Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1013/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1013/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 27-03-2014 în dosarul nr. 9390/63/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 1013/2014
Ședința publică de la 27 Martie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE I. V.
Judecător F. D.
Grefier N. D.
x.x.x.x
Pe rol, judecarea apelului declarat de apelanta pârâtă C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE CFR SA BUCUREȘTI PRIN SUCURSALA CENTRUL REGIONAL DE EXPLOATAREE INTREȚINERE ȘI REPARAȚII CF C. – C., .,județul D., împotriva sentinței civile nr.7030/06.11.2013, pronunțată de Tribunalul D. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant S. T. REGIONALA CF C. PENTRU C. D., G. I., VULPASIN C., B. S. – C., D., nr.5-7, județul D., având ca obiect drepturi bănești .
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns intimatul reclamant S. T. REGIONALA CF C. PENTRU C. D., G. I., VULPASIN C., B. S., reprezentat de avocat Gătăjescu A., cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind apelanta pârâtă C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE CFR SA BUCUREȘTI PRIN SUCURSALA CENTRUL REGIONAL DE EXPLOATAREE INTREȚINERE ȘI REPARAȚII CF C..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care a învederat următoarele: apelul a fost declarat și motivat în termen legal,după care,
Nemaifiind cereri de formulat și excepții de invocat, instanța constatând cauza în stare de judecată a acordat cuvântul părții prezente pentru a pune concluzii asupra apelului de față.
Avocat Gătăjescu A. pentru intimatul reclamant S. T. REGIONALA CF C. PENTRU C. D., G. I., VULPASIN C., B. S., a pus concluzii de respingerea apelului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
Asupra apelului civil de față.
Tribunalul D. prin sentința civilă nr.7030 de la 06.11.2013 a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și, în consecință, a respins acțiunea privind perioada 01.01._10.
A admis în parte acțiunea formulată de reclamantul S. T. – Regionala CF C. pentru C. D., G. I., VULPASIN C., B. S. cu sediul în C., .-7, jud. D., în contradictoriu cu pârâta C. Națională de Căi ferate CFR SA - Sucursala Centrul Regional de Exploatare Întreținere și Reparații Căi Ferate C., cu sediul în C., ., cod poștal_, jud. D., a obligat pârâta să plătească reclamanților diferențele dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și drepturile salariale efectiv plătite pe perioada 15.05._10, sume actualizate cu rata inflației monedei naționale de la data fiecărei scadențe și până la data plății efective, precum și dobânda legală.
A obligat pârâta să elibereze reclamanților o adeverință în acest sens.
Pentru a se pronunța astfel instanța de fond a reținut următoarele:
Asupra excepției prescripției invocată de pârâtă, s-a reținut că drepturile solicitate de reclamant sunt drepturi de natură salarială, așa cum prevede art. 160 din codul muncii, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 268 al. 1 lit. c codul muncii, potrivit cărora pentru cererile având ca obiect plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri pentru salariați termenul de prescripție este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
În cauză, reclamantul a solicitat acordarea diferențelor salariale începând cu data de 01.01.2009, iar cererea este formulată la data de 15.05.2013, astfel că – față de dispozițiile art. 268 alin.1 lit c Codul Muncii, instanța a constatat întemeiată excepția, cererea fiind formulată în afara termenului de 3 ani pentru perioada 01.01._10.
Pe fondul cauzei s-a reținut următoarele, pentru perioada neafectată de prescripție, se rețin următoarele:
Potrivit art. 41 alin. 3 lit. a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 s-a prevăzut că „salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.”
Aceste prevederi contractuale nu au fost aplicate de unitatea pârâtă, încălcând prevederile art. 40 alin. 2 lit. c, din codul muncii potrivit cărora „angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractului individual de muncă”, precum și prevederile art. 236 alin 4 din codul muncii potrivit cărora „contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților”.
În acest fel au produs reclamantului un prejudiciu material constând în contravaloarea diferențelor de drepturi salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, prejudiciu pe care angajatorul este dator să îl acopere în temeiul art. 269 din codul muncii, potrivit cărora „angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”.
Conform art. 166 alin. 4 Codul Muncii, întârzierea nejustificată a plății salariului poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului
Reținând și dispozițiile art. 275 Codul Muncii, daunele interese datorate constau în dobânda legală, care curge de drept, fără punere în întârziere, de la data scadenței drepturilor salariale, potrivit contractului de muncă, întrucât obligația de plată a salariului trebuia îndeplinită la data stabilită în acesta.
Având în vedere că prin neacordarea integrală a drepturilor salariale cuvenite, reclamantul a suferit un prejudiciu constând pe de o parte în contravaloarea drepturilor salariale, iar pe de altă parte în devalorizarea monedei naționale, instanța va obliga pârâta și la actualizarea sumei cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data plății efective, repararea prejudiciului trebuind să fie echitabilă și să acopere toate daunele materiale suferite ca urmare a ingerinței produse (vezi cauza Tarik împotriva României - hotărârea din 7 februarie 2008 și cauza Ș. împotriva României).
Pentru aceste considerente, instanța a constatat întemeiată în parte cererea, urmând să o admită în parte și să oblige pârâta să plătească membrilor de sindicat reclamanți diferențele dintre drepturile salariale calculate in raport de salariul de baza minim brut de 700 lei, cuvenit conform art. 41 alin. 3 lit. a din CCM unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008 - 2010 și drepturile salariale efectiv plătite pe perioada 15.05.2010 – 31.12.2010, sume care vor fi actualizate cu rata inflației la care se adaugă dobânda legală aferentă și a respins cererea privind plata acestor diferențe pentru perioada 01.01._10, urmare a admiterii excepției prescripției invocată de pârâtă.
Față de dispozițiile art. 40 Codul Muncii a obligat pârâta să elibereze reclamanților o adeverință în acest sens.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat apel pârâta C. Națională de Căi ferate CFR SA – Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea apelului, s-a arătat că, urmare a negocierilor anuale și a lipsei fondurilor necesare, părțile semnatare ale contractelor colective de muncă încheiate la nivelul CN CF CFR SA nu au înțeles să folosească drept sistem de referință valoarea de 700 lei, ci valoarea de 570 lei, respectiv 600 lei pentru salariul minim de bază, nr.1 la CCM la nivel de unitate au fost însușite de sindicatul al căror membrii erau reclamanții.
S-a arătat că membrii de sindicat au participat la negocieri și nu au solicitat preluarea art.43 lit.a din CCM la nivel de ramură transporturi, și de asemenea nu au solicitat să se constate nulitatea vreunei clauze contractuale cu care salariații au fost de acord.
Apelanta a invocat dispozițiile art.236 alin.4 din Codul Muncii, și a arătat că părțile unui contract colectiv de muncă la nivel de ramură nu pot negocia drepturi de natură salarială fără nici un fel de limită.
S-a precizat că aceleași federații sindicale care au semnat CCM la nivel de ramură transporturi au negociat și semnat și CCM la nivel CN CF CFR SA, convenindu-se să se acorde salariul minim brut–clasa I de salarizare de 570 lei pentru perioada 01.02.2009 – 31.03.2010, respectiv 600 lei, pentru perioada 01.04.2010–31.12.2010.
S-a apreciat că doar dacă la nivel de angajator nu există contract colectiv de muncă se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, ceea ce nu este cazul în speță, având în vedere că CN CF CFR SA a avut încheiat CCM pe perioada 2009-2010.
Apelanta a criticat sentința și sub aspectul soluționării cererii privind acordarea dobânzii legale, susținând că între părți nu s-au stabilit raporturi juridice de natură civilă și că dobânda legală nu se aplică în cazul obligațiilor rezultate din contractele de muncă.
Apelul este nefondat.
Conform art. 41(1) al Contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură de transporturi pe anii 2008–2010 nr. 722/2008, au fost stabiliți coeficienți minimi de ierarhizare, pe categorii de salariați, cu valori cuprinse intre 1 si 2.
La alin. 2 s-a prevăzut ca acești coeficienți se aplica la „…salariul de baza minim brut la nivel de ramura transporturi stabilit prin art.41, alin. 3 lit. a).”
Salariul de baza minim brut începând cu data de 01.01.2008 a fost stabilit la valoarea de 700 lei potrivit art.41, alin. 3 lit.(a) din contract.
Potrivit art. 41 alin. 3 (b):„ părțile implicate in negocierile colective la nivel de grup de unități si unitate vor lua ca baza de la care pornesc negocierile valoarea salariului de baza minim brut la nivel de ramura transporturi, stipulat la art.41(3,a) pentru stabilirea salariului de baza minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de baza minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41 pct. 1 din prezentul contract de munca.”
In consecința, prin contract colectiv la nivel de ramura s-au stabilit coeficienți minimi de ierarhizare ,precum si salariul de baza minim brut.
S-a prevăzut totodată ca acești coeficienți minimi de ierarhizare se aplica la salariul de baza minim brut respectiv.
Totodată, potrivit art. 41 alin. 3 (b), in negocierile colective la nivel de grup de unități si de unitate, părțile implicate urmează sa pornească in stabilirea drepturilor de la cele doua valori minime stabilite prin contractul de munca la nivel de ramura.
Fiind valori minime, stabilirea salariilor pentru diferitele categoriile de salariați trebuie sa plece de la aceste valori in sens crescător.
Prin acte adiționale la contractul colectiv de munca la nivel de grup de unități, salariul de bază minim brut la nivelul grupului de unități, așa cum rezulta din recunoașterile unității parate, a fost de 540, 570, respectiv 600 pentru diferite perioade de timp.
Pe de alta parte, au fost negociați coeficienți de ierarhizare in mod crescător in raport de clasa de ierarhizare, insa aceștia nu au fost aplicați la un salariu de baza minim brut de 700 cum prevede art. 41(2) din contractul colectiv de munca la nivel de ramura, ci la valoarea de 570 lei.
Prin urmare in mod temeinic si legal instanța de fond a constat încălcarea prevederilor din contractul colectiv de munca la nivel de ramură.
Potrivit art. 11(1) din Legea 130/1996 în vigoare în perioada în litigiu, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte, după cum urmează:
a) pentru toți salariații din unitate, în cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest nivel;
b) pentru toți salariații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel;
c) pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă;
Potrivit art. 8 (1), clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele și în condițiile prevăzute de prezenta lege.
(2) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Potrivit art. 238 (1) din C. Muncii, in redactarea din perioada in litigiu, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Potrivit art. 247 din C. Muncii, in cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Potrivit art. 40(2) din C. Muncii, angajatorului în revin, în principal, următoarele obligații:
c) să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă;
Potrivit art. 236(4) din Codul Muncii, contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților.
In raport de prevederile legale mai sus menționate, clauzele contractelor colective de munca își produc efecte pentru toți salariații din unitățile respective.
Ca atare, în mod temeinic și legal a reținut instanța de fond că pârâta nu a respectat aceste obligații, deși prevederile contractuale încheiate la nivel superior sunt obligatorii și au caracter minimal pentru nivelurile inferioare.
Nu pot fi reținute motivele de recurs potrivit cu care angajatorul are obligația de a respecta dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel superior doar în cazul în care la nivelul angajatorului nu exista încheiat contract colectiv de muncă.
Dimpotrivă, din dispozițiile legale mai sus menționate rezultă efectul obligatoriu al contractelor colective de muncă de nivel superior și caracterul minimal al drepturilor stabilite prin aceste contracte față de cele de nivel inferior.
Nu se pot reține nici motivele de apel potrivit cu care cererile ar trebui formulate pe durata existenței contractului de muncă, în cazul în care se solicită constatarea nulității, deoarece prezenta cauză nu are ca obiect constatarea nulității contractului colectiv de muncă, ci plata unor drepturi salariale stabilite în baza unui contract colectiv de muncă.
Este adevărat că unitatea a stabilit prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul său alte valori, mai mici, ale clasei I de salarizare și pe care angajatorul le-a pus în aplicare ca urmare a dispozițiilor din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități.
Curtea constată însă că alături de caracterul obligatoriu al contractelor colective trebuie reținute atât principiul aplicabilității directe a efectelor contractelor asupra salariaților din domeniul de referință, potrivit art. 11(1) din Legea 130/1996, cât și principiul ierarhizării forței obligatorii a contractelor colective de muncă, care determină interdicția prevăzută de art. 247 din Codul Muncii.
In consecință, în situația existenței unor contracte care stabilesc drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, datorită celor două principii, angajatorul are obligația să aplice clauzele contractuale obligatorii mai favorabile.
Prin urmare în mod temeinic a reținut instanța că angajatorul trebuia să aplice, în mod direct, clauzele din contractul colectiv la nivel de ramură, ca fiind mai favorabile decât cele la nivel de unitate.
Din acesta perspectivă, Curtea reține considerentele deciziei nr. 511/2006 a Curții Constituționale potrivit cu care: „Curtea a reținut că dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale. Prin urmare, părțile, cu respectarea acestor obligații firești, au toată libertatea să negocieze și alte clauze, precum și drepturi superioare.”
In ceea ce privește susținerea că respectarea modului de calcul a salariului brut potrivit dispozițiilor contractului colectiv la nivel de unitate conduce la un cuantum mai mare decât cel potrivit calculului la nivel de ramură, Curtea reține că în calculul prezentat valoarea salariului brut mai mare rezultă din aplicarea unor coeficienți de ierarhizare negociați cu valoare mai mare, aferenți claselor de salarizare stabilite la nivel de unitate.
În ceea ce privește critica privind aplicarea dispozițiilor privind dobânda legală, Curtea o găsește, de asemenea, nefondată.
Distincția netă prezentată de recurentă între raporturile juridice civile și raporturile juridice de muncă nu este corectă din punct de vedere juridic. Contractul individual de muncă este un contract civil și această concluzie rezultă din reglementarea pe care legiuitorul a dat-o în definirea contractului individual de muncă, precum și din precizarea expresă din art. 253 și 254 din Codul muncii cu privire la răspunderea angajatorului și a salariaților, care sunt obligați „în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale” .
De asemenea, art. 278 alin. (1) prevăd că dispozițiile din Codul muncii „se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile”.
Potrivit dispozițiilor art. 166 alin (4) din Codul muncii, întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.
Reglementând dreptul salariatului la plata de daune interese, fără a preciza o modalitate anume de cuantificare pentru neexecutarea obligației de plată a salariului, legiuitorul a trimis la dispozițiile legii civile, care completează cu titlu de drept comun dispozițiile din Codul muncii.
În consecință, Curtea apreciază că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a legii în ceea ce privește acordarea dobânzii legale.
Față de aceste considerente, Curtea în baza art.480 Cod pr.civilă va respinge apelul ca nefondat.
În ceea ce privește cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente soluționării cauzei în fața instanței de fond,Curtea constată că aceasta este inadmisibilă în situația în care reclamanta,deși reprezentată de apărătorul ales în cadrul dezbaterilor,nu a solicitat cheltuieli de judecată,iar o critică referitoare tocmai la neacordarea acestor cheltuieli de judecată,nu este posibilă.
În consecință,Curtea va respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată de la fond, ca inadmisibilă.
În conformitate cu dispozițiile art.451-453 Noul Cod De Procedură Civilă și a culpei procesuale stabilită în sarcina recurentei,Curtea va admite cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel și va obliga apelanta-pârâtă la 400 lei cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelanta pârâtă C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE CFR SA BUCUREȘTI PRIN SUCURSALA CENTRUL REGIONAL DE EXPLOATAREE INTREȚINERE ȘI REPARAȚII CF C. – C., .,județul D., împotriva sentinței civile nr.7030/06.11.2013, pronunțată de Tribunalul D. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant S. T. REGIONALA CF C. PENTRU C. D., G. I., VULPASIN C., B. S. – C., D., nr.5-7, județul D..
Respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată de la fond, ca inadmisibilă.
Admite cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel și obligă apelanta-pârâtă la 400 lei cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant.
Decizie definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 27 Martie 2014
Președinte, I. V. | Judecător, F. D. | |
Grefier, N. D. |
10.04.2014
Red.jud.I.V.
4 ex/AS
j.f.D.S.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
