Obligaţie de a face. Decizia nr. 2714/2015. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2714/2015 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 08-06-2015 în dosarul nr. 2714/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 2714
Ședința publică de la 08 Iunie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE T. Ț.
Judecător M. L.
Grefier M. V. A.
***********************
Pe rol, judecarea apelului declarat de reclamantul D. F. cu domiciliul în C., ., ., ., împotriva sentinței civile nr. 280 din 21.01.2015, pronunțată de Tribunalul D. - Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă . sediul în C., .. 80, județul D., având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care a învederat că apelul a fost declarat și motivat în termenul legal, iar prin conținutul motivelor de apel se solicită judecarea cauzei în lipsă în conformitate cu dispozițiile art. 223 alin.2 Cod procedură civilă, după care;
Curtea, constatând cauza în stare de soluționare, a trecut la deliberare.
CURTEA
Asupra apelului de față, constată:
Tribunalul D. – Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale prin sentința civilă nr. 280 din 21.01.2015 a respins cererea formulată de reclamantul D. F., în contradictoriu cu pârâta S.C. E. S.A.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut următoarele:
În perioadele deduse judecătii, 27.02.1980 – 24.04.1982; 13.12.1983 – 01.06.1999, reclamantul a lucrat în cadrul pârâtei, la Divizia M.E.R, Atelierul Împachetaj și Ajustaj rotoare, având funcția de lăcătuș, așa cum reiese din carnetul de muncă anexat la dosar și din susținerile pârâtei din întâmpinare.
La nivelul unității pârâte s-a realizat procedura de încadrare și nominalizare a locurilor de muncă ce se încadrează în grupa a II a de muncă, prevăzută de Ordinul nr. 50/1990
În calitate de lăcătuș, conform depoziției martorului audiat în cauză care a fost coleg cu acesta, reclamantul efectua operațiuni de ajustare, polizare a pieselor folosind polizorul și ciocanul pneumatic rezultând zgomot puternic și praf toxic; de ajustare motoare ce degaja praf de cărbune si ciment, de introducere bare de Cu și Al în rotoare, de curățare piese cu triclor, sodă caustică, acetonă, lucrând și cu azbest și tablă silicioasă, efectuând aceste activități tot programul de lucru.
A mai relatat martorul că unii colegi aflați în situații similare au primit grupa a II a de muncă de la unitate, iar alții au avut boli profesionale.
În anexa 2 la Ordinul nr. 50/1990 în care se regăsesc funcțiile și activitățile ce se încadrează în grupa a II a de muncă, activitățile de la pct.34 "polizarea, șlefuirea și lustruirea pieselor din materiale feroase și neferoase", de la pct.44 "nituirea, crăițuirea, ștemuirea cu ciocan pneumatic sau electric (operatiuni cu caracter continuu) și de la pct.69 "degresare chimică cu solvenți organici și soluții alcaline în vederea acoperirii și lipirii "(pe care reclamantul își întemeiază cererea) nu se regăsesc între cele executate de reclamant în procent de peste 70%, pe parcursul întregului program de 8 ore de lucru.
Astfel, nu toate funcțiile și activitățile similare sunt încadrate în grupa superioară de muncă, ci doar acelea care concură fără dubiu la specificul operațiunilor descrise de conținutul punctelor din ordin anterior enunțate.
Ca urmare, chiar și prin "asimilare", pentru a putea fi încadrată în grupa a II a de muncă, o activitate de natura celei efectuate de reclamant, de "lăcătuș" trebuie să fie specifică polizarii, șlefuirii și lustruirii pieselor, nituirii, crăițuirii, ștemuirea cu ciocan pneumatic sau electric cu caracter continuu și degresarii chimice cu solvenți organici și soluții alcaline în vederea acoperirii și lipirii.
Or, așa cum a rezultat din depoziția martorului audiat la propunerea reclamantului, în exercitarea funcției de "lăcătuș", acesta nu a prestat numai activități care concură la operațiunile descrise în paragraful anterior, iar pe de altă parte, activitățile prestate de reclamant în atelierul Împachetaj și Ajustaj rotoare nu au fost executate în proporție de 100% din programul normal de lucru, în condițiile în care încadrarea în grupa a II a de muncă a personalului se putea face cu respectarea procentului de 70%, conform dispozițiilor art. 6 și 7 din Ordinul nr.50/1990.
Cu probele administrate în cauză reclamantul nu a făcut dovada contrară a acestei situații și anume nu a dovedit că activitatea efectivă, specifică grupei a II a de muncă, s-a realizat într-un interval de timp mai mare de 70% din timpul normal de muncă, stabilit de pârâtă în cadrul procedurii speciale prevăzută de Ordinul nr.50/1990 .
Procentul efectiv este important, întrucât în raport de acesta se stabilesc și drepturile ulterioare de asigurări sociale, iar lipsa acestuia – conform Ordinului nr. 590/2008 este sancționat cu nerecunoașterea activității în grupa de muncă.
Instanța a înlăturat și susținerile reclamantului privind situațiile identice cu alți colegi, din analiza hotărârilor judecătorești obținute de aceștia, apreciind că reclamantul și colegii respectivi nu se află în aceeași situație juridică care ar justifica încadrarea reclamantului în grupa a II a de muncă.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul D. F., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În acest sens a arătat că instanța de fond nu a intrat în cercetarea fondului, nu a analizat condițiile efective de lucru, omițând să se pronunțe asupra tuturor apărărilor formulate și a stării de fapt descrisă prin acțiunea introductiva.
De asemenea nu a analizat înscrisurile depuse de reclamant și nu a făcut nicio referire la faptul că martorul care a fost coleg de echipă, lucrând în același loc de muncă cu apelantul, desfășurând aceeași activitate, este beneficiarul unei hotărâri definitive și irevocabile prin nerecurare .
Instanța de fond nu a ținut cont de declarația martorului audiat în cauză, din care a rezultat cu certitudine că activitățile descrise se realizau în timpul normal de lucru, condiții extreme de temperatură, de zgomot, în mediu de vapori și gaze toxice, iar aceste aspecte nu au fost combătute de angajator căruia îi revenea sarcina probei conform art. 272 din Codul muncii.
Totodată instanța nu a ținut cont că, activitatea desfășurată de reclamant și descrisă de martorul audiat în cauză, corespunde întocmai pct. 34 ,,polizare, șlefuire,finisare, materiale feroase și neferoase", pct. 44,,nituire,craituire,stemuire cu ciocan pneumatic sau electric cu caracter continuu și pct. 69,, degresare chimică cu solvenți organici și soluții alcaline ".
De asemenea, instanța nu face vorbire despre pct. 160, punct pe care a fost întemeiată acțiunea care prevede ca beneficiază de încadrarea în grupe de muncă,, personalul de la locurile de muncă sau activitățile cu condiții de muncă nocive, grele sau periculoase, cu temperaturi scăzute sau ridicate, în mediu cu pulberi diverse, umiditate, zgomot, trepidații, gaze toxice,radiații ,vapori de lacuri sau vopsele"
Ori, toate probatoriile administrate în cauză, acte (cărți de muncă ale colegilor lăcătuși ,maiștrii,controlori care au lucrat în același loc de muncă cu reclamantul, inclusiv adrese de la unitatea pârâtă în care recunoaște faptul ca reclamantul și-a desfășurat activitatea în același loc de muncă și în aceleași condiții cu persoane nominalizate, proba testimonială, hotărâri judecătorești în cauze similare), conduc la faptul că reclamantul a desfășurat activitate în condiții de zgomot, praf, pulberi,etc, activitate care se încadrează în grupa a II a de muncă.
Instanța în hotărâre face referire la cu totul alte activități și puncte din Ordinul nr.50/1990 care nu privesc activitatea desfășurată de reclamant, în loc să dea maximă atenție celor expuse în acțiune.
La nivelul unității a fost efectuată procedura de încadrare în grupe de muncă, atât a locurilor de muncă, cât și a funcțiilor care activează în aceste locuri, iar prin decizia 258 / 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că„ Ordinului nr.50 /1990 nu i se poate restrânge aplicarea numai la activitățile și funcțiile prevăzute în forma inițială a actului, în lipsa unei dispoziții exprese a însuși organului de autoritate emitent sau a unui act normativ de ordin superior ".
O atare interpretare se impune cu atât mai mult, cu cât forma dobândită de Ordinul nr.50/1990 prin completările și modificările ulterioare a fost menită să elimine inconsecvențele și inechitățile existente .
Astfel, în cauza de față din moment ce toți salariații intimatei pârâte, care au lucrat în același mediu ca și reclamantul au primit grupa a II a de muncă, refuzul recunoașterii grupei în cazul acestuia ar reprezenta o încălcare gravă a principiului nediscriminării.
De aceea, a accepta restrângerea sferei de aplicare a Ordinului nr. 50/1990 și a crea categorii distincte de beneficiari, în raport de situația pe care aceștia o aveau atunci când i s-au adus modificări sau completări, ar însemna să se creeze discriminări tocmai acolo unde s-a urmărit tratarea egală și nediferențiată a tuturor celor care au activat în condiții similare de muncă, indiferent de perioada în care au lucrat.
De altfel, tot un principiu, cel al nediscriminării a fost avut în vedere și la pronunțarea Deciziei nr. 87/1999 a Curții Constituționale, conform căreia nu există nicio rațiune pentru menținerea unui regim discriminatoriu în acordarea grupelor de muncă pentru persoanele care au activat în aceleași funcții indiferent de perioadă.
Prin urmare, instanța avea posibilitatea să analizeze condițiile efective de lucru în care apelantul reclamant și-a desfășurat activitatea, precum și timpul de lucru( prin prisma probatoriilor administrate în cauză), având în vedere ca activitățile descrise la punctele 34,44,69 și 160 din Ordinul nr. 50/1990 se circumscriu întocmai activității desfășurate de aceasta.
A solicitat a se avea în vedere și jurisprudența CEDO care, în cauza B. a decis că jurisprudența contradictorie a unei instanțe poate fi asimilată unei diferențieri de tratament care nu se bazează pe nicio justificare obiectivă și rezonabilă.
Prin urmare s-a decis că o astfel de diferențiere constituie o încălcare a art. 14 din Convenție coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1
Pentru toate aceste motive a solicitat admiterea apelului așa cum a fost formulat.
În drept, a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 480 alin. (2) și (3) C. pr. civ.
Intimata pârâtă nu a formulat întâmpinare.
Examinând sentința prin prisma criticilor aduse și a dispozițiilor legale incidente, Curtea constată că apelul este nefondat, urmând a fi respins ca atare pentru următoarele considerente:
Astfel, nu sunt întemeiate criticile apelantului, în condițiile în care în conformitate cu dispozițiile cuprinse în art. 2 din Ordinul nr. 50/1990, în grupa II de muncă se încadrează locurile de muncă, activitățile și categoriile profesionale cuprinse în anexa nr. II.
Potrivit art. 3. beneficiază de încadrarea în grupele I și II de muncă, potrivit celor menționate, fără limitarea numărului, personalul care este în activitate: muncitori, ingineri, subingineri, maiștri, tehnicieni, personal de întreținere și reparații, controlori tehnici de calitate, precum și alte categorii de personal care lucrează efectiv la locurile de muncă și activitățile prevăzute în anexele nr. 1 și 2.
Așa cum se poate observa din dispozițiile amintite, se instituie principiul legalității grupelor de munca, în sensul că activitățile, locurile de muncă și categoriile profesionale sunt stabilite numai prin acte normative, ele trebuind să fie cuprinse expres în norme specifice domeniului.
Nu există o posibilitate pentru instanța de judecată de a extinde prevederile actului normativ la situațiile învederate de către reclamant, pentru că instanța de judecată nu legiferează, ci aplică norma de drept la situația de fapt expusă în acțiune.
În acest sens, Ordinul nr. 50/1990 a stabilit prin art. 1, 2 si 3 modalitatea de stabilire și încadrare în grupele de muncă. În consecință, dacă prin art 1 și 2 s-au prevăzut în mod expres locurile de muncă, activitățile și categoriile profesionale, beneficiare de grupe de muncă, încadrarea salariaților realizându-se ca urmare a regăsirii acestora în una din situațiile cuprinse în anexe, prin art. 3 s-a prevăzut posibilitatea ca alți salariați care nu se regăsesc expres în una din situațiile din anexe, să fie beneficiare a unei grupe de munca, prin asimilare, ca urmare a prestării efective a muncii in una din situațiile cuprinse in anexe.
Aceasta asimilare se realizează indiferent de numărul salariaților și din categoria profesională din care face parte.
În concluzie, încadrarea în grupele de muncă se face fie direct ca urmare a regăsirii în una din situațiile cuprinse în anexe, fie prin asimilare ca urmare a desfășurării efective a muncii în situații din cele prevăzute în anexe.
Potrivit art. 6. din Ordin, nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupele I și II de muncă se face de către conducerea unităților împreună cu sindicatele libere din unități, ținându-se seama de condițiile deosebite de muncă concrete în care își desfășoară activitatea persoanele respective (nivelul noxelor existente, condiții nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizică sau nervoasă, risc deosebit de explozie, iradiere sau infectare etc.).
Prin probele administrate în cauză nu s-a făcut dovada că apelantul îndeplinește condițiile de încadrare în grupa a II a de muncă fie direct ca urmare a regăsirii in una din situațiile cuprinse in anexe, fie prin asimilare ca urmare a desfășurării efective a muncii in situații din cele prevăzute in anexe.
Stabilirea încadrării unei persoane în grupa de munca se realizează în concret, prin raportare la atribuțiile efective ale meseriei și la condițiile de muncă în care fiecare salariat își desfășoară activitatea.
Beneficiul grupei de muncă nu se acordă dincolo de condițiile actului normativ cadru, doar prin raportare la eventuale condiții dificile sau grele de muncă, indiferent de profesia, locul de muncă sau activitățile desfășurate, ci prin analiza îndeplinirii condițiilor impuse de actul normativ.
În raport de prevederile mai sus menționate se constată că pentru stabilirea încadrării unui salariat în grupa de muncă, instanța de judecată chemată să soluționeze conflictul de muncă are obligația să verifice îndeplinirea condițiilor legale de către salariat prin raportare la situația concretă în care acesta si-a desfășurat activitatea sub aspectul operațiilor efectuate, condițiilor specifice, locului de muncă, timpului efectiv lucrat la locurile de muncă incluse în grupe, pentru întreaga perioadă în care se solicita beneficiul grupei de muncă.
Or, nu se poate face o analiză în fapt și drept a situației concrete a salariatului reclamant, prin raportare numai la faptul că alți colegi de ai reclamantului au fost încadrați în grupa de muncă.
Declarația martorului audiat în cauză, nu poate fi considerată a fi relevantă, așa cum corect a apreciat instanța de fond, întrucât și acesta are un interes în recunoașterea grupei de muncă, după cum descrierea condițiilor de muncă este mult prea generală pentru a fi valorificată ca o probă pertinentă.
Curtea constată că la unitatea angajatoare s-a urmat procedura de încadrare în grupele de muncă, iar comisia mixtă patronat-sindicat nu a nominalizat secția unde a lucrat reclamantul din cadrul atelierului Împachetaj și Ajustaj rotoare, fabrica M.E.R.
Chiar dacă a fost depusă situația locurilor de muncă care beneficiază de sporuri de condiții grele, nocive, periculoase, penibile.. valabilă, până la data de 31.12.2005 și lista condițiilor de muncă, în care se află și lăcătuși (toate genurile) (filele 21-28) nu s-a făcut dovada că activitatea desfășurată s-a realizat într-un interval de timp mai mare de 7o%.
În același sens, instanța a argumentat judicios soluția pronunțată, concluzionând că activitățile incluse la pct.34, 44 și 69, nu au fost executate în procentul de peste 70%, iar acest raționament este valabil și pentru activitățile incluse la pct.160 din Ordinul nr. 50/1990.
În același timp, martorul audiat în cauză în fața primei instanțe a învederat că reclamantul a lucrat la atelierului Împachetaj și Ajustaj rotoare, sectie ce nu este prevazută a fi cuprinsa la grupa a II-a de muncă conform înscrisurilor depuse de unitatea angajatoare la (filele 40-44 dosar fond), reclamantul nefiind cuprins nici în tabelul nominal cu personalul încadrat în grupa a II-a de muncă în perioada 27.02.1980 – 24.04.1982; 13.12.1983 – 01.06.1999, pentru care a solicitat încadrarea în grupa a II-a de muncă.
Martorul a învederat că reclamantul a prestat și alte activități, iar depoziția martorului nu este de natură a duce la concluzia că reclamantul a lucrat permanent în acest atelier sau cel puțin în procentul prevăzut de art 7 din Ordinul 50/1990, după cum s-a arătat în precedent.
Atâta timp cât art. 6 din Ordinul nr.50/1990 prevede că nominalizarea persoanelor în grupe de muncă se face numai de către conducerea unităților împreună cu sindicatele libere din unități, proporțional cu timpul efectiv lucrat în aceste condiții, aceasta reprezintă o condiție esențială la încadrarea în grupa de muncă.
Greșită este și apărarea potrivit căreia prin acordarea grupei de muncă unui alt coleg s-ar fi creat o discriminare, deoarece din probele administrate la dosar nu reiese dacă cei doi salariați sunt în situații comparabile.
Astfel, nu se pot supune comparației condițiile de muncă concrete în care și-ar fi desfășurat activitatea două persoane diferite, după cum probatoriul administrat în cele două spețe poate fi distinct.
Nu se poate invoca de asemenea prezumția de lucru judecat ce ar deriva din cuprinsul unei hotărâri judecătorești irevocabile care se referă la locul de muncă ocupat de o terță persoană, respectiv la un alt probatoriu și la alte condiții de muncă.
Nefondate sunt și criticile apelantului în sensul că prima instanță nu ar fi intrat în cercetarea fondului cauzei, neanalizând întregul probator administrat în cauză, din moment ce soluția legală la care a ajuns prima instanță s-a fundamentat tocmai pe materialul probator administrat în cauză, respectiv declarația martorului audiat care a fost analizată de instanță, material probator raportat în mod judicios la dispozițiile legale incidente în speță.
Decizia nr. 258/2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și Decizia nr. 87/1999 pronunțată de Curtea Constituțională nu au statuat în nici un caz faptul că angajatorii sau instanțele de judecată ar putea extinde aplicarea dispozițiilor legale privind încadrarea în grupe de muncă și la alte situații decât cele expres prevăzute de lege.
O atare interpretare ar lipsi de conținut actul normativ. Dimpotrivă deciziile invocate se referă la situația persoanelor care au fost pensionate sau al căror raport de muncă a încetat înainte de adoptarea sau de modificarea Ordinului nr. 50/1990 prin adăugarea unor noi categorii legale de meserii care se încadrau în grupe de muncă.
În consecință, nu se poate face nici aplicarea în cauza de față a jurisprudenței CEDO (cauza B. împotriva României, Hotărârea din 06 decembrie 2007, Cererea nr._/05, par.63) în care Curtea reiterează ca în cazul în spetă, nu era vorba de simple divergențe de jurisprudență, care sunt consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond, ci de o abatere a Înaltei Curți de Casație de la îndeplinirea rolului său de mediator al acestor conflicte.
În ceea ce privește hotărârile invocate ca practică judiciară, acestea sunt hotărâri judecătorești de speță, neavând caracter obligatoriu pentru modul de soluționare a altor spețe, întrucât, în sistemul de drept român, practica judiciară nu este izvor de drept, precum în sistemul anglo-saxon, respectiv cel al common law.
Singurele excepții când precedentul judiciar capătă statutul de izvor de drept, fiind obligatoriu pentru instanțele de judecată, sunt cele reprezentate de deciziile date de către Înalta Curte de Casație și Justiție (I.C.C.J.) în materia „recursului în interesul legii” potrivit art.517 alin.(4) C.pr.civ., (cale extraordinară de atac prin care se urmărește asigurarea interpretării și aplicării unitare a legilor pe întreg teritoriul țării) și deciziile Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea: unui text de lege, a unei legi în ansamblul ei, a unei ordonanțe ori a regulamentelor Parlamentului.
Cum, în cauză, hotărârea amintită nu face parte din cele două categorii de excepții, susținerea apelantului privind efectele acestora (art.429-435 C.pr.civ., “efectele hotărârii judecătorești”) va fi înlăturată ca fiind nefondată.
Nici celelalte critici nu sunt întemeiate, astfel că în temeiul art. 480 alin.(1) C. pr. civ., apelul se privește ca nefondat și va fi respins, păstrându-se sentința instanței de fond ca fiind legală și temeinică..
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul D. F. cu domiciliul în C., ., ., ., împotriva sentinței civile nr. 280 din 21.01.2015, pronunțată de Tribunalul D. - Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă . sediul în C., . 80, județul D..
Decizie definitivă
Pronunțată în ședința publică de la 08 Iunie 2015
Președinte, T. Ț. | Judecător, M. L. | |
Grefier, M. V. A. |
Red.jud. M.L.
Jud.fond D.S.
Tehnored. A.G./2ex.
Data26.06.2015
| ← Contestaţie decizie de sancţionare. Sentința nr. 66/2015.... | Contestaţie decizie de sancţionare. Decizia nr. 2865/2015.... → |
|---|
