Pretentii. Decizia nr. 1716/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1716/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 08-05-2014 în dosarul nr. 7994/101/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA Nr. 1716
Ședința publică de la 08 Mai 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE G. I.
Judecător E. B.
Grefier E. O.
Pe rol, judecarea apelului declarat de apelantul-pârât Dincuț I. A., cu domiciliul procedural ales la avocat B. R., cu sediul în comuna Corcova, ., împotriva sentinței civile nr.903 din 12.02.2014, pronunțată de Tribunalul M., Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul- reclamant V. I. C. Bossu Întreprindere Individuală, cu sediul în comuna Breznița Motru, ., jud. M., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au răspuns avocat B. R., pentru apelantul-pârât Dincuț I. A., și avocat I. C. M., care a substituit pe avocat G. C., pentru intimatul- reclamant V. I. C. Bossu Întreprindere Individuală.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, de către grefier, care învederează instanței că apelul a fost declarat și motivat în termen, nu s-a solicitat judecarea în lipsă, intimatul-reclamant a depus întâmpinare, înregistrată sub nr._/02.04.2014, apelantul-pârât a depus răspuns la întâmpinare, înregistrat sub nr._/16.04.2014, după care;
Avocat B. R., pentru apelantul-pârât Dincuț I. A., depune la dosar chitanța nr.42 BAR/07.05.2014, reprezentând diferență onorariu avocat, iar avocat I. C. M., pentru intimatul-reclamant V. I. C. Bossu Întreprindere Individuală, depune delegație de substituire și chitanța nr.9/31.03.2014, reprezentând onorariu avocat.
Nemaifiind cereri de formulat sau excepții de invocat, instanța, constatând cauza în stare de soluționare, a acordat cuvântul asupra apelului.
Avocat B. R., pentru apelantul-pârât Dincuț I. A., solicită admiterea apelului și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată. Susține că Tribunalul M. nu s-a aplecat suficient asupra probelor și a interpretat greșit actele administrate, pronunțând o sentință nelegală. Deși reclamantul susține că pârâtul și-a început activitatea cu data de 21.03.2010, acest lucru este neadevărat, pârâtul începând activitatea în anul 2012, pentru că în perioada 30.09._11 a fost în șomaj, așa cum rezultă din adeverința eliberată de Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă M..
Învederează că a făcut dovada cu martorii audiați în cauză, aceștia susținând că pârâtul a fost bătut și forțat să semneze inventarierea, iar un alt martor a vrut să ia marfă pe datorie, dar vânzătorul a refuzat. În condițiile în care apelantul nu avea salariu în funcție de realizări, nu era obligat să dea marfă pe datorie, dacă nu era forțat de proprietar. S-a arătat și atașat la dosar sentința dintr-un dosar în care reclamantul s-a judecat cu un vânzător ce a fost angajat înaintea pârâtului. Mai susține că tribunalul a luat în considerare declarația extrajudiciară dată de apelant în fața patronului, prin care aceasta a recunoscut că a ieșit lipsă în gestiune și și-a luat angajamentul că va plăti datoria. Atât timp cât reclamantul nu a făcut dovada că marfa a existat, tribunalul greșit a luat în considerare doar o singură declarație și a constatat că a fost lipsă în gestiune.
Arată că acțiunea este inadmisibilă pentru că reclamantul avea obligația să solicite rezolvarea litigiului pe calea medierii, iar tribunalul la primul termen a acceptat o informare cu privire la avantajele medierii, dată în timpul procesului, aceasta trebuind făcută înainte de a introduce acțiunea. Avocatul reclamantului a făcut această informare, deși acesta trebuia să fie imparțial.
În mod greșit tribunalul a luat în considerare contractul încheiat între unitatea angajatoare și angajat, dar actul este un fals pentru că nu a fost înregistrat la AJOFM Dr. Tr. S., nefăcându-se dovada datei când a avut loc angajarea. Mai susține că între părți au existat raporturi de muncă, dar contractul nu a fost înregistrat la Direcția de Muncă, iar apelantul nu avea calificarea necesară, era muncitor, conform legislației în vigoare și nu putea să practice meseria de comerciant.
Avocat I. C. M., pentru intimatul-reclamant V. I. C. Bossu Întreprindere Individuală, solicită respingerea apelului, menținerea sentinței ca fiind legală și temeinică și plata cheltuielilor de judecată. Susține că instanța de fond a stabilit în mod corect răspunderea patrimonială a salariatului în baza probelor administrate. În mod corect s-a stabilit că pârâtul a avut calitatea de lucrător comercial la această întreprindere în baza contractului de muncă aflat la dosarul cauzei care se coroborează cu înscrisul depus, aflat la fila 43 și registrul de evidență al salariaților unde acesta figurează la poziția 6 din acest registru. În mod corect tribunalul, coroborând toate probele, a analizat condițiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului, faptul că nu a reluat declarațiile martorilor nu este un motiv de nelegalitate, instanța arătând motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea. De asemenea, s-a avut în vedere și nota explicativă aflată la fila 4 din dosarul de fond, precum și declarația pârâtului prin care a recunoscut datoria. Nu s-a făcut dovada existenței în momentul încheierii notei explicative a viciului de consimțământ și nici a unei alte cauze obiective care să înlăture răspunderea patrimonială a salariatului.
CURTEA
Asupra apelului de față:
Prin cererea înregistrată la data de 12.02.2014, reclamantul V. I. C. Bossu Întreprindere Individuală a chemat în judecată pe pârâtul Dincuț I. A., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 6397 lei, reprezentând sumă datorată și la plata cheltuielilor de judecată.
Reclamantul a arătat că pârâtul a fost angajatul societății începând cu data de 21.03.2010, în funcția de lucrător comercial necalificat, iar la inventarul din data de 30.07.2012 s-a constatat existența unei pagube de 7031 lei în contabilitatea societății.
Interpelat fiind în legătură cu această constatare, în nota explicativă care i-a fost luată, pârâtul a recunoscut faptul că suma lipsă i se datorează, având nevoie de bani pentru mama sa care era bolnavă și că a dat marfă pe datorie, deși acest lucru îi fusese interzis de către administratorul societății. Totodată, a mai arătat că este de acord cu inventarul întocmit și s-a angajat că va recupera și restitui suma de 7031 lei în cel mult 2 luni. Deși și-a luat acest angajament, pârâtul nu a restituit până în prezent decât o mică parte din suma datorată, având în continuare o datorie de 6397 lei.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe disp. art. 1349 alin.1 și 2 din cod proc civilă, art. 1357-1358 cod proc civilă, art. 1381-1386 cod proc civilă.
În apărare, pârâtul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, arătându-se că începând cu data de 21.03.2010 nu a fost angajatul reclamantului întrucât conform adeverinței_/14.04.2011, eliberată de Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă M., a fost în șomaj din data de 30.09.2010 până la 29.03.2011.
A mai arătat că îl ajuta pe reclamant în magazin dar nu avea el gestiunea, nu deschidea magazinul și nici nu îl închidea, iar în ceea ce privește inventarul, s-a arătat că a fost întocmit doar de către reclamant, el fiind bătut și sechestrat de acesta, pus să semneze acel inventar.
Prin întâmpinare, pârâtul a mai arătat că reclamantul nu a făcut dovada ce marfă a introdus în magazin, banii încasați, iar restul fiind un inventar adevărat făcut cu o comisie.
La solicitarea reclamantului în cauză a fost administrată proba cu interogatoriul pârâtului și au fost audiați martorii R. E. și F. E..
Prin sentința civilă nr. 903 din 12.02.2014, pronunțată de Tribunalul M., Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, s-a admis acțiunea formulată de reclamantul V. I. C. Bossu Întreprindere Individuală, în contradictoriu cu pârâtul Dincuț I. A..
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 6.397 lei, reprezentând c/val. prejudiciu, precum și suma de 500 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:
Pârâtul Dincuț I. A. a fost angajat al reclamantei în funcția de lucrător comercial începând cu data de 21.03.2010, așa cum reiese din contractul individual de munca aflat la fila 3 din dosar.
S-au considerat incidente dispozițiile art.254 alin.1-3 Codul Muncii, din analiza cărora a rezultat că pentru a exista răspundere patrimonială este necesar să fie îndeplinite următoarele condiții de fond: calitatea de salariat la angajatorul păgubit a celui care a produs prejudiciu; fapta ilicită și personală a salariatului, săvârșită în legătură cu munca sa, prejudiciu cauzat patrimoniului angajatorului, raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu, vinovăția salariatului.
Instanța a reținut că în ceea ce privește prima condiție cerută de lege pentru angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtului, aceasta este îndeplinită, pârâtul având calitatea de salariat al reclamantului, așa cum a reieșit din contractul individual de muncă aflat la dosar.
Cea de a doua condiție cerută de lege – fapta ilicită și personală a salariatului, instanța a reținut că aceasta constă în neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul individul de muncă în ceea ce privește gestiunea mărfii.
Prejudiciu constă în lipsa de gestiune a sumei de 7031 lei, sumă din care pârâtul a și restituit o parte, rămânând de restituit suma de 6397 lei.
Instanța a reținu că, deși marfa era primită cu avize de însoțire a mărfii, fapt recunoscut de pârât prin nota explicativă, iar ieșirile se făceau cu eliberarea de chitanță, cu toate acestea, la inventarul din 30.07.2012, pârâtul a ieșit cu lipsă în gestiune de 7031 lei.
La data de 30.07.2012, pârâtul a dat în fața administratorului societății nota explicativă aflată la fila 4 din dosar prin care recunoaște lipsa de gestiune de 7031 lei, motivând că a luat banii pentru mama sa bolnavă și că a dat pe datorie prin . acord cu inventarul din 30.07.2012, obligându-se a restitui suma în 2 luni. Tot în nota explicativă pârâtul recunoaște că mărfurile din lunile anterioare au fost aduse cu avize de însoțire a mărfii, iar ieșirile au fost cu chitanța pentru ieșirea mărfii.
De altfel, pârâtul chiar în fața instanței la interogatoriul dat a recunoscut această lipsă în gestiune.
În ceea ce privește raportul de cauzalitate între fapta și prejudiciu, instanța a reținut că și această condiție este îndeplinită, neîndeplinirii sarcinilor de serviciu a dus la lipsă în gestiune.
În ceea ce privește vinovăția, instanța a reținut că în cazul lipsei în gestiune exista o prezumție de vinovăție, actul de constatare a lipsei în gestiune creează în sarcina gestionarului o prezumție de culpă pe care acesta o poate răsturna făcând dovada contrară prin acte legale care probează inexistența lipsurilor în gestiune sau prin existența unor cauze obiective care exclud culpa sa.
Instanța a reținut că pârâtul nu a făcut dovada existenței unor cauze obiective care să excludă culpa sa și nici că nu a existat o lipsă în gestiune, dimpotrivă în interogatoriul lut în fața instanței acesta a recunoscut lipsa în gestiune.
Instanța nu a reținut susținerea pârâtului că nota explicativă a fost dată cu consimțământul viciat prin violență, deoarece în primul rând nu a făcut dovada existenței violenței ca și cauză de viciere a consimțământului, martorii propuși nefăcând nici o referire la acest aspect, iar, în al doilea rând, acesta a recunoscut în fața instanței lipsa în gestiune.
Instanța a mai reținut că martorii au declarat că singurul care vindea marfa era pârâtul, astfel că nu exista un cumul de vinovăție sau vreun motiv prin care se poate presupune că marfa ar fi fost vândută de altă persoană decât pârâtul.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel apelantul-pârât Dincuț I. A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivare a arătat că Tribunalul M. a interpretat greșit probele de la dosar.
A susținut că este fals contractul individual de muncă, întrucât pârâtul, conform adeverinței nr._/14.04.2011, eliberată de Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă M., a fost în șomaj din data de 30.09.2010 până în data de 29.03.2011, că acel contract de care face vorbire reclamantul nici nu are pe el viza că ar fi fost înregistrat la Direcția Muncii.
S-a susținut faptul că acel contract este un fals și prin faptul că societatea reclamantului este o Întreprindere Individuală și prin lege nu are posibilitatea să angajeze personal.
A mai arătat faptul că nu putea să lucreze lucrător comercial necalificat, așa cum este descris în contractul de muncă cu o fracțiune de norma de 2 ore /zi, întrucât pe o parte nu avea voie să lucreze lucrător comercial fără să aibă un curs de tehnica vânzării și igienă, iar pe de altă parte, magazinul nu poate fi deschis doar 2 ore pe zi.
A susținut că îl ajuta pe reclamant în magazin, dar nu avea el gestiunea, cheile nu stăteau la el, nu deschidea magazinul, nu îl închidea.
Cât privește acel inventar, a fost întocmit doar de către reclamant, pârâtul fiind bătut și sechestrat de acesta să semneze acel inventar, lucru rezultat și din declarația unui martor care a relatat faptul că în ziua inventarului l-a văzut plângând și i-a spus că a luat bătaie de la patron.
Privind nota explicativă, se poate observa faptul că reclamantul s-a comportat ca un organ de cercetare penală din perioada comunistă, pârâtul fiind bătut și obligat să dea răspunsul pe care îl dorea dânsul la fiecare întrebare.
Privind faptul că pârâtul a luat banii din gestiune întrucât a avut nevoie de ei pentru mama sa care este bolnavă, acest lucru este total neadevărat, reclamantul contrazicându-se la fraza următoare spunând că a dat marfa prin .>
A mai arătat faptul că este de notorietate publică faptul că reclamantul îl obliga să dea pe datorie, întrucât în alte condiții nu venea nimeni la magazinul dânsului.
Deși a arătat faptul că nu aveam salariul în funcție de marfa vândută și că nu avea nici un motiv să dea marfa pe datorie până la primirea salariilor sau pensiilor clienților, Tribunalul M. nu a ținut cont nici de acest aspect.
Reclamantul nu a făcut dovada ce marfă a introdus în magazin, banii încasați, iar restul fiind un inventar adevărat făcut cu o comisie.
De asemenea, pârâtul a depus la dosar o sentință civilă dintr-un dosar al reclamantului în care acesta s-a judecat cu o vânzătoare ce a fost angajată de reclamant înaintea sa, dosar ce a fost suspendat și apoi a intervenit perimarea pe motiv că reclamantul nu a făcut dovada avizelor de însoțire a mărfurilor.
Acest lucru l-a solicitat și pârâtul, ca reclamantul să facă dovada avizelor de însoțire a mărfurilor, dar Tribunalul M. i-a respins această solicitare pe motiv că nu este nevoie.
S-a mai arătat faptul că instanța de judecată nu poate să țină cont de așa zisa notă explicativă și de recunoașterea sa că ar fi luat din banii firmei, arătând că a fost bătut să dea o astfel de declarație, arătând că și în dosarele penale nu se poate ține cont de probe extrajudiciare.
Ținând cont de cele menționate și având în vedere probele ce urmează să fie administrate, a solicitat admiterea apelului și rejudecând fondul cauzei respingerea acțiunii și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, a invocat dispozițiile art.466-482 Cod pr. civ.
Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Apelantul-pârât a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat admiterea apelului, așa cum a fost formulat.
Apelul este fondat, având în vedere următoarele considerente:
Potrivit art. 476 Cod procedură civilă, apelul are un caracter devolutiv în sensul că provoacă o nouă judecată asupra fondului, sub aspectul temeiniciei și legalității pretențiilor deduse judecății, însă apelatul are obligația impusă de art. 470 Cod procedură civilă de a dezvolta criticile sale, prin motivele de apel fixându-se limitele în care va avea loc judecata în fond.
În acest sens, dispozițiile art. 477 Cod procedură civilă reglementează limitele efectului devolutiv al apelului, stabilind că instanța de apel este ținută să judece în limitele criticilor formulate de apelant, fără a supune analizei toate problemele de drept și de fapt care au fost invocate în fața primei instanțe.
Cum motivele de apel se depun în termenul de declarare a căii de atac, în speță în termen de 10 zile de la comunicarea sentinței primei instanțe, nu pot fi avute în vedere criticile formulate oral de apelant, dacă acestea nu au fost expuse și prin motivele de apel care au fost formulate în termen.
În această categorie sunt criticile referitoare la inadmisibilitatea acțiunii, pe motiv că nu a fost parcursă procedura medierii înainte de promovarea cererii, aspect care, deși invocat de pârât la prima instanță, nu a fost reluat prin motivele de apel. De altfel, apelantul se află în eroare atunci când face referire la această excepție, deoarece acțiunea de față a fost introdusă la data de 23.07.2013, iar potrivit art. II din Legea 115/2012, așa cum a fost modificată prin OUG 4/2013, dispozițiile art.60 ind. 1 din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator au intrat în vigoare la 6 luni de la data publicării respectivei legi, adică după data când reclamantul a promovat acțiunea.
La acea dată erau în vigoare prevederile art. 227 Cod procedură civilă, potrivit cu care judecătorul poate invita părțile să participe la o ședință de informare, fără a exista sancțiune legală pentru neparcurgerea procedurii de mediere. În ședința din 7 mai 2014 Curtea Constituțională a constatat că sunt neconstituționale prevederile art. 2 alin. (1) și (1 ind. 2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, dispoziții care sancționau cu inadmisibilitatea acțiunea promovată fără ca reclamantul să participe la ședința de informare privind avantajele medierii.
Referirile apelantului la caracterul fals al contractului individual de muncă și la lipsa calității sale de lucrător comercial sunt nefondate și fără relevanță asupra modului de soluționare a cauzei.
Astfel, apelantul pârât nu a negat că a lucrat la magazinul reclamantului și nici nu a invocat lipsa raporturilor de muncă dintre părți și, prin urmare, excepția lipsei competenței tribunalului ca primă instanță în soluționarea acțiunii.
Numai dacă între părți s-a încheiat un contract individual de muncă între acestea s-au născut raporturi juridice de muncă și sunt aplicabile în cauză prevederile codului muncii.
Cum partea nu a invocat excepții, nici nu are interes să susțină lipsa contractului de muncă.
De altfel, criticile sunt nefondate, deoarece reclamantul a recunoscut că a fost o eroare menționarea anului 2010 ca fiind data când s-a încheiat contractul dintre părți, în realitate raporturile juridice de muncă fiind născute în anul 2012. Fiind vorba despre o simplă eroare materială, fără relevanță, menționarea anului 2010 în considerentele sentinței tribunalului nu produce consecințe juridice, instanța de recurs constatând că a fost încheiat în anul 2012 contractul, așa cum s-a recunoscut și de pârât la interogatoriul luat la propunerea reclamantului.
De asemenea, deși nu s-a dovedit că acest contract individual de muncă ar fi fost înregistrat la organele competente, s-a făcut dovada că a fost încheiat în formă scrisă, formă cerută ad validitatem prin dispozițiile art. 16 din codul muncii și a fost înregistrat în registrul general de evidență al salariaților, prin urmare produce efecte juridice între părți.
Pentru a fi angajat ca lucrător comercial necalificat legea nu impune urmarea unor cursuri de calificare profesională și chiar în ipoteza în care ar fi impusă o astfel de calificare, nu poate fi invocată de salariatul care a fost angajat, fără a fi respectate cerințele de formare profesională.
Prin contract părțile au stabilit o normă de lucru de 2 ore zilnic, iar în ipoteza în care programul de lucru a fost depășit, salariatul are la îndemână alte mijloace procesuale, neavând relevanță sub aspectul valabilității contractului și al angajării răspunderii patrimoniale faptul că munca a fost prestată peste programul stabilit.
Instanța apreciază ca fiind fondate criticile referitoare la lipsa răspunderii patrimoniale a pârâtului, tribunalul apreciind greșit că sunt întrunite toate condițiile răspunderii patrimoniale prevăzute de art. art.254 alin.1-3 Codul Muncii.
Astfel, este evident că pârâtul a îndeplinit doar atribuții de vânzător la magazinul reclamantului, nefiind responsabil de primirea și inventarierea mărfurilor, ci doar de vânzarea acestora către clienți.
În declarația dată la 1.08.2012 și în nota explicativă din 30.07.2012 pârâtul a recunoscut că lipsea din gestiune suma de 7031 lei, însă instanța nu poate reține că această sumă a fost însușită de salariat.
Se va avea în vedere că din declarația martorei R. E. a rezultat că pârâtul a fost bătut de angajator, ceea ce confirmă apărarea salariatului în sensul că i-a fost viciat consimțământul în data de 30.07.2012, prin violență. În plus, între nota explicativă și declarație există neconcordanțe în legătură cu motivul lipsei în gestiune, salariatul arătând prima oară că a luat banii pentru îngrijirea mamei sale iar în declarația luată ulterior a arătat că lipsa în gestiune provine de la faptul că marfa a fost vândută pe datorie.
În ceea ce privește acest aspect al activității salariatului, se reține că ambii martori audiați de instanță au recunoscut că în magazinul reclamantului s-a vândut pe datorie și înainte de angajarea pârâtului și după această dată și chiar martora R. E. l-a rugat pe patron să permită o astfel de modalitate de vânzare, după ce inițial angajatul pârât a refuzat să-i vândă pe datorie.
Ca urmare, instanța nu poate reține că pârâtul a vândut mărfuri pe datorie fără acordul angajatorului, așa cum se susține de reclamant, dimpotrivă, această modalitate de vânzare era uzuală în magazinul respectiv.
La data când a fost întocmit inventarul în urma căruia s-a stabilit prejudiciul, angajatorul avea obligația de a verifica nu numai corespondența mărfurilor vândute cu sumele efectiv încasate, ci și cu sumele ce urmau a se încasa de la clienții care cumpăraseră mărfurile respective pe datorie, în condițiile în care prin nota explicativă salariatul a arătat că a vândut pe datorie.
Ordinul legal al superiorului ierarhic constituie cauză de înlăturare a răspunderii disciplinare și, implicit, a răspunderii patrimoniale, iar în speță instanța reține că salariatul a acționat la ordinul angajatorului, care i-a cerut să vândă marfa și să încaseze prețul la o dată ulterioară.
Cum reclamantul, căruia îi revenea sarcina probei, nu a dovedit și sumele de bani ce urmau a fi recuperate de la clienți, dovada prejudiciului nu poate fi făcută doar cu inventarul întocmit la 30.07.2012, fiind posibil ca de la acea dată până în prezent prejudiciul să fi fost acoperit, chiar și în parte, prin restituirea sumelor datorate de către clienții cărora li s-a vândut pe datorie.
În atare situație, prejudiciul invocat apare ca fiind incert, iar fapta ilicită a salariatului ca nedovedită, acesta acționând în numele angajatorului conform sarcinilor stabilite și ordinelor primite.
Nefiind dovedite toate condițiile răspunderii patrimoniale, în mod greșit tribunalul a făcut aplicarea dispozițiilor art. 254 alin.1-3 Codul Muncii, sentința pronunțată fiind netemeinică și nelegală.
Potrivit art. 480 Cod procedură civilă se va admite apelul, se va schimba sentința și se va respinge acțiunea.
Potrivit art. 453 Cod procedură civilă, va fi obligat reclamantul V. I. C. Bossu Întreprindere Individuală, către pârâtul Dincuț I. A., la 300 lei cheltuieli de judecată în primă instanță și la 800 lei cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de declarat de apelantul-pârât Dincuț I. A., cu domiciliul procedural ales la avocat B. R., cu sediul în comuna Corcova, ., împotriva sentinței civile nr.903 din 12.02.2014, pronunțată de Tribunalul M., Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul- reclamant V. I. C. Bossu Întreprindere Individuală, cu sediul în comuna Breznița Motru, ., jud. M., având ca obiect pretenții.
Schimbă sentința civilă nr.903 din 12.02.2014, pronunțată de Tribunalul M., Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, respinge acțiunea formulată de reclamantul V. I. C. Bossu Întreprindere Individuală.
Obligă reclamantul V. I. C. Bossu Întreprindere Individuală, către pârâtul Dincuț I. A. la 300 lei cheltuieli de judecată în primă instanță și la 800 lei cheltuieli de judecată în apel.
Decizie definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 08 Mai 2014.
Președinte, G. I. | Judecător, E. B. | |
Grefier, E. O. |
Red. jud. G. I.
Tehn. E.O.
4 ex./16.05.2014
Jud. fond L. V. E.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 153/2014.... | Acţiune în constatare. Decizia nr. 258/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
