Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 823/2013. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 823/2013 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 30-09-2013 în dosarul nr. 1619/118/2013
dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ nr. 823/CM
Ședința publică din 30 Septembrie 2013
Complet specializat pentru cauze privind
conflictele de muncă
PREȘEDINTE - G. L.
JUDECĂTOR - M. G.
JUDECĂTOR - VANGHELIȚA T.
Grefier - M. G.
Pe rol judecarea recursului civil declarat de recurenta pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFA –„CFR MARFĂ” S.A. – cu sediul în București, ..38, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 2053 din 24.04.2013 pronunțată de Tribunalul C.-Secția I civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți A. G., A. G., A. C., A. B., B. T., B. D., B. D., C. M., C. I., C. N., C. N., C. Ș., C. M., C. V., C. D., C. N., C. M., C. P., C. C. A., D. C., D. A., D. N., E. L., F. A., G. S., G. C., I. I., I. I., M. G., N. G., N. M., N. I., N. I., O. D., P. M., P. T., P. G., P. D., R. B., R. T., S. M., S. T., Ș. I., T. M., T. A., T. R., T. G., V. M., V. N., Z. A., reprezentați prin S. L. AL SALARIAȚILOR DIN REVIZIA DE VAGOANE-PALAS prin C. P., cu sediul în C., . nr.287, județul C., acțiunea având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut, în ședință publică, se prezintă dl. C. P. care se legitmează cu C.I., . nr._ eliberată de SPCLEP C. la data de 16.07.2009 pentru intimații reclamanți, lipsind recurenta pârâtă S.N.T.F.M. -CFR Marfă S.A.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință prin care s-au evidențiat că procedura de citare este legal îndeplinită cu respectarea dispozițiilor art. 87 și urm. C. pr. civ., că recursul este declarat și motivat în termenul prevăzut de lege, scutit de taxă judiciară de timbru, solicitându-se judecata cauzei și în lipsă conform art. 242 pct.2 Cod proc.civilă.
Întrebat fiind de instanță, reprezentantul intimaților reclamanți precizează că nu mai are alte cererii de formulat sau excepții.
Instanța, constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat ori excepții de invocat, consideră dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul părților asupra recursului.
Având cuvântul, reprezentantul intimaților reclamanți solicită respingerea recursului arătând că reclamanți sunt îndreptățiți la drepturile salariale solicitate prin acțiune la instanța de fond.
Curtea, considerându-se lămurită, în conformitate cu disp. art. 150 C. pr. civ., declară dezbaterile închise și rămâne în pronunțare asupra recursului .
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C. la 11.02.2013, reclamanții A. G., A. G., A. C., A. B., B. T., B. D., Bucuresteanu D., C. M., C. I., Capatana N., C. N., C. S., C. M., C. V., C. D., C. N., C. M., C. P., C. C. A., D. C., D. A., D. N., E. L., Focsaneanu A., G. S., G. C., I. I., I. I., M. G., N. G., N. M., N. I., N. I., O. D., P. M., P. T., P. G., P. D., R. B., R. T., S. M., S. T., S. I., T. M., T. A., T. R., T. G., V. M., V. N. și Zainescu A. prin S. L. al Salariaților din Revizia de Vagoane Palas prin C. P. au chemat-o în judecată pe pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să oblige pârâta la plata drepturilor bănești reprezentând salariul suplimentar pentru anul 2010, prima de Ziua Feroviarului pentru anul 2010, primele de Paști 2010 și C. 2010.
Prin sentința civilă nr. 2053/24.04.2013, Tribunalul C. a respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a Sindicatului L. al Salariaților din Revizia de Vagoane Palas, excepția prescrierii dreptului la acțiune și excepția inadmisibilității formulării acțiunii ca nefondate, a admis acțiunea reclamanților, obligând pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă S.A. la plata către fiecare reclamant a salariului suplimentar aferent anului 2010, egal cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie 2010, a primei pentru Ziua Feroviarului aferentă anului 2010, echivalentă cu salariul de bază la nivelul clasei I de salarizare și a primelor de Paști 2010 și C. 2010, echivalente cu salariul de bază la nivelul clasei I de salarizare.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că pentru plata salariului suplimentar, reclamanții au invocat prevederile art. 30 alin.1 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de grup de unități din transportul feroviar, potrivit cu care pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, dupa expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Pentru drepturile pretinse ca primă de Ziua Feroviarului, de P. și C., prima instanță a reținut că dispozițiile art. 71 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate grup mde unități în perioada 2007-2008 au prevăzut că pentru acestea evenimente se va acorda o premiere a cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, cu consultarea delegațiilor aleși ai sindicatelor cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare iar contractul colectiv de muncă imediat superior este obligatoriu pentru pârâtă în temeiul art. 241 din Codul muncii, aplicabil la data nașterii dreptului.
Judecătorul fondului a arătat că textele art. 236 alin 4 și art. 241 alin. 1 lit. b Codul muncii, în vigoare la data încheierii acestor contracte, precum și pe durata lor de valabilitate, induc ideea că beneficiul dreptului nu este condiționat, nefiind impuse negocieri ulterioare, ci dimpotrivă, se stabilesc prin acestea atât numărul de tichete, cât modalitățile concrete de acordare
Această modalitate de reglementare a dreptului salarial constituie un argument decisiv la concluzia că angajatorul și-a asumat obligația de plată a tichetelor de masă prin contractele colective de muncă aplicabile. Angajatorul are obligația de a acorda tichetele de masă lunar și anticipat, iar eventualele neacordări ale acestora nu-l exonerează de la îndeplinirea obligației.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta, prin care a criticat hotărârea primei instanțe pentru nelegalitate prin prisma prevederilor art. 304 pct. 8 și pct. 9 și art 3041 C. pr. civ., solicitând modificarea în tot a sentinței atacate, cu consecința admiterii excepțiilor, iar pe fond, respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată.
În motivarea căii de atac, s-a arătat că organizația sindicală nu are calitate de reprezentant pentru reclamanți, apreciind că S. L. al Salariaților din Revizia de Vagoane Palas poate acționa în justiție în numele membrilor săi numai în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora și, cum această împuternicire nu există solicită anularea acțiunii în temeiul art. 133 alin. 1 C. pr. civ..
În critica sentinței recurate s-a mai arătat că, în mod greșit tribunalul a reținut că în cauză nu este incident termenul de 6 luni prevăzut de art. 268 alin.1 lit. e Codul muncii, deoarece reclamanții invocă o neexecutare clauzelor contractului colectiv de muncă, astfel că aceasta este termenul de prescripție aplicabil pentru drepturile bănești solicitate în cauză.
Într-un alt motiv de critică a sentinței recurate s-a mai arătat că acțiunea era inadmisibilă dată fiind lipsa procedurii prealabile în cadrul comisiei mixte patronat-sindicate, precum și față de împrejurarea că pentru anul 2010 a fost încheiat actul adițional nr. 1713/21.04.2010 la CCM la nivel de unitate, prin care s-a convenit ca ajutoarele materiale pretinse de reclamanți să nu se acorde.
Recurenta pârâtă a apreciat că nelegalitatea sentinței recurate constă în interpretarea greșită a dovezilor administrate și nesocotirea contractelor colective de muncă încheiate la nivel de unitate; că în acest context angajatorul a fost obligat la plata unor drepturi neprevăzute pentru salariați în Contractul Colectiv de Muncă al CFR Marfă, în vigoare în perioada analizată. Această situație a fost definită ca o încălcare flagrantă a dreptului pârâtei la un proces echitabil consacrat prin art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului, pentru că – arată recurenta – instanțele naționale sunt obligate în a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.
Recurenta a mai susținut că soluția eronată a fost posibilă datorită interpretărilor greșite date contractelor colective de muncă la nivel de unitate pentru anii 2009, 2010 și 2011, nesocotindu-se totodată faptul că acestea au fost încheiate cu respectarea art. 229 din Legea nr. 53/2003. Prin urmare, doar dacă la nivel de unitate nu exista un contract colectiv de muncă devenea aplicabil contractul colectiv de muncă la nivel superior, cel de la nivelul CFR Marfă S.A. având așadar caracterul unei norme speciale în raport de contractele colective de la nivel superior.
În motivarea căii de atac, s-a arătat că, acordând salariaților drepturi bănești care nu sunt prevăzute în CCM la nivel de unitate, valabil încheiat, prima instanță a făcut o greșită aplicare a legii; astfel s-a susținut că, în mod eronat, a fost respinsă excepția prescrierii dreptului material la acțiune, fondată pe dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii, cât privește pretențiile vizând executarea retroactivă a unor clauze prevăzute în CCM și acordarea în același mod a drepturilor bănești; recurenta pârâtă a considerat că aceste sume nu pot fi supuse termenului de prescripție stabilit de art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii, pentru că ele nu reprezintă un adaos la salariu și nici un drept salarial. Premiile și ajutoarele materiale nu pot fi definite ca drepturi salariale în conformitate cu disp. art. 160 Codul muncii, pentru că ele nu constituite o contraprestație a muncii desfășurate de salariat, nu se plătesc o dată pe lună, ci doar cu prilejul unor evenimente (sărbători religioase de P. și C., Ziua Feroviarului) ori doar dacă există posibilități financiare (cum este cazul salariului suplimentar, acordat doar dacă societatea obține profit și dacă este constituit fondul de 10% privind participarea salariaților la profit).
Reluând criticile legate asupra interpretării eronate date dispozițiilor legale incidente, recurenta a mai arătat că prin actul adițional la CCM la nivel de unitate pe anul 2010 s-a stabilit – prin consensul partenerilor sociali – ca prevederile art. 64 alin. 1 și 2 din CCM 2009/2010 să nu se aplice în anul 2010. Cu privire la salariul suplimentar, recurenta a solicitat să se aibă în vedere că același contract colectiv de muncă al CFR MARFĂ S.A. a inserat o opțiune, iar nu a unei obligații a angajatorului în a-l acorda – instanța de fond depășindu-și astfel rolul activ și nesocotind prevederile contractuale, prin impunerea clauzelor contractului colectiv la nivel de grup de unități feroviare încheiat în anul 2006.
Criticile s-au raportat și la soluția legată de acordarea alocațiilor de hrană sub forma tichetelor de masă, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 142/1998, care în opinia recurentei nu au caracterul de drepturi salariale. S-a susținut că, obligând angajatorul la plata contravalorii acestor tichete, au fost nesocotite prevederile CCM și ale legii, care instituie în egală măsură o facultate, iar nu o obligativitate în acordarea lor.
Recurenta a evocat și faptul că în privința ajutoarelor materiale de P. și C., dar și premierea de Ziua Feroviarului, trebuie avută în vedere redactarea textelor care le prevăd în cadrul capitolului VI „Protecția salariatului”, nu în cap. II „Sistemul de salarizare”; plata acestor sume cu titlu de sprijin financiar nu era așadar obligatorie, ca parte componentă a salariului, ci facultativă și supusă unor condiții negociate de părți, dar și situației financiar-economice prezentate de Consiliul de administrație.
Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurentă, curtea constată că recursul este neîntemeiat și urmează a fi respins ca atare.
Astfel, curtea constată că, în mod corect, tribunalul a respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a Sindicatului L. al Salariaților din Revizia de Vagoane Palas având în vedere dispozițiile art. 28 alin.2 din Legea 62/2011, potrivit cărora organizațiile sindicale au dreptul de a formula acțiune în justiție în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora, după ce a constata că la dosar au fost depuse tabele nominale semnate de fiecare reclamant în parte (filele 11-12 dosar tribunal), prin care aceștia au consimțit la formularea acțiunii de către S. L. al Salariaților din Revizia de Vagoane Palas ai cărui membrii sunt (filele 7-10 dosar tribunal).
De asemenea, curtea apreciază că prima instanță a dat dezlegarea corectă și excepției inadmisibilității formulării acțiunii deoarece în materia litigiilor de muncă nu există o reglementare legală care să impună cu caracter imperativ obligația parcurgerii unei proceduri administrative prealabile sesizării instanței, fiecare dintre partenerii sociali având deschisă calea unei acțiuni directe, fără a i se putea opune vreun fine de neprimire în sensul art. 109 alin. 2 C. pr. civ. (argumentul din recurs vizând incidența art. 64 alin. 1 și alin. 2 CCM 2009 referindu-se la fondul acțiunii și nu la inadmisibilitate ca împiedicarea folosirii unei acțiuni, cereri mijloc procedural care nu este permis de lege sau de către o persoană care nu are îndreptățirea legală)
Nici critica referitoare la greșita soluționare a excepției prescrierii dreptului la acțiune bazată pe dispozițiile nu poate fi reținută, deoarece, după cum în mod just arăta și prima instanță, pretențiile ce formează obiectul litigiu se circumscriu sferei drepturilor salariale nefiind cazul invocării neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, motiv pentru care drepturile pot fi pretinse în termenul de trei ani stabilit prin lit. c a art. 268 alin. 1 Codul muncii.
Temeiul de modificare dat de art. 304 pct. 8 C. pr. civ., privitor la interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, la schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, nu este incident în cazul în care instanța s-a raportat corect la raportul juridic pe temeiul căruia s-au formulat pretențiile; interpretarea clauzelor unui contract colectiv de muncă într-o manieră contrară celui relevat de angajator nu echivalează, cum pretinde recurenta, cu distorsionarea înțelesului și naturii unui asemenea contract, ci pune în discuție incidența art. 304 pct. 9 C. pr. civ..
În fine, dispozițiile art. 3041 C. pr. civ., care permit analizarea în recurs - atunci când este singura cale de reformare - nu doar a temeiurilor de casare, ci și a celor de modificare, nu operează prin simpla sa indicare generică. Norma are rolul de a permite recurentului să abordeze în cadrul acestui recurs și alte argumente decât cele de nelegalitate, adică a celor de netemenicie (care în cazul dublului control judiciar devin inadmisibile); partea nemulțumită nu este însă absolvită de argumentarea lor potrivit principiului disponibilității, după cum instanța nu este abilitată să extindă criticile de netemeinicie peste ceea ce nu a criticat partea, încălcând principiul tantum devolutum quantum appellatum.
După aceste succinte clarificări, Curtea va reține că toate considerentele dezvoltate în cuprinsul recursului se raportează – ca ipoteză de reformare – în sfera de aplicare a disp. art. 304 pct. 9 C. pr. civ., în sensul că recurenta se plânge de încălcarea sau aplicarea greșită a legii, înțelegând prin aceasta atât interpretarea eronată a contractului colectiv de muncă (privit ca lege a părților), cât și a normelor de drept aplicabile (cuprinse în Legea nr. 53/2003).
Pentru motivele ce se vor arăta, nu sunt incidente disp. art. 304 pct. 8 C. pr. civ., singurul aspect ce trebuie verificat de către instanța de control judiciar fiind în acest caz modalitatea de raportare a judecătorului fondului la dispozițiile legale aplicabile speței.
Astfel, recurenta pârâtă apreciază soluția primei instanțe ca fiind rezultatul unei analize superficiale, lipsite de rol activ în aflarea adevărului, însă toate aceste critici nu privesc valorizarea deficitară a probatoriului sau omisiunea instanței de fond în ce privește administrarea probelor, ci interpretarea dată clauzelor contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, în raport de cel încheiat la nivel de grup de unități. Schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, în sensul dat de art. 304 pct. 8 C. pr. civ., este exclusă în prezenta cauză, devreme ce judecătorul fondului s-a raportat doar la clauzele contractelor colective de muncă, stabilind modul în care se interpretează și se aplică din perspectiva normelor legale.
Cu privire la modalitatea în care operează contractele colective de muncă, Curtea va înlătura aserțiunea recurentei potrivit cu care cel încheiat la nivel de unitate are efectele normei speciale față de cea generală, în sensul că este derogatoriu și prevalent în raport de contractul colectiv la nivel superior.
În mod corect judecătorul fondului a relevat că legea părților în accepțiunea dată de art. 236 alin. 4 din Legea nr. 53/2003 (în forma în vigoare la data încheierii acestor convenții) o reprezintă nu doar contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, ci și cel încheiat la nivel superior, arătând totodată că legiuitorul a impus o condiționalitate între clauzele acestora și a consacrat aplicarea prevalentă a contractelor de la nivel superior.
Nici o prevedere legală nu susține punctul de vedere al recurentei, în sensul că existența unui contract colectiv de muncă la nivel de unitate exclude incidența clauzelor celui superior. Dimpotrivă, art. 241 alin. 1 din Codul muncii (în forma anterioară abrogării lui prin Legea nr. 40/2011) statua că un contract colectiv de muncă produce efecte pentru toți salariații angajatorului, în cazul celui încheiat la nivel de unitate, precum și pentru toți salariații încadrați la angajatorii care fac parte din grupul de angajatori pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă, la acest nivel. A.. 2 dispunea că la fiecare dintre nivelurile prevăzute la art. 240 se încheie un singur contract colectiv de muncă.
Normele enunțate, preluate ulterior în art. 132 și 133 din Legea dialogului social, nr. 62/2011, reflectă voința legiuitorului ca în acordul partenerilor sociali drepturile salariaților supuși contractelor colective să fie reglementate printr-un sistem piramidal, nivelul superior constituind la rândul său doar minimul unor asemenea drepturi.
Prin urmare, existența ori inexistența unui contract colectiv de muncă la nivel de unitate (a cărui reglementare era dată de art. 236 Codul muncii) nu avea nici o relevanță asupra aplicabilității, pentru toți salariații societății, a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, în condițiile art. 241 alin. 1 – iar judecătorul primei instanțe a decis corect asupra acestei chestiuni.
Pornind de la dezlegarea dată prin prisma dispozițiilor legale explicite, cuprinse atât în Codul muncii anterior modificării prin Legea nr. 40/2011, cât și în noua lege, nr. 62/2011, Curtea va reține că recurenta ignoră textul art. 238 alin. 1 Codul muncii, cât și pe cel al art. 132 alin. 3 din Legea 62/2011, potrivit cu care contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior. Norma exclude așadar posibilitatea ca la nivel de unitate să se deroge în sensul diminuării sau suprimării unor drepturi cu caracter minimal consacrate prin CCM încheiat la nivel superior.
Deși Codul muncii conferă contractelor colective de muncă valoarea juridică a legii părților, nu este mai puțin adevărat că această forță normativă nu este discreționară și absolută, pentru că însuși legiuitorul o supune condiției de „respectare a dispozițiilor legale”.
Or, un contract colectiv de muncă la nivel de unitate care contravine, prin el însuși ori prin actele adiționale, clauzelor contractului colectiv de muncă la nivel superior, nu poate fi evocat ca lex contractus și nu poate produce efectele recunoscute de textul art. 236 alin. 1 din Legea nr. 53/2003 (anterior modificării prin Legea 40/2011).
Fără a fi necesară constatarea nulității unor asemenea prevederi contrare clauzelor din contractul colectiv de muncă la nivel superior, judecătorul analizează – ca în speță – care prevederi minimale au fost statuate în favoarea salariatului prin CCM la nivel superior, dar au fost ignorate, modificate ori înlăturate la nivelul inferior. O asemenea situație nu impune constatarea nulității clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel de unitate, sancțiunea prevăzută prin art. 24 alin. 1 fiind prevăzută doar în relaționarea dintre contractele colective. În ce privește însă legătura dintre contractul individual de muncă (ca izvor al drepturilor bănești primite de salariat) și contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități/ de ramură, relaționarea era dată de fostul art. 11 din Legea nr. 130/1996, aceleași dispoziții fiind reluate prin art. 11 Codul muncii și art. 133 din Legea nr. 62/2011.
Sub acest aspect, în literatura juridică raport de contractul colectiv în aceeași situație ca și acest din urmă contract față de lege; că dacă există clauze ale contractului individual contrare clauzelor contractului colectiv, ele vor fi înlocuite ipso jure de cele din urmă .
Această abordare legislativă este rațională, pentru că salariatul – aflat într-o poziție de subordonare față de angajatorul său – nu trebuie să fie nevoit să pretindă nulitatea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pentru a obține aplicarea clauzelor favorabile ale contractului superior; de altfel, acest demers este superfluu devreme ce drepturile salariale primite își au sorgintea în contractul individual. Este motivul pentru care legea nici nu dispune obligativitatea unei proceduri prealabile de constatare a nulității CIM pentru a se deschide calea obținerii drepturilor favorabile și de aceea disp. art. 142 alin. 1 și 2 din Legea dialogului social, nr. 62/2011, nu se referă la nulitatea clauzelor contractului individual de muncă, ci doar la cele ale contractului colectiv.
Iată deci că apărările recurentei pârâte, privitoare la necesitatea constatării în prealabil a nulității clauzelor contractelor colective de muncă la nivel de unitate (ca fiind contrare celor de la nivel de grup de unități), nu își găsesc rațiunea în această speță.
Acestea au fost premisele de abordare a drepturilor pretinse în cauză de intimatul reclamant, iar instanța de fond în mod corect a transpus asupra lor clauzele Contractului Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar nr. 2830/28.12.2006, încheiat pe anii 2006 – 2008, a cărui valabilitate – stabilită prin art. 4 – a fost prorogată conform actului adițional nr. 370/20.06.2008 la 48 de luni (așadar, pe perioada 28.12.2006 – 28.12.2010).
Tribunalul a relevat, în fiecare caz în parte, care a fost conținutul clauzei incidente din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar pentru salariul suplimentar (art. 30), primele de Ziua Feroviarului, de P. și de C. (art. 64 din contract), precum și pentru acordarea tichetelor de masă (art. 81), constatând că prevederile contractului încheiat la nivel superior constituie pentru întreaga perioadă 2009 – 2010 izvorul normativ al pretențiilor reclamantului.
Aceste prevederi conțin de altfel o normă imperativă, iar nu una cu caracter dispozitiv, anume prin crearea posibilității angajatorului de a acorda sau nu salariaților asemenea drepturi. Curtea reține că drepturile salariaților decurgând din CCM superior nu pot fi negate, sistate definitiv ori diminuate prin CCM la nivel inferior. Acordul la nivel de unitate poate doar amâna, pe o durată limitată, plata drepturilor decurgând din contractul la nivel de ramură ori de grup de unități, pe rațiuni obiective legate de situația economică a societății și de impactul financiar (ceea ce are impact corelativ asupra cursului prescripției extinctive și al modalității de plată efective); el nu va putea însă niciodată înlătura acordarea acelor drepturi.
Nu va avea prin urmare relevanță faptul că norma imperativă din CCM la nivel de grup de unități a fost transformată în CCM la nivel de CFR MARFĂ S.A. într-una dispozitivă, cu caracter facultativ, în sensul acordării salariului suplimentar doar în condițiile înregistrării de profit în anul respectiv (art. 30 alin. 1 din CCM la nivel de unitate), ori că prin actul adițional înregistrat sub nr. 1713/2010 CFR MARFĂ S.A. a decis, în acord cu federațiile sindicale reprezentative (semnatare deopotrivă a contractului superior) să nu acorde anumite drepturi pentru anii 2009 și 2010.
Prin urmare, principala critică a recurentei, în sensul că tribunalul a nesocotit clauzele contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate și ale actului adițional înregistrat la 21.04.2010 la D.M.P.S. București, urmează a fi înlăturată, sentința atacată fiind pronunțată cu aplicarea corectă a legii (art. 238 alin. 1 Codul muncii, anterior modificării prin Legea nr. 40/2011).
În ce privește greșita statuare a instanței de fond asupra naturii acestor drepturi prevăzute în contractele colective nu în cadrul capitolului privind sistemul de salarizare, ci în cel vizând protecția salariatului - iar din această perspectivă, aplicarea termenului special de prescripție dat de art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii (în forma în vigoare la data sesizării instanței, 14.12.2011) - Curtea va reține că instanța de fond a pronunțat o soluție legală.
Astfel, norma indicată supune termenului de prescripție de 6 luni dreptul la acțiune pentru pretențiile ridicate ,,în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia’’.
Spre deosebire de acest text, cel al lit. c dispune că operează termenul prescripției de 3 ani, calculat de la data nașterii dreptului la acțiune, „în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat”.
Recurenta pârâtă omite faptul că obiectul prezentului litigiu este un conflict individual de muncă, adică acel raport de drept procesual în care un salariat, titular al unui drept izvorât dintr-un contract colectiv de muncă la nivel de grup de unități, pretinde angajatorului său executarea întocmai a acestui contract (art. 266 teza întâi și art. 267 lit. a din Legea nr. 53/2003, corelate cu art. 231 teza ultimă din Legea nr. 53/2003).
Distinct de acest tip de conflicte de muncă, definite generic prin art. 231 Codul muncii, pot face obiectul jurisdicției muncii și acele litigii născute între partenerii sociali în legătură cu neexecutarea contractului colectiv de muncă sau a unor clauze ale acestuia; în acest ultim caz, însă, nu mai suntem în ipoteza unui conflict individual de muncă, dată de art. 268 alin. 1 lit. c, ci în cea a unuia care implică pe semnatarii contractelor colective, situație la care se referă art. 268 alin.1 lit. e din Legea nr. 53/2003.
Pe de altă parte, faptul că anumite drepturi recunoscute prin CCM la nivel superior sunt stabilite ca elemente ale sistemului de protecție a salariatului (privind condițiile de mediu și de protecție la locul de muncă, de asistență socială ori de acordare a unor beneficii definite ca ajutoare ocazionate de sărbători legale și ocupaționale) nu le exclude din sfera largă a ,,drepturilor salariale”, cuvenite așadar salariatului în temeiul contractului individual ori a celui colectiv de muncă. Or, textul art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii nu vizează noțiunea strictă de ,,salariu” definită prin art. 159 drept contraprestație a muncii depuse de salariat, ci folosește sintagma ,,drepturi salariale neacordate”, referindu-se la acele drepturi enunțate prin art. 39 alin. 1 Codul muncii și care creează în patrimoniul salariatului un beneficiu bănesc.
Prin urmare, chiar dacă textul art. 159 din lege ar avea semnificația extinsă a tuturor beneficiilor bănești la care este îndrituit salariatul în temeiul contractului individual și a celui colectiv de muncă, soluția dată în primă instanță este corectă – termenul prescripției în acest caz fiind cel de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Având în vedere toate aceste considerente și constatând că în speță judecătorul fondului a pronunțat o soluție legală și temeinică, nefiind temei de reformare a acesteia, față de disp. art. 312 alin. 1 C. pr. civ. recursul urmează a fi respins ca neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursul, declarat de recurenta pârâtă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFA –„CFR MARFĂ” S.A. – cu sediul în București, ..38, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 2053 din 24.04.2013 pronunțată de Tribunalul C.-Secția I civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți A. G., A. G., A. C., A. B., B. T., B. D., B. D., C. M., C. I., C. N., C. N., C. Ș., C. M., C. V., C. D., C. N., C. M., C. P., C. C. A., D. C., D. A., D. N., E. L., F. A., G. S., G. C., I. I., I. I., M. G., N. G., N. M., N. I., N. I., O. D., P. M., P. T., P. G., P. D., R. B., R. T., S. M., S. T., Ș. I., T. M., T. A., T. R., T. G., V. M., V. N., Z. A., reprezentați prin S. L. AL SALARIAȚILOR DIN REVIZIA DE VAGOANE-PALAS prin C. P., cu sediul în C., . nr.287, județul C., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 septembrie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
G. L. M. G. VANGHELIȚA T.
Grefier,
M. G.
jud.fond – A. C.
red.dec.recurs jud. G. L. 19.12.2013
dact.gref.G.M./2ex.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 918/2013.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
