Pretentii. Decizia nr. 518/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA

Dezbaterile asupra apelului au avut loc în ședința publică din data de 30.09.2015, când Curtea, apreciind dosarul în stare de judecată a rămas în pronunțare și având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea asupra cauzei la data de 14.10.2015, când a pronunțat următoarea hotărâre:

CURTEA

Asupra apelului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea sub nr._ la data de 31.10.2014, reclamanta U. A. Teritorială . în judecată pârâta G. M., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 1814 lei, reprezentând prejudiciul cauzat pe anul 2007, constituit din penalitati, majorari si dobânzi in sarcina angajatului si angajatorului la contributiile sociale stabilite la sumele de bani achitate cu titlu de drepturi speciale conform Contractului Colectiv de munca valabil pe anul 2007. De asemenea, reclamanta a solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, s-a arătat că pârâta are calitatea de angajat conform Contractului individual de munca nr. 10/04.01.2005, ocupând funcția de referent la Primăria comunei Murighiol și că, la data acordării drepturilor speciale, acesta avea calitatea de salariat.

S-a mai precizat că, în anul 2007 parata a beneficiat si încasat, conform contractului colectiv de munca valabil pe anul 2007, drepturi speciale la care UAT Murighiol nu a reținut contribuțiile CAS, CASS, șomaj si celelalte contribuții aferente la bugetul de stat, apreciindu-se că aceste drepturi nu fac parte din categoria drepturilor salariale .

In urma controlului de audit extern efectuat de Camera de Conturi Tulcea, prin deciziile emise, s-a constatat ca aceste drepturi speciale fac parte din categoria drepturilor de natura salariala si nu trebuie impozitate conform Codului fiscal, urmând ca U.A.T. Murighiol să retina toate contribuțiile datorate bugetului de stat precum și penalitățile de întârziere, majorări, dobânzi si beneficiu nerealizat pana la recuperarea acestora.

S-a mai arătat că, prin deciziile emise, au fost stabilite masuri de recuperare a prejudiciului creat, UAT Murighiol contestând aceste decizii ale Camerei de conturi Tulcea, contestații ce au fost respinse de instanțele de judecată, ca fiind nefondate.

A menționat reclamanta în continuare că, UAT Murighiol a emis Dispoziția nr.88/06.05.2014 pentru efectuarea unui audit intern având ca obiective stabilirea întinderii prejudiciului/pierderea efectiva si beneficiul nerealizat creat prin plata unor accesorii, aferent avantajelor acordate angajaților sub forma de drepturi speciale pentru fiecare salariat (funcționari publici si personal contractual, pe anii 2007-2010), recuperarea prejudiciului produs si recuperarea efectiva a acestui prejudiciu in condițiile legii, actualizarea prejudiciului cu valoarea prejudiciului nerealizat pana la recuperarea integrala. Prin raportul de audit intern nr. 2803/20.05.2014, înregistrat la Primăria Murighiol sub nr. 3345/16.06.2010, s-a stabilit in sarcina paratului un prejudiciu in suma totala de 1814 lei, pentru anul 2007, reprezentând penalități, majorări și dobânzi in sarcina angajatului si angajatorului la aceste contribuții sociale (CAS, CASS, ȘOMAJ, etc.) stabilite la sumele de bani achitate cu titlu de drepturi speciale conform Contractului Colectiv de munca valabil pe anul 2007.

S-a mai susținut că U.A.T. Murighiol a virat către bugetul de stat contravaloarea contribuțiilor sociale (CAS, CASS, SOMAJ, etc.) stabilite la sumele de bani acordate angajatului sub forma de drepturi speciale pe anul 2007 mai puțin penalități, majorări de întârziere si dobânzi care cad in sarcina angajatului si angajatorului.

Instituția reclamantă a învederat că, prin raportul de audit intern s-a stabilit întinderea prejudiciului, persoanele de la care trebuie recuperat și că, in conformitate cu art.270 alin. 3 din Codul Muncii, i-a comunicat paratei întinderea prejudiciului si posibilitatea recuperării acestuia prin acord, pârâta refuzând această propunere.

.În drept, au fost invocate dispozițiile art.270 Codul Muncii raportat la art.1073-1074 din vechiul cod civil (art.1350 si 1506 si următoarele din Noul Cod civil).

Prin Sentința civilă nr. 443/16.03.2015 Tribunalul Tulcea a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare și a respins ca prescrisă acțiunea reclamantei.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut că suma de 1814 lei reprezintă penalități, majorări de întârziere și dobânzi calculate pentru neîndeplinirea obligațiilor angajatorului de a opri la sursă și de a plăti către bugetul statului și al asigurărilor sociale taxele și impozitele aferente unor drepturi salariale plătite pârâtei în anul 2007.

S-a mai reținut că în anul 2007, pârâta în calitate de salariată a reclamantei a beneficiat de o . drepturi speciale în temeiul contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul angajatorului, drepturi salariale pentru care nu s-au reținut contribuțiile C.A.S., C.A.S.S., șomaj și celelalte contribuții datorate bugetului de stat.

Urmare a misiunii de audit efectuate în perioada 03 octombrie – 11 noiembrie 2011, s-a constatat de către Camera de Conturi Tulcea că U. A. Teritorială . nu a calculat, reținut, înregistrat și plătit contribuțiile datorate bugetului consolidat, aferente drepturilor speciale plătite în baza contractului colectiv de muncă iar prin Decizia nr. 32/2013, Curtea de Conturi Tulcea a hotărât luarea măsurilor necesare recuperării și plății acestor contribuții, inclusiv a penalităților de întârziere și dobânzi la sumele achitate salariaților în anul 2007.

A reținut Tribunalul Tulcea că dreptul la acțiune al reclamantei în raport cu pârâta s-a prescris, conform art. 268 alin.(1) lit.(c) din Codul muncii, suma de 1814 lei reprezentând un prejudiciu cauzat reclamantei în anul 2007, prin încasarea unor drepturi speciale cu privire la care angajatorul nu a calculat și reținut contribuțiile legale datorate bugetului consolidat al statului: C.A.S. -C.A.S.S., contribuții șomaj.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat apel pârâta UAT ., care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub aspectul modalității de soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamantei.

Se arată că în mod greșit Tribunalul Tulcea a admis excepției prescripției dreptului la acțiune pentru recuperarea sumei de 1814 lei. Această sumă reprezintă penalități, majorări și dobânzi neachitate calculate pentru plata cu întârziere a contribuțiilor sociale, respectiv CAS, CASS, șomaj, creând natura juridică a unor drepturi accesorii.

Prin raportul de inspecție fiscal nr. 7-TL-516 din 19.12.2012 și prin Decizia de impunere nr. 7-TL-541/19.12.2012 au fost stabilite cu exactitate contribuțiile datorate de angajator și angajați față de bugetul consolidat al statului aferente acestora, în sumă totală de 330 117 lei din care: 109 388 lei contribuții angajator,_ lei contribuții angajat și 154 935 lei accesorii. Se concluzionează că termenul de la care a început să curgă termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de Decretul Lege 167/1958 este data de 19.12.2012, dată la care s-a constatat de către organele fiscale de control neachitarea acestor contribuții la bugetul consolidat al statului.

Decizia nr.32/27.05.2013 emisă de Curtea de Conturi Tulcea a avut în vedere la stabilirea prejudiciului ce trebuie recuperat de la UAT Comisia Murighiol, Raportul de inspecție fiscală din 19.12.2012 întocmit de DGFP Tulcea, prin care se constatase întinderea prejudiciului, persoanele vinovate și calculul dobânzii la venitul nerealizat.

Prin întâmpinare intimata pârâtă a solicitat respingerea apelului ca nefondat, apreciind că în raport cu anul 2007, când s-au plătit reclamantei drepturile salariale și când ar fi trebuit să fie reținute de către angajator și contribuțiile datorate bugetului consolidat al statului, a intervenit prescripția extinctivă, acțiunea reclamantei fiind formulată după împlinirea termenului legal de 3 ani prevăzut de art. 268 alin.1 lit.(c) Codul Muncii.

Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Tulcea în raport cu criticile apelantei reclamante, Curtea constată că apelul este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

Se impune în prealabil a se lămuri un aspect ce vizează natura raporturilor juridice născute între angajator și salariat pe de o parte, și natura raportului juridic ce ia naștere între angajator și organele de control fiscal, în referire la contribuțiile ce trebuie achitate de fiecare angajator direct sau prin stopaj la sursă, pentru veniturile salariale sau alte drepturi speciale achitate salariaților săi.

Curtea constată că cele două raporturi juridice au naturi diferite, fiind reglementate în mod distinct de Codul Muncii și respectiv de Codul fiscal.

Conform dispozițiilor art. 40 din Codul Muncii „Angajatorul are în principal, următoarele drepturi: (…)(f) să plătească toate contribuțiile și impozitele aflate în sarcina sa, precum și să rețină și să vireze contribuțiile și impozitele datorate de salariați în condițiile legii”.

Prin urmare, între angajator și bugetul consolidat al statului, ca urmare a acestei dispoziții legale mai sus citată se nasc raporturi de drept fiscal, angajatorul fiind îndreptățit să rețină la sursă și ulterior să vireze la stat, în bugetul asigurărilor sociale sau în alte fonduri speciale toate contribuțiile datorate de salariații săi – CAS, CASS, șomaj, etc., aferente veniturilor lunare încasate în temeiul contractului individual de muncă sau al contractului colectiv de muncă, angajatorul fiind direct răspunzător pentru calcularea și virarea acestor sume de bani în fața organelor fiscale de control.

Astfel, potrivit reglementărilor aplicabile în materie fiscală, creanțele fiscale sunt drepturi patrimoniale, care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal (art. 21 C.proc. fiscală republicat), stabilite între stat și unitățile sale administrativ teritoriale reprezentate de organele fiscale competente și contribuabilii sau alte persoane fizice sau juridice care dobândesc drepturi și obligații în cadrul acestor raporturi (arz.17 C.proc.fiscală republicat). În conținutul raportului de drept material fiscal, intră următoarele drepturi patrimoniale:

a) dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea TVA-ului, dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, încasate fără temei legal, denumite creanțe fiscale principale;

b) dreptul la perceperea majorărilor de întârziere, în condițiile legii, denumite creanțe fiscale accesorii.

Conform art. 16 Cod procedură fiscală republicat, drepturile și obligațiile ce revin părților raporturile de drept material fiscal se stabilesc, realizează și se sting în cadrul raporturilor de drept procedural fiscal care se stabilesc, în condițiile legii, între organele fiscale și contribuabili (sau reprezentanții lor).

Dacă prin lege nu se prevede altfel, creanțele fiscale și obligațiile fiscale corelative se nasc în momentul în care, potrivit legii se constituie baza de impunere care le generează (art. 23 al.(1) Cod procedură fiscală, republicat), adică se săvârșește actul sau faptul juridic de care legea fiscală leagă nașterea unei creanțe fiscale în favoarea statului sau a unității administrativ – teritoriale.

În cadrul raporturilor juridice de drept fiscal termenul de prescripție extinctivă este de 5 ani (art.91 al.(1) și (2) din Codul de procedură fiscală, republicat), iar acest termen „începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel”.

Prin urmare termenul de 5 ani este aplicabil atât în cadrul obligațiilor fiscale către bugetul de stat cât și a celor datorate bugetelor locale. În interiorul acestui termen organele fiscale de control pot constata neplata la scadență a obligațiilor fiscale de către contribuabili sau de către persoanele fizice sau juridice obligate prin lege să efectueze stopajul la sursă și plata acestor creanțe bugetare – cum e cazul reclamantei din prezenta cauză – și pot dispune prin actele de control, calcularea și plata creanțelor fiscale principale și accesorii către bugetul consolidat al statului, astfel cum s-a realizat de altfel prin actele de control invocate de reclamantă – Raport de inspecție fiscală din 19.12.2012 întocmit de DGFP Tulcea și prin Decizia nr.32/27.05.2013 emisă de Camera de Conturi Tulcea.

Aceste dispoziții legale nu sunt însă aplicabile în raporturile dintre salariat și angajator, cum greșit susține apelanta. Raporturile dintre aceste părți născute din operațiunea de plată a unor drepturi bănești conform Contractului Colectiv de Muncă la nivelul asigurătorului necalcularea și reținerea la sursă a impozitelor și contribuțiilor aferente acestor drepturi bănești de către angajator, dă naștere unor raporturi juridice de dreptul muncii, reglementate de dispozițiile art. 254 al.(1) Codul Muncii.

Conform acestor dispoziții legale: „Salariații răspund patrimonial, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor.” De asemenea art. 256 al.(1) Codul Muncii „Salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie”.

Art. 268 al.(1) Codul Muncii prevede că „Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: (…) c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator”.

De asemenea art.211 lit.(c) din Legea nr.62 /2011 a dialogului social prevede că „plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate și restituirea unor sume care au format obiectul unor plăți neadatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei”.

Prin urmare în raporturile dintre salariat și angajator, legiuitorul a reglementat un termen de prescripție de 3 ani pentru angajarea răspunderii contractuale a salariatului, iar acest termen de prescripție începe să curgă de la data nașterii raportului juridic, respectiv de la data producerii pagubei, soluție reținută și în literatura de specialitate (M.N., tratat de prescripție extinctivă, Ed.Universul juridic, 2010, pag.881).

În speță se constată că reclamanta a solicitat prin prezenta acțiune restituirea sumei de 1814 lei, despăgubire ce reprezintă penalități de întârziere, majorări și dobânzi calculate la contribuțiile sociale datorate de pârâtă, prin stopaj la sursă, aferente unor drepturi salariale încasate în anul 2007.

Raportat la sumele de bani plătite pârâtei în anul 2007 cu titlu de drepturi salariale, Curtea constată că termenul de prescripție de 3 ani reglementat de art. art. 268 lit.(c) Codul Muncii pentru promovarea acțiunii în recuperarea sumelor datorate cu titlu de CAS, CASS, șomaj, etc., a început să curgă de la data plății acestor drepturi salariale, asupra cărora din greșeală nu s-au calculat și reținut contribuțiile datorate de salariat la bugetul consolidat de stat, respectiv din anul 2007 și s-a împlinit în anul 2010 cu mult înainte de promovarea prezentei acțiuni (înregistrat pe rolul Tribunalului Tulcea la data de 31 octombrie 2014.

În ceea ce privește creanța accesorie, constând în penalități de întârziere, dobânzi, etc. în valoare de 1814 lei, calculată la contribuțiile sociale datorate de salariat, Curtea constată că termenul de prescripție de 3 ani s-a împlinit și pentru această sumă, în raport cu dispozițiile art. 10 alin.(2) din Decretul 167/1958, care consacră un principiu fundamental ce guvernează efectele prescripției extinctive.

Astfel conform art. 1 alin.(2) din Decretul Lege 167/1958, „Odată cu prescripția dreptului la acțiune privitor la un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii”.

Acest principiu al efectului prescripției extinctive nu este altceva decât aplicația, în materie, a cunoscutului principiu de drept: „accesorium sequitur principale”.

În aplicarea acestui principiu – stingerea, prin prescripție a dreptului la acțiune privind un drept accesoriu odată cu dreptul la acțiune privind un drept principal – urmează a se reține că, odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal, real sau de creanță se vor stinge și drepturile la acțiune privind dobânzile și alte garanții reale sau personale, ce constituie accesoriul acestui drept principal, chiar dacă termenul de prescripție nu s-ar fi împlinit încă. În acest sens s-a pronunțat și literatura juridică (A. N., op citată, pag. 663-665).

Pentru considerentele expuse, constatându-se că Tribunalul Tulcea a făcut o aplicare judicioasă în speță a dispozițiilor art. 256 al.(1) Codul Muncii coroborat cu art. 268 al.(1) lit.(c) Codul Muncii admițând în mod corect excepția prescripției dreptului la acțiune pentru suma de 1814 lei ce reprezintă o creanță accesorie sumelor ce trebuiau calculate și reținute prin stopaj la sursă de către de către angajator conform art. 40 lit.(f) Codul Muncii, aferente drepturilor salariale plătite pârâtei în anul 2007, Curtea va respinge apelul reclamantei U.A.T. ..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge apelul civil formulat de apelantul reclamanta U. A. TERITORIALĂ .>, cu sediul în comuna Murighiol, ., judet Tulcea,împotriva sentinței civile nr. 443 din 16 martie 2015 pronunțate de Tribunalul Tulcea în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă G. M., cu domiciliul în ., ca nefondat.