Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 65/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 65/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 20-01-2014 în dosarul nr. 1342/104/2013
Dosar nr._ ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 65/2014
Ședința publică de la 20 Ianuarie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. M.
Judecător R. M.
Grefier G. Ț.
***************
Pe rol, judecarea apelului declarat de pârâta C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE CFR SA - PRIN SUCURSALA CENTRUL REGIONAL DE EXPLOATARE ÎNTREȚINERE ȘI REPARAȚII CF C., împotriva sentinței civile nr.1474 din 19.09.2013, pronunțată de Tribunalul O., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant Ț. L., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică, au lipsit părtile.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, de către grefier, care a învederat că apelul a fost declarat și motivat în termenul legal, iar prin conținutul motivelor de apel, apelantul a solicitat judecarea cauzei în conformitate cu dispozițiile art. 411 NCPC, după care:
Curtea, constatând că nu mai sunt formulate alte cereri sau invocate excepții, a apreciat cauza în stare de judecată și a trecut la soluționarea apelului:
CURTEA:
Asupra apelului civil de față:
Prin sentința civilă nr. 1474 de las 19.09.2013 a admis în parte excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă prin întâmpinare în temeiul art. 268 alin. 1 lit. c) CM pentru perioada 01.06.2009 – 17.02.2010 și a respins acțiunea ca fiind prescrisă pe această perioadă.
A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată din oficiu în temeiul art. 268 alin. 1 lit. c) CM pentru perioada 01.01.2009 – 31.05.2009 și a respins acțiunea ca fiind prescrisă pe această perioadă.
A admis în parte cererea formulată de reclamantul Ț. L., domiciliat în B. .. 122, ., . Județul O., CNP_, în contradictoriu cu pârâta C. Națională de Căi Ferate CFR SA - prin Sucursala Centrul Regional de Exploatare Întreținere și Reparații CF C., cu sediul în C., ., Județul O..
A obligat pârâta C. Națională de Căi Ferata CFR SA – Sucursala Centrul Regional de Exploatare Întreținere și Reparații CF C. să plătească reclamantului Ț. L., în raport de activitatea desfășurată de acesta, diferențele dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei cuvenit, conform art. 41 alin.3. lit. a din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010 și drepturile salariale efectiv plătite pe perioada 18.02.2010 – 03.05.2010, sume care vor fi actualizate cu rata inflației de la data scadentă la data plății efective.
Pentru a se pronunța astfel instanța de fond a reținut că reclamantul a fost angajatul paratei in functia de meserias intretinere, asa cum reiese din fotocopia carnetului de munca depus la dosarul cauzei.
Potrivit art.41 alin. 3 lit. a) din CCM unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010 s-a prevăzut că „Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.”
Aceste prevederi contractuale nu au fost aplicate de unitatea pârâtă, pe considerentul ca,drepturile salariale solicitate nu sunt reluate și în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, iar obligația de a aplica CCM încheiat la nivel superior ar fi incidentă doar în cazurile în care la nivel de angajator nu există încheiat contract colectiv de muncă.
Clauzele contractuale enunțate nu condiționează însă acordarea acestor drepturi de preluarea lor în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate fiind, din modul de redactare, imperative pentru angajator, după cum se prevede în disp. art. 3 din CCM unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010:
„(1) Clauzele prezentului contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile de transporturi și activități conexe din țară, indiferent de structura capitalului acestora.
(2) Contracte colective de muncă se pot încheia și pentru salariații instituțiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze prevăzute în mod expres prin lege.
(3) În cazul în care părțile au încheiat contract colectiv de muncă la nivel de unitate sau grup de unități înaintea semnării, înregistrării și publicării prezentului Contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi, cele de la nivelurile inferioare acestuia se vor adapta la prevederile sale, acolo unde prevederile minimale din prezentul contract nu au fost atinse sau ale cărui clauze nu se regăsesc incluse.”
Pârâta nu a respectat aceste obligații contractuale, deși prevederile contractelor încheiate la nivel superior sunt obligatorii și au caracter minimal pentru nivelurile inferioare.
Contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate nu pot prevedea, sub sancțiunea neluării în seamă drepturi cu caracter inferior celor reglementate de Contractul colectiv de muncă (CCM) încheiat la nivel de ramură.
În caz de neconformitate, clauzele contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate contrare clauzelor Contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură sunt înlocuite de acestea din urmă.
Prin urmare, pârâta nu a acordat și nu a plătit reclamantului drepturile salariale solicitate, încălcând prevederile art.40 alin.2 lit.c) din Codul muncii potrivit cărora „angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractului individual de muncă”, precum și prevederile art.229 alin.4 din Codul muncii potrivit cărora „contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților”.
În acest fel a produs reclamantului un prejudiciu material constând în contravaloarea diferențelor de drepturi salariale calculate în raport de salariul de baza minim brut de 700 lei, prejudiciu pe care angajatorul este dator să îl acopere în temeiul art.253 din Codul muncii, potrivit căruia „angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”.
Aceste drepturi salariale urmeaza sa fie acordate pe perioada 18.02.2010(pe perioada 01.01._10 fiind admisa anterior exceptia prescriptiei dreptului material la actiune)-03.05.2010 (data incetarii CIM al reclamantului).
Actualizarea la indicele de inflație se justifică prin necesitatea unei corelații a salariului real cu salariul nominal de care reclamanții ar fi beneficiat la momentul în care angajatorul datora drepturile salariale pretinse și momentul în care aceste sume vor putea intra efectiv în patrimoniul beneficiarilor, știut fiind că funcția principală a indexării este atenuarea efectelor inflației asupra nivelului de trai, motiv pentru care ta obligat pe aceeași pârâtă să actualizeze în raport de rata inflației drepturile salariale enunțate mai sus, până la data plății efective.
În ceea ce privește cererea reclamantului de obligare a pârâtei și la plata dobânzii legale, instanța a apreciat că aceasta este neîntemeiată, din moment ce suma urmează să fie actualizată cu rata inflației, astfel că, reclamanții nu pot beneficia de o dublă despăgubire.
Cu privire la salariul suplimentar aferent anilor 2009- 2010:
Potrivit disp.art.30 alin.1 din CCM la nivel de grup de unități din transporturi feroviare 2009-2010 pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
În CCM la nivel de ramură transporturi 2008-2010, acest drept este reglementat la art.43 alin.2 lit.a . La același articol, dar la alineatul 3 din CCM la nivel de ramură transporturi se prevede expres “ La nivel de unitate, condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării salariaților la fondul de premiere lunar și anual, la salariul de merit cât și la al 13-lea salariu, se stabilesc, în funcție de posibilități, printr-un regulament aprobat în acest sens de către Comisia paritară din unitatea respectivă”.
Așadar, prin CCM la nivel de ramură transporturi se lasă la latitudinea partenerilor sociali de la nivelul fiecărei unități stabilirea condițiilor concrete de acordare, diminuare sau anulare a acestui drept în funcție de posibilitățile acestora și, preluând aceste prevederi în CCM la nivel de unitate 2009-2010, s-a prevăzut că“ pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul companiei poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.(2)Salariul suplimentar se poate acorda și trimestrial, în baza hotărârii Consiliului de Administrație, luată cu acordul delegaților aleși ai sindicatelor. În acest caz, cuantumul anual al salariului suplimentar va fi echivalent cu un salariu de bază mediu lunar realizat.(3)Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de pana la 10 % din fondul de salarii realizat lunar".
Prin urmare, în aplicarea disp.art.43 alin.3 din CCM la nivel de ramură transporturi, prin CCM la nivel de unitate acordarea acestui drept salariaților este condiționat de realizarea unor venituri care să permită constituirea acestui fond.
În CCM la nivel superior a fost recunoscut în principiu acest drept tuturor salariaților din unitățile care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel, iar în CCM la nivel de unitate părțile contractante-patronatul și salariații reprezentați de organizația sindicală, au stabilit de comun acord condițiile de acordare a acestui drept, ce vizează constituirea fondului necesar plății acestuia și criteriile de acordare.
Totodată, s-a reținut că art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar prevede că salariații vor primi salariul suplimentar numai pentru „muncă ireproșabilă”, dar nu detaliază care sunt criteriile după care se va stabili care sunt persoanele îndreptățite la primirea acestui drept salarial. Cert este, însă, că din aceste prevederi contractuale nu reiese caracterul obligatoriu al acordării acestui drept la „salariu suplimentar”, motiv pentru care se permite completarea acestor prevederi cu cele existente în contractul încheiat la nivel de unitate.
Din această perspectivă, nu s-a putut reține că CCM la nivel de unitate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior fiind îndeplinite cerințele art.8 alin.2 din Legea nr.130/1996.
În contextul in care unitatea nu a avut venituri corespunzătoare acoperirii tuturor cheltuielilor, înregistrând pierderi în anii 2009-2010, posibilitățile financiare fiind unul dintre aspectele pe care chiar CCM la nivel de ramură transporturi îl menționează ca impunându-se a fi avut în vedere la acordarea celui de-al 13-lea salariu ( la art.43 alin.3), instanța a considerat că pârâta nu avea obligația plații salariilor suplimentare pe anii 2009 și 2010.
Pentru aceste considerente acțiunea formulată de reclamant privind plata salariului suplimentar pe anii 2009 – 2010 este neîntemeiată.
Cu privire la cererea privind acordarea ajutorului material de Paști pe anul 2010 și premierea pentru Ziua Feroviarului pe anul 2010, instanța a reținut următoarele:
În CCM la nivel de grup de unități aceste drepturi sunt reglementate la art.71 iar în CCM la nivel de unitate 2009-2010 înregistrat la DMPS la 04.06.2009, drepturile sunt menționate la art.64.
Potrivit disp.art.71 cu ocazia sărbătorilor de Paști și C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare, iar pentru ziua Feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliu de administrație, la nivelul clasei 1 de salarizare.
Din analiza dispozițiilor art.62, reiese că stabilirea cuantumului acestor ajutoare urma să fie realizată de Consiliul de Administrație cu consultarea delegaților aleși ai sindicatelor, cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare.
S-a mai constatat că CCM la nivel de unitate nu conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Însă nu mai puțin este adevărat că la același articol din CCM la nivel de unitate, s-a menționat că aceste prevederi se aplică începând cu 01.2010, părțile contractante statuând prin actul adițional la acest CCM înregistrat la ANPPS la data de 29.04.2010, ca aceste drepturi să nu se acorda pentru anul 2010.
În raport de disp.art.25 alin.3 din Legea nr.130/1996 potrivit cărora clauzele CCM se aplică de la data înregistrării, însă părțile pot conveni ca data aplicării clauzelor negociate să fie ulterioară înregistrării, instanța reține că acordul de voință al părților contractante, a fost în sensul ca data aplicării clauzelor negociate să fie ulterioară înregistrării CCM/2009, respectiv 01.2010.
Referitor la acordul părților privind neacordarea acestor drepturi pe anul 2010 conform actului adițional menționat mai sus, instanța constată că, în acest fel a avut loc o modificare a acestei clauze din CCM la nivel de unitate, posibilitate conferită de art. 31 alin.1 din Legea nr.130/1996 potrivit căruia, clauzele contractului colectiv de muncă pot fi modificate pe parcursul executării lui, în condițiile legii ori de câte ori părțile convin acest lucru.
Concluzia care se impune este aceea că salariații, prin reprezentanți au renunțat practic la aceste drepturi recunoscute prin Contractul Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități și CCM la nivel de unitate, renunțarea fiind posibilă deoarece nu a privit drepturi la care face referire art. 38 din Codul muncii .
Din interpretarea gramaticală a dispozițiilor art. 38 din Codul muncii, respectiv din folosirea de către legiuitor a sintagmei „salariații nu pot renunța” precum și din prevederea expresă a sancțiunii nulității absolute a tranzacțiilor, rezultă că norma instituită de text are caracter imperativ.
Este însă de observat că în cuprinsul aceleiași norme legale se face referire repetată la drepturile recunoscute salariaților de lege (sau prin lege), astfel că interdicția, respectiv nulitatea absolută, privește exclusiv această categorie de drepturi salariale, adică acelea care sunt prevăzute de lege în sensul restrâns al termenului.
Dacă legiuitorul ar fi intenționat să interzică renunțarea la toate categoriile de drepturi, adică atât acelea obținute prin lege, cât și prin negocieri colective sau individuale, ar fi făcut mențiune expresă, așa cum s-a făcut în cuprinsul art. 39 din Codul muncii. Acest text legal, enumerând drepturile și obligațiile salariaților, prevede că salariații au orice alte drepturi prevăzute de lege sau de contractele colective de muncă aplicabile ( art. 39 alin 1 lit. n), cât și alte obligații prevăzute de lege sau de contractele colective de muncă aplicabile( art. 39 alin 2 lit. g).
Așadar, Codul muncii face distincție între drepturile prevăzute de lege, care au un caracter minimal, de protecție și la care nu se poate renunța și alte drepturi negociate de salariat, individual sau prin reprezentanții sindicali.
Cu privire la aceste ultime categorii de drepturi legea nu instituie interdicția renunțării la ele și nu stabilește expres nulitatea tranzacțiilor.
Având în vedere toate aceste considerente, instanța a respins și aceste capete de cerere, ca neîntemeiate.
A admis în parte excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă prin întâmpinare în temeiul art. 268 alin. 1 lit. c) CM pentru perioada 01.06.2009 – 17.02.2010 și a respins acțiunea ca fiind prescrisă pe această perioadă.
A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată din oficiu în temeiul art. 268 alin. 1 lit. c) CM pentru perioada 01.01.2009 – 31.05.2009 și a respins acțiunea ca fiind prescrisă pe această perioadă.
A admis în parte cererea formulată de reclamantul Ț. L., domiciliat în B. .. 122, ., ., CNP_, în contradictoriu cu pârâta C. Națională de Căi Ferate CFR SA - prin Sucursala Centrul Regional de Exploatare Întreținere și Reparații CF C., cu sediul în C., ., Județul O. și a obligat pârâta C. Națională de Căi Ferata CFR SA – Sucursala Centrul Regional de Exploatare Întreținere și Reparații CF C. să plătească reclamantului Ț. L., în raport de activitatea desfășurată de acesta, diferențele dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei cuvenit, conform art. 41 alin.3. lit. a din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010 și drepturile salariale efectiv plătite pe perioada 18.02.2010 – 03.05.2010, sume care vor fi actualizate cu rata inflației de la data scadentă la data plății efective.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat recurs pârâta C. Națională de Căi ferate CFR SA – Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului, s-a arătat că, urmare a negocierilor anuale și a lipsei fondurilor necesare, părțile semnatare ale contractelor colective de muncă încheiate la nivelul CN CF CFR SA nu au înțeles să folosească drept sistem de referință valoarea de 700 lei, ci valoarea de 570 lei, respectiv 600 lei pentru salariul minim de bază, iar anexele nr.1 la CCM la nivel de unitate au fost însușite de sindicatul al căror membrii erau reclamanții.
S-a arătat că membrii de sindicat au participat la negocieri și nu au solicitat preluarea art.43 lit.a din CCM la nivel de ramură transporturi, și de asemenea nu au solicitat să se constate nulitatea vreunei clauze contractuale cu care salariații au fost de acord.
Recurenta a invocat dispozițiile art.236 alin.4 din Codul Muncii, și a arătat că părțile unui contract colectiv de muncă la nivel de ramură nu pot negocia drepturi de natură salarială fără nici un fel de limită.
S-a precizat că aceleași federații sindicale care au semnat CCM la nivel de ramură transporturi au negociat și semnat și CCM la nivel CN CF CFR SA, convenindu-se să se acorde salariul minim brut–clasa I de salarizare de 570 lei pentru perioada 01.02.2009 – 31.03.2010, respectiv 600 lei, pentru perioada 01.04.2010–31.12.2010.
S-a apreciat că doar dacă la nivel de angajator nu există contract colectiv de muncă se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, ceea ce nu este cazul în speță, având în vedere că CN CF CFR SA a avut încheiat CCM pe perioada 2009-2010.
Recurenta a criticat sentința și sub aspectul soluționării cererii privind acordarea dobânzii legale, susținând că între părți nu s-au stabilit raporturi juridice de natură civilă și că dobânda legală nu se aplică în cazul obligațiilor rezultate din contractele de muncă.
În drept, s-au invocat prevederile art.304 pct. 7, 9 și art.3041 din Codul de procedură civilă.
Curtea, analizând sentința prin prisma criticilor invocate în apel, a apărărilor formulate, constată că apelul este nefondat și îl va respinge pentru următoarele considerente:
Conform art. 41(1) al Contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură de transporturi pe anii 2008–2010 nr. 722/2008, au fost stabiliți coeficienți minimi de ierarhizare, pe categorii de salariați, cu valori cuprinse intre 1 si 2.
La alin. 2 s-a prevăzut ca acești coeficienți se aplica la „…salariul de baza minim brut la nivel de ramura transporturi stabilit prin art.41, alin. 3 lit. a).”
Salariul de baza minim brut începând cu data de 01.01.2008 a fost stabilit la valoarea de 700 lei potrivit art.41, alin. 3 lit.(a) din contract.
Potrivit art. 41 alin. 3 (b):„ părțile implicate in negocierile colective la nivel de grup de unități si unitate vor lua ca baza de la care pornesc negocierile valoarea salariului de baza minim brut la nivel de ramura transporturi, stipulat la art.41(3,a) pentru stabilirea salariului de baza minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de baza minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41 pct. 1 din prezentul contract de munca.”
In consecința, prin contract colectiv la nivel de ramura s-au stabilit coeficienți minimi de ierarhizare ,precum si salariul de baza minim brut.
S-a prevăzut totodată ca acești coeficienți minimi de ierarhizare se aplica la salariul de baza minim brut respectiv.
Totodată, potrivit art. 41 alin. 3 (b), in negocierile colective la nivel de grup de unități si de unitate, părțile implicate urmează sa pornească in stabilirea drepturilor de la cele doua valori minime stabilite prin contractul de munca la nivel de ramura.
Fiind valori minime, stabilirea salariilor pentru diferitele categoriile de salariați trebuie sa plece de la aceste valori in sens crescător.
Prin acte adiționale la contractul colectiv de munca la nivel de grup de unități, salariul de bază minim brut la nivelul grupului de unități, așa cum rezulta din recunoașterile unității parate, a fost de 540, 570, respectiv 600 pentru diferite perioade de timp.
Pe de alta parte, au fost negociați coeficienți de ierarhizare in mod crescător in raport de clasa de ierarhizare, insa aceștia nu au fost aplicați la un salariu de baza minim brut de 700 cum prevede art. 41(2) din contractul colectiv de munca la nivel de ramura, ci la valoarea de 570 lei.
Prin urmare in mod temeinic si legal instanța de fond a constat încălcarea prevederilor din contractul colectiv de munca la nivel de ramură.
Potrivit art. 11(1) din Legea 130/1996 în vigoare în perioada în litigiu, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte, după cum urmează:
a) pentru toți salariații din unitate, în cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest nivel;
b) pentru toți salariații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel;
c) pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă;
Potrivit art. 8 (1), clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele și în condițiile prevăzute de prezenta lege.
(2) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Potrivit art. 238 (1) din C. Muncii, in redactarea din perioada in litigiu, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Potrivit art. 247 din C. Muncii, in cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Potrivit art. 40(2) din C. Muncii, angajatorului în revin, în principal, următoarele obligații:
c) să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă;
Potrivit art. 236(4) din Codul Muncii, contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților.
In raport de prevederile legale mai sus menționate, clauzele contractelor colective de munca își produc efecte pentru toți salariații din unitățile respective.
Ca atare, în mod temeinic și legal a reținut instanța de fond că pârâta nu a respectat aceste obligații, deși prevederile contractuale încheiate la nivel superior sunt obligatorii și au caracter minimal pentru nivelurile inferioare.
Nu pot fi reținute motivele de recurs potrivit cu care angajatorul are obligația de a respecta dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel superior doar în cazul în care la nivelul angajatorului nu exista încheiat contract colectiv de muncă.
Dimpotrivă, din dispozițiile legale mai sus menționate rezultă efectul obligatoriu al contractelor colective de muncă de nivel superior și caracterul minimal al drepturilor stabilite prin aceste contracte față de cele de nivel inferior.
Nu se pot reține nici motivele de recurs potrivit cu care cererile ar trebui formulate pe durata existenței contractului de muncă, în cazul în care se solicită constatarea nulității, deoarece prezenta cauză nu are ca obiect constatarea nulității contractului colectiv de muncă, ci plata unor drepturi salariale stabilite în baza unui contract colectiv de muncă.
Este adevărat că unitatea a stabilit prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul său alte valori, mai mici, ale clasei I de salarizare și pe care angajatorul le-a pus în aplicare ca urmare a dispozițiilor din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități.
Curtea constată însă că alături de caracterul obligatoriu al contractelor colective trebuie reținute atât principiul aplicabilității directe a efectelor contractelor asupra salariaților din domeniul de referință, potrivit art. 11(1) din Legea 130/1996, cât și principiul ierarhizării forței obligatorii a contractelor colective de muncă, care determină interdicția prevăzută de art. 247 din Codul Muncii.
In consecință, în situația existenței unor contracte care stabilesc drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, datorită celor două principii, angajatorul are obligația să aplice clauzele contractuale obligatorii mai favorabile.
Prin urmare în mod temeinic a reținut instanța că angajatorul trebuia să aplice, în mod direct, clauzele din contractul colectiv la nivel de ramură, ca fiind mai favorabile decât cele la nivel de unitate.
Din acesta perspectivă, Curtea reține considerentele deciziei nr. 511/2006 a Curții Constituționale potrivit cu care: „Curtea a reținut că dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale. Prin urmare, părțile, cu respectarea acestor obligații firești, au toată libertatea să negocieze și alte clauze, precum și drepturi superioare.”
In ceea ce privește susținerea că respectarea modului de calcul a salariului brut potrivit dispozițiilor contractului colectiv la nivel de unitate conduce la un cuantum mai mare decât cel potrivit calculului la nivel de ramură, Curtea reține că în calculul prezentat valoarea salariului brut mai mare rezultă din aplicarea unor coeficienți de ierarhizare negociați cu valoare mai mare, aferenți claselor de salarizare stabilite la nivel de unitate.
În ceea ce privește critica privind aplicarea dispozițiilor privind dobânda legală, Curtea o găsește, de asemenea, nefondată.
Distincția netă prezentată de recurentă între raporturile juridice civile și raporturile juridice de muncă nu este corectă din punct de vedere juridic. Contractul individual de muncă este un contract civil și această concluzie rezultă din reglementarea pe care legiuitorul a dat-o în definirea contractului individual de muncă, precum și din precizarea expresă din art. 253 și 254 din Codul muncii cu privire la răspunderea angajatorului și a salariaților, care sunt obligați „în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale” .
De asemenea, art. 278 alin. (1) prevăd că dispozițiile din Codul muncii „se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile”.
Potrivit dispozițiilor art. 166 alin (4) din Codul muncii, întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.
Reglementând dreptul salariatului la plata de daune interese, fără a preciza o modalitate anume de cuantificare pentru neexecutarea obligației de plată a salariului, legiuitorul a trimis la dispozițiile legii civile, care completează cu titlu de drept comun dispozițiile din Codul muncii.
În consecință, Curtea apreciază că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a legii în ceea ce privește acordarea dobânzii legale.
Având în vedere aceste considerente, Curtea, în baza art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul ca nefondat declarat de pârâta C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE CFR SA - PRIN SUCURSALA CENTRUL REGIONAL DE EXPLOATARE ÎNTREȚINERE ȘI REPARAȚII CF C., împotriva sentinței civile nr.1474 din 19.09.2013, pronunțată de Tribunalul O., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant Ț. L..
Decizie definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 20 Ianuarie 2014.
Președinte, A. M. | Judecător, R. M. | |
Grefier, G. Ț. |
Red.jud. A.M.
4 ex/A.S./22.01.2014
J.f.C.C.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
