Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 10/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 10/2015 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 09-02-2015 în dosarul nr. 3250/118/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE CIVILĂ Nr.10/CM
Ședința publică de la 09 Februarie 2015
Completul specializat pentru cauze privind conflicte de muncă
Completul compus din:
PREȘEDINTE Vanghelița T.
Judecător M. G.
Judecător M. B.
Grefier C. D.
S-a luat în examinare recursul civil formulat de recurenta pârâtă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI C. CĂLĂTORI, cu sediul în loc. București, .. 38, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 1416/15.03.2013 pronunțată de Tribunalul C., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă G. S., cu domiciliul în loc.C., . nr. 2 A, ., . obiect contestație decizie concediere.
Dezbaterile asupra recursului au avut loc în ședința publică din data de 02.02.2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea a rămas în pronunțare și având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 09.02.2015.
CURTEA
Asupra prezentului recurs, constată:
Prin sentința civilă nr. 1416/15.03.2013 a Tribunalului C. a fost admisă în parte acțiunea reclamantei G. S., formulată în contradictoriu cu S.C. VLC VOIAJ C. S.A., pârâta fiind obligată la plata, către reclamantă, a drepturilor bănești reprezentând prima de vacanță pentru anul 2011, actualizată cu rata inflației la data plății efective; contravaloarea tichetelor de masă aferente perioadei aprilie 2009 – 21.04.2010, actualizată cu rata inflației la data plății efective.
A fost respinsă contestația formulată împotriva deciziei nr.01/1223/20.03.2012 emise de S.C. VLC „Voiaj C.’’ S.A.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că prin Hotărârea A.G.A. nr.10 din data de 23.11.2011 a fost aprobată Nota privind continuarea procesului de reorganizare a activității Voiaj C., avându-se în vedere că din 2009 a scăzut traficul de călători, aspect care s-a răsfrânt la nivelul pârâtei prin faptul că aceasta a înregistrat pierderi. În aceste condiții s-a recurs la reducerea numărului de personal, fiind aprobată noua organigramă, unde apare reducerea numărului de posturi de la 330 (câte existau înainte de restructurare) la 277 după restructurare.
Astfel cum rezultă din organigrama și din statele de funcții valabile înainte și după concediere, postul din cadrul Agenției de voiaj C. C. pe care îl ocupa contestatoarea a fost desființat efectiv. Desființarea acestui post a avut un caracter obiectiv, fiind impusă de dificultățile economice prin care trecea Voiaj C..
Angajatorul a făcut totodată dovada că aceste măsuri au fost aduse la cunoștința sindicatului reprezentativ – prin notificarea privind Intenția de concediere nr._ .
Tribunalul a arătat că dispozițiile art. 101 alin. 1 din contractul colectiv de muncă, de a căror aplicabilitate se prevalează și reclamanta în calitate de vicepreședinte al Sindicatului Voiaj C. din cadrul unității pârâte, au fost edictate într-adevăr în favoarea salariaților care ocupă funcții sindicale de conducere, în scopul prevenirii și sancționării tuturor formelor de discriminare și pentru a li se asigura acestor persoane protecția legii contra oricăror forme de constrângere de care poate dispune angajatorul. Ca orice norme de favoare, însă, acestea nu trebuie interpretate într-o modalitate discreționară, care să dea naștere la abuzuri din partea salariatului și să genereze pentru angajator o imposibilitate efectivă de a dispune de atributul organizării propriei activități.
În cauza de față, din analiza înscrisurilor depuse la dosar de pârâtă,
rezultă că angajatorul a procedat la desființarea postului deținut de reclamantă, măsura de desființare a postului nefiind consecința acțiunilor salariatei în calitatea sa de lider sindical. Prin urmare, a arătat instanța de fond, decizia de concediere a fost legală și temeinică.
Cu privire la pretențiile reclamantei vizând anumite drepturi bănești, tribunalul a arătat în continuare că fosta salariată este îndreptățită să primească prima de vacanță pe anul 2011, invocând CCM la nivel de grup de unități. Au fost însușite susținerile angajatorului referitoare la netemeinicia unor asemenea pretenții câtă vreme în perioada 01.02._11, la nivelul societății nu a existat un contract colectiv de muncă, iar reclamanta a efectuat fracțiunea de 15 zile de concediu de odihnă în februarie-martie 2011.
Instanța de fond a apreciat însă că fostul salariat este îndreptățit să primească aceste sume, pornind de la prevederile art.49 alin.3 din CCM la nivel de grup de unități, potrivit cu care „salariații vor beneficia și de un ajutor material pentru recuperarea forței de muncă egal cu un salariu de bază corespunzător clasei 20 de salarizare valabil la data începerii concediului de odihnă. În cazul in care concediul de odihnă se acorda fracționat, ajutorul material respectiv se plătește pentru o fracțiune de cel puțin 15 zile".
S-a arătat, astfel, că acest CCM la nivel de grup de unități pe anii 2006-2008 a fost prelungit conform actului adițional înregistrat la MMFES-DDSRP sub nr.370/20.06.2008, în acest act adițional prevăzându-se expres că efectele sale se prelungesc cu 48 de luni (adică 4 ani). Prin urmare, efectele sale urmau a se produce încă 48 de luni (adică 4 ani) de la data de 20.06.2008, respectiv, până la 20.06.2012.
Din înscrisurile depuse la dosar de către pârâtă rezultă că la nivelul
unității s-a decis ca acest drept salarial să nu se mai acorde pentru anul 2011.
Cu toate acestea, societatea pârâtă a semnat contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de grup de unități, contract a cărui valabilitate a fost prelungită prin acte adiționale succesive. În consecință, a arătat instanța de fond, reclamanta este îndreptățită la plata primei de vacanță pe anul 2011 în temeiul contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Cu privire la acordarea tichetelor de masă corespunzătoare perioadei aprilie 2009-aprilie 2010, instanța a admis și această cerere, în raport de dispozițiile art. 43 alin. 2 din CCM la nivel de ramură: „alte venituri ale salariatului sunt: b) tichetele de masă acordate în cuantumul aprobat prin Legea nr. 142/1998 și în condițiile art.7 alin. 1 din aceasta, angajatorul stabilind - de comun acord cu sindicatul legal constituit și reprezentativ - unitatea emitentă a tichetelor de masă cu care va contracta prestarea serviciilor corespunzătoare’’. Conform art. 81 din CCM la nivel de unitate ,,salariații S. beneficiază de 20 tichete de masă pe lună’’.
Potrivit art. 236 alin 4 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii acestor contracte, precum și pe durata lor de valabilitate, contractele colective de muncă încheiate cu respectarea prevederilor legale constituie legea părților. Tot astfel, art. 241 alin. 1 lit. b din Codul muncii prevedea următoarele: „contractele colective de muncă încheiate la nivel de grup de unități produc efecte pentru toți salariații încadrați la angajatorii care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.”
Din modalitatea de redactare a dispozițiilor contractuale rezultă cu claritate că beneficiul dreptului nu este condiționat, nefiind impuse negocieri ulterioare, ci dimpotrivă, se stabilesc prin acestea atât numărul de tichete, cât și modalitățile concrete de acordare a dreptului.
Această modalitate de reglementare a dreptului salarial constituie un argument decisiv în a concluziona că angajatorul și-a asumat obligația de plată a tichetelor de masă prin contractele colective de muncă aplicabile. Angajatorul are obligația de a acorda tichetele de masă lunar și anticipat, iar eventualele neacordări ale acestora nu-l exonerează de la îndeplinirea obligației. Ca urmare, reclamanta este îndreptățită și la acordarea tichetelor de masă, urmând ca pârâta să fie obligată la plata contravalorii acestor tichete.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs, în termen legal, pârâta SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI C. CĂLĂTORI S.A., susținându-se că în mod greșit au fost admise pretențiile intimatei reclamante cu privire la drepturile pretinse.
Recurenta pârâtă a susținut că nu puteau fi acordate despăgubirile echivalente cu ajutorul material pentru recuperarea forței de muncă pentru anul 2011, egal cu salariul de bază corespunzător clasei 20 de salarizare, câtă vreme la nivelul Voiaj C. se decisese ca acest drept salarial să nu mai fie acordat pentru acel an, conform contractului colectiv de muncă aplicabil. Referirea recurentei a vizat CCM la nivel de unitate C. CĂLĂTORI S.A., aplicabil și la Voiaj C., care a fost înregistrat la MMFPS – DMPS sub nr. 43/24.03.2011 și care – potrivit art. 2 alin. 1 și 2 – avea o valabilitate de un an de zile de la data înregistrării (24.03.2011).
Textul art. 109 alin. 1 și 3 din acest contract prevedea că salariații vor beneficia de un ajutor material pentru recuperarea forței de muncă egal cu un salariu de bază corespunzător clasei 20 de salarizare, valabil la data începerii concediului de odihnă. În cazul în care concediul de odihnă se acordă fracționat, ajutorul material respectiv se plătește pentru o fracțiune de cel puțin 15 zile, la solicitarea salariatului. Norma stabilea, totodată, că de acest drept urmau să beneficieze salariații începând cu 23.03.2012.
S-a arătat că această aplicare a textului a fost determinată de faptul că Voiaj C. nu a avut prevăzută prin bugetul de venituri și cheltuieli o sumă pentru acordarea primei de vacanță pentru anul 2011.
Recurenta pârâtă a mai arătat că intimata reclamantă și-a efectuat fracțiunea de concediu de odihnă de 15 zile în perioada februarie – martie 2011, în care nu puteau opera nici clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, câtă vreme efectele sale s-au produs până la 31.01.2011. S-a susținut, astfel, că acest din urmă contract a fost înregistrat inițial sub nr. 2836/28.12.2006, fiind prelungit până la 28.12.2010 prin actul adițional nr. 370/20.06.2008 și ulterior prin actul adițional nr. 4294/28.12.2010, până la data de 31 ianuarie 2011. De la acea dată, CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar și-a încetat efectele, motiv pentru care nici pretențiile intimatei reclamante cu privire la prima de concediu aferentă anului 2011 nu se mai putea acorda.
Criticile recurentei au vizat în egală măsură acordarea către intimata reclamantă a contravalorii bonurilor de masă neemise pentru perioada 01.10.2009 – 31.01.2011. S-a făcut trimitere la prevederile art. 1 alin. 2 din Legea nr. 142/1998, care condiționează acordarea acestui drept de limita bugetelor de venituri și cheltuieli aprobate potrivit legii, pentru angajatori. S-a referit recurenta pârâtă la incidența art. 5 lit. a din O.U.G. nr. 79/2008 și art. 15 alin. 1 din O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, acte normative care relevă faptul că acest tip de drepturi nu a putut fi acordat salariaților câtă vreme sumele aferente nu s-au regăsit în BVC. Pentru primul trimestru al anului 2009, cât și pentru perioada aprilie – decembrie 2010, societatea a avut prevăzute în buget sumele necesare acordării acestor tichete de masă.
Recurenta a apelat la considerentele deciziei Î.C.C.J. care prin decizia nr. 14/18.02.2008, într-o speță similară, a arătat că ,,aceste beneficii nu reprezintă un drept, ci o vocație, ce se poate realiza doar în condițiile în care angajatorul are prevăzute în buget sume cu această destinație’’.
Analizând criticile formulate, instanța va reține că obiect al controlului de legalitate și de temeinicie în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 9 și 3041 cod proc. civilă sunt doar statuările referitoare la pretențiile reclamantei, soluția dispusă asupra deciziei de concediere intrând în puterea lucrului judecat prin nerecurare.
Astfel fiind, Curtea va urma să analizeze corelația între contractul individual de muncă și clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar în cazul ajutorul material pentru recuperarea forței de muncă, ori cu însăși legea în cazul tichetelor de masă, pentru a se stabili dacă în raport de prevederile legale incidente s-a dat o corectă evaluare acestora în raport de situația de fapt dedusă judecății.
În privința ajutorului material pentru recuperarea forței de muncă pentru anul 2011, instanța de fond a reținut, în esență, că acest drept se cuvine reclamantei nu în baza prevederilor contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, ci ale celui superior, de la nivel de grup de unități din transportul feroviar, arătând că valabilitatea celui din urmă contract s-a prorogat în mod succesiv, prin acte adiționale, până la 20.06.2012.
Această soluție s-a fundamentat însă pe o interpretare greșită a conținutului prevederilor contractului colectiv de muncă înregistrat inițial sub nr. 2836/28.12.2006 la MMPS –DMPS București și a actelor lui adiționale. Prin actul adițional 370/20.06.2008 (fila 35 vol. II fond), părțile semnatare au înțeles să modifice forma inițială a art. 4 din CCM, care urma să primească un nou enunț: ,,Prezentul contract colectiv de muncă la nivelul grupului de unități feroviare se aplică de la data înregistrării, producând efecte timp de 48 de luni’’. Calculul acestor 48 de luni nu se raporta așadar la data înregistrării actului adițional, cum a interpretat judecătorul fondului, ci la data de la care începuse contractul colectiv de muncă să-și producă efectele, potrivit art. 4.
Prin urmare, potrivit acestei interpretări reieșite din conținutul actului adițional, contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități a fost prelungit, sub aspectul valabilității efectelor sale, mai întâi până la 20.06.2010 (respectiv, pe patru ani începând cu anul 2006) și ulterior până la 31.01.2011 prin actul adițional nr. 4294/28.12.2010 (fila 33 dosar recurs). De la acea dată, CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar și-a încetat efectele, nici o pretenție vizând drepturi salariale recunoscute anterior neputând fi solicitate după această dată în baza art. 236 alin 4 din Codul muncii (aplicabil la acea dată).
Pe de altă parte, așa cum corect a reținut și instanța de fond, aceste drepturi nu se mai puteau fundamenta pe clauze din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, întrucât în perioada 01.02._11, la nivelul societății nu a existat un contract colectiv de muncă, iar reclamanta a efectuat fracțiunea de 15 zile de concediu de odihnă în februarie-martie 2011.
În aceste condiții, în mod greșit tribunalul a conferit prima de vacanță aferentă anului 2011.
Cât privește îndreptățirea fostei salariate la plata contravalorii tichetelor de masă pe perioada menționată, Curtea va înlătura criticile angajatorului, aceste drepturi fiind corect acordate.
Vor fi considerate ca irelevante trimiterile făcute la O.U.G. nr. 37/2008 și O.U.G. nr. 79/2008 (care abrogase O.U.G. nr. 79/2001), acte normative care și-au produs efectul pe o perioadă determinată și prin care s-au impus măsuri economico-financiare la nivelul unor societăți cu capital integral sau majoritar de stat, dar care nu au exclus dreptul partenerilor sociali de a stabili prin negociere drepturile sociale ale salariaților din cadrul acestor unități.
În aceste condiții, constrângerile temporare vizând bugetul societății – în măsura în care nu s-au reflectat și în prevederile contractului colectiv de muncă – nu pot justifica neacordarea acelorași drepturi pretinse pe o perioadă ulterioară, ca în speță. Desigur că în situații economice dificile, orice agent economic cu capital majoritar sau integral de stat este supus unor reglementări mai stricte în legătură cu bugetul, iar actele normative edictate în acest sens între 2009 și 2011 pentru întărirea disciplinei financiare probează pe deplin acest lucru.
Acest lucru poate temporiza, dar nu anihila dreptul consfințit prin legea părților, care este contractul colectiv de muncă, iar în măsura în care rezultatele economico-financiare nu au permis alocarea sumei necesare acordării acestor tichete în cuantumul prevăzut prin contract, această împrejurare este imputabilă unității, iar nu salariatului.
O atare interpretare pot primi, cu titlu de exemplu, prevederile H.G. nr. 28/2010, act normativ nu exclude – din perspectiva forței obligatorii față de normele inferioare (cum este cazul contractului colectiv de muncă) – aplicarea dispozițiilor de favoare în legătură cu tichetele de masă. Hotărârea de Guvern arată, în cazul SNTFM C. MARFĂ S.A. (aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii), că aceste cheltuieli totale aferente veniturilor totale înscrise în bugetul de venituri și cheltuieli pe anul 2010 reprezintă limite maxime, care nu pot fi depășite decât în cazuri justificate și numai cu aprobarea Guvernului, la propunerea ministerului tutelar. Operatorului economic nu i s-a interzis efectuarea de cheltuieli, însă s-a impus condiția ca aceste cheltuieli totale să fie realizate proporțional cu gradul de realizare a veniturilor totale, dacă în execuție se înregistrează depășiri sau nerealizări ale veniturilor totale aprobate.
Același raționament urma să se aplice și în cazul entității pârâte, în legătură cu actele normative emise pentru respectarea disciplinei financiare.
Prin urmare, apărarea recurentei pârâte, în sensul că nu a mai dispus de sume alocate la buget pentru plata acestor drepturi este corectă, fiind generată de restrângerea cheltuielilor bugetare și de disciplina financiară, însă acest fapt nu stinge dreptul salariaților, consfințit prin legea părților – contractul colectiv de muncă. D. în măsura în care prin lege sau ordonanță s-ar fi decis înlăturarea definitivă a acestor drepturi, contractul colectiv de muncă (pe ramură ori pe unitate) ar fi pierdut valabilitatea clauzelor sale, iar drepturile nu s-ar mai fi cuvenit a fi acordate. Altfel, acest drepturi supraviețuiesc perioadei în care debitorul obligației nu a fost în măsură să le execute (în acord cu situația obiectivă de criză și de contracție economică), putând fi cerute în termenul de prescripție prevăzut de lege.
Prin urmare, inexistența lichidităților nu constituie un caz de exonerare de răspundere contractuală, această regulă de drept comun fiind incidentă și în sfera raporturilor de muncă.
Nu sunt incidente nici prevederile deciziei nr. 14/18.02.2008 pronunțate în Secțiile Unite ale Î.C.C.J., pentru că recursul în interesul legii a statuat în acel caz că acordarea tichetelor de masă nu este o obligație, ci doar o vocație pentru personalul din cadrul instituțiilor bugetare; instanța supremă a statuat că aceste drepturi nu se acordă prin similitudine cu situația altor salariați, ci doar dacă 1). există un contract individual de muncă (persoana are calitatea de angajat); 2). angajatorul are capacitatea financiară de a suporta costurile tichetelor de masă; 3). există clauze stabilite pentru contracte colective de muncă referitoare la acordarea alocației individuale de hrană sub forma tichetelor de masă.
De aceea magistrații și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor, după cum nici funcționarii publici, nu pot pretinde acordarea de tichete de masă, însă în speță, salariaților S. C. Călători li s-a recunoscut acest drept prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate – motiv pentru care în mod corect a stabilit și instanța de fond că se datorează contravaloarea tichetelor de masă aferentă perioadei aprilie 2009 – 21 aprilie 2010.
Nu este neîntemeiată nici critica privitoare la acordarea nelegală, cu titlu retroactiv a acestor sume, față de dispozițiile art. 11 din Anexa la H.G. nr. 5/1999, pentru că fostul salariat are dreptul la compensații pentru neachitarea lunară, cu titlu anticipat, a acestor drepturi, așa cum prevedeau normele de aplicare a Legii nr. 142/1998. Modalitatea în care, la data plății efective a acestui drept, se realizează sau nu reținerea la sursă a contribuțiilor datorate statului nu este o chestiune care să atingă în substanță dreptul pretins și recunoscut în favarea reclamantei intimate.
În fine, cât privește greșita statuare în primă instanță asupra cheltuielilor de judecată, Curtea va înlătura toate criticile recurentei, pentru că suportarea de către partea căzută în pretenții (în speță, angajatorul pârât) a cheltuielilor părții adverse cu asigurarea apărării și susținerea pretenților prin intermediul unui avocat este prevăzută prin art. 274 alin. 1 cod proc. civilă.
Diminuarea cuantumului acestui onorariu de 500 lei, pe argumentul că partea nu câștigase încă, în fața tribunalului, în mod irevocabil, procesul, este fără logică juridică, cel interesat putând obține acoperirea tuturor cheltuielilor de judecată făcute în fiecare etapă procesuală (fond, apel, recurs). Legislația română nu prevede acordarea acestor cheltuieli la data rămânerii irevocabile a hotărârii și oricum, caracterul irevocabil este dat de manifestarea sau nu a dreptului procedural de a apela la căile de atac – drept pe care recurenta a înțeles să îl valorifice. Nici reaua-credință sau neglijența părții căzute în pretenții nu intră în discuție, regula impusă de textul invocat fiind raportată doar la consecințele procesului, iar prin pierderea lui în favoarea reclamantei, pârâta urma să îi achite acesteia cheltuielile de judecată. Sub un ultim aspect, instanța va avea în vedere că suma stabilită cu acest titlu nu este nici disproporționată cu volumul de activitate depus de avocat și nici cu valoarea pretențiilor (în măsura în care acest ultim criteriu ar putea fi avut în vedere în echitate), toate argumentele legate de sarcina plății acestei sume urmând a fi respinse ca nefondate.
Pe cale de consecință, în raport de dispozițiile art. 312 alin. 3 cod proc. civilă se va admite recursul și se va modifica în parte sentința recurată, în sensul că respinge ca nefondat capătul de cerere privind acordarea primei de vacanță aferentă anului 2011.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul civil formulat de recurenta pârâtă SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI C. CĂLĂTORI, cu sediul în loc. București, .. 38, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 1416/15.03.2013 pronunțată de Tribunalul C., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă G. S., cu domiciliul în loc.C., . nr. 2 A, ., .> Modifică în parte sentința recurată în sensul că respinge ca nefondat capătul de cerere privind acordarea primei de vacanță aferentă anului 2011.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 09.02.2015
Președinte, Vanghelița T. | Judecător, M. G. | Judecător, M. B. |
Grefier, C. D. |
Jud.fond: R.S.
Red.decizie jud.M.G./06.03.2015
3 ex.
| ← Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 35/2015. Curtea... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 85/2015.... → |
|---|
