Anulare act. Decizia nr. 426/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 426/2015 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 28-09-2015 în dosarul nr. 426/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 426/CM
Ședința publică din 28 septembrie 2015
Complet specializat pentru cauze
privind conflicte de muncă
PREȘEDINTE M. G.
Judecător Vanghelița T.
Grefier C. M.
S-au luat în examinare apelurile civile formulate de apelantul reclamant P. T. D., domiciliat în C., ., jud. C., și apelanta pârâtă S.C. S. S.A., cu sediul în constanța, Incinta Port, D. 34, jud. C., împotriva sentinței civile nr. 703/08.04.2015 pronunțate de Tribunalul C., Secția I civilă, în dosarul nr._, având ca obiect anulare act.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă apelantul reclamant și intimat P. T. D. și avocat O. D. pentru apelanta pârâtă și intimată S.C. S. S.A., conform împuternicirii avocațiale . nr._/28.09.2015, depusă la dosar.
Grefierul prezintă referatul cauzei arătând următoarele:
- procedura este legal îndeplinită, în conformitate cu disp.art. 154 și următoarele Cod proc.civ.;
- ambele apeluri sunt formulate și motivate în termen și scutite de plata taxelor de timbru.
După referatul grefierului de ședință, instanța, procedând la verificarea identității părților, conform disp.art. 219 alin.1 Cod proc.civ., constată că apelantul reclamant se legitimează cu CI . nr._ eliberată de SPCLEP C. la data de 16.05.2015 și apelanta pârâtă este reprezentată de avocat D. O., conform împuternicirii avocațiale depuse la dosar.
Se înmânează în ședința de judecată reprezentantului apelantei pârâte răspunsul la întâmpinare depus de către reclamant până la comunicarea termenului de judecată.
Instanța pune în discuție cererea de probatorii depusă de reclamant odată cu apelul, respectiv proba cu înscrisuri, sens în care s-au depus copii ale fluturașilor de salariu, și acordul pentru orele suplimentare.
Reprezentantul convențional al apelantei pârâte consideră că instanța trebuie să analizeze dacă în prezenta cauză se impune să se depună acel acord și despre ce acord este vorba, pentru că sunt ore suplimentare care sunt preconizate a fi necesare de către societate și la momentul la care se întocmește graficul de lucru se prezintă salariaților și aceștia fie acceptă, fie nu acceptă să le efectueze.
Instanța solicită să se precizeze dacă există un asemenea înscris, în sensul că ar fi existat un acord; utilitatea lui fiind o altă chestiune, pe care instanța o analizează în apel.
Reprezentantul apelantei pârâte susține că sunt 2 tipuri de acorduri: un înscris pentru orele suplimentare care rezultă din afara graficului, care se stabilește la momentul la care se preconizează necesarul de muncă pentru luna viitoare, și o a doua situație în care, așa cum a arătat, se face un grafic de lucru din care într-adevăr rezultă niște ore suplimentare, iar dacă angajatul dorește să le efectueze își exprimă acordul tacit venind la muncă, dacă nu, și nu se mai solicită nici un înscris. Din punctul său de vedere nu acesta este obiectul cauzei, nu se discută despre corectitudinea orelor suplimentare în societate.
Instanța reține că societatea pârâtă nu are un asemenea înscris, în sensul că indiferent de orice alt înscris care vizează munca suplimentară, în acest caz nu era necesar un înscris.
Reprezentantul apelantei pârâte, mai arată că, pe de altă parte reclamantul nu precizează pentru ce fel de ore suplimentare dorește proba cu acest înscris. Dacă reclamantul apelant dorește un înscris care să dovedească acordul pentru ore suplimentare care nu rezultă conform graficului, acest înscris există cu siguranță, dacă apelantul a efectuat ore suplimentare.
Întrebat fiind, apelantul reclamant arată că, atunci când se referă la orele suplimentare, s-a referit la orele din grafic pe care le-a realizat în lunile respective, că se contestă doar orele din programul de lucru.
Avocatul apelantei pârâte solicită să se observe că, pricina nu are ca obiect analiza legalității orelor suplimentare. Nu are un înscris care să vizeze orele suplimentare din cadrul graficului, pentru că nu se solicită. Cu privire la proba cu fluturașii de salariu depuși la dosar, arată că, dacă reclamantul înțelege să le depună la dosar, nu se opune, instanța urmând să aprecieze asupra lor; solicită admiterea acestei probe, fiind admisibilă din punctul său de vedere.
Deliberând, instanța încuviințează proba cu înscrisuri propusă de reclamant în susținerea cererii de apel, urmând ca utilitatea și concludența acestor probe pretinse prin cererea de apel să facă obiectul analizei devolutive a speței.
Reprezentantul apelantei pârâte învederează instanței că nu are alte cereri prealabile de formulat, precizând în legătură cu acel acord că societatea pârâtă consideră acele ore care rezultă din grafic ore suplimentare, numai că pentru acelea obține acordul tacit. Societatea propune prin grafic acele ore, fiind la latitudinea angajatului dacă dorește să vină la muncă și să le efectueze.
Instanța, față de precizările reprezentantului apelantei pârâte reține că este vorba despre un acord tacit al salariatului cu privire la orele suplimentare care rezultă din grafic și că în măsura în care nu dorește să le efectueze este o chestiune care ține pur și simplu de voința salariatului, fără nici un fel de sancțiune.
Având în vedere că părțile nu mai au cereri prealabile de formulat, în conformitate cu disp.art. 392 Cod proc.civ. instanța deschide dezbaterile asupra apelurilor și acordă cuvântul părților în condițiile și ordinea prevăzută de art. 216 Cod proc.civ.
Având cuvântul, apelantul reclamant solicită admiterea apelului său, astfel cum a fost formulat, pentru motivele invocate în apel. Critica apelului său vizează faptul că nu s-a anulat din contractul colectiv de muncă programul de lucru de 12/48 ore, care încalcă în 3 cazuri legea, respectiv cu ore suplimentare impuse. Se afirmă de către reprezentantul părții că salariatul ar putea refuza orele suplimentare, or, pe luna februarie sunt 8 ore suplimentare, programul de lucru este de 12 ore/zi, astfel că nu poate ști care sunt ore normale și care sunt ore suplimentare. Orele suplimentare sunt impuse prin program, ceea ce este anormal și interzis de lege.
Referitor la apelul părții adverse, pune concluzii de respingere.
Având cuvântul, reprezentantul apelantei pârâte arată că, în ceea ce privește apelul reclamantului s-au invocat excepțiile vizând lipsa calității procesuale active și lipsa de interes.
Solicită admiterea excepției lipsei calității procesuale active în raport de disp.art. 36 Cod proc.civ. și art. 134 din Legea nr. 62/2011, având în vedere că în speță calitate procesuală activă ar putea avea doar Sindicatul Personalului Operativ S., respectiv reprezentantul salariaților la negocierea contractului colectiv de muncă. Acest aspect rezultă și prin raportare la art. 142 alin.2 din Legea nr. 62/2011 care vorbește despre faptul că pot contesta clauzele contractului colectiv de muncă semnatarii contractului colectiv, respectiv sindicatul sau societatea.
În ceea ce privește lipsa de interes, după cum s-a arătat și întâmpinare reclamantul nu are nici un interes în promovarea apelului și implicit a cererii de chemare în judecată, față de faptul că, pe de o parte, acesta menționează în cererea de chemare în judecată că prevederile din contractul colectiv de muncă nu-i sunt aplicabile, iar pe de altă parte pentru că a formulat deja un capăt de cerere, care a fost admis de către instanță, în ceea ce privește strict contractul individual de muncă al acestuia. Apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 33 Cod proc.civ. în ceea ce privește existența interesului, întrucât reclamantul nu are un interes determinat, nefiind nici un beneficiu concret pe care acesta l-ar obține din anularea clauzei din contractul colectiv de muncă, pe de o parte, iar pe de altă parte, nu are nici un interes personal, față de faptul că acest beneficiu concret pe care apelantul reclamant ar urma să-l obțină prin promovarea apelului nu se răsfrânge în nici un fel asupra d-lui.
Instanța solicită să se precizeze dacă s-a invocat excepția lipsei de interes separat de cea invocată prin întâmpinare și dacă s-ar mai fi putut invoca separat în calea de atac a apelului ca excepție de sine-stătătoare, având în vedere că, din punct de vedere formal, excepția lipsei de interes ține de calitatea procesuală activă, pentru că vizează cele două elemente: dreptul și interesul părții de a acționa în instanță.
În referire la această chestiune, reprezentantul apelantei pârâte arată că, fiind o excepție absolută, peremptorie și de fond a invocat-o și în calea apelului, separat.
În ceea ce privește fondul cauzei, solicită să se constate faptul că nu există nici un motiv de nelegalitate a prevederilor art. 10 alin.2 din contractul colectiv de muncă. În acest articol este vorba despre un program de lucru cu timp inegal permis de art. 116 Codul muncii, în ipoteza în care se agreează de către părți prin contractul colectiv de muncă, ceea ce în speță s-a și întâmplat.
Toate susținerile reclamantului apelant în sensul că prevederile acestui articol încalcă Codul muncii nu pot fi reținute, întrucât niciodată pe parcursul acestui proces nu a făcut dovada că ar fi fost obligat de către societatea pârâtă să presteze muncă suplimentară. Pe de altă parte, aplicarea art. 116 Codul muncii și art. 10 alin.2 din contractul colectiv de muncă se realizează cu respectarea art. 111, 114, 116 Codul muncii, astfel încât nu se încalcă nici un fel de obligație legală a angajatorului față de salariat în ceea ce privește timpul de muncă și timpul de odihnă al acestuia. Pe de altă parte, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond, organizarea programului de lucru este o prerogativă a angajatorului în mod exclusiv, atâta timp cât acesta respectă drepturile angajatului, ceea ce în speță, așa cum a arătat, se întâmplă.
Pentru aceste considerente, solicită respingerea apelului formulat de reclamant.
Apelantul reclamant, având cuvântul cu privire la excepțiile invocate de partea adversă în apelul său, arată că are calitate procesuală activă întrucât până la aplicarea sentinței instanței de fond a fost obligat să lucreze în program fără acordul său. Prin urmare, are și interes și calitate să solicite instanței verificarea articolului respectiv.
Având din nou cuvântul pe apelul declarat de către societatea pârâtă, reprezentantul acesteia pune concluzii de admitere, modificarea în parte a sentinței atacate în sensul respingerii și primului capăt de cerere.
Susține că există două erori majore ale sentinței de fond, în sensul că instanța, pe de o parte, a ignorat total faptul că în speță există un contract colectiv de muncă prin care sindicatul și-a dat acordul cu privire la modificarea programului de lucru al angajaților, iar pe de altă parte a ignorat total prevederile art. 33 din Legea nr. 62/2011, care menționează foarte clar că toate prevederile contractului colectiv de muncă se aplică tuturor angajaților, fie că aceștia sunt sau nu membri de sindicat. În ipoteza în care nu s-ar avea în vedere aceste dispoziții legale practic s-ar lipsi de conținut întreaga negociere colectivă și sensul semnării contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, pentru că societatea s-ar afla în situația în care oricând oricare din angajați ar putea să spună că acele obligații care incumbă salariaților din contractul colectiv de muncă nu îi sunt aplicabile decât în ipoteza în care aceștia își dau acordul expres și semnează un act adițional la contractul colectiv de muncă, însă în ceea ce privește drepturile pe care aceștia le câștigă în urma negocierii le sunt aplicabile în temeiul legii, ceea ce de fapt se întâmplă și în speță pentru că reclamantul a beneficiat de majorarea salarială care s-a acordat tuturor salariaților odată cu adoptarea contractului colectiv de muncă la nivelul anului 2014, însă în ceea ce privește obligațiile acesta a afirmat că nu i se aplică, pentru că nu și-a dat acordul expres.
În susținerea apelului invocă de asemenea prevederile art. 148 din Legea nr. 62/2011.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, acestea vor fi solicitate pe cale separată.
Apelantul reclamant solicită respingerea apelului pârâtei.
În conformitate cu disp. art. 394 alin.1 Cod proc.civ. instanța declară dezbaterile închise și rămâne în pronunțare asupra apelurilor.
CURTEA
Asupra prezentelor apeluri, constată:
Prin sentința civilă nr. 703/8.04.2015 a Tribunalului C. a fost admisă în parte acțiunea reclamantului P. T. D., formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. S. S.A. C..
S-a dispus anularea programului de lucru în ture continue 12/24-24/48 în privința reclamantului P. T., pârâta fiind obligată să respecte, pentru acest salariat, programul de lucru de luni ora 7 până sâmbătă ora 7 în ture de 12 cu 24.
S-a respins însă ca nefondat capătul de cerere privind anularea programului de lucru în ture continue 12/24-12/48 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că la data de 07.11.2014 a fost înregistrat la ITM C., sub nr. 1386, Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate, încheiat între S.C. S. C. S.A. și SINDICATUL PERSONALULUI OPERATIV S..
Potrivit art. 40 alin. 2 din CCM pe unitate „Datorită specificului activității de exploatare portuară …părțile convin ca, pentru salariații turanți care își desfășoară activitatea în ture de 12/24-12/48, durata timpului de muncă poate depăși 48 de ore /săptămână, cu condiția ca media orelor de muncă calculată pe o perioadă de referință de 6 luni să nu depășească media de 48 ore/săptămână.
Textul art. 11 alin. 1 prevede programul de activitate pe activități și categorii de angajați, iar în privința muncitorilor docheri s-a stabilit că programul de lucru este în ture continue de 12/24 - 12/48, de luni până luni pe bază de grafic, cu pauză de masă de 30 minute în intervalul orar 12 - 12:30, respectiv 00:00 - 00.30, pauza fiind inclusă în programul de lucru.
Reclamantul P. T. D. este angajat al societății pârâte din anul 1997 ca docher, având un program de lucru de luni ora 7,00 până sâmbătă ora 7,00, în ture de 12 cu 24 – după cum rezultă din actul adițional la contractul individual de muncă existent la fila 8 a dosarului de fond.
Tribunalul a apreciat că față de dispozițiile art. 41 Codul muncii – potrivit cu care contractul individual de muncă al salariatului nu poate fi modificat în mod unilateral de către angajator – în cauză a operat o asemenea modificare nepermisă, sub aspectul timpului de muncă.
Astfel, arată judecătorul fondului, modificarea unilaterală a contractului individual de muncă de către angajator sub aspectul timpului de muncă, de la 12/24 de luni până sâmbătă la 12/24-12/48 de luni până luni, fără a avea acordul salariatului reclamant, era interzisă expres de dispozițiile art. 41 alin.1 Codul muncii.
A fost înlăturată apărarea angajatorului referitoare la faptul că nu era necesar acordul salariatului pentru modificarea contractului de muncă; însuși contractul colectiv de muncă stabilește în dispozițiile finale că „prevederile contractelor individuale de muncă existente la data intrării în vigoare a contractului colectiv vor fi puse de acord cu prevederile acestuia din urmă”.
Modificarea contractului de muncă se realizează cu respectarea prevederilor art.17 alin.1, 2, 4, 4 1 și 19 Codul muncii.
Or, în speță, pârâta S. S.A. a adresat reclamantului informarea cu privire la propunerea de modificare a contractului individual de muncă și în ceea ce privește „durata muncii”, reclamantul precizând explicit, în scris, că nu este de acord cu programul de lucru. Însă, a arătat instanța de fond, informarea constituie doar o ofertă de modificare a contractului și nu suplinește încheierea unui act adițional, obligatorie conform art.17 alin.5 Codul muncii.
Pe aceste considerente s-a apreciat că modificarea timpului de muncă al reclamantului este nelegală, fiind o măsură unilaterală asupra contractului individual de muncă al acestuia.
Cât privește solicitarea reclamantului de anulare a dispozițiilor art.11 și 10 din Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivel de unitate, instanța de fond a respins-o, apreciindu-se că organizarea muncii este apanajul angajatorului, drept conferit de art.40 din Codul muncii, care realizează acest lucru nu în mod discreționar, ci prin încheierea contractului colectiv de muncă (rezultat al negocierilor dintre partenerii sociali).
Astfel, din probele depuse la dosar a reieșit că încheierea Contractului Colectiv de Muncă s-a făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr.62/2011, iar modificarea timpului de lucru este justificată de specificul activității societății.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal, ambele părți.
Apelantul reclamant P. T. D. a susținut că soluția atacată este rezultatul neanalizării, de către judecătorul fondului, a tuturor motivelor de nelegalitate în ce privește clauza Contractului Colectiv de Muncă vizând programul de lucru.
S-a susținut că nu a fost analizat programul de 12/24 cu 12/48, în ture de luni până luni, sub aspectul respectării dreptului la repaus săptămânal, care trebuie acordat în două zile consecutive conform art. 137 Codul muncii; că nu a fost evaluată compatibilitatea acestui program cu prevederile art. 137 alin. 2 Codul muncii, în sensul de a se acorda repaosul săptămânal și în alte zile decât sâmbătă și duminică.
Apelantul a arătat că nu contestă dreptul angajatorului de a-și organiza activitatea, ci doar modul în care organizarea muncii în societate nu respectă prevederile legale incidente.
A fost deopotrivă criticat considerentul legat de posibilitatea dispusă de lege de a se lucra mai mult de 40 de ore pe săptămână, cu condiția ca într-o perioadă de 6 luni să nu se depășească 48 de ore pe săptămână. Apelantul a considerat că instanța de fond a interpretat greșit prevederile art. 114 alin. 2 Codul muncii, precum și că au fost omise disp. art. 120 alin. 2 Codul muncii, care stabilesc că nu se pot programa, prin programul normal de lucru, și ore suplimentare, acestea din urmă putând fi efectuate doar cu acordul salariatului. Că în aceste condiții, instanța urma să observe că programul de lucru de 12/24 cu 12/48 de luni până luni include și ore suplimentare – salariații fiind obligați, potrivit acestei clauze din CCM, să efectueze peste voința lor, ore suplimentare.
Apelantul a prezentat și un caz concret, al activității sale în cursul lunilor februarie și martie 2015, când a efectuat fără a-i fi cerut acordul, 8 ore suplimentare, respectiv, 9 ore suplimentare, pentru că a respectat programul de lucru.
S-a criticat și faptul că judecătorul fondului a arătat că postul ocupat de acest salariat ar fi acela de docher, când în realitate este mașinist pod rulant, iar conform actelor depuse la dosar (actul adițional la CIM), la momentul încheierii actului ocupa postul de macaragiu, programul de 12/24 cu 12/48 de luni până luni fiind instituit și tuturor conducătorilor de utilaje.
Apelanta pârâtă S.C. S. S.A. C. a susținut că în mod greșit instanța de fond a admis capătul de cerere referitor la anularea programului de lucru pentru acest salariat. S-a arătat că această societate are calitatea de operator portuar, având ca principal obiect de activitate efectuarea operațiunilor de manipulare a mărfurilor pentru navele maritime și fluviale și că, din această perspectivă, timpul de lucru este direct legat de activitatea partenerilor de afaceri, de programul și de necesitățile de transport naval – stând permanent la dispoziția colaboratorilor.
Apelanta pârâtă a arătat că în acest context s-a stabilit, pe baza negocierilor cu Sindicatul Personalului Operativ S. – care este reprezentativ la nivel de unitate, potrivit sentinței civile nr. 3367/07.03.2013 și a încheierii din 21.03.2014 ale Judecătoriei C. (dosar nr._ ) – ca în cadrul societății să se modifice programul de lucru al salariaților turanți, de la cel anterior (de luni ora 07,00 până sâmbătă ora 07,00 în ture 12/24) la un program de lucru în ture continue 12/24 – 12/48 de luni până luni, pe baza graficului. Această modificare a fost inserată în Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate valabil în perioada 07.11.2014 – 07.11.2015, noul contract fiind înregistrat la ITM C. sub nr. 1386/07.11.2014.
Apelanta pârâtă a susținut că în urma modificărilor intervenite a transmis nota de informare tuturor salariaților, reclamantul menționând că nu este de acord cu programul de lucru și solicitând negocierea unui alt salariu de bază.
A fost reiterată chestiunea lipsei calității procesuale active a reclamantului în capătul de cerere privitor la anularea dispozițiilor din contractul colectiv de muncă, în considerarea dispozițiilor art. 134 lit. B din Legea nr. 62/2011 – câtă vreme CCM la nivel de unitate a fost semnat de către sindicatul reprezentativ, entitate care ar fi cea care ar fi putut justifica o atare calitate. S-a arătat că nu a fost invocată excepția lipsei de interes, astfel cum a reținut instanța de fond, ci lipsa calității procesuale - intimatul reclamant nefiind parte semnatară la contractul colectiv de muncă.
Pe fond, apelanta pârâtă a mai susținut că nu a avut loc o modificare unilaterală a contractului individual de muncă al intimatului și prin urmare nu se putea reține încălcarea dispozițiilor art. 41 alin. 3 Codul muncii, pentru că prin negocierea și semnarea CCM la nivel de unitate s-a produs implicit și modificarea contractului individual de muncă al intimatului P. (art. 133 alin. 1 din Legea nr. 62/2011), fiind fără relevanță faptul că reclamantul nu este membru de sindicat.
Pe de altă parte, s-a arătat în apel, modificarea programului de lucru nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 41 alin. 3 lit. f Codul muncii, față de distincția dintre ,,timpul de muncă’’ și ,,programul de lucru’’; stabilirea programului de lucru constituie o prerogativă a angajatorului în virtutea dreptului său de a stabili organizarea și funcționarea unității, drept consacrat prin art. 40 alin. 1 lit. a Codul muncii; această sintagmă nu se confundă cu cea a ,,timpului de muncă’’, definită prin art. 111 Codul muncii.
Apelanta pârâtă a arătat că programul de lucru inegal este impus de specificul activității societății, în ture continue din cauza lipsei de ritmicitate în sosirea pentru operare a navelor/ vagoanelor de marfă, precum și a condițiilor meteo care pot încetini sau opri activitatea de operare.
Textul art. 116 Codul muncii prevede că modalitatea concretă de stabilire a programului de lucru inegal în cadrul săptămânii de lucru de 40 de ore, precum și în cadrul săptămânii de lucru comprimate va fi negociată prin contractul colectiv de muncă la nivelul angajatorului sau, în absența acestuia, va fi prevăzută în regulamentul intern.
Apelanta S.C. S. S.A. a apreciat că au fost respectate toate dispozițiile legale în stabilirea acestui program de lucru, inclusiv sub aspectul aducerii la cunoștința salariaților a acestui mod de activitate, intimatul reclamant fiind singurul salariat care a refuzat să semneze actul adițional de modificare a programului de lucru și care a înțeles să solicite negocierea salariului.
Societatea a depus întâmpinare la apelul reclamantului, iar prin răspunsul la întâmpinare, salariatul apelant a arătat că programul de lucru anterior, de luni ora 07,00 până sâmbătă ora 07,00 în ture de 12/24 permitea respectarea repaosului săptămânal în zilele de sâmbătă și duminică, în cadrul acestei perioade fiind salariați la lucru potrivit graficului în toate situațiile în care era necesar (până în luna noiembrie 2014 plătindu-se un spor de 100% pentru orele lucrate în aceste două zile). S-a susținut că în prezent sporul acordat este de doar 10%; că dacă anterior veneau la muncă în zilele de sâmbătă și duminică doar salariații care puteau și doreau să vină (existând așadar acordul lor), în prezent noul program îi obligă să vină la muncă indiferent dacă au sau nu evenimente importante în familie (nunți, botezuri, onomastice), fiind exclusă viața socială.
Apelantul reclamant a susținut că scopul modificării programului de lucru nu l-a reprezentat adaptarea la ritmul de operare portuară, cum a susținut unitatea, ci a urmărit reducerea cheltuielilor cu forța de muncă și deși acest aspect nu este în sine unul de blamat, nu trebuie permis angajatorului să încalce dreptul salariaților de a avea repaus săptămânal două zile consecutive ,,și imperios sâmbătă și duminică’’, ori dreptul salariatului de a nu presta ore suplimentare. Acordarea celor două zile de repaus săptămânal în alte zile decât cele menționate apare ca o excepție de la regulă, doar pentru două situații clar stabilite prin lege.
S-a solicitat respingerea excepției lipsei calității procesuale active, apreciindu-se că respectiva clauză a contractului colectiv de muncă este lovită de nulitate absolută, fiindu-i deopotrivă aplicabilă ca salariat al unității.
S-a mai susținut că, în acest mod de lucru, nu mai are posibilitatea să refuze efectuarea orelor suplimentare, pentru că din programul de lucru nu se mai pot decela aceste ore față de cele normale.
Analizând criticile formulate prin prisma dispozițiilor legale incidente - și care vor fi redate în continuare - Curtea constată că ambele apeluri vizează elemente comune de critică de nelegalitate, care pot primi o argumentație unitară.
Astfel, un prim aspect ce trebuie clarificat este acela referitor la modalitatea în care efectele contractului colectiv de muncă operează asupra contractelor individuale de muncă ale salariaților activi, pentru a evalua dacă într-o asemenea ipoteză, modificarea unor clauze din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate/grup de unități, în urma negocierii partenerilor sociali, pune în discuție teza art.41 alin. 1 Codul muncii.
De la început trebuie lămurit faptul că prevederile art. 41 alin. 1 Codul muncii se referă la interdicția modificării contractului individual de muncă în mod unilateral (de regulă, prin actul angajatorului), ea putând opera doar prin acordul părților semnatare ale acestui act – angajator și salariat.
Spre deosebire de această prevedere care privește raportul de muncă individual, personal al fiecărui salariat, dispozițiile art. 133 alin. 1 lit. a din Legea nr. 62/2011 reglementează raportul juridic născut în urma negocierii dintre patronat și sindicatul reprezentativ la nivel de unitate, arătându-se că un contract colectiv încheiat la nivel de unitate își produce efectele ,,pentru toți angajații din unitate’’.
Prin urmare, legiuitorul nu a permis modificări unilaterale, discreționare ale angajatorului asupra elementelor esențiale ale contractului individual de muncă (durata și felul muncii, condițiile de muncă, salarizarea, timpul de muncă și cel de odihnă), dar a statuat asupra obligativității clauzelor reieșite din negocierea partenerilor sociali asupra tuturor salariaților din unitate, cu conversia corespunzătoare a clauzelor din contractele individuale de muncă pe care contractul superior nu le mai susține.
Acest aspect reiese atât din întreaga procedură prevăzută de lege pentru negocierea și formarea acordului dintre patronat și sindicat (ca reprezentant al salariaților), cât și din prevederile referitoare la obligativitatea executării contractului colectiv de muncă înregistrat (art. 148 alin. 1 din Legea nr. 62/2011), precum și la posibilitatea modificării ulterioare a clauzelor lui (art. 149 și 150 din legea dialogului social).
Pe cale de consecință, modificarea contractului colectiv de muncă la nivel superior are efecte directe asupra modificării clauzelor corespondente din contractele individuale de muncă ale salariaților unității, fără ca prin aceasta să se înțeleagă că persoanele nemulțumite de modificări sunt obligate să rămână în acele raporturi juridice, în condițiile schimbării esențiale a condițiilor de lucru sau a salarizării, ori să semneze acte adiționale conforme noilor reguli.
Revine așadar salariatului dreptul de a nu semna actul adițional stabilit prin modificarea adusă la nivel de unitate, cu asumarea consecințelor generate asupra raporturilor sale de muncă, întrucât textul art. 148 alin. 2 din Legea nr. 62/2011 relevă voința legiuitorului în privința forței obligatorii a unui asemenea contract colectiv.
Prin urmare, în măsura în care o atare modificare nu intervine prin încălcarea legii, contractul colectiv de muncă devine obligatoriu nu doar pentru părțile semnatare, cât și pentru fiecare salariat (indiferent dacă este sau nu membru al sindicatului reprezentativ sau al oricărui sindicat din unitate), ea neputând justifica apelarea la prevederile art. 41 alin. 1 Codul muncii.
Din această perspectivă, judecătorul fondului în mod greșit s-a raportat exclusiv la acest ultim text, apreciind că modificarea ,,timpului de muncă de la 12/24 (ore) de luni până sâmbătă, la 12/24 - 12/48 (ore) de luni până luni fără a avea acordul salariatului reclamant’’ contravine legii – fără a se observa că modificarea a operat în contextul inserării unei clauze corespondente în CCM pe 2014, privitoare la noul program de lucru pentru personalul nominalizat la art. 11 pct. 1 din CCM al S. S.A.
Sub un al doilea aspect, Curtea va reține că problema lipsei calității procesuale active a oricărui salariat în a evoca nulitatea unei clauze din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate este una care poate fi evaluată din perspectiva dreptului, dar și a interesului părții în a iniția un atare demers.
Dacă dreptul comun permite de principiu unui terț să atace în justiție un act juridic în care nu figurează ca parte, doar pe temeiuri de nelegalitate, în speță instanța de fond a soluționat excepția lipsei calității procesuale active cu precădere pe argumente legate de lipsa de interes.
Soluția, motivată în cuprinsul considerentelor sentinței apelate după înlăturarea ei anterior acordării cuvântului asupra fondului, confirmă faptul că prima instanță a apreciat că nulitatea clauzelor contractelor de muncă poate fi invocată – potrivit art. 142 alin. 2 din Legea nr. 62/2011 – de orice persoană care are interes, înțelegând prin aceasta un scop imediat, de natură patrimonială, care să genereze un proces privind nulitatea.
Prin urmare, nulitatea clauzelor cuprinse în contractele colective de muncă care sunt negociate cu încălcarea prevederilor art. 132 din Legea nr. 62/2011 poate fi invocată (conform art. 142 alin. 2) de către ,,orice persoană interesată’’ – iar nu doar de către semnatarii CCM, cum susține apelanta pârâtă; cererea vizând nulitatea unei clauze care contravine, în viziunea reclamantului, unei norme legale va putea confirma dreptul și interesul celui care se adresează în acest sens justiției, pentru restabilirea ordinii de drept.
Cu toate că jurisprudența națională a confirmat deopotrivă și teza lipsei calității procesuale active într-o asemenea cerere (a se vedea decizia Curții de Apel Timișoara din 27 februarie 2008 în cazul M. C., cu decizia de inadmisibilitate a CEDO din 3 decembrie 2013), în speță instanța de apel va menține soluția primei instanțe, pe acest aspect, cu argumentul că în măsura în care acțiunea în nulitate se admite, partenerii sociali vor fi obligați să reevalueze clauzele contractului, fără însă a pretinde că nulitatea stă doar în mâna părților semnatare ale contractului.
Sub un al treilea aspect, Curtea va avea în vedere că soluția instanței de fond se fundamentează pe o confuzie făcută între timpul de muncă și programul de lucru, aspect reieșit din argumentația hotărârii atacate și din textele legale la care s-a făcut trimitere.
Astfel, conform art. 111 Codul muncii, timpul de muncă reprezintă orice perioadă (s.n.) în care salariatul prestează munca, se află la dispoziția angajatorului și îndeplinește sarcinile și atribuțiile sale, conform prevederilor contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil și/sau ale legislației în vigoare.
Potrivit art. 113 alin. 1 Codul muncii, repartizarea timpului de muncă în cadrul săptămânii este, de regulă, uniformă, de 8 ore pe zi timp de 5 zile, cu două zile de repaus, iar textul alin. 2 dispune în sensul că în funcție de specificul unității sau al muncii prestate, se poate opta și pentru o repartizare inegală a timpului de muncă, cu respectarea duratei normale a timpului de muncă de 40 de ore pe săptămână.
Art. 114 alin. 1 Codul muncii stabilește că durata maximă legală a timpului de muncă nu poate depăși 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare; alin. 2 arată că prin excepție de la regula instituită la alin. 1, durata timpului de muncă, ce include și orele suplimentare, poate fi prelungită peste 48 de ore pe săptămână, cu condiția ca media orelor de muncă, calculată pe o perioadă de referință de 4 luni calendaristice, să nu depășească 48 de ore pe săptămână.
Art. 115 prevede posibilitatea stabilirii, prin negocieri colective sau individuale, pentru anumite sectoare de activitate, unități sau profesii, o durată zilnică a timpului de muncă mai mică sau mai mare de 8 ore, cu condiția ca durata zilnică a timpului de muncă de 12 ore să fie urmată de o perioadă de repaus de 24 de ore.
În fine, art. 116 stabilește că modul concret de stabilire a programului de lucru inegal în cadrul săptămânii de lucru de 40 de ore, precum și în cadrul săptămânii de lucru comprimate va fi negociat prin contractul colectiv de muncă la nivelul angajatorului. A.. 2 stabilește că programul de lucru inegal poate funcționa numai dacă este specificat expres în contractul individual de muncă (ceea ce presupune încheierea acordului părților, prin act adițional, la o eventuală modificare generată, ca în cazul în speță, de modificarea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate).
După cum rezultă cu claritate din dispozițiile enunțate, legea operează cu ambele noțiuni – timp de muncă și program de lucru – dar include între elementele esențiale ale contractului de muncă, potrivit art. 41 lit. f Codul muncii, timpul de muncă și timpul de odihnă, iar nu ,,programul de lucru’’.
Distincția este evidentă, pentru că în raport de obiectul de activitate, de interesele pe piață și de planurile de dezvoltare adoptate, unitatea va putea stabili un program de lucru diferit de cel uzual (adică de cel prevăzut de art. 113 alin. 1 Codul muncii, respectiv, 8 ore de muncă, în fiecare zi lucrătoare a săptămânii, de regulă cu începere de la ora 07,00 a fiecărei zile de muncă), egal ori inegal de activitate.
Esențial va fi, în acest caz, respectarea timpului de muncă de 8 ore ori a celui maxim de 12 ore, urmat de timp de odihnă corespunzător (care în ultima ipoteză va fi de repaus de 24 de ore); respectarea săptămânii de 48 de ore de muncă, inclusiv cu ore suplimentare; dacă se convine depășirea acestei perioade de lucru săptămânal, să se respecte condiția ca media orelor de muncă, calculată pe o perioadă de referință de 4 luni calendaristice, să nu depășească 48 de ore pe săptămână.
Astfel fiind, sunt neîntemeiate susținerile apelantului reclamant potrivit cu care este nelegală schimbarea programului de lucru prin noul CCM la nivel de unitate, care ar modifica în mod nepermis zilele în care se asigura anterior timpul de odihnă pentru majoritatea salariaților (sâmbătă și duminică).
Codul muncii permite excepția de la regula consacrată prin art. 137 alin. 1, prin prevederile alin. 2 - ,,În cazul în care repausul în zilele de sâmbătă și duminică ar prejudicia interesul public sau desfășurarea normală a activității, repausul săptămânal poate fi acordat și în alte zile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern’’.
Textul art. 113 alin. 1 Codul muncii nu cere, la rândul său, ca zilele de repaus să fie stabilite în mod obligatoriu sâmbăta și duminica, ci doar ca să se asigure o continuitate în perioada de repaus, de două zile.
Prin programul de lucru stabilit în noul CCM, salariatului i s-a creat un program în ture 12/24 – 12/48, ceea ce exclude critica referitoare la inexistența a două zile de repaus confom legii (fiind evident că după epuizarea timpului de lucru de 12 ore din tura 12/48, salariatul are la dispoziție 2 zile consecutive pentru odihnă până la ./24).
Apelantul reclamant este așadar supus unui timp de muncă de 12 ore, permis prin legislația muncii, urmat de timp de odihnă de minimum 24 de ore, conform art. 115; beneficiază de două zile consecutive pe săptămână pentru refacerea capacității de muncă, potrivit art. 113 alin. 1, chiar dacă aceste zile libere nu sunt întotdeauna suprapuse peste cele de sâmbătă și duminică, în care ca regulă se desfășoară activități sociale ori evenimente de familie; are un program de lucru consfințit prin CCM la nivel de unitate, stabilit de către angajator în virtutea prerogativei date prin art. 40 alin. 1 lit. a Codul muncii, de a organiza activitatea și funcționarea unității, precum și în baza acordului cu sindicatul reprezentativ; angajatorul reflectă, potrivit fluturașilor de salariu, orele suplimentare realizate (fiind în teza art. 114 Codul muncii) și indicate de către unitate ca fiind de compensat.
Întrucât apelantul reclamant nu a contestat că face parte din categoria salariaților cărora li s-a stabilit acest nou program de lucru (independent de trimiterea făcută de instanța de fond la postul ocupat), el nu poate invoca faptul că pentru orele suplimentare eventual generate de modalitatea de derulare a acestor ture, conform graficului, angajatorul avea obligația de a-i cere acordul la efectuarea lor. Din interpretarea corelată a art. 116 cu art. 114 Codul muncii rezultă că programul de lucru inegal poate genera și depășirea duratei maxime legale a timpului de muncă, de 48 de ore pe săptămână (inclusiv ore suplimentare), dar care rămân a fi evaluate în raport de art. 114 alin. 2 și de prevederile din contractul colectiv de muncă.
Față de toate aceste considerente, în raport de dispozițiile art. 480 alin. 1 și 2 cod proc. civilă, instanța va reține că apelul reclamantului P. T. D. este neîntemeiat, fiind însă fondat apelul pârâtei S.C. S. S.A., care va fi admis – cu consecința schimbării în parte a sentinței apelate și respingerii cererii privitoare la anularea programului de lucru în ture continue 12/24-24/48, cât privește pe acest salariat.
Vor fi menținute, pe considerentele arătate – urmare respingerii apelului reclamantului – dispozițiile de primă instanță referitoare la respingerea cererii de anulare a prevederilor privind programul de lucru din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul reclamantului P. T. D., domiciliat în C., ., jud. C., formulat împotriva sentinței civile nr. 703/08.04.2015 pronunțate de Tribunalul C., Secția I civilă, în dosarul nr._, ca nefondat.
Admite apelul pârâtei S.C. S. S.A., cu sediul în C., Incinta Port, D. 34, jud. C., formulat împotriva aceleiași sentințe, schimbă în parte sentința apelată, în sensul că se respinge și cererea privitoare la anularea programului de lucru în ture continue 12/24-24/48.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 septembrie 2015.
Președinte, M. G. | Judecător, Vanghelița T. | |
Grefier, C. M. |
Jud.fond. D.I.F.
Tehnored.dec.jud.M.G. 13.10.2015/4 ex.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 219/2015.... | Drepturi salariale ale personalului din justiţie. Decizia nr.... → |
|---|
