Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 419/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 419/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 14-02-2014 în dosarul nr. 4935/63/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 419/2014
Ședința publică de la 14 Februarie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE I. M.
Judecător M. L.
Grefier G. D. L.
.x.x.x.
Pe rol judecarea apelului declarat de apelanta . PRIN . C., cu sediul în C., .. 14A, jud. D., împotriva sentinței civile nr.6021/26.09.2013, pronunțată de Tribunalul D. – Secția Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimat V. D. cu domiciliul în C., ., ., ., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică au fost lipsă părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că apelul este declarat și motivat în termenul legal, solicitându-se judecarea cauzei în lipsă.
Având în vedere că prin cererea de apel nu s-au propus probe noi, Curtea apreciază că nu se impune pronunțarea cu privire la estimarea duratei necesare pentru cercetarea judecătorească în fața instanței de apel, motiv pentru care în baza art.482 raportat la 244 Noul Cod de proc.civ., și respectiv art.394 Noul Cod de proc.civ., constată terminată cercetarea judecătorească în apel și declară închise dezbaterile apreciind ca fiind în stare de soluționare cauza.
CURTEA
Asupra apelului civil de față.:
Prin sentința civilă nr. 6021 de la 26.09.2013 a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune prevăzută de art. 268 alin.1 lit.c Codul Muncii, în ceea ce privește drepturile salariale pentru perioada 01.09._10.
A admis în parte acțiunea formulată de către reclamantul V. D., cu domiciliul în C., ., .. 3, ., în contradictoriu cu pârâta . București - . C., cu sediul în C., ., nr. 14 A, județul D., a obligat pârâta să plătească reclamantului, în raport de activitatea desfășurată, diferențele dintre drepturile salariale calculate in raport de salariul de baza minim brut de 700 lei, cuvenit conform art. 41 alin. 3 lit. a din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010 si dispozițiilor din CCM la nivel de unitate din anii 2011–2012, respectiv 2012-2014 și drepturile salariale efectiv plătite pe perioada 05.03.2010 – 31.12.2010, 21.02.2011 – 22.03.2012, 12.04.2012 – 26.09.2013 (la zi), sume care vor fi actualizate cu rata inflației la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculate de la data fiecărei scadențe, la data plății efective.
Pentru a se pronunța astfel instanța de fond a reținut următoarele:
Examinând excepția prescripției dreptului material la acțiune, întemeiată pe dispozițiile art. 268 alin.1 lit.c, instanța a admis-o, deoarece drepturile solicitate de reclamanți sunt drepturi de natură salarială, așa cum prevede art. 160 din Codul muncii, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii, potrivit cărora pentru cererile având ca obiect plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri pentru salariați termenul de prescripție este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, termen care a fost depășit cu privire la perioada 01.09._10 în raport de data introducerii acțiunii 05.03.2013.
Pe fondul cauzei a reținut că reclamantul a fost angajat al societății pârâte . București - . C. pe perioada dedusă judecății, așa cum rezultă din carnetul de muncă depus la dosar.
Potrivit art. 41 alin. 3 lit. a din CCM unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010 s-a prevăzut că „Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.”
Aceste prevederi contractuale nu au fost aplicate de unitatea pârâtă, pe argumentarea că drepturile salariale solicitate nu sunt reluate și în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, iar obligația de a aplica CCM încheiat la nivel superior ar fi incidentă doar în cazurile în care la nivel de angajator nu există încheiat contract colectiv de muncă.
Clauzele contractuale enunțate nu condiționează însă acordarea acestor drepturi de preluarea lor în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, fiind, din modul de redactare, imperative pentru angajator, după cum se prevede în dispozițiile art. 3 din CCM unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010:
„(1) Clauzele prezentului contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile de transporturi și activități conexe din țară, indiferent de structura capitalului acestora.
(2) Contracte colective de muncă se pot încheia și pentru salariații instituțiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze prevăzute în mod expres prin lege.
(3) În cazul în care părțile au încheiat contract colectiv de muncă la nivel de unitate sau grup de unități înaintea semnării, înregistrării și publicării prezentului Contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi, cele de la nivelurile inferioare acestuia se vor adapta la prevederile sale, acolo unde prevederile minimale din prezentul contract nu au fost atinse sau ale cărui clauze nu se regăsesc incluse.”
Pârâta nu a respectat aceste obligații contractuale, așa cum rezultă chiar din recunoașterea sa consemnată în întâmpinare, deși prevederile contractelor încheiate la nivel superior sunt obligatorii și au caracter minimal pentru nivelurile inferioare.
Contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate nu pot să prevadă drepturi cu caracter inferior celor reglementate de contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură.
În caz de neconformitate, clauzele contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate contrare clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură sunt ipso jure înlocuite de acestea din urmă.
Susținerea pârâtei că CCM la nivel de ramură nu i se aplică deoarece nu efectuează activități transport, ci de reparații locomotive nu poate fi reținută de instanță deoarece chiar din cuprinsul art. 3 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură rezultă că se aplică și unităților cu activități conexe și în plus în anexa 5 la acest CCM este menționată expres și pârâta între unitățile cărora li se aplică, acest lucru neîncălcând în niciun fel principiul libertății contractuale.
Ca urmare, instanța a reținut că în perioada 5.03.2010– 31.12.2010 pârâta trebuia să respecte prevederile CCM la nivel de ramură și să acorde salariaților salariul de bază minim brut de 700 lei ceea ce nu a făcut.
În perioada 2011 – 2012 drepturile reclamanților își găsesc temeiul legal în prevederile CCM la nivel de unitate.
Astfel potrivit art. 7 din CCM la nivel de unitate „Salariile de bază corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc în funcție de coeficienții de ierarhizare și de formula de calcul din Anexa nr. 1".
Conform Anexei nr. 1 pentru clasa de salarizare 1 s-a stabilit o valoare a salariului minim de 700 de lei pentru anul 2011 si pentru anul 2012.
Salariul minim a fost stabilit pe baza formulei: S = S clasa 1 * Kunde: S = salariul de baza brut corespunzător clasei de salarizare respective; S clasa 1 = salariul de baza brut corespunzător clasei 1 de salarizare (care este 700 lei, așa cum rezultă din anexa 1); K = coeficientul de ierarhizare a claselor de salarizare.
Pârâta nu a respectat însă aceste prevederi și a stabilit reclamantului un salariu de bază mai mic, așa cum rezultă din copia contractului individual de muncă al acestuia (dacă împărțim salariul de bază lunar brut menționat în contractul individual de muncă la clasa de salarizare corespunzătoare funcției rezultă un salariu mai mic de 700 lei).
Ca urmare, pârâta a încălcat prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate din anii 2011 – 2012 și prevederile art. 40 alin. 2 litera c din codul muncii potrivit cărora „angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractului individual de muncă”, precum și prevederile art. 236 alin 4 din codul muncii potrivit cărora „contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților”.
Cu privire la valabilitatea CCM la nivel de unitate, instanța a reținut următoarele:
CCM la nivel de unitate pentru anii 2011 – 2012 a fost înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială la 21.02. 2011 și potrivit art. 144 din legea 62/2011 s - a aplicat de la data înregistrării la autoritatea competentă, mențiune ce se regăsește și în cuprinsul art. 2 lin 1 din contractul menționat (art. 2 alin.1 "prezentul contract colectiv de muncă devine aplicabil de la data înregistrării").
Acest contract a fost valabil 1 an conform mențiunilor de la art. 2 alin.2 ("contractul colectiv de muncă este încheiat pe o perioadă de un an").
Instanța a reținut însă că a produs efecte chiar și după expirarea termenului stabilit inițial, dar nu mai mult de 30 zile calendaristice, adică până la 22.03.2012, în conformitate cu prevederile art.2 alin. 2 din CCM –ul respectiv ("contractul va putea produce efecte și după expirarea termenului stabilit inițial, dar nu mai mult de 30 zile calendaristice, dacă nici una din părți nu denunța contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat").
Ca urmare, instanța a reținut că CCM la nivel de unitate pentru anii 2011 – 2012 a produs efecte în intervalul 21.02.2011 – 22.03.2012.
CCM la nivel de unitate pentru anii 2012 – 2014 a fost înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială la 12.04. 2012 și potrivit art. 144 din legea 62/2011 s - a aplicat de la data înregistrării la autoritatea competentă, mențiune ce se regăsește și în cuprinsul art. 2 lin 1 din contractul menționat (art. 2 alin.1 "prezentul contract colectiv de muncă devine aplicabil de la data înregistrării").
Acest contract este valabil 2 ani de la data înregistrării, conform mențiunilor de la art. 2 alin.3 ("contractul colectiv de muncă este valabil pe o perioadă de doi ani de la data înregistrării").
Ca urmare instanța a reținut că CCM la nivel de unitate pentru anii 2012 – 2014 a produs efecte în intervalul 12.04.2012 – la zi, data pronunțării prezentei hotărâri.
Data la care părțile au început negocierile pentru un nou contract colectiv de muncă nu are nici o relevanță sub aspectul datei de la care acestea produc efecte, dispozițiile enunțate care reglementează acest aspect fiind clare și imperative.
Prin nerespectarea prevederilor CCM la nivel de ramură în intervalul 5.03.2010– 31.12.2010 și a prevederilor CCM la nivel de unitate în perioada 21.02.2011 – 22.03.2012 și 12.04.2012 – 26.09.2013, pârâta a produs reclamantului un prejudiciu material constând în contravaloarea diferențelor de drepturi salariale calculate în raport de salariul de baza minim brut de 700 lei, prejudiciu pe care angajatorul este dator să îl acopere în temeiul art. 253 din codul muncii, potrivit cărora „angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”.
Având în vedere că prin neacordarea integrală a drepturilor salariale cuvenite, reclamantul au suferit un prejudiciu constând pe de o parte în contravaloarea drepturilor salariale, iar pe de altă parte în devalorizarea monedei naționale și lipsa de folosință a acestora, instanța a obligat pârâta și la actualizarea sumei cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data plății efective, plus dobânda legală aferentă, repararea prejudiciului trebuind să fie integrală.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta . BUCUREȘTI - prin . C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Principala critică adusă hotărârii atacate se circumscrie motivului că prima instanță în mod greșit a admis cererea reclamantului pentru plata diferențelor drepturilor salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei pentru perioada 05.3._13. În aceste condiții, chiar dacă cererea reclamantului reclama acordarea diferențelor drepturilor salariale în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, ar fi trebuit în virtutea rolului său activ să cerceteze dacă cererea este îndreptățită.
Instanța de fond face confuzie între valoarea salariului de bază minim brut, prevăzută în Contractul Colectiv de munca Unic la Nivel de Ramura Transporturi 2008-2010 și valoarea corespunzătoare clasei I de salarizare din grila de salarizare, specificată în anexa 1, aplicabilă pe anii 2010.
Mai mult chiar, prin art.153 al Legii nr.62/2011 se dispune expres: „conform principiului recunoașterii reciproce orice organizație sindicală legal constituită poate încheia cu un angajator sau cu o organizație patronală orice alte tipuri de acorduri, convenții sau înțelegeri, în formă scrisă, care reprezintă legea părților și ale căror prevederi sunt aplicabile numai membrilor organizațiilor semnatare"- sens în care se impune să se dea importanța cuvenită CCM încheiat la nivelul unității și actelor subsecvente.
Este neîntemeiată cererea intimatului-reclamant de obligare a pârâtei la plata diferenței dintre salariul de bază calculat și achitat la valoarea de 570 lei și cel prevăzut de art.41 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 de 700 lei, pentru următoarele motive:
Așa cum rezultă din mențiunile înscrise în contractul individual de muncă, salariul de bază al intimatului-reclamant calculat conform contractului colectiv de muncă la nivel de unitate a fost mai mare decât cel calculat prin aplicarea contractului colectiv de muncă la nivel de ramură la care s-au adăugat sporurile recunoscute pentru vechime în muncă și pentru munca feroviară. La stabilirea drepturilor salariale atunci când se apreciază care dintre contractele colective de muncă sunt mai favorabile salariaților, fiecare contract individual de muncă trebuie aplicat individual în integralitatea sa, nefiind posibilă calcularea salariului de bază prin combinarea diverselor contracte colective de muncă. Așadar, nu este posibil a se avea în vedere salariul minim de 700 lei prevăzut de art.42 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură și clasa de salarizare din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate. În condițiile în care se are în vedere contractul colectiv de muncă la nivel de ramură trebuie să se țină seama de modul de stabilire a salariului prevăzut de art.41 al acestui act, în sensul aplicării coeficienților minimi de ierarhizare prevăzuți la alin. l pct. A-D la salariul de bază minim brut ce 700 lei. Dimpotrivă, dacă se are în vedere contractul colectiv de muncă la nivel de unitate se ține seama de modul de calcul al salariului prevăzut de acest act în sensul luării în calcul a claselor de salarizare și a salariului de bază minim brut de prevăzute de acest contract. Procedându-se la calculul salariului conform celor două contracte, se poate constata că salariul de bază minim brut calculat conform contractului colectiv de muncă la nivel de unitate este mai mare decât cel calculat conform contractului colectiv de muncă la nivel de ramura transporturi. Pe de alta parte, conform art.41 alin.6 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, anual părțile stabilesc de comun acord limita maximă a fondului de salarii, limita ce trebuie respectată, contractul colectiv de muncă constituind lege a părților. Potrivit scriptului intitulat „Fundamentarea Bugetului de venituri și cheltuieli al . pentru anul 2010", se arată că bugetul alocat pentru salariile brute a fost aprobat în sumă de 47.117 lei, în scădere față de anul 2009 cu 6,60%. Scăderea volumului de venituri se datorează în principal scăderii volumului de activitate în domeniul reparațiilor de locomotive cât și a activității de comerț. Cum unitatea este una cu capital integral de stat, bugetul se aprobă în modalitatea arătată mai jos, iar societatea nu poate depăși bugetul alocat, astfel că pretențiile reclamantului nu sunt întemeiate.
Dispozițiile art.45 alin.1 lit.a din Legea nr.293/2011 prevăd că operatorii economici care au înregistrat pierderi în anul precedent sau care primesc subvenții sau transferuri de la bugetul de stat și bugetul local pentru activitatea de exploatare nu pot depăși nivelul cheltuielilor cu salariile realizate în anul precedent, cu încadrarea în nivelul aprobat prin bugetele de venituri și cheltuieli. Totodată, în același context învederează faptul că art. l lit.d din Legea nr.329/2009 reglementează și măsuri privind disciplina financiară-bugetară la nivelul regiilor autonome, societăților și companiilor naționale, al societăților comerciale la care statul sau unitățile administrativ-teritoriale au calitatea de acționar unic sau majoritar, precum și al filialelor acestora.
Astfel, potrivit art.27 alin. l din Legea nr.329/2009, anual, prin legea bugetului de stat, se stabilesc și obiectivele de politică salarială ale regiilor autonome, societăților și companiilor naționale, ale societăților comerciale la care statul ori unitățile administrativ-teritoriale au calitatea de acționar unic, precum și a filialelor acestora, iar conform alin.2 al aceluiași articol, reprezentanții statului, respectiv ai unităților administrativ-teritoriale sunt mandatați să pună în aplicare politica salarială stabilită potrivit art.l în cadrul organelor de administrare și de conducere a operatorilor economici, ocazie cu care operatorii economici prezintă, în vederea aprobării, bugetul de venituri și cheltuieli organelor administrației publice centrale sau locale, după caz, în subordinea, coordonarea, sub autoritatea cărora funcționează sau în al căror portofoliu se află, în termen de 10 zile de la aprobarea bugetului de stat, potrivit legii.
Organele administrației publice centrale, potrivit art.29 alin. l din aceeași lege, elaborează, în termen de 5 zile de la primirea bugetelor de venituri și cheltuieli, documentația necesară aprobării acestora și conform art.30 din Legea nr.329/2009, contractele colective de muncă se negociază, în condițiile legii, după aprobarea bugetelor de venituri și cheltuieli, iî limitele și în condițiile stabilite prin bugete. Prin urmare, având în vedere faptul că nu se poate reține încălcarea de către angajator, în ceea ce privește stabilirea salarizării membrilor de sindicat, a dispozițiilor art.8 alin.2 din Legea nr. 130/1996, respectiv art.l32 alin.3 din Legea nr.62/2011, apreciază ca fiind nefondată cererea formulată de intimații-reclamanți, în ceea ce privește acordarea diferențelor salariale solicitate.
De asemenea, contrar celor reținute de prima instanța prin hotărârea atacată, contractul individual de muncă al reclamantului relevă faptul că stabilirea salariului s-a efectuat prin raportare la salariul de bază corespunzător clasei de salarizare, așa cum relevă grilele de salarizare din cuprinsul CCM încheiate la nivel de unitate 2011/2012 și 2012/2014. Cu toate acestea, instanța de fond a ignorat toate aceste acte fără a le corobora și interpreta în mod corect dând o soluție greșita în sensul obligării . la plata diferențelor drepturilor salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei pentru perioada 2011 până la zi.
Superficialitatea instanței de fond este relevată de faptul că prin considerente reține în mod greșit că în perioada 2011-2012 drepturile intimatului-reclamant își găsesc temeiul legal în CCM la nivel de unitate potrivit art.7. Or printr-o analiză atentă a probelor administrate în prezenta cauză instanța de fond ar fi putut să observe faptul că prevederile înscrise la art.7 din CCM la nivel de unitate 2011-2012 se coroborează cu art.105 alin.8 din Capitolul XI Dispoziții finale și cu Anexa nr.l în vederea emiterii unei opinii juste asupra utilizării coeficienților de ierarhizare. Prin urmare, singura concluzie judicioasă care se impunea în acest sens consta în sensul că au dispărut coeficienții de salarizare și implicit formula prin care era stabilit salariul minim.
Precizări similare învederează instanței de control judiciar referitor la CCM încheiat la nivel de unitate 2012-2014 înregistrat în data de 12.04.2012, în sensul că au dispărut coeficienții de salarizare și implicit formula prin care era stabilit salariul minim, concluzie desprinsă tot din coroborarea art.7 din cu art.105 alin.8 din Capitolul XI Dispoziții finale și cu Anexa nr.l.
Tot în acest context reamintește faptul că în 2012 nu mai era în vigoare nici CCM încheiat la nivel de grup de unități sau cel la nivel de ramură pe care în mod eronat le aduce în discuție prima instanță chiar dacă a arătat prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond și prin acte justificative în acest sens că nu sunt aplicabile la nivelul ..
O altă critică adusă acestei hotărâri se circumscrie opiniei cum că instanța de fond a dat o interpretare greșita actului dedus judecații.
Astfel, chiar dacă a arătat că în CCM încheiat la nivel de unitate 2011/2012, 2012/2014 partenerii sociali au convenit ca pentru calculul salariului nu se mai uzitează coeficienții de salarizare și ca atare nici formula de calcul, ci se aplică grila de salarizare Anexa 1, prima instanță a reținut în mod greșit că salariul minim a fost stabilit în baza formulei de calcul S= S clasa 1 *K și pentru a demonstra acest lucru exemplifica prin împărțirea salariului intimatului la clasa de salarizare aferentă. Or, soluția instanței este total greșită atâta timp cât prin cele două contracte colective de muncă cu aplicabilitate 2011 și 2012 s-a stabilit ca fiecare salariat va avea salariul de bază brut corespunzător clasei de salarizare aferentă funcției pe care o deține, așa cum sunt prezentate prin
Anexa 1 - grila de salarizare. Nici o clauză din cele două CCM încheiate la nivel de unitate nu prevede modalitatea de calcul prezentată de prima instanța prin hotărârea atacată (utilizarea formulei de calcul) ceea ce denotă incapacitatea instanței de fond de a analiza și corobora actele depuse la dosarul cauzei în acest sens. La o analiză minuțioasă a acestor acte, prima instanță ar fi putut observa că această formulă de calcul pentru stabilirea salariului fiecărui salariat era prevăzută în CCM încheiate la nivel de unitate în anii anteriori.
Astfel, contrar celor susținute prin cererea introductivă de chemare în judecată, contractul individual de muncă al reclamantului relevă faptul că stabilirea salariului s-a efectuat prin raportare la salariul de bază brut corespunzător clasei de salarizare obținută de fiecare salariat (aferentă funcției pe care o deține) conform Anexei 1 -grila de salarizare - din cuprinsul CCM încheiate la nivel de unitate_/2012 și 2012/2014.
În aceste condiții, învederează instanței de judecată faptul că au dispărut coeficienții de salarizare și implicit formula prin care era stabilit salariul de bază brut corespunzător fiecărei clase de salarizare, concluzie desprinsă din coroborarea art. 7 cu art. 105 alin. 8 din Capitolul XI Dispoziții finale și cu Anexa nr. 1 care indică pentru fiecare clasă de salarizare nivelul salariului de bază brut, clasei de salarizare 1 fiindu-i aferentă valoarea de 700 lei.
Ca atare, învederează instanței de control judiciar analizarea acestor aspecte sesizate prin cererea de apel, inclusiv în considerația principiului că menținerea hotărârii atacate este de natură a conduce la îmbogățirea fără justă cauză în persoana părții reclamante.
Pe parcursul derulării prezentei cauze și-au susținut și argumentat părerile formulate prin întâmpinarea depusă la dosarul instanței care relevă căintimatul-reclamant își motivează cererea invocând clauze inserate în (contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi în condițiile în care în acea perioadă la nivelul . erau în vigoare și prin urmare aplicabile contractele colective de muncă încheiate la nivelul unității 2009/2010, 2011/2012 și 2012/2014.
Clarificarea conceptului de contract colectiv de muncă aplicabil se poate realiza prin analiza textelor legale care relevă ca având aplicabilitate mai întâi cel încheiat la nivel de unitate aflat în vigoare ținându-se cont de drepturile și obligațiile pe care partenerii sociali le-au negociat la acest nivel.
Potrivit art. 247 din Codul muncii, „în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior". În esență, acest contract colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură pe care îl invocă intimatul - petent ca fiind izvor de drepturi poate fi avut în vedere în acele situații în care nu exista un contract colectiv de muncă încheiat la nivelul unității.
În mod incontestabil, Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură este superior celui încheiat la nivel de unitate, însă raționamentul primei instanțe este total greșit în momentul în care declară că subscrisa societate se află în culpă și nu poate invoca în favoarea sa Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate. Or, acest ultim document nu reprezintă un act unilateral, așa cum lasă să se înțeleagă prima instanța, ci dimpotrivă este expresia voinței comune a partenerilor sociali, subscrisa societate pe de o parte și sindicatele reprezentative pe de altă parte.
Acești ultimi parteneri fiind de fapt reprezentanții salariaților care negociază și semnează Contractul colectiv de muncă în numele salariaților. D. urmare, dacă instanța de fond, analizând atitudinea subscrisei, a concluzionat că nu se poate invoca propria culpa, apelând la metoda de interpretare logico-sistematică ar fi trebuit să-și extindă aprecierea cu privire la existența culpei șiasupra sindicatelor care în momentul negocierii au reprezentat interesele intimatului-reclamant.
Pentru a stabili temeinicia pretențiilor intimatului-reclamant prima instanța ar fi trebuit din perspectiva normelor legale în vigoare să analizeze noțiunea de aplicabilitate a Contractului Colectiv de Muncă încheiat la nivel de ramură transporturi invocat ca temei juridic de intimatul-reclamant în sprijinul pretențiilor sale.
Astfel, au susținut că acest contract nu este aplicabil raporturilor dintre părți deoarece . nu efectuează activități de transport și nu are în obiectul de activitate astfel de activități, după cum rezultă din HG nr.864/2001. Împrejurarea că . este nominalizată în lista societăților cărora li s-ar aplica contractul colectiv de muncă la nivel de ramură este relevantă atât timp cât contractul nu poate produce efecte decât în limitele Legii nr.130/1996, și anume, conform art.11 alin.l lit.c) din Legea nr. 130/1996, text ce are următorul conținut:
„ (1) Clauzele contractelor colective de muncă produc efecte, după cum urmează:
c) pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă”.
Or, în condițiile în care . nu are în obiectul de activitate activități de transport rezultă că aceasta nu poate fi încadrată înrândul unităților din ramura transporturi, acest contract fiindu-i deci inaplicabil, chiar și în situația în care . este menționată de semnatarii acestui contract ca fiind unitatea căreia i s-ar aplica.
De asemenea, împrejurarea că . asigura întreținerea și repararea locomotivelor ori altor utilaje cu ajutorul cărora se prestează activitatea de transport este irelevantă, o astfel de activitate neputând fi asimilată celei de « transport». Prin analogie dacă s-ar admite o interpretare de acest gen atunci oricărei unități de reparații autovehicule ar trebui să i se aplice acest contract, căci activitatea de transport se realizează și cu ajutorul autovehiculelor, ceea ce excede sensului noțiunii de transport.
Nu produce nici o consecință juridică prevederea de la art.3 alin.l din Contractul Colectiv de muncă la nivel de ramură de transporturi, prin care părțile au stipulat că acest contract s-ar aplica și salariaților din unitățile cu activități conexe celei de transport, atât timp cât o astfel de prevedere excede limitelor libertății contractuale stabilite la art.ll alin.l lit.c din Legea 130/1996 și la art.8 alin.l din aceeași lege.
Clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele și în condițiile prevăzute de prezenta lege.
În același timp, potrivit art.7 alin.2 din Legea nr. 130/1996 numai contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale instituie legea părților.
Or, extinderea efectelor contractului și la salariații unităților conexe cu cele din transporturi nu este permisă de Legea nr. 130/1996 și, prin urmare, nu poate constitui «legea părților», ceea ce înseamnă că respectiva prevedere nu poate produce efecte juridice recunoscute și care pot beneficia de protecție juridică adecvată din partea statului.
De altfel, prima instanța ar fi putut ignora prevederile Contractului colectiv încheiat la nivel de unitate numai în situația anularii acestui act, ceea ce nu s-a constatat, ci dimpotrivă acest contract a constituit legea părților producându-și efectele până în momentul expirării valabilității pentru care a fost încheiat.
O altă critică se îndreaptă împotriva soluției instanței de a obliga . la plata dobânzii legale pe care o consideră netemeinică, având în vedere următoarele considerente:
Potrivit art. l și art.8 din O.G. nr. 13/2011, părțile sunt libere să stabilească în convenții rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligații bănești, dobânda calculându-se numai asupra cuantumului sumei împrumutate.
Aceiași reglementare se regăsea și la art. l și art.8 din OG nr.8/2000, cu modificările și completările aduse prin Legea nr.356/2002.
Or, în cauză, între intimat și . nu s-au stabilit raporturi juridice de natura dobânzii legale, ci raporturi de muncă, obiectul acțiunii reprezentându-l diferența de drepturi salariale.
Mai mult, în condițiile în care s-a dispus actualizarea creanței cu indicele de inflație în baza art.166 alin.4 din Codul Muncii, republicat, acordarea dobânzii legale constituie o dublă reparație.
Dobânda legală reglementată de art.1088 cod civil cu referire la OG nr.9/2000 și art.l.535 din Noul Cod civil cu referire la OG nr. 13/2011, privește exclusiv convențiile, după caz, contractele referitoare la drepturi bănești asumate ca obligații și neexecutate.
În dreptul muncii plata dobânzii legale devine admisibilă atunci când părțile contractante au stipulat în convenție o astfel de clauză, astfel, în condițiile art.l66 Codul muncii ca dispoziție derogatorie de la dreptul comun, neexecutarea obligației de plata a drepturilor salariale se transformă în daune interese potrivit art.l530 Cod civil.
Potrivit dispozițiilor art.l66 alin.4 Codul muncii, republicat, întârzierea justificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.
Despăgubirile constau într-o suma de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către creditor.
Acordând suma actualizată, instanța a dat efecte și clauzei de impreviziune urmărindu-se că dauna efectiv creată prin devalorizarea monedei naționale să fie acoperită. Daunele moratorii sub forma dobânzii au reglementare juridică diferită, însă cu același scop și anume să acopere integral prejudiciul rezultat din întârzierea plății.
De altfel, chiar Curtea Constituțională, prin mai multe decizii (de exemplu decizia nr.72/05.03.2002) a statuat că actualizarea în raport cu rata inflației a sumelor datorate se impune pentru asigurarea recuperării creanței valoarea ei reală.
Pentru toate motivele expuse mai sus, consideră că nu se impune actualizarea sumei datorate reclamantului atât cu rata inflației cât și cu acordarea dobânzii legale.
De aceea, a considerat că prima instanța a rezolvat destul de sumar cererea de chemare în judecată, fără a uza pe deplin de rolul său activ pentru a oferi o justă soluționare a acțiunii promovată de intimatul-reclamant.
Pentru toate aceste considerații, solicită examinarea cauzei sub toate aspectele și în consecință, admiterea apelului declarat, modificarea hotărârii atacate, reținerea cauzei pentru continuarea judecații, iar pe fondul procesului respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată.
În drept, și-a întemeiat apelul pe dispozițiile art.466 și următoarele din Legea nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Apelul este fondat, urmând să fie admis pentru următoarele considerente.
Criticile apelantei vizând inaplicabilitatea contractului la nivel de ramură nu sunt fondate.
În acest sens, se vor avea în vedere dispozițiile art. 15 alin. 1 lit. b din Legea nr. 130/1996, aplicabilă în perioada în care a fost în vigoare contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, potrivit cărora la negocierea contractului colectiv de muncă la nivel de ramură participă asociațiile patronale care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: au independență organizatorică și patrimonială; reprezintă patroni ale căror unități cuprind minimum 10% din numărul salariaților din ramura respectivă, iar potrivit dispozițiilor alin. 2 din același articol, îndeplinirea condițiilor de reprezentativitate se constată de către Tribunalul Municipiului București, la cererea asociației patronale.
Potrivit art. 11(1) din L. 130/1996 în vigoare la data încheierii CCM, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte, după cum urmează: a) pentru toți salariații din unitate, în cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest nivel; b) pentru toți salariații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel; c) pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă;
Potrivit art. 8 (1), clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele și în condițiile prevăzute de prezenta lege.(2) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
În același sens erau și disp. art. 238 (1) din C. Muncii, în redactarea anterioară, aplicabile în raport de data încheierii CCM la nivel de ramură transporturi, potrivit cărora contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
În raport de aceste prevederile legale, clauzele contractului colectiv de muncă încheiate la nivel superior, produc efecte pentru toți salariații din unitățile ce fac parte din ramura de activitate la nivelul căreia a fost încheiat CCM.
Este adevărat că potrivit art. 247 din C. Muncii, în vechea redactare, în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, dar aceasta nu înseamnă că atunci când există CCM la nivel de unitate nu se mai aplică CCM la nivel superior.
Dimpotrivă, din disp.art.238 alin.1 Codul muncii rezultă efectul obligatoriu al contractelor colective de muncă de nivel superior și caracterul minimal al drepturilor stabilite prin aceste contracte față de cele de nivel inferior.
Ca urmare, clauzele CCM la nivel de ramură transporturi produc efecte juridice și pentru salariații apelantei.
Nu are relevanță în raport de aceste dispoziții împrejurarea că apelanta nu ar avea în obiectul de activitate activități de transport, în condițiile în care aceasta este nominalizată în lista societăților cărora li se aplică CCM la nivel de ramură transporturi, contract care înceta la împlinirea termenului pentru care a fost încheiat, potrivit art.245 alin.1 Codul muncii.
Este adevărat că potrivit disp.art.24 alin.1 din Legea nr.130/1996, clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea disp.art.8 din Legea nr.130/1996 sunt lovite de nulitate, însă pentru a constata nulitatea acestora apelanta, potrivit disp.art.24 alin.2 din aceeași lege, trebuia să se adreseze instanței competente.
Din acesta perspectivă, Curtea reține considerentele deciziei nr. 511/2006 a Curții Constituționale, potrivit cu care dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale. Prin urmare, părțile, cu respectarea acestor obligații firești, au toată libertatea să negocieze și alte clauze, precum și drepturi superioare.
Prin art. 41(1) al Contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură de transporturi pe anii 2008 – 2010, au fost stabiliți coeficienți minimi de ierarhizare, pe categorii de salariați, cu valori cuprinse între 1 si 2.
La alin. 2 s-a prevăzut că acești coeficienți se aplică la „…salariul de baza minim brut la nivel de ramura transporturi stabilit prin art.41, alin. 3 lit. a).”
Salariul de baza minim brut începând cu data de 01.01.2008 a fost stabilit la valoarea de 700 lei potrivit art.41, alin. 3 lit.(a) din contract.
Potrivit art. 41 alin. 3 (b): „ părțile implicate in negocierile colective la nivel de grup de unități si unitate vor lua ca baza de la care pornesc negocierile valoarea salariului de baza minim brut la nivel de ramura transporturi, stipulat la art.41(3,a) pentru stabilirea salariului de baza minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de baza minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41 pct. 1 din prezentul contract de munca.”
In consecința, prin contract colectiv la nivel de ramură s-au stabilit coeficienți minimi de ierarhizare precum si salariul de bază minim brut.
S-a prevăzut totodată că acești coeficienți minimi de ierarhizare se aplică la salariul de bază minim brut respectiv.
Totodată, potrivit art. 41 alin. 3 (b), în negocierile colective la nivel de grup de unități si de unitate, părțile implicate urmează să pornească în stabilirea drepturilor de la cele două valori minime stabilite prin contractul de muncă la nivel de ramură.
Fiind valori minime, stabilirea salariilor pentru diferitele categoriile de salariați trebuie să plece de la aceste valori în sens crescător. Prin acte adiționale la contractul colectiv de munca la nivel de unitate, salariul de baza minim brut la nivelul grupului de unități, a fost de 540, 570, respectiv 600 lei pentru diferite perioade de timp.
Pe de altă parte, au fost negociați coeficienți de ierarhizare în mod crescător în raport de clasa de ierarhizare, însă aceștia nu au fost aplicați la un salariu de bază minim brut de 700 lei, cum prevede art. 41(2) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramura, ci la valoarea de 570 lei.
Prin urmare in mod temeinic si legal instanța de fond a constat încălcarea prevederilor din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, angajatorul neîndeplinindu-și această obligație legală de a acorda reclamantului drepturile salariale la nivelul menționat în CCM la nivel de ramură transporturi pentru perioada 27.02._10 .
Făcând aplicarea art. 2 alin 2 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, Curtea constată că, acordul colectiv încheiat în anul 2011 a fost aplicabil în perioada 21.02._12 .Pentru această perioadă, salarizarea în cadrul . a fost prevăzută de art.7 din CCM și Anexa 1 la contract. Dispozițiile cu caracter general aplicabile, respectiv art. 7 alin. 3, prevedeau că salariile de bază se stabilesc pe clase de salarizare, în funcție de coeficienții de ierarhizare și formula de calcul din anexă.
Anexa 1 enumără clasele de salarizare și salariile de bază brute, începând cu clasa I, căreia i se cuvine un salariu de bază minim brut de 700 lei. Chiar dacă în respectiva anexă nu se mai menționează expres coeficienții de ierarhizare, ci doar clasa de salarizare și salariul minim brut cuvenit fiecărei clase, mențiunea din art. 7 alin 3 este obligatorie pentru părți. Rezultă, așadar, că partenerii sociali au înțeles ca și în anul 2011, sub imperiul contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, să se ia în calcul coeficienții de ierarhizare, care erau prevăzuți anterior în contractul colectiv de muncă pe anii 2009-2010.
Numai în acest fel s-ar da valoare clauzei inserate la art. 7 alin 3, clauză care, potrivit art. 977 și 978 cod civil, având un înțeles îndoielnic și fiind contestată de părți, trebuie interpretată în sensul de a produce efecte juridice, potrivit intenției comune a părților.
Dacă dispozițiile art. 7 alin 3 din CCM unic la nivel de unitate pentru anul 2011 ar fi interpretate potrivit susținerilor apelantei, adică prin excluderea coeficienților de ierarhizare din formula de calcul a salariului, ar însemna că se încalcă dispoz. art. 978 cod civil, clauza respectiv ar fi lipsită de orice conținut, prin urmare, ar deveni inaplicabilă.
Așadar, se constată că și pentru anul 2011, în perioada de valabilitate a CCM înregistrat sub nr. 99/21.02.2011, pârâta nu a respectat prevederile art. 40 alin. 2 litera c din codul muncii și pe cele contractuale și a stabilit reclamantului un salariu de bază mai mic, așa cum rezultă din copia contractului individual de muncă al acestuia (dacă împărțim salariul de bază lunar brut menționat în contractul individual de muncă la clasa de salarizare corespunzătoare funcției rezultă un salariu mai mic de 700 lei).
Ca urmare, este legală și temeinică soluția de admitere a acțiunii și pentru perioada 21.02._12.
Instanța de apel constată, însă, că sunt fondate criticile apelantei privind perioada ulterioară datei de 12.04.2012
Începând cu 22.03.2012, pentru aproximativ o lună, în unitate și la nivel de ramură nu au existat acorduri colective în ființă, iar după data de 12.04.2012 a intrat în vigoare CCM la nivel de unitate înregistrat sub nr. 130/12.04.2012.
Prin acest contract, s-a modificat modalitatea de salarizare a personalului, dispozițiile art. 7 din contract fiind în sensul că salariile de bază corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc conform Anexei 1, anexă ce a prevăzut doar salariul de bază minim brut începând cu 700 lei.
Spre deosebire de contractul colectiv anterior, în anul 2012 părțile au înțeles să excludă coeficienții de ierarhizare, dispoziția contractuală fiind clară, în sensul că stabilirea salariului trebuia să se efectueze prin raportare la salariul de bază minim brut de 700 lei evidențiat de grilele de salarizare în cuprinsul CCM încheiate la nivel de unitate.
Din modul în care a fost formulată acțiunea rezultă că reclamantul a învederat instanței că nu i-au fost achitate drepturile salariale conform acestor CCM, dar, deși a cerut aplicarea CCM încheiat în anul 2012, a făcut referire și a citat doar dispozițiile din CCM încheiat în anul 2011, adică acea normă contractuală care cuprinde trimiterea la coeficienții de ierarhizare.
Reclamantul nu a susținut că în anul 2012 nu i s-a aplicat salariul de bază minim brut de 700 lei, ci a solicitat ca acesta să fie calculat și prin aplicarea formulei de calcul anterioare, expusă pe larg în sentința primei instanțe, ceea ce nu mai este posibil în condițiile modificării contractului.
Nemaifiind în vigoare un contract colectiv de muncă la nivel de ramură sau de grup de unități, reclamantul nu mai poate invoca pentru perioada ulterioară datei de 22.03.2012 aplicabilitatea cu prioritate sau în mod direct a negocierilor colective de la nivel superior, singurul contract aplicabil fiind acela în care părțile au convenit ca salarizarea să se facă doar prin respectarea salariului de bază minim brut aplicabil diferențiat fiecărei clase de salarizare.
Reclamantul nu a invocat și nici nu s-a dovedit că după această dată salariul efectiv încasat a fost mai mic față de cel ce trebuia calculat potrivit acordului colectiv valabil pe anul 2011.
Referitor la critica apelantei privind reactualizarea acestor drepturi și acordarea dobânzii legale, Curtea reține următoarele:
Drepturile bănești acordate de prima instanță au natură salarială, iar prin neacordarea lor la data când erau datorate s-a produs în patrimoniul beneficiarului un prejudiciu care trebuie acoperit integral, potrivit art. 166 alin.4 Codul muncii.
Acest prejudiciu constă atât în pierderea puterii de cumpărare a sumei de bani reprezentând aceste drepturi bănești prin devalorizarea monedei naționale, cât și în daunele interese la care este îndreptățit reclamantul pentru întârzierea nejustificată a plății acestora .
Prin acordarea acestor drepturi bănești actualizate cu indicele de inflație nu înseamnă că va fi obligată apelanta la plata unei sume de bani mai mari decât cea datorată, ci este vorba de aceeași sumă, însă la valoarea de circulație din momentul plății. Actualizarea cu indicele de inflație urmărește de fapt păstrarea valorii reale a obligației bănești la data efectivă a plății, având un caracter compensatoriu, ce rezidă în faptul că repară partea din beneficiul nerealizat care nu este acoperit de dobândă.
Dobânda legală reprezintă prejudiciul pentru beneficiul nerealizat având natură juridică diferită de actualizarea cu indicele de inflație, reprezentând o sancțiune pentru neexecutarea obligației de plată.
Daunele interese pentru neexecutarea obligației de plată la care fac trimitere disp.art.166 alin.4 Codul muncii și care cuprind dobânda legală, așa cum prevedeau disp.art.1088 Cod civil, au drept rezultat acordarea unei sume de bani mai mari decât cea datorată. Prin obligarea apelantei la plata acestor drepturi bănești actualizate cu indicele de inflație și la plata dobânzii legale aferente, nu se ajunge la o dublă reparare a prejudiciului, ci se asigură repararea integrală a prejudiciului. Considerentele expuse și dispozițiile legale invocate sunt specifice tuturor raporturilor obligaționale, inclusiv celor de dreptul muncii.
În concluzie, instanța apreciază ca fondată critica vizând îmbogățirea fără justă cauză a reclamantului și aplicarea greșită a dispozițiilor contractuale privind salarizarea începând cu data de 22.03.2012, astfel că potrivit art. 480 cod procedură civilă, constatând că dispozițiile legale și contractuale au fost greșit aplicate de tribunal pentru respectiva perioadă de timp, se va admite apelul.
Se va schimba sentința și se va respinge cererea privind acordarea diferențelor salariale cu privire la perioada 12.04._13 (la zi).
Se vor menține restul dispozițiilor sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelul formulat de apelanta-pârâtă . PRIN . C., cu sediul în C., .. 14A, județul D., împotriva sentinței civile nr.6021/26.09.2013, pronunțată de Tribunalul D. – Secția Conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant V. D., cu domiciliul în C., ., ., ..
Schimbă în parte sentința în sensul că respinge capătul de cerere privind drepturile salariale pentru perioada 12.04._13 (la zi).
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Decizie definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 14 Februarie 2014
Președinte, I. M. | Judecător, M. L. | |
Grefier, G. D. L. |
20.02.2014
Red.jud.M.L.
5 ex/AS
j.f.M.G.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 3173/2014. Curtea de Apel... | Ordonanţă preşedinţială. Decizia nr. 2970/2014. Curtea de... → |
|---|
