art.82 și art.83 care reglementează drepturile bănești solicitate în cauză.
Instanța, din oficiu, pune în discuție legalitatea soluționării recursului în raport de motivarea instanței de fond și a dispozitivului, având în vedere că s-au solicitat drepturi bănești privind Prima de Ziua Feroviarului și s-a analizat în raport de art. 41 alin.3 din contractul colectiv de muncă.
Reprezentantul convențional al recurentei pârâte, având cuvântul, pune concluzii de admitere a excepției de nelegalitate.
Face un scurt istoric al speței.
Consideră că se impune admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
Prin cererea adresată Tribunalului C. la data de 19.12.2012 și înregistrată cu nr._ reclamanta B. O. a chemat în judecată pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă "CFR Marfă” S.A. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta să plătească reclamantei drepturile salariale reprezentând diferențele de salariu rezultate dintre salariul de bază brut negociat în cuantum de 700 de lei pentru clasa 1 de salarizare conform art.41 alin. 3 Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi valabil pentru anii 2008 – 2010, prelungit prin act adițional până la data de 31.12.2010 față de salariul plătit efectiv, astfel salariul plătit efectiv de 570 lei pentru clasa 1 de salarizare pentru perioada 28.09._10.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că este salariată a pârâtei, iar în perioada 28.09._10 a beneficiat de un salariu de încadrare calculat pentru o valoare a salariului de baza minim brut de 570 lei, respectiv 600 lei pentru perioada 01.04._10, în baza Actului Adițional la CCM înregistrat sub nr. 5760/29.04.2010 care a modificat salariile de baza brute anterioare, începând cu data de 01.04.2010 pana la data de 31.12.2010.
Conform Contractul Colectiv de munca Unic la Nivel de Ramura Transporturi nr. 722 valabil pentru anii 2008-2010, art. 41, alin. 3 litera a, salariul de baza minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01.01.2008 si negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/luna, este de 700 lei, adică 4,12 lei/ora, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adausuri sau indemnizații incluse în acesta. Litera b a aceluiași articol 41 prevede ca părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități si unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de baza minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulate la art. 41, pct. 3 lit. a, pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, adică 700 lei si nu 570 lei pentru perioada 28.09._10, respectiv 600 lei pentru perioada 01.04._10 cât le-a acordat pârâta.
În calitate de angajator pârâta nu a calculat și nu a plătit reclamantei drepturile salariale calculate la salariul de baza minim brut de 700 lei stabilit la nivelul ramurii transporturi (valabil de la 01.01.2008), încălcând astfel prevederile art. 40 alin. 2 lit. c din Codul Muncii.
În aceste condiții, pârâta avea obligația să acorde reclamanților salariul de încadrare calculat la o valoare a salariului de baza minim brut de 700 lei și nu la o valoare de 570 lei, respectiv de 600 lei.
În drept, au fost invocate CCM nr. 722 din 24.01.2008, Unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, Codul Muncii, Legea 130/1996 privind contractul colectiv de muncă
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca fiind, neîntemeiată.
A invocat pârâta excepția prescripției dreptului la acțiune în conformitate cu art. 268 lit. e din Codul muncii, potrivit căruia în termen de 6 luni de zile reclamanții trebuiau sa introducă acțiunea, fiind vorba de neexecutarea contractului colectiv de munca ori "a unor clauze ale acestuia".
S-a mai invocat excepția prescripției prevăzute de art.268 alin.1 lit.d și c Codul muncii
Pe fondul cauzei a arătat că pe perioada în care se solicită diferența de salariu societatea pârâta a avut contract valabil încheiat la nivel de unitate ale cărui prevederi sunt obligatorii pentru părți.
Referitor la temeiul legal în baza căruia reclamanta și-a întemeiat acțiunea se arată că potrivit art.229 alin.4 din Codul Muncii (4)Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților de unde se subînțelege că se pot respecta clauzele acestora doar în condițiile compatibilității lor cu legislația României.
Raportat la dispozițiile art.247 Codul muncii obligația legală de a aplica dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior incumbă doar în cazul în care la nivel de angajator nu există contract colectiv de muncă.
S-a mai învederat că veniturile societății sunt constituite exclusiv din venituri proprii și nu din alocații bugetare iar în anii 2007, 2008, 2009 și 2010 veniturile nu au asigurat nici măcar cheltuirea tuturor cheltuielilor, astfel încât anii fiscali în cauză au fost încheiați în pierdere.
S-a mai arătat totodată că la nivelul societății nu există meserii și funcții care au ca încadrare clasa I de salarizare, iar reclamanta a beneficiat de un salariu tarifar cu mult mai mare decât cel de 700 de lei
Soluționând pe fond cauza, Tribunalul C. a pronunțat sentința civilă nr. 2255 din 10.05.2013, prin care a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la acordarea contravalorii tichetelor de masă aferente perioadei aprilie 2009– 18.12.2009.
A fost respinsă cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata contravalorii tichetelor de masă aferente perioadei aprilie 2009– 18.12.2009 ca prescrisă.
A fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune întemeiat pe disp. art.268 alin.1 lit.e Codul muncii.
A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta B. O., în contradictoriu cu pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă S.A.
A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a următoarelor drepturi salariale, actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală la data plății efective:
- salariul suplimentar aferent anilor 2009- 2010, egal cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie 2009, 2010;
- prima pentru Ziua Feroviarului aferentă anului 2010, echivalentă cu salariul de bază la nivelul clasei I de salarizare;
- primele de Paști 2010 și C. 2009, 2010, echivalente cu salariul de bază la nivelul clasei I de salarizare;
- contravaloarea tichetelor de masă aferente perioadei 19.12._11.
Au fost respinse restul pretențiilor ca nefondate.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut:
Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta prin întâmpinare:
Prevederile art. 268 alin 1 lit. e din Codul muncii invocate de pârâtă, privind termenul de prescripție de 6 luni nu sunt incidente în cauză, deoarece reclamanții solicită plata unor drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă, iar aceste drepturi nu sunt născute din neexecutarea contractului colectiv de muncă, ci au la bază salariul din cadrul societății pârâte. Neplata acestora nu se circumscrie sferei neexecutării contractului colectiv de muncă pentru a putea fi încadrată în prevederile art. 268 al. 1 lit. e din Codul muncii, ci se circumscrie în art. 268 al. 1 lit. c din Codul muncii. Termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 268 al. 1 lit. e din Codul muncii se referă la alte neexecutări ale contractului colectiv de muncă decât cele de natură salarială care sunt prevăzute la lit. c a aceluiași articol și care constituie o dispoziție specială în raport de dispoziția prevăzută la lit. e, care constituie dispoziția generală referitoare la neexecutarea contractului colectiv de muncă.
Cu privire la fondul cauzei tribunalul a apreciat că cererea este întemeiată în parte.
Astfel, conform art.41 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010 încheiat la 19.12.2007, conform art.10 și art. 11 din Legea nr.130/1996, republicată, înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr.722/03/24.01.2008, aplicabil și la nivelul unității pârâte potrivit Anexa 5 poziția 10 din contract, părțile au convenit că se stabilesc următorii coeficienți minimi de ierarhizare, pentru următoarele categorii de salariați:
A. - muncitori
1. necalificați 1,0;
2. calificați 1,5;
B. - personal administrativ încadrat pe funcții, pentru care condiția de pregătire este
1. liceală 1,4;
2. postliceală 1,45;
C. - personal de specialitate încadrat pe funcții, pentru care condiția de pregătire este
1. postliceală 1,5;
2. școala de maiștri 1,6;
D. - personal încadrat pe funcții, pentru care condiția de pregătire este
1. studii superioare: subinginer 1,8;
2. studii superioare: inginer debutant
(primele 6 luni de activitate) 1,8;
3. studii superioare: inginer 2,0.
Coeficienții minimi de ierarhizare prevăzuți anterior se aplică la salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stabilit prin art. 41 alin. (3) lit. a) din același contract.
Conform art. 41 alin. (3) lit. a) din același contract salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Prin aceeași convenție s-a stabilit că părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41 pct. (3) lit. a) pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art.41 pct. (1) din același contract colectiv de muncă.
În același contract se mai prevede că pe toată perioada de valabilitate a contractului colectiv, în fiecare an începând cu luna octombrie, părțile semnatare se vor întruni în vederea negocierii și stabilirii noului salariu de bază minim brut și a altor drepturi salariale ce vor fi aplicate cu începere din data de 1 ianuarie a anului următor.
Tribunalul a apreciat că cererea reclamantei este întemeiată.
Contractul colectiv de muncă, astfel cum este prevăzut de Legea nr.130/1996 și de Codul muncii, este un act sui generis, fiind în același timp act juridic (contract, convenție), sursă de drepturi și obligații subiective și reciproce ale părților și totodată, izvor de drept, fiind, sub acest aspect, o normă convențională negociată.
Ca orice contract și contractul colectiv de muncă presupune autonomia de voință a partenerilor sociali între care se încheie, prin aplicarea principiului libertății contractuale; el reprezintă legea părților.
Dacă cu prilejul încheierii lui, el se încheie ca un contract, cu ocazia aplicării sale, contractul colectiv de muncă reprezintă o reglementare, deci o lege a părților.
În acest sens, art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 și art. 236 alin. 4 din Codul muncii prevăd că, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, contractele colective de muncă reprezintă legea părților.
Pârâta, semnatară a contractului colectiv de muncă anterior menționat, nu poate să refuze îndeplinirea obligațiilor asumate invocând dificultăți financiare sau orice alte motive, inclusiv faptul că ar fi fost agent economic monitorizat.
Prin încheierea contractului colectiv, dreptul muncii devine un drept negociat, de origine convențională, creat de angajatori și salariați, în funcție de condițiile economice și sociale precum și de interesele celor două părți.
Clauzele fiecărui contract colectiv de muncă are valoare normativă; ele alcătuiesc un „drept al muncii” propriu al celor care îl încheie.
Potrivit legii, contractul colectiv de muncă se încheie între angajator, pe de o parte și salariați, de cealaltă parte (art. 236 alin. 1 din Codul muncii, art. 1 alin. 1 și art. 14 din Legea nr. 130/1996), în urma unei negocieri colective.
Această negociere presupune ample discuții și tratative, o comunicare între cei doi parteneri sociali, ocazie cu care angajatorul trebuia să aibă în vedere și să pună în discuție tocmai aceste dificultăți economico-financiare invocate în apărare.
După încheierea și ., aceste contracte colective de muncă urmează a se executa, având putere de lege între părțile contractante (art. 236 alin. 4 Codul muncii coroborat cu art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996).
Executarea presupune aducerea la îndeplinire a clauzelor contractuale, respectarea drepturilor și obligațiilor asumate.
Art. 243 din Codul muncii și art. 30 din Legea nr. 130/1996 prevăd că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie și, că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați.
Acestea sunt dispozițiile speciale ce reglementează sfera de executare și aplicare a contractului colectiv de muncă și nu dispozițiile generale invocate de recurentă.
Este o aplicare a principiului potrivit căruia norma specială derogă de la norma generală - specialia generalibus derogant.
Aceste norme speciale se aplică ori de câte ori ne aflăm în fața unui caz ce intră sub incidența prevederilor sale, cum este cazul în speța de față.
În conformitate cu dispozițiile art. 244 din Codul muncii și ale art. 31 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, clauzele unui contract colectiv de muncă pot fi modificate pe tot parcursul executării lui, în condițiile legii, ori de câte ori părțile convin acest lucru, modificare care face, de asemenea, obiectul unei negocieri.
Aceasta este calea pe care ar putea eventual pârâta să o urmeze dar în nici un caz nu poate refuza să execute obligațiile asumate prin contract.
În consecință, susținerile pârâtei în sensul că, în privința angajaților săi, acest contract colectiv de muncă nu se aplică, precum și faptul că reclamanta nu este încadrată la nivelul clasei 1 de salarizare, nu sunt întemeiate. Cu privire la susținerile pârâtei că nici unul dintre salariații săi nu este încadrat la nivelul clasei 1 de salarizare tribunalul apreciază că acesta aspect nici nu este relevant în cauză atât timp cât toate salariile angajaților pârâtei se calculează prin raportare la clasa 1 de salarizare.
Potrivit art. 4 alin. l din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi nr. 722/2008, acesta se aplică până la 31 decembrie 2010 și conform alin. 2, dacă nu a fost denunțat de niciuna din părți cu 30 de zile înainte de data expirării, valabilitatea lui se prelungește până la încheierea unui nou contract, dar nu mai mult de 12 luni, respectiv cu încă un an calendaristic.
Pârâta nu a probat faptul că acest contract colectiv de muncă ar fi fost denunțat în condițiile anterior enunțate, astfel că, acesta este aplicabil până la 31 decembrie 2011, așa cum prevăd și dispozițiile tranzitorii din art. 2 ale Legii nr. 40/2011, de modificare a Codului muncii.
Chiar dacă potrivit art. 128 și 133 din Legea nr. 62/2011 nu mai este prevăzută posibilitatea încheierii de contracte colective de munca la nivel de ramură, ci doar la nivel de sector de activitate, vechile contracte colective de muncă încheiate la nivel de ramură, valabile până la 31 decembrie 2011, produc efectele prevăzute în fostul art.241 din Codul muncii, sub imperiul căruia au fost încheiate, conform art. 2 din Legea nr.40/2011.
Susținerile pârâtei nu pot fi luate in considerare. Este adevărat că reprezentanții salariaților, care au participat la negocierea contractului colectiv de munca la nivel de unitate, nu au contestat clauzele acestuia, printre care si stabilirea salariului de baza brut la suma de 570 lei. însă salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovita de nulitate.
Prin urmare, întrucât contractul colectiv de munca la nivel de ramura constituie legea părților iar prevederile acestuia referitoare la stabilirea salariului minim brut de baza erau obligatorii pentru părțile semnatare si favorabile salariaților, reprezentanții lor nu puteau negocia si renunța la drepturile celor pe care-i reprezentau, dat fiind dispozițiile art. 38 din Codul muncii.
Instanța va înlătura totodată si apărarea pârâtei potrivit căreia prin admiterea acțiunii s-ar ajunge la o diminuarea salariului reclamantei atât timp cât aceasta a încasat drepturi salariale superioare sumei de 700 de lei deoarece diferența salarială se calculează în baza coeficientului de ierarhizare aplicat clasei salariale, iar pârâta a plecat în calcularea drepturilor salariale de la suma de 570 lei și nu de la 700 de lei corespunzător clasei de salarizare.
Așa fiind, pârâta va fi obligată la plata către reclamantă a drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite calculate prin luarea în considerare a unui salariu de bază minim brut corespunzător clasei 1 de salarizare de 700 lei și cele efectiv încasate calculate prin luarea în considerare a unui salariu de bază minim brut corespunzător clasei 1 de salarizare de 570 lei (pentru perioada 10.08.2009 – 31.03.2010), respectiv de 600 lei (pentru perioada 01.04.2010 – 17.03.2010).
Referitor la solicitarea reclamanților de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor datorate și actualizarea în funcție de rata inflației a acestor sume tribunalul apreciază că aceasta este întemeiată.
În acest sens tribunalul reține că în această situație există două daune distincte, având cauze diferite: una are ca temei juridic art.1088 alin.1 vechiul cod civil combinat cu art.1082 vechiul cod civil, iar cealaltă art.998 vechiul cod civil(vechiul cod civil este aplicabil raportului juridic dedus judecății față de prevederile art.6 din noul cod civil).
Astfel, pe lângă dobânda legală ca daună moratorie, creditorul poate pretinde și alte daune ce au caracter compensatoriu și care sunt menite să acopere prejudiciul cauzat prin erodarea creanței sale din cauza inflației după ce a ajuns la scadență. Valoarea acestui din urmă prejudiciu constă în diferența dintre valoarea nominală a creanței și valoare sa reală la data executării.
Actualizarea cu rata inflației este fundamentată față de natura și scopurile diferite ale celor două instituții. Astfel, dobânda este prețul lipsei de folosință, iar actualizarea cu rata inflației urmărește păstrarea valorii reale a obligației bănești.
În ce privește data de la care începe să curgă dobânda legală aferentă despăgubirilor la care este îndreptățită reclamanta tribunalul a apreciat că aceasta este data punerii în întârziere a debitorului, astfel cum prevede art.1081 cod civil, care în cazul de față este data formulării cererii de chemare în judecată a pârâtei pentru plata acestor despăgubiri, respectiv data de 19.12.2012.
În termen legal, împotriva sentinței civile nr. 2255 din 10.05.2013 pronunțată de Tribunalul C. a declarat recurs S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFT „Marfă” S.A.
Recurenta pârâtă critică pentru nelegalitate hotărârea recurată, întrucât în mod nelegal a fost respinsă excepția prescrierii dreptului material la acțiune.
Învederează că reclamanta solicită acordarea retroactivă a unor drepturi ce izvorăsc din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi 2008-2010, iar potrivit art.268 alin.1 lit.”e” din codul muncii republicat, „cererile privind soluționarea unui conflict de muncă, în cazul neexecutării Contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.”
Termenul de 6 luni prevăzut de art.268 alin.(1) lit.”e” Codul muncii republicat, are în vedere faptul că orice conflict colectiv „trebuie să-și găsească soluționarea într-un termen rezonabil”, îndeplinindu-se astfel un principiu constituțional statuat de art.21 din Constituție, Contractele Colective de Muncă produc efecte numai pe perioada pentru care au fost încheiate, astfel că, acestea fiind expirate, nu mai pot produce efecte juridice.
Critică hotărârea recurată pentru nelegalitate, întrucât nu a fost soluționată excepția prescrierii dreptului material la acțiune având în vedere prevederile art.268 alin.(1) lit.”d” din Codul muncii.
Potrivit art.268 alin.1 lit.”d” Codul muncii, respectiv art.268 alin.1 lit.”d” Codul muncii, în forma anterioară aplicării Legii nr.40/2011, cererile de constatare a nulității unor clauze ale contractelor colective de muncă pot fi formulate pe toată durata valabilității și existenței contractelor.
Cererea privind plata diferențelor salariale este vădit nefondată, urmând să se constate nelegalitatea hotărârii recurate, pentru următoarele motive:
Astfel, fiind invocate prevederile contractuale stabilite prin mai multe contracte colective de muncă, de grad diferit, instanța a fost investită să soluționeze cauza, prin prisma dispozițiilor contractuale aplicabile în perioada interesată.
Or, reținând dispozițiile legale prevăzute de art.229 alin.4 Codul muncii, potrivit cărora „Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților” și înlăturând apărările pârâtei SNTFM „CFR Marfă” S.A. privind aplicabilitatea în perioada 2009-2010 a Contractului colectiv de muncă încheiat la Nivel de R. Transporturi 2008-2010, întrucât acest contract și-a încetat aplicabilitatea la data de 31.12.2010, în sentința recurată sunt cuprinse motive contradictorii privind aplicabilitatea prevederilor contractuale, după cum urmează:
Dacă în privința diferenței drepturilor salariale solicitate de reclamantă, prin aplicarea prevederilor art.41 alin.3 din Contractul colectiv de muncă la nivel de R. Transporturi 2008-2010, se va aprecia că cererea este neîntemeiată, prin prisma acordării de către angajator a drepturilor salariale la care s-a obligat prin Contractul individual de muncă, încheiat în temeiul Contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, aplicabil în perioada solicitată.
Mai mult, din interpretarea probelor administrate, instanța nu a reținut că salariul de bază brut acordat reclamantei în temeiul Contractului individual de muncă și Contractul colectiv de muncă ce a reglementat raporturile juridice de muncă între părți în perioada 2009-2010 este mai mare decât cel solicitat, prin aplicarea dispozițiilor art.41 alin.3 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
Or, potrivit art.159 alin.1 Codul muncii, salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza Contractului individual de muncă.
Potrivit art.162 alin.1 Codul muncii, nivelurile salariale minime se stabilesc prin contractele colective de muncă aplicabile, iar în temeiul art.159 alin.2 Codul muncii, salariul individual se stabilește prin negocieri individuale între angajator și salariat.
Mai mult, sentința recurată cuprinde motive contradictorii de respingere a capătului de cerere privind neaplicarea Contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, prin prisma interdicției creării pe cale juridică a unei legi no (lex tertia), ori prin combinarea unor dispoziții mai favorabile din mai multe legi. În materie contractuală, instanța de fond intervine asupra contractelor de muncă încheiate și înregistrate cu respectarea dispozițiilor legale, în sensul combinării și interpretării unor dispoziții contractuale, în vederea obținerii unor legi terțiare.
Analizând sentința recurată în baza motivelor de recurs invocate,Curtea constată următoarele:
Articolul 261 pct. 5 Cod procedură civilă prevede obligația pentru instanța de judecată de a arăta în cadrul hotărârii motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților.
Motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să nu se rezume la o înșiruire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile formulate de către părți, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv. Hotărârea este casabilă dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție, însă, în dispozitiv instanța s-a oprit la o soluție contrară.
În cauza dedusă judecății, deși reclamanta a solicitat:
- salariul suplimentar pentru anii 2009,2010, 2011 echivalentul unui salariu de bază de încadrare al salariatului pe luna decembrie a anului pentru care se acordă în baza prevederilor art. 30 alin.1 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de G. de Unități din Tranportul Feroviar pe anii 2006-2011, prelungit cu 2 acte adiționale;
- prima acordată de „Ziua Feroviarului” pentru anii 2010-2011;
- ajutorul material cu ocazia sărbătorilor de Paști pentru anul 2010 și 2011;
- ajutorul material cu ocazia sărbătorilor de C. 2009,2010 și 2011;
- tichetele de masă pentru anii 2009-2011;
- plata drepturilor ce i se cuvin să fie actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Instanța de fond, soluționând cauza, prin dispozitivul hotărârii recurate a admis drepturile bănești solicitate pe perioada menționată, însă considerentele hotărârii nu fac referire la aplicarea dispozițiilor art. 41 alin.3 din contractul Colectiv de Muncă la nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010 încheiat la 19.12.2007, prevederi care nu au fost solicitate să fie aplicate în prezenta cauză de către reclamantă.
Întreaga motivare a sentinței civile nr. 2255 din 10.05.2013 se referă la aplicarea acestor dispoziții, care sunt în contradicție totală cu dispozitivul hotărârii, în baza căruia s-au acordat drepturi bănești, referitoare la prima de C., Ziua Feroviarului și salariul suplimentar.
Este adevărat că art. 41 alin.3 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de R. Transporturi se referă la acordarea de drepturi salariale ce reprezintă diferența de salariu dintre salariul brut negociat, în cuantum de 700 de lei pentru clasa I de salarizare și salariul efectiv plătit, drepturi salariale care sunt diferite de cele solicitate prin prezenta cerere de chemare în judecată.
În această situație, în baza art. 312 Cod procedură civilă Curtea va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul C. în limitele învestirii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul civil formulat de recurenta pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A., cu sediul în C., ., nr.2, împotriva sentinței civile nr.2255, pronunțată de Tribunalul C. la data de 10 mai 2013, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă B. O., cu domiciliul în C., ., ., ..
Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul C..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 noiembrie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
VANGHELIȚA T. G. L. M. G.
Grefier,
A. B.
Jud.fond I.D.F.
Red.dec.jud.V.T. 24.12.2013
Tehnored.gref.M.C. 07.01.2014/3 ex.
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
C., ., județ C., cod poștal -_,
Tel.0241-_ int.144, 196 sau 0241-_; fax: 0241-_
Dosar nr._
Data emiterii adresei: 27.11.2013
C ă t r e
TRIBUNALUL C.
Vă înaintăm alăturat dosarul nr._, recurs civil formulat de recurenta pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A., cu sediul în C., ., nr.2, împotriva sentinței civile nr.2255, pronunțată de Tribunalul C. la data de 10 mai 2013, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă B. O., cu domiciliul în C., ., ., ., având ca obiect drepturi bănești, întrucât Curtea, prin decizia civilă nr. 1113/C din 25.11.2013 a decis:
„Admite recursul, casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul C.. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 25.11.2013.”
Dosarul conține un nr. de .file și are atașat dosarul nr._ al Tribunalului C. (81 file).
PREȘEDINTE DE COMPLET,Grefier,
Judecător VANGHELIȚA TASEAna B.
- 2 ex. -
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 207/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
