Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 177/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 177/2014 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 02-06-2014 în dosarul nr. 1715/118/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 177/CM
Ședința publică din 2 iunie 2014
Complet specializat pentru cauze privind conflicte de muncă
PREȘEDINTE M. G.
Judecător Vanghelița T.
Judecător M. P.
Grefier C. M.
S-a luat în examinare cererea formulată de recurenții reclamanți C. N., G. M., D. D., P. I., N. D., V. V. și R. F. M., cu domiciliul procesual ales în G., ., .. III, . Individual de Avocatură N. L., pentru repunerea pe rol a cauzei ce face obiectul dosarului nr._ privind recursul declarat de aceștia împotriva sentinței civile nr. 1812 din 08 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele pârâte SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „C. MARFĂ” S.A., cu sediul în București, .. 38, sector 1 și SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „C. MARFĂ” S.A. – SUCURSALA MUNTENIA DOBROGEA, cu sediul procesual ales în C., . nr. 2, având ca obiect drepturi bănești.
La ambele apeluri nominale făcute în ședință publică s-a constatat lipsa părților.
Procedura este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.
Grefierul prezintă referatul cauzei arătând că, la data de 02.04.2014 numiții C. N., G. M., D. D., P. I., N. D., M. Victorița, V. V., R. F. M., prin avocat, au sesizat instanța cu o cerere de repunere a cauzei pe rol supă suspendarea judecării acesteia în temeiul art. 1551 Cod procedură civilă, la care au atașat documentația solicitată de către instanță.
După referatul grefierului de ședință, instanța, constatând că recurenții reclamanți și-au îndeplinit obligațiile stabilite în sarcina lor, în conformitate cu dispozițiile art. 1551 alin.2 Cod procedură civilă instanța repune cauza pe rol, stabilind termen pentru soluționarea recursului astăzi, 02.06.2014.
După repunerea pe rol instanța constată că în acest dosar numita M. Victorița nu se regăsește printre persoanele care au formulat acțiunea înregistrată sub nr._/118/2012 și nici în cea disjunsă și înregistrată sub acest număr.
Reținând că nu mai sunt alte chestiuni prealabile și că recurenții reclamanți au solicitat judecarea cauzei și în lipsa lor, instanța constată dosarul în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra recursului.
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C. sub nr. _ , precizată sub aspectul calculului drepturilor salariale solicitate, reclamanții D. D., C. N., V. V., N. D., P. I., G. M. și R. F. M., au chemat în judecată pe pârâtele S. C. Marfă S.A. și S. C. Marfă S.A - Sucursala Muntenia Dobrogea, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să oblige pârâtele la stabilirea și plata diferențelor dintre salariul de bază brut negociat în cuantum de 700 lei, prevăzut de dispozițiile art. 41 din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, valabil pentru perioada 2008-2010 și sumele efectiv încasate în perioada octombrie 2009 – decembrie 2010); diferența de spor vechime, spor munci grele, spor munci feroviare, spor munci periculoase și alte sporuri, dintre suma primită cu acest titlu și cea pe care ar fi trebuit să o primească, în condițiile în care acestea s-ar fi aplicat la un salariu brut de încadrare stabilit plecând de la clasa I de salarizare egală cu 700 lei; diferențe actualizate cu indicele de inflație la data plății efective; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că prin art. 41 alin.3 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul ramurii transporturi în perioada 2008-2010, s-a prevăzut un salariu de bază minim brut pe unitate, în cadrul acestei ramuri, de 700 lei, salariu negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună. Aceste clauze contractuale erau aplicabile și la nivelul S. C. Marfă S.A, înscrisă în anexa nr. 5 a CCM la nivel de ramură, astfel că pârâtei îi revenea obligația ca, începând cu data de 01.01.2008, să accepte suma de 700 lei ca bază de la care să înceapă negocierea salariului minim brut pe unitate.
Cu toate acestea, au învederat reclamanții, pârâtele nu au ținut cont de drepturile minimale stabilite prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, iar prin contractele colective de muncă aplicabile la nivel de unitate în perioada 2008-2010 au stabilit salariul minim brut la nivelul sumei de 570 lei pentru perioada 01.07._10, respectiv 600 lei, pentru perioada 01.04._10. În această modalitate, pârâtele au încălcat dispozițiile art. 241 alin.1 Codul muncii și pe cele ale art. 11 alin.1 din Legea 130/1996, referitoare la forța obligatorie a contractelor legal încheiate, aflându-se în culpă pentru cauzarea unui prejudiciu egal cu diferența dintre salariul stabilit cu luarea în considerare a unei baze de calcul de 700 lei și salariul efectiv plătit.
În dovedirea cererii, reclamanții a depus la dosar înscrisuri: copii ale carnetelor de muncă, contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, act adițional la acest contract, contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010.
În apărare, pârâta S. C. Marfă S.A. a formulat întâmpinareprin care s-au invocat: excepția lipsei calității de reprezentant a d-nei av. N. L., excepția inadmisibilității cererii pentru lipsa procedurii prealabile și excepția prescrierii dreptului la acțiune, prin raportare la dispozițiile art. 268 alin.1 lit.e Codul muncii: excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului C. în privința cererilor reclamanților care au domiciliul în altă unitate administrativ teritorială.
Pe fondul cauzei, pârâta a precizat că în perioada 2008-2010, la nivelul companiei a existat un contract colectiv de muncă valabil încheiat, ale cărui prevederi au fost obligatorii pentru părți, conform dispozițiilor art. 7 alin.2 din Legea 130/1996. Astfel, părțile au înțeles de comun acord ca pentru anii 2009-2010 să stabilească un alt salariu minim la nivel de unitate, precum și alți coeficienți de ierarhizare, decât cei prevăzuți în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură.
Totodată, a subliniat pârâta, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate a fost încheiat cu respectarea contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități feroviare pentru anii 2006/2008, a cărui valabilitate a fost prelungită prin act adițional până în anul 2010.
În concret, salariul de bază lunar stabilit prin contractul individual de muncă al reclamanților, în funcție de clasa de salarizare și coeficienții de ierarhizare prevăzuți prin CCM la nivel de unitate și la nivel de grup de unități, este superior celui rezultat din aplicarea algoritmului de calcul reglementat de art. 41 din CCM la nivel de ramură. În plus, clasa I de salarizare nu poate fi asimilată cu salariul minim de 700 lei prevăzut prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, întrucât în acest contract nu sunt prevăzute clase de salarizare, ci doar coeficienți de ierarhizare pentru diferite categorii profesionale.
Pârâta a mai susținut că nulitatea unor clauze din contracte colective de muncă ce conțin drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de muncă aplicabile la nivel superior, poate fi constatată doar de instanța de judecată, potrivit dispozițiilor art. 24 și art. 8 din Legea 130/1996, aplicabilă în perioada de aplicabilitate a contractelor de colective de muncă la nivel de unitate și de grup de unități. Or, reclamanții nu au sesizat instanța de judecată cu o acțiune care să aibă ca obiect constatarea nulității clauzelor contractuale pretins nelegale.
Pe de altă parte, a subliniat pârâta, o cerere cu un asemenea obiect putea fi formulată numai pe durata de valabilitate a contractului colectiv de muncă, iar în cazul de față, atât CCM la nivel de grup de unități feroviare, cât și CCM la nivel de ramură transporturi.
S-a susținut de asemenea că la nivelul societății pârâte nu există meserii și funcții care au ca încadrare clasa I de salarizare.
Soluționând excepțiile invocate și fondul cauzei, Tribunalul C. a pronunțat sentința civilă nr. 1812 din 08.04.2013, prin care a respins excepția lipsei calității de reprezentant a d-nei avocat N. L. și excepția inadmisibilității cererii, invocate de pârâtă. A fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune, întemeiată pe dispozițiile art. 208 alin.1 lit.e) din codul muncii, invocată de pârâtă. A fost respinsă ca nefondată cererea reclamanților D. D., Chirstache N., V. F., N. D., P. I., G. M., R. F. M. în contradictoriu cu pârâtele S. – C. Marfă SA București și Sucursala C. Marfă Muntenia Dobrogea.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
În temeiul art. 137 Cod procedură civilă au fost analizate cu prioritate excepțiile invocate.
A fost respinsă excepția lipsei calității de reprezentant a d-nei avocat N. L., având în vedere că reprezentantul reclamanților a depus în termen legal mandatul de reprezentare - împuternicire avocațială depusă în dosarul nr._/118/2012 din care s-a disjuns cererea reclamanților.
A fost respinsă excepția inadmisibilității pentru lipsa procedurii prealabile, având în vedere că legea aplicabilă )Codul muncii) nu prevede o procedură prealabilă de urmat. În caz contrar, admiterea acestei excepții a inadmisibilității ar încălca dreptul reclamanților la liberul acces la justiție.
Asupra prescripției dreptului material la acțiune, întemeiată pe dispozițiile art. 268 alin.1 lit.e) din Codul muncii, au fost reținute următoarele:
Conform art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii, se prescriu în termen de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune pretențiile reclamantului în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator
Potrivit art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii, se prescriu în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, pretențiile formulate în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.
În speță, pretențiile ce formează obiectul litigiu se circumscriu sferei drepturilor salariale, întrucât salariul reprezintă potrivit art. 159 Codul muncii contraprestația muncii depuse de către salariat, aceasta cuprinzând - în raport de prevederile art. 160 Codul muncii - salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.
În mod evident, excepția vizând incidența art. 268 alin. 1 lit e Codul muncii nu mai subzistă în acest caz, drepturile putând fi pretinse în termenul de trei ani stabilit prin lit. c al aceluiași articol.
În ce privește perioada care excede termenului general de prescipție de 3 ani, urmează a se reține că în acest interval de timp nu ia naștere dreptul la acțiune drepturile bănești pretinse prin cererea de chemare în judecată.
Prin urmare, excepția dreptului la acțiune invocată prin întâmpinare a fost respinsă ca nefondată.
Pe fondul cauzei, s-a reținut că, reclamanții sunt angajații companiei pârâte, desfășurându-și activitatea în cadrul S. – C. Marfă SA – Sucursala Muntenia Dobrogea.. Prin cererea de față, reclamanții au invocat încălcarea de către pârâtă a dispozițiilor art.41 alin.3 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul ramurii transporturi în perioada 2008-2010, prin stabilirea la nivel de unitate a unui salariu de bază inferior celui garantat prin dispozițiile menționate.
Înainte de a se proceda la verificarea prin comparație a nivelului drepturilor salariale de care au beneficiat reclamanții, se impune a fi subliniat că pârâtei îi erau aplicabile dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, figurând de altfel în Anexa nr.5, pt. 3 la contract, printre unitățile la nivelul cărora dispozițiile astfel negociate urmau a produce efecte. De altfel, în perioada de valabilitate a acestui contract, erau în vigoare prevederile art. 241 alin.1 lit.c din Codul Muncii aprobat prin Legea 53/2003, potrivit cu care clauzele contractelor colective de muncă încheiate la nivel de ramură produceau efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
În consecință, având în vedere reglementarea legală a efectelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură, în cadrul companiei pârâte deveneau direct aplicabile și dispozițiile art. 41 alin.3 lit.a din contractul CCM la nivelul ramurii transporturi, potrivit cu care salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/luna, este de 700 lei, adică 4,12 lei/ora, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Prin apărările formulate, pârâta nu a contestat împrejurarea că în perioada de referință din acțiune nu a procedat la calcularea salariilor de bază ale reclamanților potrivit algoritmului de calcul convenit prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, ci a susținut respectarea clauzelor din contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate și la nivel de grup de unități feroviare, aplicabile în aceeași perioadă.
Această argumentație a pârâtei ar putea conduce, în cadrul unei analize simpliste a pretențiilor reclamantei, la concluzia aplicării unor dispoziții din contracte colective de muncă încheiate la nivel inferior, cu ignorarea drepturilor garantate prin contractul colectiv de muncă de la nivel superior.Un astfel de raționament ar presupune cu evidență încălcarea de către pârâtă a dispozițiilor art. 8 alin2. din Legea 130/1996, potrivit cu care contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Soluția aplicării directe a dispozițiilor contractuale de la nivel superior nu poate fi însă una legală și temeinică decât dacă se constată că în această modalitate salariatului i se creează o situație mai favorabilă decât cea rezultată din aplicarea CCM la nivel inferior.Prin urmare, pentru a se verifica susținerile fiecăreia dintre părți, instanța va proceda la analiza comparativă a criteriilor de stabilire a salariului de bază convenite prin contractele colective de muncă aplicabile la nivel de ramură, respectiv la nivel de grup de unități și implicit de unitate.
În ce privește prima reglementare contractuală indicată, se impune a fi subliniat că textul alin.3 lit. a din art. 41 nu poate fi interpretat prin scoatere din context și fără a fi avute în vedere și dispozițiile imediat următoare inserate la lit.b, potrivit cu care părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de baza minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41, pct. (3), lit. a), pentru stabilirea salariului de baza minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de baza minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41, pct. (1) din prezentul contract colectiv de muncă.
În consecință, după ce se garanta un salariu minim de bază de la care porneau negocierile, în cuantum de 700 lei, se stabilea obligația determinării salariilor de bază minime pentru fiecare categorie de salariați în parte, prin aplicarea coeficienților minimi de ierarhizare stabiliți tot prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură. Potrivit art. 41 pct.1 din contract, acești coeficienți erau cuprinși între 1,00-aplicabil muncitorilor necalificați și 2,0-prevăzut pentru personal cu studii superioare și pregătire de inginer.
Un simplu calcul matematic conduce deci la concluzia că la nivelul unităților din cadrul ramurii transporturi era garantat un salariu minim de bază de 700 lei, de care urmau a beneficia în concret doar muncitorii necalificați, în vreme ce cuantumul maxim al acestui salariu de bază, determinat pe baza algoritmului de calcul stabilit tot de art. 41 alin.3, era de 1.400 lei.
Spre deosebire de reglementarea din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de ramură, prin contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de grup de unități în perioadele 2006-2008 și 2008-2010, au fost stabilite salariile de bază brute corespunzătoare claselor de salarizare, pornindu-se de la un salariu de bază minim brut de 570 lei, în perioada 01.07._10, respectiv 600 lei, pentru perioada 01.04._10.În schimb, prin aceste contracte colective de muncă au fost stabilite 46 clase de salarizare, pentru care s-au convenit coeficienți de ierarhizare cuprinși între 1 și 6,371, ajungându-se la un nivel maxim al salariului de bază brut, corespunzător ultimei clase de salarizare, de 3.632 lei.
Din această prezentare comparativă a celor două categorii de dispoziții contractuale, rezultă fără putință de tăgadă că între contractul colectiv de muncă la nivel de ramură și cel la nivel de grup de unități au existat diferențe nu doar în ceea ce privește salariul de bază minim brut garantat la fiecare nivel în parte, dar și referitor la determinarea salariului minim de bază acordat diferitelor categorii de salariați. Pentru calcularea în concret a salariului de bază cuvenit fiecărui angajat în parte, elementele de referință erau așadar salariul minim, al cărui cuantum era expres convenit de partenerii sociali și coeficientul de ierarhizare aplicabil, stabilit de asemenea prin contract, in funcție de clasa de salarizare în care se încadra respectivul angajat.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta, prevalându-se de forța obligatorie și efectele contractului colectiv de muncă aplicabil la nivel de ramură, a pretins calcularea salariilor de bază cuvenite pentru perioada noiembrie 2009-decembrie 2010, prin raportare la salariul minim de bază de 700 lei, stabilit prin art. 41 alin.3 lit.a din acest contract colectiv de muncă. Cu toate acestea, reclamanta nu a făcut referire și la aplicarea coeficienților de ierarhizare prevăzuți de același contract colectiv de muncă, fiind interesată doar de introducerea bazei de calcul de 700 lei, în algoritmul de calcul întemeiat pe aplicarea coeficienților de ierarhizare stabiliți prin CCM la nivel de grup de unități, în condițiile în care aceștia îi erau în mod vădit favorabili.
Totodată, din examinarea copiei carnetului de muncă depus la dosar, rezultă că reclamanta se încadrează în clasa 26 de salarizare, astfel încât nu are un salariu de bază brut mai mic de 700 lei.
Or, aplicarea dispozițiilor din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, referitoare la salariul minim brut de bază, nu poate însemna preluarea doar a unuia dintre elementele de calcul-salariul bază de calcul, făcându-se abstracție de reglementarea de ansamblu a clauzelor contractuale. În realitate, reclamanta urmărește aplicarea cumulată a dispozițiilor celor mai favorabile din ambele contracte colective de muncă, ceea ce echivalează în esență cu crearea unei noi reglementări, cu încălcarea algoritmului de calcul convenit de partenerii sociali, în cadrul negocierilor purtate la cele două niveluri.
Principiul preeminenței contractului încheiat la nivel superior asupra celui încheiat la nivel inferior, presupune însă înlăturarea întru totul a dispozițiilor vătămătoare și aplicarea întocmai a clauzelor mai favorabile.
În cazul de față, nu se poate vorbi despre o reglementare mai favorabilă stabilită prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, analizând trunchiat dispozițiile art. 41 alin.3, doar prin raportate la baza de calcul a salariului minim.În realitate, art. 41 are ca finalitate stabilirea salariilor de bază pe categorii de salariați, pornindu-se de la un minim garantat în plată și cu aplicarea unor coeficienți de ierarhizare.Or, acest salariu de bază, rezultat din aplicarea art. 41 din CCM la nivel de grup de unități și privit ca un element unitar, nu a fost diminuat de compania pârâtă, ci chiar a fost plătit într-un cuantum mai mare, ca urmare a aplicării unui algoritm de calcul diferit, stabilit prin CCM la nivel de grup de unități.În plus, reclamanta nu se încadrează în clasele 1 sau 2 de salarizare, astfel încât să fi beneficiat de un salariu de bază mai mic de 700 lei, garantat prin CCM la nivel de ramură ca nivel minim de salarizare în cadrul unităților din ramura transporturi.
În aceste împrejurări, instanța reține că în cauză nu se poate aprecia asupra încălcării contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, câtă vreme reclamantei nu i-au fost plătite salarii mai mici decât cele rezultate în baza respectivului contract.
Pentru motivele expuse, acțiunea a fost respinsă ca nefondată.
În termen legal, împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamanții C. N., G. M., D. D., P. I., N. D., V. V. si R. F. M..
Critica sentinței prin motivele de recurs, a vizat în esență următoarele:
Hotărârea pronunțată de instanța de fond este netemeinică și nelegală fiind incidente prevederile art. 105 – 108, 304 pct.8 și 9 și art. 304/1 cod procedură civilă.
Instanța de fond nu a ținut cont de regulile de interpretare aplicabile speței și a făcut o interpretare trunchiată numai a articolului referitor la salariul minim brut din CCMUNRT, deși avea obligația de a interpreta clauzele convenției unele prin altele dându-i fiecăruia înțelesul ce rezultă din actul întreg conform art.98 cod civil și astfel a ajuns să pronunțe o hotărâre viciată, așa cum înțeleg să dovedesc în cele ce urmează.
Astfel prin CCM pe R. Transporturi valabil pe anii 2008 – 2010 prin clauza înscrisă la art. 41 alin.3 lit. a s-a stabilit că salariul de bază minim brut pe unitate, la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/luna, să fie de 700 lei/RON, adică 4,12 lei/ora fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta, iar prin art.41 alin.1 și 2 s-au stabilit coeficienți minimi de ierarhizare și modul de aplicare pentru anumite categorii de salariați.
Părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41 pct. 3 lit.a pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv.
Potrivit art. 3 alin. 1: clauzele CCMUNTR produs efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile de transporturi și activități conexe din țară, indiferent de structura capitalului acestora, iar potrivit alin. 3 conform principiului că drepturile recunoscute și acordate prin negocieri colective anterioare constituie legea părților și sunt drepturi minime câștigate, negocierea unui nou contract colectiv de muncă se va face având ca bază clauzele contractului aplicabil.
Fiind un contract de ramură, părțile erau în imposibilitate de a stabili concret coeficienții de ierarhizare pentru toate unitățile care erau supuse prevederilor sale și ca atare au fost stabiliți doar pentru patru categorii profesional, urmând ca unitățile precizate la anexa 5 cu ocazia negocierii contractului la nivel de unitate să stabilească acești coeficienți funcție de funcțiile și meseriile ce activează în unitatea respectivă, dar cu condiția ca aceștia să nu fie mai mici decât cei stabiliți la art. 41.
În ce privește contractele la nivel de unitate valabile 2007 – 2010, situația este și mai confuză și aceasta deoarece deși prin contractul de ramură se stabilise că salariul minim de bază este de 700 lei începând cu 01.01.2008, iar prin contractul de grup de unități de 570 lei începând cu 01.07.2008, în contractul pe unitate acesta a fost de 540 lei/RON pentru perioada 01.07.2008 – 31.12.2008, pârâta nerespectând nici măcar prevederea din contractul de grup unități 570 lei/RON. La această valoare s-a ajuns în perioada 01.01.2009 – 31.03.2010 și de 600 lei/lună în perioada 01.04.2010 – 31.12.2010, însă ele sunt sub nivelul stabilit din contractul de ramură.
Recursul reclamanților este fondat și va fi admis pentru următoarele considerente de fapt și de drept:
Art. 41(3) lit.a) din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură Transporturi pe anii 2008-2010 și care a creat controverse sub aspectul aplicabilității lui dispune următoarele :” Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte adaosuri ori indemnizații incluse în acesta”, iar art. 40 (3) lit.b) instituie următoarele: „Părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 40, pct.(3) lit.a), pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați, vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 40, pct. (1) din contract”.
Din interpretarea literală a dispozițiilor de lege mai sus redate rezultă că voința părților contractante a fost aceea de pornire la negociere atât la nivel de unitate cât și la nivel de grup de unități de la 700 lei pentru salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună.
Intimata este obligată să aplice aceste dispoziții minimale întrucât este semnatara Contractului Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, astfel cum a fost modificat prin Actul adițional înregistrat la M.M.F.,E.S. cu nr. 370/20.06.2008 și a cărui valabilitate a fost prelungită până la data de 31.01.2011 prin Actul adițional nr. 629/04.01.2011 înregistrat la M.M.F.P.S. – S.D.S.
Contractele colective de muncă invocate mai sus cu valabilitate până la sfârșitul anului 2010 (respectiv, momentul până la care au învestit părțile instanța cu pretențiile deduse judecății) se supun sub aspect juridic dispozițiilor Legii nr. 130/1996 și Codului muncii, în forma anterioară aplicării Legii nr. 40/2011.
Astfel, potrivit art. 7 alin.2 din legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituiau legea părților, iar potrivit art. 8 alin.2 din aceeași lege aceste contracte nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la nivel inferior celui stabilit prin contracte colective de muncă la nivel superior.
Față de dispozițiile art. 236 alin.4 Codul muncii și art. 7 alin.2 din Legea nr. 130/1996 instanța apreciază că apărarea pârâtei intimate referitoare la aplicabilitatea Contractului Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități în transportul feroviar pe anii 2006-2008 prelungit prin act adițional cu ignorarea contractului Colectiv de Muncă la nivel de ramură Transporturi nu poate fi reținută întrucât contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților, clauzele fiind obligatorii pentru părțile contractante.
De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 238 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă: „(1) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contracte colective de muncă încheiate la nivel superior”.
În același sens, potrivit art. 8 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Având caracter obligatoriu, rezultă că drepturile salariaților sunt cele stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, în cauză la nivel de ramură, în cazul în care la nivel de unitate, respectiv grup de unități au fost stabilite drepturi la nivel inferior iar salariații nu pot renunța la cele care, în temeiul legii, au fost statuate prin negocierile colective.
Chiar și în jurisprudența Curții Constituționale s-a accentuat obligativitatea respectării în negocierile colective, a drepturilor minimale consacrate în favoarea salariaților prin dispozițiile legii și prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Prin Deciziile Curții Constituționale nr. 380/2004 și nr. 294/2007 s-a statuat: „ Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept ( ca și legea la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate), ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale”.
Având în vedere faptul că prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior (în cauză, la nivel de ramură) s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaților aceștia nu pot renunța la ele, negocierea clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, în cauză, la nivel de unitate, respectiv grup de unități, fiind posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Chiar dacă nu există o cerere de constatare a nulității clauzelor inferioare din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități față de clauzele din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, instanța poate aplica ea raporturilor dintre părți clauzele superioare din contractele colective de muncă la nivel de ramură în mod direct în cadrul unei acțiuni având ca obiect drepturile salariale.
Prin urmare, recursul va fi admis cu consecința obligării pârâtei către reclamanți la plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea în calcularea acestora a salariului de bază vrut în cuantum de 700 lei conform art. 41 (3) din CCM R. Transporturi pe anii 2008 – 2010 aferente perioadei 29.10.2009 – 31.12.2010, actualizate cu indicele de inflație la data plății pentru i dezdăunare completă a salariaților în considerarea art. 1088 Cod civil, astfel cum era în vigoare la data la care drepturile erau cuvenite.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul reclamanților C. N., G. M., D. D., P. I., N. D., V. V. și R. F. M., cu domiciliul procesual ales în G., ., .. III, ., la Cabinet Individual de Avocatură N. L., împotriva sentinței civile nr. 1812 din 08 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele pârâte SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „C. MARFĂ” S.A., cu sediul în București, .. 38, sector 1 și SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „C. MARFĂ” S.A. – SUCURSALA MUNTENIA DOBROGEA, cu sediul procesual ales în C., . nr. 2
Modifică în parte sentința civilă recurată, în sensul că admite acțiunea disjunsă.
Obligă pârâta S. C. MARFĂ S.A. să plătească reclamanților drepturile bănești reprezentând diferențele dintre drepturile salariale calculate pe baza salariului de bază minim brut de 700 lei pentru clasa 1 de salarizare, cu coeficienții de ierarhizare corespunzători clasei lor de salarizare conform CCM la nivel de unitate (precum și cu indemnizațiile, adaosurile și sporurile la care erau îndreptățiți conform contractului individual de muncă) și drepturile salariale efectiv încasate pentru perioada 29.10.2009 – 31.12.2010, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației la data plății efective.
Menține restul dispozițiilor primei instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 iunie 2014.
Președinte, M. G. | Judecător, Vanghelița T. | Judecător, M. P. |
Grefier, C. M. |
Jud.fond V.T.
Red.dec.jud. V.T. 25.06.2014
Tehnored.gref. 27.06.2014/3 ex.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 9/2014.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 248/2014.... → |
|---|
