Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 65/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 65/2014 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 19-02-2014 în dosarul nr. 6131/88/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 65 CM
Ședința publică din 19 februarie 2014
Complet specializat privind litigii de muncă
PREȘEDINTE – D. P.
JUDECĂTORI – I. B.
JUDECĂTOR- M. P.
GREFIER - C. I.
Pe rol, soluționarea recursului formulat de recurentul reclamant R. G., cu domiciliul în loc. Tulcea, .. 34, jud. Tulcea, împotriva sentinței civile nr. 2085/20.03.2013, pronunțată de Tribunalul Tulcea, în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât CLUBUL S. MUNICIPAL DANUBIU, cu sediul în Tulcea, ., jud. Tulcea, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal efectuat în cauză, se prezintă avocat A. C., în baza împuternicirii avocațiale nr. 88/2013, depusă la dosar, lipsind intimatul pârât.
Procedura de citare este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.
S-a făcut referatul oral asupra cauzei de către grefierul de ședință prin care s-a evidențiat că la data de 27 ianuarie 2014, recurentul reclamant a depus la dosar Certificat de handicap nr. 2553/05.06.2012 li Certificat de handicap nr. 2896/25.06.2013 eliberate de Consiliul Județean Tulcea, Comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap.
Instanța solicită apărătorului ales al recurentului reclamant să precizeze dacă are alte cereri.
Apărătorul ales al recurentului reclamant, având cuvântul, arată că nu are alte cereri, cauza fiind în stare de judecată.
Instanța, în temeiul art. 150 Cod procedură civilă constată terminată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul asupra recursului.
Apărătorul ales al recurentului reclamant, având cuvântul, pune concluzii de admitere a recursului astfel cum a fost formulat, casarea sentinței civile recurate, rejudecarea cauzei și admiterea cererii reclamantului, cu cheltuieli de judecată constând în onorariu avocațial și onorariu expert. Depune la dosar concluzii scrise și chitanța nr. 107/22.09.2013.
Cât privește chestiunea impozitării despăgubirilor dispuse prin hotărârea judecătorească, opinia sa este că acest sume sunt neimpozabile potrivit art. 42 lit. b din Codul fiscal, opinie care coincide cu cea a expertului contabil. Punctul de vedere al instanței de fond a fost acela că despăgubirile dispuse constituite drepturi salariale cuvenite în temeiul legii, concluzie cu care nu este de acord, întrucât salariul este definit, la art. 159 alin. (1) din Codul muncii, ca fiind contraprestația muncii prestate de către salariat în baza unui contract de muncă. Reclamantul concediat abuziv nu a prestat nici o muncă, iar contractul de muncă era desființat prin decizia de concediere.
În privința sumelor identificate ca fiind contribuții de șomaj și asigurări de sănătate, consideră că reținerea retroactivă de către angajator a acestor sume este o măsură abuzivă, echivalând cu plata unor drepturi de care angajatul concediat nelegal care nu a beneficiat de aceasta, astfel că în această perioadă nu a încasat ajutor de șomaj, iar spitalizarea s-a decontat pe asigurarea de sănătate a soției pentru că nu avea calitatea de asigurat, nefiind angajat.
În susținerea criticilor vizând discriminarea, arată că reclamantul, înainte de prima concediere avea același salariu ca și colegii săi, după reîncadrare, salariul primit a fost mai mic decât celălalt administrator, doar cu suma de 65 lei, pentru ca în prezent să nu mai existe nicio diferență între cele două posturi.
Apărătorul ales al recurentului reclamant pune concluzii de respingere a excepției prescripției întrucât acțiunea reclamantului a fost înregistrată la 8 octombrie 2012, iar decizia de reîncadrarea i s-a comunicat la 14 octombrie 2009, prin urmare nu poate fi vorba de intervenirea prescripției câtă vreme nu a fost împlinit termenul de prescripție de 3 ani.
Instanța rămâne în pronunțare asupra recursului.
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea sub nr._, reclamantul R. G. a solicitat instanței ca prin hotărâre judecătorească să oblige pârâtul Clubul S. Municipal Danubiu Tulcea la plata sumei de aproximativ 11.000 lei reprezentând: drepturi bănești provenite din calcularea greșită a sumelor datorate cu titlu de despăgubire conform sentinței civile nr. 1386/23.03.2012 a Tribunalului Tulcea și deciziei civile nr. 367/CM/29.06.2009 a Curții de Apel C. și diferența de salariu net rezultată din încadrarea discriminatorie în perioadele de activitate cuprinse între 21.10.2009-9.02.2011 și 13.06.2011- prezent.
În motivare s-a arătat că prin sentința civilă nr.1386/23.03.2012 a Tribunalului Tulcea și decizia civilă nr.367/CM/2009 a Curții de Apel C., pârâtul a fost obligat la reîncadrarea reclamantului pe postul de administrator I deținut anterior și la plata de despăgubiri egale cu salariile indexate și majorate cu rata inflației; cu rea credință, însă, atât la reîncadrarea din octombrie 2009, cât și la cea din iunie 2012, pârâtul a dispus ca această măsură să fie făcută la un salariu mult mai mic decât al celuilalt administrator I, care are aceleași atribuții și aceeași gradație, încălcând prevederile art.6 și art. 159 alin. 3 din Codul muncii.
A fost contestată și reținerea sumelor reprezentând impozit pe venit, contribuția individuală de asigurări pentru șomaj și contribuția pentru asigurări sociale de sănătate cu precizarea că scutirea de la plata impozitului pe venit intervine potrivit art. 42 Cod fiscal, iar la data plății despăgubirilor din iulie 2012 reclamantul beneficia de prevederile art.26 din Legea nr.448/2006, fiind încadrat în grad de handicap accentuat.
A pretins reclamantul că efectuarea acestor rețineri s-a datorat confuziei nepermise făcută de angajator între despăgubiri și salarii restante, deși este vorba de despăgubiri și că acestea au caracter nelegal pentru că în perioada concedierii nu a beneficiat de ajutor de șomaj și asigurări de sănătate și nu ar fi normal să le suporte.
Pârâtul a solicitat prin întâmpinare respingerea acțiunii ca nefondată și a arătat că reclamantului i-au fost achitate toate drepturile bănești stabilite prin hotărâre judecătorească, iar impozitul pe venit, contribuția individuală de asigurări de sănătate, șomajul și contribuția pentru asigurări sociale au fost legal reținute, fără a se face confuzie între despăgubiri și salarii.
Prin sentința civilă nr.2085/20.03.2013 Tribunalul Tulcea a respins acțiunea reclamantului ca nefondată.
Pentru a hotărî în acest sens prima instanță a reținut că prin sentința civilă nr.1386/23.03.2012 a Tribunalului Tulcea a fost anulată decizia nr. 69/9.02.2011 emisă de Clubul S. Municipal Danubiu Tulcea ca netemeinică și nelegală, iar reclamantul a fost reintegrat pe funcția deținută anterior concedierii, cu consecința obligării pârâtului la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul, aferente perioadei 9.02.2011 și până la data reintegrării efective în funcția deținută anterior concedierii.
De asemeni, prin decizia nr. 348/CM/9.06.2009 a Curții de Apel C., urmare a admiterii recursului reclamantului și a modificării în tot a hotărârii atacate, a fost anulată decizia nr.1401/9.07.2008 și s-a dispus reintegrarea contestatorului pe postul deținut anterior concedierii, cu consecința obligării pârâtului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate cu indicele de inflație de la data concedierii și până la data reintegrării efective pe post.
Pentru punerea în executare a acestei din urmă hotărâri judecătorești pârâtul a emis decizia nr.1389/6.10.2009 prin care contestatorul a fost reintegrat pe postul deținut anterior, respectiv pe funcția de administrator I, cu un salariu de 787 lei, și s-a dispus și plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate cu rata inflației.
Pentru executarea sentinței pronunțată de Tribunalul Tulcea pârâtul a emis decizia nr.754/16.05.2012, prin care contestatorul a fost reintegrat pe funcția de administrator I cu un salariu de 849 lei, stabilindu-se și plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate cu rata inflației .
Prin cererea nr.912/20.06.2012 reclamantul a solicitat angajatorului pârât plata despăgubirilor și reîncadrarea sa cu respectarea prevederilor legale în vigoare; prin cereri ulterioare și-a exprimat nemulțumirea față de modalitatea reîncadrării, pe care a apreciat-o discriminatorie în raport cu drepturile celuilalt administrator, încadrat pe aceeași funcție, precum și față de reținerea retroactivă a impozitului pe venit, a asigurărilor sociale și a asigurărilor de sănătate și șomaj.
A apreciat instanța de fond că reclamantul a fost reîncadrat pe postul de administrator și i s-au acordat despăgubiri salariale calculate de la nivelul salariului de încadrare avut la data primei concedieri (746 lei în august 2008), salariu indexat în octombrie 2008, că a beneficiat de sporul de vechime de 25%, dar și reducerea de 25% aplicată salariilor bugetarilor de la 1.07.2010, conform art. 1 din Legea nr.118/2010, precum și de creșterile salariale de 15%, 8% și 7,4% prevăzute de actele normative care s-au succedat.
Referitor la despăgubirile aferente perioadelor 1.08._09 și 9.12._12 s-a constatat, în acord cu aprecierile expertului contabil Cortez C., că pârâtul a acordat drept despăgubire suma rezultată ca rest de plată, după deducerea din valoarea salariului brut și virarea la bugetele respective, a impozitului pe venitul din salarii și a contribuțiilor individuale pentru asigurări sociale, asigurări de sănătate și șomaj (sume prezentate distinct în anexele nr. 1 și 2 la raportul de expertiză contabilă).
Coroborând prevederile art. 57 alin. 22 și art.29618 alin. 51 din Legea nr.571/2003 privind Codul Fiscal cu cele ale art.80 din Codul muncii tribunalul a reținut că la momentul plății despăgubirilor constând în drepturi salariale, trebuie reținute contribuțiile sociale prevăzute de Codul Fiscal, astfel cum sunt definite de art.10 pct.7 din acest act normativ, respectiv impozitul pe venit, contribuția pentru asigurări sociale și contribuția pentru asigurări de sănătate și șomaj; aprecierea s-a întemeiat și pe constatările raportului de expertiză efectuat în cauză, potrivit căruia pârâtul a calculat despăgubirile cuvenite reclamantului cu respectarea dispozițiilor hotărârilor judecătorești referitoare la aplicarea salariilor avute anterior concedierilor, indexate, majorate și reactualizate, reclamantul beneficiind de creșterile salariale de 15 % din ianuarie 2011, de cea de 8 % din iunie 2012 și 7,4 % din decembrie 2012, dar și cu respectarea prevederilor Codului fiscal, prin efectuarea viramentelor către fondurile speciale.
A fost înlăturată apărarea referitoare la incidența prevederilor art.42 lit. b din Codul fiscal, potrivit cărora “nu sunt venituri impozabile despăgubirile în bani sau în natură primite de către o persoană fizică ca urmare a unui prejudiciu material suferit de aceasta, inclusiv despăgubirile reprezentând daunele morale”, cu motivarea că despăgubirile cuvenite reclamantului în baza celor două hotărâri judecătorești nu sunt consecința unui prejudiciu material, ci constituie drepturi salariale cuvenite în temeiul legii (art. 80 din Codul muncii).
În același sens s-a apreciat asupra susținerilor referitoare la încadrarea discriminatorie față de un administrator cu drepturi salariale mai mari reținându-se că nu s-a probat identitatea atribuțiilor conferite prin fișa postului celor doi administratori și nici că pârâtul are, potrivit organigramei, două posturi identice de administrator I; au fost avute în vedere și concluziile raportului de expertiză, conform cărora deși în luna aprilie 2008 salariul de reîncadrare al reclamantului a fost cu 65 lei mai mic decât al celuilalt administrator, în prezent nu mai există nici o diferență între cele două încadrări; s-a reținut, totodată, că diferența apreciabilă care a existat între cele două salarii s-a situat în perioada mai-septembrie 2008, dar în raport de data introducerii acțiunii, dreptul la despăgubire nu ar mai putea fi invocat, fiind prescris.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul R. G. și a invocat greșita aplicare a dispozițiilor art.57 alin.22 din Codul fiscal și interpretarea eronată a concluziilor raportului de expertiză contabilă și a probatoriilor administrate.
A susținut recurentul că prin sentința civilă nr.1386/23.03.2012 a Tribunalului Tulcea și decizia civilă nr.348/CM/09.06.2009 a Curții de Apel C. intimatul pârât nu a fost obligat la plata de salarii sau diferențe salariale, ci la plata de despăgubiri bănești pentru al căror calcul s-a ales reperul salariilor indexate, majorate și reactualizate; pe cale de consecință, dispozițiile art.57 alin.22 din Codul fiscal nu sunt incidente cauzei și se impunea aplicarea art.42 lit. b din același act normativ, care arată care sunt despăgubirile apreciate de legiuitor drept venituri neimpozabile.
Au fost invocate, în susținerea acestei apărări, și concluziile expertului contabil, potrivit cărora recurentul reclamant a fost păgubit cu suma de 3.569 lei prin reținerea impozitului pe venit, dar și neexaminarea de către instanța de fond a incidenței prevederilor art.26 din Legea nr.448/2006, care prevăd scutirea de la plata impozitului a persoanelor cu handicap, situație demonstrată în cauză cu actele depuse la dosar și invocată pe parcursul soluționării litigiului în fond.
A fost contestată și reținerea contribuției individuale de asigurări pentru șomaj și a celei pentru asigurări sociale de sănătate, cu motivarea că în perioada concedierii abuzive recurentul nu a beneficiat nici de ajutor de șomaj și nici de asigurare de sănătate, iar concluzia datorării acestor contribuții este consecința calificării greșite a naturii despăgubirilor acordate recurentului prin hotărârile judecătorești menționate anterior.
Nelegalitatea hotărârii atacate a fost raportată și la respingerea pretențiilor rezultate din încadrarea discriminatorie a recurentului; s-a susținut că, deși a constatat existența unei diferențe salariale nejustificate de 65 lei, tribunalul a înlăturat în mod nelegal apărările, ignorând faptul că acordarea drepturilor de care acesta ar fi beneficiat în perioada concedierii presupunea reîncadrarea ca atare pe vechiul post, identic cu cel al celuilalt administrator I, ceea ce presupunea și existența unor venituri identice.
Intimatul pârât a solicitat prin întâmpinare respingerea recursului ca nefondat.
Cu respectarea art.305 din codul de procedură civilă s-au depus la dosar înscrisuri în susținerea apărărilor formulate, respectiv fișele posturilor celor două funcții de administrator treapta I existente în organigrama unității și certificatele de încadrare în grad de handicap nr._.06.2012 și nr.2896/25.06.2013 eliberate de Consiliul Județean Tulcea, Comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap.
Prin concluzii scrise recurentul a reiterat, în esență, apărările din considerentele cererii de recurs.
Analizând legalitatea hotărârii atacate în raport cu criticile formulate, Curtea a constatat că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:
Potrivit art.80 alin.1 din Codul muncii, în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanța va dispune anularea ei și va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.
După cum rezultă din interpretarea acestor norme legale, prin instituirea răspunderii unității pentru prejudiciile cauzate persoanelor cărora li s-a desfăcut contractul de muncă nelegal sau netemeinic, ca instituție specifică a dreptului muncii, se urmărește repunerea salariatului în situația anterioară luării măsurii, ca și când raportul de muncă nu ar fi fost niciun moment întrerupt.
Prin urmare, despăgubirea la care fac referire prevederile art.80 alin. 1 din Codul muncii trebuie să asigure justa reparare a prejudiciului cauzat, respectiv să acopere drepturile bănești de care salariatul a fost lipsit pe durata măsurii nelegal dispusă, iar pentru asigurarea acestei finalități ea trebuie determinată pe baza salariului pe care salariatul l-ar fi avut dacă și-ar fi desfășurat activitatea în perioada în care a fost lipsit de el.
Ori, un asemenea calcul nu poate cuprinde suma brută stabilită de părți în contractul de muncă pentru că drepturile salariale ale oricărei persoane angajate sunt supuse unor deduceri ce constituie obligații personale sub forma impozitului pe salariu, fond de șomaj, C.A.S., fond de sănătate, etc, iar obligativitatea determinării și reținerii lor rezultă fără echivoc din decizia nr. 1/2010 a Comisiei Centrale Fiscale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 512/22.07.2010, în vigoare de la 22.07.2010, prin care s-a dispus, în vederea interpretării unitare a prevederilor art.42 lit. b din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, că ”la drepturile salariale, cât și actualizările aferente acestora cu indicele de inflație, indiferent de modul în care au fost acordate - fie cu titlul de drepturi salariale actualizate, fie sub formă de despăgubiri reprezentând drepturi salariale actualizate - se calculează și se reține impozit pe venit, precum și contribuțiile legale de asigurări sociale de stat, asigurări de șomaj și asigurări sociale de sănătate”.
Rezultă, din coroborarea considerentelor expuse, că natura juridică a sumei datorată reclamantului de pârâtul angajator a fost în mod corect apreciată de instanța de fond ca fiind aceea de venit salarial supus, sub aspectul tratamentului fiscal, reglementării stabilită de art.55 alin.1 și art.57 din Codul Fiscal, și că admiterea contrariului, prin reținerea incidenței prevederilor art.42 lit. b din același act normativ, ar însemna crearea, pentru salariatul concediat, a unei situații mai favorabile decât aceea pe care o au angajații al căror contract de muncă nu a fost desfăcut, dar și o eludare a legii în sensul celor precizate anterior.
Nelegalitatea reținerii impozitului pe venit nu poate fi justificată nici de pretinsa nesocotire a dispozițiilor art.26 lit. a din Legea nr.448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap pentru că această normă legală a fost abrogată de la 01.01.2010 prin art.298 alin.1 punctul 432 din Codul fiscal 2003, ori certificatele de încadrare în grad de handicap depuse de reclamant în recurs, deși atestă existența unui grad de handicap accentuat, conform textului invocat, sunt eliberate în 2012 și 2013, deci ulterior abrogării reglementării de favoare invocată în apărare.
Nefondată este și critica referitoare la crearea unui prejudiciu prin încadrarea discriminatorie a recurentului în raport cu salariatul care ocupă celălalt post de administrator I existent în organigrama clubului intimat.
Principiul nediscriminării, care este înscris, practic, în toate tratatele și documentele internaționale de protecție a drepturilor omului, presupune aplicarea unui tratament egal tuturor persoanelor care sunt egale în drepturi.
Conform art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de Convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională ori socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.
Legat de acest text, instanța europeană a arătat că art. 14 nu poate fi interpretat în sensul că ar interzice orice discriminare bazată pe criteriile pe care le conține sau pe altele cuprinse implicit în sintagma "orice altă situație" pentru că a distinge nu înseamnă a discrimina.
Diferența de tratament devine discriminare numai atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.
Ca atare, dacă art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale oferă o protecție împotriva oricărei discriminări în exercițiul drepturilor și libertăților pe care Convenția le garantează, orice diferență de tratament nu semnifică, automat, încălcarea sa.
Pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoage și comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nicio justificare obiectivă sau rezonabilă.
Ori în cauză, potrivit constatărilor din considerentele expertizei contabile efectuată la instanța de fond (fila 62 din dosar), drepturile salariale stabilite în favoarea reclamantului la momentul reintegrării în funcție au fost calculate pornind de la nivelul salariului de încadrare avut la data primei concedieri, respectiv suma de 746 lei în august 2008, expertul subliniind, în răspunsul la obiectivul nr.3 al expertizei (pagina 65 din dosarul de fond), că diferențele de salarii tarifare de încadrare între cele două posturi de administrator provin ”dinainte de luna mai 2008”, deci anterior primei concedieri a recurentului.
Ori potrivit art.20 din OG nr.137/2000, republicată, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare - care au fost declarate neconstituționale numai în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă C.N.C.D. competența ca, în cadrul activității sale jurisdicționale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative - persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii și restabilirea situației anterioare discriminării.
Sesizarea este soluționată prin hotărâre a Colegiului director, care dispune măsurile specifice constatării existenței discriminării, iar aceasta poate fi atacată, în condițiile legii, la instanța de contencios administrativ.
Dintr-un alt punct de vedere trebuie menționat că prin Decizia nr. 819 din 03.07.2008 a Curții Constituționale s-a statuat că prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din O.G. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competenta sa anuleze ori sa refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciara sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Concluzia care se impune cu necesitate din coroborarea acestor considerente este aceea ca, în măsura în care instituția abilitată sa se pronunțe în materia discriminării nu a emis o hotărâre prin care sa consfințească existența unei atare stări, precum în speța de față – deoarece reclamantul nu s-a adresat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării pentru a-i solicita să ia masurile care se impun pentru înlăturarea consecințelor faptei pretins discriminatorii și pentru restabilirea situației anterioare discriminării - pretenția formulată sub acest aspect este în mod evident neîntemeiată, calcularea drepturilor bănești cuvenite reclamantului ca urmare a anulării deciziilor de desfacere a contractului de muncă din 2008 și 2011 în raport cu salariul avut la data primei concedieri respectând întru totul hotărârile judecătorești în executarea cărora s-au acordat.
Pentru motivele arătate și în temeiul art.312 alin.1 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul reclamant R. G., cu domiciliul în loc. Tulcea, .. 34, jud. Tulcea, împotriva sentinței civile nr. 2085/20.03.2013, pronunțată de Tribunalul Tulcea, în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât CLUBUL S. MUNICIPAL DANUBIU, cu sediul în Tulcea, ., jud. Tulcea
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19.02.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,JUDECĂTOR,
D. PetroviciIrina B. M. P.
Grefier
C. I.
Jud.fond:L.D.P.
Red.dec.jud.I.B./05.05.2014/2ex.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 490/2014.... | Acţiune în răspundere patrimonială. Decizia nr. 333/2014.... → |
|---|
