Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 70/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA

La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenții pârâți F. P., D. C., M. P., personal și asistați de d-na avocat P. F., precum și pentru recurenții pârâți lipsă, conform împuternicirii avocațiale . –_/2013 depusă la dosar, pentru intimata reclamantă se prezintă d-na avocat M. Anastasopol conform împuternicirii avocațiale ._/19.02.2014 depusă la dosar, lipsind intimații pârâți.

Procedura este legal îndeplinită conform art. 87 și urm. cod pr.civilă.

Recursul este declarat în termen, motivat și scutit de plata taxei judiciare de timbru.

După referatul grefierului de ședință:

Apărătorul intimatei reclamante depune la dosar întâmpinare, din care un exemplar îl comunică și apărătorului recurenților pârâți – care susține că nu solicită acordarea unui termen pentru a lua cunoștință de conținutul acesteia, instanța le poate considera ca și note scrise.

Instanța adresează o întrebare preliminară apărătorului intimatei reclamante, cu privire la onorariu de la instanța fond, întrucât s-a depus un centralizator pentru niște facturi, un referat, însă nu este depus la dosar o dovadă a plăți, respectiv un extras sau chitanță.

Apărătorul intimatei reclamante susține cu privire la onorariu de la instanța de fond, că a depus la dosar ce i s-a dat de la contabilitatea societății respectiv un centralizator și niște facturi, dacă instanța îi permite poate face verificări, precizând totodată că în cauză s-a contestat doar cuantumul cheltuielilor de judecată.

Apărătorul recurenților pârâți arată că, într-adevăr a contestat doar cuantumul onorariului de la instanța de fond, întrucât acțiunea a fost admisă în parte, pentru o parte dintre reclamanți s-a disjuns și mai degrabă s-ar fi impus să se depună contractul de asistență juridică.

Apărătorul intimatei pârâte menționează că chiar dacă pentru o parte dintre reclamanți s-a disjuns cererea, facturile depuse la dosarul de fond sunt strict legate de acest dosar, sunt strict termenele din acest dosar și nu privesc alte cheltuieli cu privire la alt dosar

Întrebată fiind, reprezentanta recurenților pârâți, susține că acest aspect legat de depunerea contractului de asistență juridică nu este un motiv de amânare, ar fi constituit un motiv de amânare dacă s-ar fi acordat un termen pentru depunerea dovezii plății, însă în ce privește depunerea contractului, nu mai solicită depunerea lui, consideră că este mai degrabă o problemă de apreciere a instanței.

Având cuvântul ambele părți susțin că nu mai au alte cereri de formulat sau înscrisuri noi de depus, apreciind cauza în stare de judecată.

Instanța luând act de susținerile părților prezente, declară dezbaterile încheiate, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului de față.

Având cuvântul apărătorul recurenților pârâți, solicită admiterea recursului, ce vizează 5 motive de nelegalitate, având în vedere următoarele:

- referitor la capătul de cerere privind restituirea preavizului plătit de reclamantă pentru concedierea din anul 2010, instanța în mod greșit l-a admis.

Nu s-a invocat un temei legal al acestei restituirii, ci doar cel pe care se întemeiază întoarcerea executării pe capetele de cerere ce au fost disjunse. Instanța a admis această cerere pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză, temei atribuit de instanță, ce nu a fost pus în discuția părților, cu toate că a solicitat acest lucru.

Arată însă că pârâții nu au prestat activitate și nu au avut raporturi de muncă cu reclamanta din dispoziția conducerii menționată în deciziile de concediere. Deci nu există un temei juridic al restituirii unor sume acordate cu titlu de preaviz, având în vedere că în speță este vorba de două concedieri distincte, făcute în baza a două hotărâri ale consiliului de administrație distincte, fiecare dintre pârâți având dreptul la preaviz, ambele concedieri din 2008 și 2010 fiind considerate legale de instanță. Mai arată că, concedierea din 2010 există, iar pârâții deși reintegrați după prima concedierea nu aveau raporturi de muncă anterior celei de-a doua concedieri și atunci dacă nu aveau, înseamnă că, concedierea din 2010 trebuia să fie declarată nelegală sau fără obiect.

Nu s-a făcut dovada plății acestor sume de către reclamantă – nu s-au identificat aceste sume și nici ordinele de plată cu care se pretinde că s-au plătit. Instanța a dispus ca în cadrul suplimentului la raportul de expertiză să se depună aceste înscrisuri, însă acestea nu se regăsesc în dosar, motiv pentru care s-a completat cererea reconvențională și cu acest capăt de cerere privind plata preavizului, cerere care a fost respinsă ca tardivă.

- referitor la capătul de cerere privind restituirea salariilor compensatorii, apreciază că reclamanta nu avea nici un temei să solicite restituirea acestora, în condițiile în care deși au avut loc două concedieri s-a acordat doar un rând de salarii compensatorii. Reclamanta a recunoscut expres că datora aceste salarii pentru concedierea din 2008, nu și pentru cea din 2010 și susține că a făcut plata în 2010 pentru concedierea din 2008. din moment ce instanța a decis că, concedierea reclamanților s-a făcut în mod legal de către reclamantă, menținând deciziile de concediere, evident că reclamanta datora și pentru concedierea din 2010 salarii compensatorii.

- greșit instanța respins integral cererea reconvențională, deși cel puțin una dintre pretenții era datorată și anume plata actualizării cu indicele de inflație a contravalorii salariilor compensatorii plătite în anul 2010 pentru concedierea din anul 2008.

- greșit a respins instanța cererea reconvențională în ceea ce privește obligarea reclamantei la plata salariilor compensatorii pentru concedierea din 2010, întrucât reclamanta datora două rânduri de salarii compensatorii aferente ambelor concedieri din 2008 și 2010, iar reclamanta susține că ar datora salarii compensatorii doar pentru concedierea din 2008, pentru ca apoi să solicite

- în ce privește cheltuielile de judecată solicitate, apreciază că acestea depășesc chiar și valoarea preavizului respectiv 5 milioane lei, cheltuielile fiind în sumă de 9 milioane lei, motiv pentru care solicită cenzurarea acestora. Mai arată apărătorul reclamanților, că cestea ar fi cuvenite doar dacă instanța s-ar considera investită și cu capătul de cerere privind acordarea salariilor compensatorii, însă dacă instanța nu s-a considerat investită și cu acest capăt de cerere, valoarea lor este prea mare.

Pentru motivele mai sus expuse solicită admiterea recursului, iar în ce privește cheltuielile de judecată le va solicita pe cale separată.

Apărătorul intimatei reclamante solicită respingerea recursului formulat de recurenții pârâți, fără cheltuieli de judecată, având în vedere următoarele motive:

Între reclamantă și pârâți au existat o . litigii ce au avut ca obiect concedierea pârâților. În anul 2008, Tribunalul C. a admis acțiunea pârâților și s-au anulat deciziile de concediere. În perioada dintre între înregistrarea recursului și primul termen de judecată, pârâții au pus în executare silită hotărârea instanței de fond, societatea fiind nevoită să dispună reintegrarea și achitarea despăgubirilor bănești, însă dată fiind situația economică a societății, s-a dispus concedierea salariaților reintegrați. Prin soluțiile pronunțate de Tribunalul C. și Curtea de Apel C., s-a arătat expres că nu are sens a se mai analiza legalitatea concedierii din 2010, atâta timp cât salariați au fost concediați în anul 2008. Societatea a recunoscut neplata salariilor compensatorii pentru concedierea din 2008, însă a plătit salarii pentru concedierea din 2010, care nu erau datorate. Instanța a stabilit în mod corect că plățile din 2010 cu titlu de salarii compensatorii, sunt de fapt plăti pentru concedierea din 2008, concediere prin care s-a încetat raporturile de muncă cu pârâții.

În ce privește capătul de cerere privind restituirea preavizului plătit de reclamantă pentru concedierea din anul 2010, apreciază că în mod corect a reținut instanța de fond că salariile compensatorii nu sunt datorate și este o îmbogățire fără justă cauză, având în vedere că nu au existat raporturi de muncă între pârâți și reclamantă la data celei de-a doua concedieri.

Prin cererea de recurs s-a arătat că în acțiunea introductivă s-a indicat ca temei art. 404 cod pr.civilă pentru toate capetele de cerere, însă acest aspect nu este de natură a atrage casarea unei hotărâri. Prin acțiune s-a solicitat ca și capăt principal întoarcerea executării cu consecința restituirii drepturilor bănești achitate în cadrul executării silite cu titlu de despăgubiri pentru concedierea din 2008, precum și restituirea drepturi bănești acordate în perioada de preaviz și salariile compensatorii din 2010. După disjungerea capetelor de cerere ce aveau ca obiect restituirea sumelor achitate ca urmare a celei de-a doua concedieri, instanța a dispus trimiterea dosarului la Judecătoria C.. susținerea pârâților că cele două concedieri sunt distincte, fără nici o legătură între ele este infirmată de toate soluțiile date de instanțele de fond, prin care s-a stabilit legalitatea primei concedieri și pe cale de consecință lipsa de efecte juridice a reintegrării în baza unei sentințe desființate și a celei de-a doua concedieri. La instanța de fond s-au depus ștatele de plată, de unde a rezultat că pârâții figurează cu salarii imediat după reintegrare și s-a făcut și dovada plății.

În ce privește capătul de cerere privind restituirea salariilor compensatorii pentru cea de-a doua concediere, instanța a dispus disjungerea formându-se un nou dosar ce a fost trimit la Judecătoria C. ce are ca obiect numai întoarcerea executării și restituirea sumelor încasate de pârâți în cadrul executării silite cu titlu de despăgubiri pentru cea de-a doua concediere. La fond s-a solicitat suspendarea cauzei până la soluționarea dosarului de întoarcere a executării și față de această solicitare, instanța a precizat că a rămas investită atât cu drepturile bănești din perioada de preaviz, cât și cu salariile compensatorii acordate în 2010. Consideră că instanța de fond în mod corect a considerat aceste plătii ca fiind datorate pentru concedierea din 2008.

Consideră nefondat și motivul de recurs referitor la respingerea cererii reconvenționale, deși cel puțin una dintre pretenții era datorată și anume plata actualizării cu indicele de inflație a contravalorii salariilor compensatorii plătite în anul 2010 pentru concedierea din anul 2008, întrucât pârâții au solicitat plata salariilor pensatorii pentru concedierea din 2008, dar și plata diferențelor salariilor compensatorii pentru concedierea din 2010, însă nu au solicitat niciodată actualizarea cu indicele de inflație până la data plății salariilor compensatorii, ci doar au susținut că trebuie să beneficieze de două rânduri de salarii compensatorii.

În ce privește obligarea reclamantei la plata salariilor compensatorii cuvenite concedierii din 2010 solicitate prin cererea reconvențională, instanța de fond în mod corect a respins-o, având în vedere la soluționarea cauzei multiplele hotărâri ce s-au dat în dosarele ce au avut ca obiect deciziile de concediere din 2008 și 2010.

Referitor la cheltuielile de judecată, la dosar s-au depus doar cheltuielile realizate strict de acest dosar, instanța având în vedere cheltuielile reprezentând onorariu avocat și onorariu de expert și anume suma de 600 lei.

Instanța rămâne în pronunțare asupra recursului de față.

C U R T EA :

Cu privire la recursul civil de față, constată:

Prin cererea inregistrata pe rolul Tribunalului Constanta sub nr._/118/2010 reclamanta . solicitat ca in contradictoriu cu piritii F. P., S. I., D. C., M. P., F. A., A. I., F. L., B. F., R. S., J. G., C. S., B. M. C. si M. I. sa se dispuna intoarcerea executarii silite realizate in baza titlului executoriu –sentinta civila nr. 725/2009 a Tribunalului Constanta, restituirea sumelor de bani incasate de piriti in cadrul executarii silite a titlului executoriu desfiintat prin decizia civila nr. 274/2010, obligarea piritilor la restituirea sumelor incasate de piriti reprezentind contravaloarea preavizului acordat in baza deciziilor de concediere din februarie 2010 si obligarea piritilor la plata chetuielilor de judecata.

In motivarea actiunii reclamanta a arătat ca prin sentinta civila nr. 725/2009 s-au admis pretentiilor formulate de pârâții din prezenta cauza si a dispus reintegrarea acestora precum si plata unei despagubiri pentru concedierea nelegala a acestora. Totodată, ca urmare a pronuntarii sentinței civile aratate, toti pârâții au demarat si finalizat procedura executarii silite, iar reclamanta a dispus reintegrarea piritilor la data de 26.01.2010 si plata despagubirilor acordate.

Prin decizia nr. 2/2010 a Consiliului de Administratie s-a decis desfiintarea posturilor ocupate de piriticontractele acestora fiind desfacute dupa acordarea preavizului legal, exceptie facind piriti M. I. si F. A.-ale caror contracte au incetat ca urmare a pensionarii si piritii R. S. si S. I. ale caror contracte au incetat prin acordul partilor.

Prin decizia nr. 274/CM/31.05.2010 Curtea de Apel Constanta a casat sentința civilă nr. 725/2009 in sensul ca a respins contestatiile formulate de catre pârâții din cauza de fata, desfiintind astfel titlul executoriu in baza caruia a efectuat platile, urmind ca reclamanta sa plateasca o compensatie baneasca echivalenta a 6 salarii de baza ca urmare a concedierii validate prin decizia irevocabila a Curtii de Apel.

Pârâții au formulat întimpinare si cerere reconventionala solicitând respingerea actiunii si obligarea reclamantei la plata a 6 salarii de baza brute negociate conform art 80 din CCM de ramura transporturi pe anii 2008-2010, diferenta dintre suma incasata cu titlu de salarii compensatorii ca urmare a celei de-a doua conedieri din februarie 2010 si suma care ar fi trebuit sa fie platita reprezentind cele 6 salarii de baza brute negociate, daune interese echivalente cu prejudiciul suportat de fiecare pârât ca urmare a faptului ca pe perioada de la prima concediere si pâna in prezent acestia nu au beneficiat de drepturile de somaj din clupa unitatii care a operat in cartile de munca reitegrarea acestora pe perioada 2008-2010, astfel ca, chiar daca ulterior a anulat acesta reintegrare, aceste drepturi nu mai pot fi obtinute.

Pârâții au menționat ca nu datoreaza contravalorea preavizului intrucit cea de-a doua desfacere a contractului de munca este decizia angajatorului in baza hotaririi nr. 2/2010 a Consiliului de Administratie, fara ca angajatorul sa mai astepte solutionarea recursului.

Totodată au precizat ca sumele solicitate de reclamantă nu sunt corect calculate - cele 6 salarii compensatorii pentru concedierea din noiembrie 2008 au fost platite in aprilie 2010 si . drepturilor cuvenite.

Reclamanta a formulat intâmpinare la cererea reconventionala si a solicitat respingerea acesteia ca nefondată. A susținut ca prin sumele solicitate a avut in vedere cele 6 salarii compensatorii si a compensat aceste sume din suma datorata de fiecare reclamant; prin cererea de chemare in judecata a solicitat restituirea si a platilor compensatorii aferente concedierii intervenite in baza Deciziei nr. 36/1.02.2010 aratându-se suma datorata si ordinul de plata prin care societatea dovedeste ca a virat piritilor aceste salarii compensatorii nedatorate de societate avind in vedere decizia nr. 274/CM/31.05.2010 a Curtii de Apel Constanta.

Cu privire la cel de-al treilea capat de cerere reconventionala reclamanta arata ca faptul ca unii dintre salariati nu au demarat procedura acordarii de ajutor de somaj se datoreaza exclusiv culpei lor, societatea indeplinindu-si toate obligatiile in acest sens.

Instanta a invocat din oficiu exceptia necompetentei materiale a cererii privind intoarcerea executarii silite, a admis exceptia, a disjuns cererea si a declinat cauza Judecatoriei Constanta prin sentinta civila nr. 1040/25.02.2013.

Pârâții reconvenienti au solicitat completarea actiunii cu cererea de obligare a reclamantei la plata preavizului datorat si neplatit ca urmare a celei de-a doua concedieri, insa reclamanta a invocat exceptia tardivitatii formularii cererii completatoare, iar instanta, prin incheierea din data de 22.04.2013 a admis exceptia tardivitatii apreciind ca in cauza completarea actiunii s-a facut dupa prima zi de infatisare, asa cum acesta este prevazuta de art 132 c.pr.civ.

Instanta, având in vedere dispozitiile art.246 c.pr.civ si principiul disponibilitatii care guverneaza procesul civil, a luat act de renuntarea reclamantei la judecata in contradictoriu cu pârâții M. I., F. A., R. S. si Semsedint I. prin incheierea din data de 12.07.2013, iar prin incheierea din data de 10.06.2013, din data de 22.04.2013 si din data de 30.09.2013 a luat act de renuntarea pârâților reconvenienti F. P., D. C., M. P., F. A., A. I., J. G., S. I., M. I. si B. F. la judecarea cererii privind obligarea reclamantei piritei la plata de daune interese.

Prin sentința civilă nr.4512/04.12.2013, Tribunalul C. a admis parte actiunea formulata de reclamanta S.C.”M.” S.A. C. și au fost obligați pârâții să plătească următoarele sume cu titlu de preaviz din cadrul concedierii din februarie 2010 și anume: F. P. - 1063 lei, D. C. - 884 lei, M. P. - 981 lei, A. I. - 981 lei, Freraru L. - 975 lei, B. F. - 813 lei, J. G. - 981 lei, C. S. - 981 lei, B. M. C. - 969 lei, respingându-se restul pretentiilor reclamantei ca nefondate.

S-a respins cererea reconventionala formulata de pârâții F. P., D. C., M. P., F. A., A. I., F. L., B. F., J. G., C. S., R. S., B. M. C., S. I. și M. I., in contradictoriu cu reclamanta S.C. ”M.” S.A. ca nefondatĂ și au fost obligați pârâții reconvenienti sa plateasa reclamantei câte 961 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecata.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut următoarele:

In luna noiembrie 2008 reclamanta a dispus concedierea piritilor reconvenienti ca urmare a reorganizarii societatii.

Prin sentinta civila nr. 725/2009 a Tribunalului Constanta s-a dispus anularea deciziilor de concediere si reintegrarea pârâților reconvenienti in functiile avute anterior.

In urma executarii silite a sentintei civile aratate, reclamanta a dispus reintegrarea pârâților reconvenienti la data de 26.01.2010 si a platit despagubirile stabilite prin hotarirea judecatoreasca.

Totodata, prin decizia nr. 2/28.01.2010 a Consiliului de Administratie s-a decis desfiintarea posturilor ocupate de pârâților reconvenienti acorindu-li-se acestora preavizul legal, iar in luna februarie 2010 emitindu-se decizii de concediere.

Ca urmare a concedierii, reclamanta a platit pârâților reconvenienti compensatii prevazute in contractul colectiv de munca la nivel de unitate echivalente cu 6 salarii de baza brute.

Dupa concedierea pârâților reconvenienti din februarie 2010, Curtea de Apel Constanta, prin decizia nr. 274/CM/31.05.2010, a modificat sentinta nr. 725/2009 a Tribunalului Constanta si a respins contestatiile formulate de catre piritii reconvenienti, astfel ca reintegrarea acestora in ianuarie 2010 a ramas fara temei.

Totodata, asa cum s-a retinut si în decizia nr. 651/CM/2012 a Curtii de Apel Constanta, toate actele privind raporturile de munca ale pârâților, ulterioare concedierii din noiembrie 2008 ramin fara efect ca urmare a deciziei nr. 274/31.05.2010 a Curtii de Apel Constanta, deci inclusiv deciziile de concediere emise in februarie 2010.

Or, stabilindu-se ca raporturile de munca ale pârâților reconvenienti au incetat in noiembrie 2008, instanta a aprecisat ca perioada de preaviz acordata in ianuarie 2010 pârâților reconvenienti nu are la baza un raport de munca in derulare, fiind fara temei, astfel ca sumele platite pârâților pentru aceasta perioada nu sunt datorate.

In ceea ce priveste cererea privind obligarea pârâților la plata sumelor platite cu titlu de preaviz instanta a apreciat ca aceasta este intemeiata.

Având în vedere faptul că pârâții au fost de buna credinta, iar reclamanta nu are nici o alta actiune in vederea recuperarii sumelor achitate cu titlu de salariu pe perioada de preaviz (intre parti neexistind nici un raport in baza caruia piritii sa aibe dreptul de primi salariu), instanta a apreciat ca sunt intrunite cumulativ conditiile imbogatirii fara justa cauză, astfel ca a obligat pârâții reconvenienti sa plateasca reclamantei sumele de bani reprezentând contravaloarea salariului primit pe perioada de preaviz, anume: F. P. suma de 1063 lei, D. C. suma de 884 lei, M. P. suma de 981 lei, A. I. suma de 981 lei, Freraru L. suma de 975 lei, piritul B. F. suma de 813 lei, J. G. suma de 981 lei, C. S. suma de 981 lei, B. M. C. suma de 969 lei.

In ceea ce priveste cererea reclamantei de obligare a pârâților la restituirea contravalorii compensatiilor banesti acordate cu ocazia celei de-a doua concedieri, instanta a reținut următoarele:

Cu ocazia concedierii din noiembrie 2008, concediere efectuata ca urmare a reorganizarii, deci fara vina salariatilor, reclamanta era obligata, potrivit dispozitiilor contractului colectiv de munca la nivel de unitate, la plata unor compensatii echivalente cu 6 salarii de baza brute pentru fiecare pârât.

Aceste compensatii banesti nu au fost acordate la momentul concedierii, aspect recunoscut si de catre reclamanta.

Faptul ca reclamanta a acordat compensatii banesti in februarie 2010, la a doua concediere (ce nu a avut temei), prima concediere fiind legală si deci raporturile de munca incetind din noiembrie 2008, nu duce direct la concluzia ca plata compensatiilor din februarie 2010 este o plata nedatorata.

Astfel, instanta a apreciat ca sumele platite in 2010 cu titlu de compensatii banesti sunt sume pe care reclamanta le datora inca din 2008, acestea fiind insa platite cu intirziere.

Prin urmare, chiar daca reclamanta a platit in 2010 compensatii banesti intemeiate pe cea de-a doua concediere, iar temeiul platii (concedierea din februarie 2010) nu mai subzista, instanta a aprecit această plată ca o plata datorata pentru concedierea din noiembrie 2008.

Pentru cele expuse, instanta a respins restul pretentiilor reclamantei ca nefondate.

Asupra cererii reconventionale.

Pârâții reconvenienti au solicitat plata compensatiilor banesti potrivit art 80 din contractul colectiv de munca la nivel de ramura (art. 26 din contractul colectiv la nivel de unitate) pentru concedierea din noiembrie 2008.

Instanta a stabilit ca platile efectuate in martie 2010 sunt echivalente a 6 salarii de baza brute, asa cum acestea au fost negociate in contractele individuale de munca de catre fiecare pârât.

Or, platindu-se deja aceste sume de bani, instanta a constatat ca cererea pârâților reconvenienti este fara obiect.

Instanta nu a reținut sustinerea pârâților potrivit careia compensatiile acordate nu au fost corect calculate, deoarece asa cum rezulta din raportul de expertiza intocmit in cauza, salariile ce au fost avute in vedere de catre reclamanta sunt salariile de baza pe care pârâtii reconvenienti le-au stabilit prin negociere cu reclamanta si care s-au evidentiat in contractul individual de munca.

S-a respinsca nefondată cererea pârâților reconvenienti de obligare a reclamantei la plata diferentelor dintre suma incasata cu titlu de salarii compensatorii ca urmare a celei de-a doua conedieri din februarie 2010 si suma care ar fi trebuit sa fie platita reprezentind cele 6 salarii de baza brute negociate.

Cea de-a doua concediere nu si-a mai produs efectele atita timp cât prin decizia nr. 274/2010 a Curtii de Apel Constanta s-a stabilit ca prima concediere este legala, raporturile de munca intre parti incetind din noiembrie 2008.

Prin urmare, pârâții nu sunt indreptatiti sa primeasca drepturi banesti compensatorii pentru cea de-a doua concediere, o astfel de concediere fiind fara nici un efect juridic.

Pârâții C. S., B. M. C. si R. S. nu au renuntat la cererea de obligare a reclamantei la plata de daune interese echivalente cu prejudiciul suportat ca urmare a faptului ca pe perioada de la prima concediere si pina in prezent acestia nu au beneficiat de drepturile de somaj.

Pentru acordarea indemnizatiei de somaj, piriti trebuie sa urmeze o procedura stabilita de Legea nr. 76/2002.

Or, atâta timp cât reclamanții nu au solicitat acordarea indemnizației de șomaj, instanța a apreciat că reclamanta nu este in culpa cu privire la neplata acestei indemnizații.

In baza art 274 c.pr.civ. având in vedere ca pârâții au cazut in pretentii fiind in culpa procesuala, instanta a obligat pârâții să plateasca reclamantei suma de 961 lei fiecare cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentind onorariu de avocat si onorariu de expert.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții, care au formulat următoarele critici:

- În mod greșit instanța a admis capătul de cerere privind restituirea preavizului plătit de reclamantă pentru concedierea din anul 2010.

Nu există și nu s-a invocat un temei legal al acestei restituiri, ci doar cel pe care se întemeiază întoarcerea executării pe capetele de cerere care au fost deja disjunse și anume art. 404 Cod procedură civilă.

Instanța a admis această cerere pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză, temei care nu a fost pus în discuția părților, cauza fiind soluționată de un complet de litigii de muncă.

Greșit instanța atribuind acest temei cererii a constatat că pârâții s-au îmbogățit fără justă cauză, câtă vreme „nu au prestat activitate și nu au avut raporturi de muncă cu reclamanta”, fără a avea în vedere că nu s-a prestat activitate, din dispoziția societății.

Deci nu există temei juridic al restituirii unor sume acordate cu titlu de preaviz, cu atât mai mult cu cât în speță se discută de două concedieri distincte făcute în baza a două hotărâri ale Consiliului de administrație distincte, fiecare dintre pârâți având dreptul la preaviz, ambele concedieri din 2008 și 2010 fiind considerate legale de instanță.

Aceasta nu înseamnă că, concedierea din 2010 este inexistentă, iar pârâții, deși reintegrați după prima concediere nu aveau raporturi de muncă, anterior celei de-a doua concedieri (dacă nu aveau raporturi de muncă înseamncă, concedierea din 2010 trebuia declarată de instanță nelegală sau fără obiect).

Nu s-a dovedit că societatea a plătit aceste sume (s-a susținut oral că sumele apar în statele de plată depuse la dosar, însă pârâții nu au identificat aceste sume și nici OP-urile cu care se pretinde că s-au plătit) motiv pentru care instanța a dispus în cadrul suplimentului la raportul de expertiză să se depună aceste înscrisuri, care nu s-au regăsit și din acest motiv s-a completat cererea reconvențională și cu un capăt de cerere privind plata preavizului, cerere ce a fost însă respinsă ca tardivă.

O astfel de solicitare este nefondată, având în vedere chiar susținerea reclamantei din acțiune – fila 4, ca urmare a deciziei nr.2/28.01.2010 a Consiliului de administrație prin care s-a decis pentru a doua oară desființarea posturilor ocupate de pârâți, invocându-se susțineri noi față de prima decizie de concediere.

- În mod greșit instanța s-a considerat ivestită în acțiunea principală și cu capătul de cerere privind restituirea de către pârâți a salariilor compensatorii pentru cea de-a doua concediere.

Instanța a rămas investită cu capătul 3 de cerere, capătul 1 și 2 cizând întoarcerea executării și restituirea sumelor de bani încasate în cadrul executării fiind disjunse.

În consecință, instanța a rămas investită doar cu cerere de restituire a sumelor de bani încasate de pârâți cu titlu de preaviz pentru concedierea din februarie 2010, astfel cum s-a precizat expres și în precizările reclamantei depuse la termenul din 25.03.2013.

De altfel, reclamanta nici nu avea vreun temei să solicite restituirea salariilor compensatorii în condițiile în care deși au avut loc două concedieri s-a acordat doar un rând de salarii compensatorii.

- În mod greșit instanța a respins integral cererea reconvențională deși, cel puțin una dintre pretenții era evident datorată și anume plata actualizării cu indicele de inflație a contravalorii salariilor compensatorii plătite în anul 2010 pentru concedierea din anul 2008.

Atât instanța în considerente, cât și partea adversă rețin că pârâții au primit un singur rând de salarii compensatorii ăn anul 2010 pentru concedierea din 2008, situație în care, cererea de actualizare a sumei era cât se poate de legală.

- În mod greșit instanța a respins cererea reconvențională în ceea ce privește obligarea reclamantei la plata salariilor compensatorii cuvenite pentru concedierea din 2010.

Reclamanta datora două rânduri de salarii compensatorii aferente ambelor concedieri din 2008 și 2010, ea susținând (scriptic) că datora doar un rând de salarii compensatorii pentru concedierea din 2008, pentru ca în concluziile scrise să susțină că solicită restituirea acestora, adică pârâții să nu mai rămână cu nici o sumă reprezentând salarii compensatorii în cazul în care s-ar admite o astfel de cerere, din două rânduri de salarii cuvenite, deși recunoaște că se cuvin pârâților un rând de salarii compensatorii și chiar solicită compensarea acestora cu sumele ce vor rezulta din întoarcerea executării, cerere care a fost disjunsă.

- În mod greșit instanța a obligat pe fiecare dintre ei să plătească cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 961 lei.

În ceea ce privește cheltuielile cu expertiza aceasta a fost suportată și de pârâți, iar cererea reclamantei a fost admisă în parte (așa cum a fost calificată de instanță, inclusiv cu salariile compensatorii solicitate care reprezentau cea mai mare parte). S-a ajuns astfel ca preavizul datorat, astfel cum a decis instanța, să fie chiar mai mic decît cheltuieliel de judecată.

Separat de această critică – în sensul că nu s-a ținut cont de admiterea în parte a acțiunii, se impune ca instanța să cenzureze onorariul avocatului pe care nu-l cunoaște și nu știe dacă este și pentru dosarul disjuns, respectiv pentru întoarcerea executării.

Analizând sentința recurată în raport de criticile formulate, de probele administrate și de dispozițiile legale incidente în cauză, Curtea constată:

În ceea ce privește cererea principala, după disjungerea cererii care a avut ca obiect întoarcerea executării, instanța de fond a rămas investită cu cererea . obligare a pârâților la restituire a sumelor primite cu titlu de preaviz si a sumelor primite cu titlu de plății compensatorii pentru cea de-a doua concediere din februarie 2010 .

Prin sentința recurată, instanța a dispus obligarea pârâților la restituirea sumelor reprezentatnd c/val. preaviz din cadrul concedierii din anul 2010, respingand cererea societății privind platile compensatorii aferente aceleiasi concedieri din 2010.

În referire la cererea principală – recurenții critică solutia instanței considerand că în mod greșit au fost obligați la restituirea sumelor primite cu titlu de preaviz deoarece din dispoziția conducerii unității nu s-a prestat muncă și nu este vorba de o îmbogățire fără justă cauză.

Această critică este nefondată deoarece în speța dedusă judecății nu se analizează culpa societății în emiterea deciziilor de concediere, ci drepturile ce decurg dintr-o astfel de concediere .

Or, pentru a beneficia de preaviz, era necesar că pârâții să lucreze până la momentul concedierii, iar în acest caz nu se poate reține că recurenții au lucrat, fiind reintegrați în baza sentinței Tribunalului C. la 26.01.2010 (reintegrare care a ramas fara efect ca urmare a deciziei nr. 274/31.05.2010 a Curtii de Apel C.), iar în luna următoare s-a dispus din nou concedierea ceea ce nu justifică în niciun fel plata c/val. preavizului.

Scopul acordării preavizului este acela de a pune la dispoziția salariatului o perioada de timp - plătită- în care acesta să-și gaseasca un alt loc de muncă și pentru a nu fi lipsit de venituri o perioadă prea mare de timp.

Însă, recurenții au beneficiat cu ocazia primei concedieri de toate drepturile corespunzatoare și în condițiile în care decizia de concediere a fost considerata de către instanța de control judiciar că fiind legală și temeinica rezultă că reintegrarea din 2010 (în baza hotărârii Tribunalului) a ramas fara efecte ceea ce atrage neaplicarea dispozitiilor art. 73 Codul muncii referitoare la preaviz.

Nu era necesar să se puna în discutie „temeiul imbogatirii fara just temei” deoarece acestea au fost apărările reclamantei de care au luat cunoștință și pârâții, iar instanța de fond nu a făcut decât să analizeze condițiile imbogatirii fara just temei neinvocand din oficiu alte aspecte în afara celor ce au făcut obiectul dezbaterilor.

Nu se poate reține nici critica privind soluționarea de către Tribunal a unei cereri cu care nu a fost investita deoarece „restituirea salariilor compensatorii pentru cea de a două concediere” a ramas în competența acestei instante să o judece neputând face obiect al declinarii la Judecatoria C..

Dealtfel, acest lucru s-a consemnat și în incheierea din 25.02.2013 cand instanța a constatat că nu este competenta să se pronunte pe cererea de intoarcere a executarii .

Pe fondul acestei pretenții, Curtea observa că criticile recurenților sunt lipsite de obiect deoarece se critica dispoziții ale sentinței care le sunt favorabile.

Astfel Tribunalul a respins cererea reclamantei privind obligarea pârâților la restituirea sumelor plătite în anul 2010 cu titlu de plăți compensatorii apreciind că ele sunt datorate întrucât au fost achitate pentru prima concediere din 2008.

Cu privire la criticile care vizează soluționarea cererii reconvenționale:

- Nu se poate reține apărarea recurenților privind plata a două rânduri de salarii compensatorii având în vedere că cea de a două concediere a urmat unei reintegrări fără bază legală.

Prin urmare, societatea datora plăți compensatorii pentru prima concediere și le-a plătit cu întârziere, respectiv în anul 2010.

- Este întemeiată în schimb, critica referitoare la actualizarea acestor sume de bani deoarece așa cum a reținut și instanța de fond, plata salariilor compensatorii trebuia făcută în anul 2008, astfel că până în 2010, recurenții au fost prejudiciați prin devalorizarea sumelor la care erau îndreptățiți.

Prin urmare va fi admis recursul recurenților reconvenienți și va fi obligată intimata reclamanta la sumelor rezultate din actualizarea cu rata inflației a sumelor achitate cu titlu de plăți compensatorii.

- Este întemeiată și critica referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată având în vedere că cererea reclamantei a fost admisa în parte, astfel că valoarea creanței ce a făcut obiectul judecății este mai mica decât onorariul de avocat plătit de pârâți.

În raport de dispozițiile art. 274 alin.3 cod procedură civilă vor fi reduse cheltuielile de judecată la 200 lei în sarcina fiecărui pârât.

Pentru motivele arătate, va fi admis recursul și în temeiul dispozițiilor art. 312 cod procedură civilă va fi modificata sentința conform dispozitivului prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Modifică în parte sentința recurată în sensul că:

Admite în parte cererea reconvențională.

Obligă reclamanta să plătească pârâților reconvenienți diferențele rezultând din actualizarea în funcție de rata inflației a sumelor achitate cu titlu de plăți compensatorii, după cum urmează:

- F. P. – 353 lei;

- F. L. – 324 lei;

- A. I. – 324 lei;

- M. P. – 324 lei;

- D. C. – 324 lei;

- C. S. – 324 lei;

- J. G. – 324 lei;

- B. M.-C. – 324 lei;

- B. F. – 265 lei.

Obligă pârâții să plătească reclamantei suma de câte 200 lei fiecare, reprezentând onorariu de avocat redus conform art. 274 alin.3 și art. 276 cod procedură civilă.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi, 25 februarie 2014.

Președinte, Judecător, Judecător,

M. S. S. M. B. R. A.

Grefier,

D. R.

Jud.fond: F.M.

Red.dec.Jud.M.B.

20.03.2014 – 3 ex.