Acţiune în constatare. Decizia nr. 3228/2015. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3228/2015 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 06-07-2015 în dosarul nr. 3228/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 3228
Ședința publică de la 6 iulie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE- S. P.
Judecător- C. R.
Grefier- F. I.
***
Pe rol, fiind soluționarea apelului declarat de reclamantul D. M., domiciliat în C., ., Cămin 1 M., ., județul D., împotriva sentinței civile nr. 1426 din 18 martie 2015, pronunțată de Tribunalul D.- Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă . sediul în C., ., județul D., având ca obiect acțiunea în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, au lipsit părtile.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, de către grefier, care a învederat că apelul a fost declarat și motivat în termenul legal, în cadrul procedurii prealabile, intimata pârâtă a formulat întâmpinare la motivele de apel, ce a fost comunicată și apelantului reclamant, iar prin întâmpinare s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, potrivit dispozițiilor art.411 alin.1 pct.2 Cod pr.civ., după care:
Curtea, în baza dispozițiilor art. 244 Cod procedură civilă, raportat la art. 394 Cod procedură civilă și art. 482 Cod procedură civilă, constată încheiată cercetarea procesului și a trecut la soluționarea apelului.
CURTEA:
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1426 din 18 martie 2015, pronunțată de Tribunalul D., s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune.
S-a respins acțiunea formulată de reclamantul D. M., domiciliat în C., ., Cămin 1, ., ap. 64, jud.D., în contradictoriu cu pârâta . cu nr. J_, având sediul în C., Bulevardul D. nr. 111, jud D.
Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul a constatat următoarele:
Analizand cu prioritate excepția dreptului material la acțiune, potrivit dispozitiilor art. 248 C., a reținut urmatoarele:
In ceea ce privește exceptia prescriptiei dreptului material la actiune, instanța a reținut că dispozițiile referitoare la prescripție au caracter imperativ și drept urmare pot fi invocate oricând, de oricine și în orice stadiu procesual al judecății, aceeasi concluzie reiesind si din Decizia in interesul legii nr. 1/2014, care a statuat ca " În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011."
Pentru a solutiona insa aceasta exceptie se impune ca instanta sa stabileasca cu prioritate natura juridică a acțiunii, deoarece de aceasta depinde corecta dezlegare a excepției invocate din oficiu, întrucât potrivit disp.art.1 din Decretul nr.167/1958 dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.
Instanta are obligatia de a face aceasta analiza si în virtutea prevederilor art.22 Cod procedură civilă, care instituie obligatia de a da calificarea corectă cererii deduse judecății în funcție de conținutul său și nu de denumirea dată de parte.
Criteriile ce au trebuit avute in vedere la stabilirea caracterului patrimonial sau nepatrimonial al unei actiuni au fost stabilite de instanta suprema prin Decizia in interesul legii nr. 32/2008.
De asemenea, Tribunalul a avut in vedere faptul ca, potrivit dispozitiilor art. 100 din Legea 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, persoanele care au desfasurat activitati in locuri de munca incadrate in grupele I si a II-a de munca, potrivit legislatiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, cele care au desfasurat activitati in locuri de munca incadrate in conditii deosebite, conditii speciale sau alte conditii de munca, potrivit legii, beneficiaza de majorarea punctajelor lunare realizate in perioadele respective, dupa cum urmeaza:
a) cu 25% pentru perioadele in care au desfasurat activitati in locuri incadrate in grupa a II-a de munca, potrivit legislatiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, sau in locuri de munca incadrate in conditii deosebite, potrivit legii;
b) cu 50% pentru perioadele in care au desfasurat activitati in locuri incadrate in grupa I de munca, potrivit legislatiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, sau in locuri de munca incadrate in conditii speciale, potrivit legii;
c) cu 50% pentru perioadele in care au desfasurat activitati in locuri incadrate in alte conditii de munca, potrivit legii.
De asemenea, art. 158 alin.(1) din acelasi act normativ stabileste ca perioadele de vechime in munca realizate in grupele I si a II-a de munca pana la data de 1 aprilie 2001 constituie stagiu de cotizare in conditii deosebite, in vederea reducerii varstelor de pensionare.
D. urmare, avand in vedere criteriile stabilite de ICCJ prin Decizia nr. 32/2008, dar si scopul formularii actiunii – obtinerea unui beneficiu patrimonial reprezentat de majorarea punctajului de pensie în perioada în litigiu - instanta a constatat ca actiunea introductiva are un caracter patrimonial.
A sustine ca actiunea de obligare la acordarea unei grupe superioare de munca care - asa cum s-a aratat mai sus - produce consecinte patrimoniale directe, nu are caracter evaluabil in bani, inseamna a se ignora natura insasi a dreptului pe care se fundamenteaza actiunea, drept care este personal si cu continut economic.
ICCJ a statuat prin Decizia nr. 32/2008 ca "Un drept are caracter personal, fara continut economic si, prin urmare, este neevaluabil in bani, doar atunci cand este strans legat de persoana, servind la individualizarea acesteia in cadrul societatii sau al familiei: dreptul la viata, la sanatate si integritate fizica si morala, la libertate,la onoare,cinste, reputatie, dreptul la nume si la domiciliul etc. "
Prin urmare, dreptul a carui valorificare se urmareste prin actiunea pendinte, avand efecte directe patrimoniale, nu poate fi integrat drepturilor personale nepatrimoniale mentionate anterior, scopul formularii actiunii fiind acela de a beneficia de aceste drepturi banesti, "acordarea gupei" fiind indisolubil legata de acordarea drepturilor pecuniare corelative.
De asemenea, a sustine ca exista actiuni patrimoniale neevaluabile in bani inseamna a sustine o contradictie juridica, a spune de fapt ca exista drepturi patrimoniale neevaluabile in bani, ceea ce contravine naturii intrinseci a acestor drepturi, cea care le deosebeste de drepturile personale nepatrimoniale.
Prin urmare, actiunea pendinte este o actiune patrimoniala, pe calea acesteia tinzandu-se a se proteja un drept subiectiv patrimonial.
La randul lor, actiunile patrimoniale se impart in actiuni personale (prin care se incearca valorificarea unui drept de creanta - numit si drept personal), actiuni reale (prin care se urmareste valorificarea unui drept real sau apararea posesiei unui bun) si actiuni mixte (pentru valorificarea in acelasi timp, a unui drept real si a unui drept de creanta daca aceste drepturi sunt efectul aceleiasi cauze sau se gasesc . conexitate).
In speta, acțiunea nu poate fi caracterizată ca o acțiune în constatare, cu obiect nepatrimonial, deoarece aceasta are caracterul unei acțiuni în realizarea unui drept patrimonial, prescriptibil, potrivit art.1 din Decretul 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.
Prin cererea de chemare în judecată nu s-a solicitat să se constate existența unui drept nepatrimonial, care nu a fost acordat de unitatea pârâtă, ci dimpotrivă, cererea de chemare în judecată este o acțiune în realizare, al cărei obiect îl reprezintă solicitarea de a obliga unitatea pârâtă să o încadreze în grupa a-II a, susținând că în fapt a lucrat în condiții deosebite, care se încadrează în aceasta grupa de muncă.
Prin urmare, reclamantul are interes să fie încadrat în grupa a II-a de muncă, pentru a beneficia, în temeiul legii, de reducerea stagiului de cotizare, precum și de majorarea punctajelor realizate pentru perioadele lucrate în grupa a -II a de muncă, dreptul de a fi încadrat în grupa a II-a de muncă având deci un caracter patrimonial, prescriptibil în termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut în art.268 al.2 din Codul Muncii, cu referire la art.3 din Decretul 167/1958.
Conform art. 1 din Decretul 167/1958 privind prescriptia extinctiva, "dreptul la actiune avand un obiect patrimonial, se stinge prin prescriptie, daca nu a fost exercitat in termenul stabilit de lege". Iar potrivit art. 2 "termenul la prescriptie este de 3 ani" Capatul principal de cerere, astfel cum a fost formulat, il constituie "obligarea paratei la acordarea grupei II de munca".
Asadar, prescriptia extinctiva reprezinta stingerea, dupa caz, fie a acelei componente a dreptului la actiune care este posibilitatea titularului dreptului de creanta de a obtine obligarea subiectului pasiv la executarea obligatiei corelative sau la recunoasterea dreptului subiectiv contestat, fie a insusi dreptului principal, datorita nesesizarii organului de jurisdictie in termenul prevazut de lege.
Prin urmare, prescriptia extinctiva reprezinta practic o sanctiune indreptata impotriva pasivitatii titularului dreptului.
Concluzionand, Tribunalul a constatat ca, în cauza dedusă judecății nu se poate reține că obiectul acțiunii este imprescriptibil, cum s-a susținut, întrucât nu se referă la constatarea existenței sau inexistenței unui drept conform art.35 NCPC, ci la constatarea unei stări de fapt rezultate din derularea raporturilor juridice de muncă, care au consecințe patrimoniale și deci, eventualele acțiuni rezultate din acestea sunt prescriptibile, în condițiile legii.
D. urmare, salariatul nemulțumit de neîncadrarea în grupa de muncă avea dreptul de a se adresa instanței de judecată, potrivit legii în termenul general de prescripție de 3 ani reglementat de art.268 alin.2 din codul muncii rap.la art.3 și 7 din Decretul nr.167/1958, calculat de la data la care a luat cunoștință de neinscrierea grupei, aceasta fiind acțiunea în realizare pusă la îndemâna sa de legiuitor în scopul valorificării dreptului pretins.
In plus, s-a reținut ca, in materia dedusa judecatii, termenele de sesizare a instantei sunt prevazute in acte normative speciale, aceste termene derogand de la dreptul comun in materie (in masura in care nu sunt identice).
Astfel, articolul 268 din Legea nr. 53/2003 Codul muncii, prevede ca:
"(1) Cererile in vederea solutionarii unui conflict de munca pot fi formulate:
a) in termen de 30 de zile calendaristice de la data in care a fost comunicata decizia unilaterala a angajatorului referitoare la incheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau incetarea contractului individual de munca;
b) in termen de 30 de zile calendaristice de la data in care s-a comunicat decizia de sanctionare disciplinara;
c) in termen de 3 ani de la data nasterii dreptului la actiune, in situatia in care obiectul conflictului individual de munca consta in plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despagubiri catre salariat, precum si in cazul raspunderii patrimoniale a salariatilor fata de angajator;
d) pe toata durata existentei contractului, in cazul in care se solicita constatarea nulitatii unui contract individual sau colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia; e) in termen de 6 luni de la data nasterii dreptului la actiune, in cazul neexecutarii contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia.
(2) In toate situatiile, altele decat cele prevazute la alin. (1), termenul este de 3 ani de la data nasterii dreptului."
Tribunalul a constatat ca in speta, actiunea formulata de catre reclamant/a se incadreaza in dispozitiile prev. de art. 268 al. 2 din Codul muncii, in conformitate cu care termenul de prescriptie este de 3 ani de la data nasterii dreptului.
Dispozitia legala sus-mentionata este clara si lipsita de echivoc - "in toate situatiile", iar exprimarea legiuitorului referitoare la termenul de prescriptie in cazul cererilor formulate in vederea solutionarii unui conflict de munca, ce se incadreaza in alin. 2 al art. 283 din Codul muncii, nu lasa loc nici unei interpretari sub aspectul duratei acestui termen.
Avand in vedere dispozitiile speciale referitoare la termenele in care pot fi formulate cererile in vederea solutionarii unui conflict de munca, prevazute de art. 268 din Codul muncii, nu se poate aprecia ca actiunea introductiva ar fi imprescriptibila din punct de vedere extinctiv, asa cum s-a sustinut de catre reclamant/a.
In conformitate cu disp. art. 283 alin. 2 din Codul muncii, termenul de prescriptie este de 3 ani si incepe sa curga de la data nasterii dreptului, Tribunalul constatand ca in speta, data nasterii dreptului la actiune il reprezinta momentul in care persoana interesata a cunoscut neinscrierea in carnetul de munca a grupei solicitate, respectiv, data de 07.05.2007 - data incetarii raporturilor de munca cu unitatea parata, ca urmare a desfacerii contractului individual de munca in baza art. 55 si 65, alin 1 Codul Muncii, coroborat cu OUG 8/2003, intrucat cel tarziu la acea data, reclamantul a luat/putea lua cunostinta, manifestand o minima diligenta, despre inscrierile existente in carnetul de munca.
Pe de altă parte, trebuie retinut ca, spre deosebire de dreptul comun, în legislația muncii, care are un caracter special și derogator, sunt stabilite termene scurte de exercitare a termenelor de sesizare și de soluționare a diferitelor conflicte de muncă sau drepturi, cuprinse între 30 zile și maxim 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, imprescriptibilitatea fiind contrară principiilor generale care guvernează jurisdicția muncii, pentru protecția adecvată și în timp util a drepturilor părților din raporturile juridice de muncă, în scopul clarificării urgente a situațiilor conflictuale dintre aceștia.
La pronunțarea soluției instanța a avut în vedere practica unitară, actuală, în această materie, a Curții de Apel C., (dosar nr._ ), precum și necesitatea unificării practicii și la nivelul Tribunalului D..
Având în vedere considerentele prezentate, constatand ca termenul de prescriptie era împlinit la data promovarii actiunii, 18.09.2014, Tribunalul a admis exceptia invocata din oficiu si a respins acțiunea.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul D. M. ,criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de apel, reclamantul susține că prin acțiunea formulată a solicitat constatarea unui drept și eliberarea unei adeverințe care să fie folosită la stabilirea cuantumului pensiei, care este un drept garantat de Constituția României și de Convenția Drepturilor Omului, iar prezenta acțiune are un drept imprescriptibil.
Mai susține că, adeverința din care rezultă grupa de muncă este folosită în vederea stabilirii cuantumului pensiei. Valorificarea dreptului la pensie nu este ținută de respectarea termenului de prescripție prevăzut de art.1 alin.1 și 3 din Decretul nr.167/1958 sau a celui prevăzut de art.268 din Codul muncii, întrucât stabilirea dreptului la pensie este un drept imprescriptibil.
În conformitate cu dispozițiile legale, la stabilirea dreptului de pensie se are în vedere grupa de muncă, acest drept, conform art.1 din legea nr.19/2000, fiind un drept garantat.
Orice altă interpretare dată dispozițiilor în materie, ar conduce la lipsirea de orice finalitate a prevederilor Ordinului nr.590/2008, eliberarea adeverințelor potrivit acestui ordin urmând a fi refuzată de unitățile angajatoare acestora pe motivul prescripției dreptului material la acțiune.
Concluzionând, susține că acțiunea promovată este o acțiune în constatare și nu una în realizare, așa cum a reținut instanța de fond.
Intimata pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat și menținerea sentinței pronunțată de instanța de instanța de fond, ca fiind legală și temeinică, susținând că instanța a reținut în mod corect că în cauza dedusă judecății, nu se poate reține că obiectul acțiunii este imprescriptibil, așa cum s-a susținut, întrucât nu se referă la constatarea existenței sau inexistenței unui drept conform art.35 Cod.pr.civ.,ci la constatarea unei stări de fapt rezultate din derularea raporturilor juridice de muncă, care au consecințe patrimoniale și deci eventuale acțiuni rezultate din aceasta sunt prescriptibile.
Reclamantul apelant fiind nemulțumit de încadrarea în grupa de muncă, se putea adresa instanței de judecată potrivit legii, în termenul general de prescripție de trei ani, reglementat de art.268 alin.2 Codul muncii, raportat la art.3 și 7 din Decretul nr.167/1958, calculat de la data la care reclamantul a avut cunoștință de încadrarea în grupa de muncă, iar termenul de prescripție era împlinit la data promovării acțiunii, respectiv 18.09.2014.
Prin urmare, acțiunea reclamantului nu poate fi considerată ca o acțiune în constatare, cu obiect nepatrimonial, deoarece aceasta are caracterul unei acțiuni în realizarea unui drept patrimonial prescriptibil.
Apelul declarat de reclamant se privește a fi fondat și se va admite pentru următoarele considerente:
Prin acțiunea înregistrată pe data de 18.09. 2014, reclamantul D. M., a investit instanța cu două capete de cerere, să se constate că activitatea desfășurată în perioada_07, se încadrează în grupa a II-a de muncă, în procent 100% și respectiv obligarea pârâtei . eliberarea unei adeverințe care să ateste faptul că în perioada_07 a desfășurat activitate încadrată în grupa a II-a de muncă,
Prin hotărârea pronunțată în cauză, Tribunalul D. a respins acțiunea formulată de reclamant, însă din considerentele acesteia reiese faptul că instanța a analizat numai cel de al doilea capăt de cerere având ca obiect solicitarea reclamantului de a i se elibera o adeverință care să ateste că a lucrat în condiții speciale de muncă.
Astfel, hotărârea primei instanțe este nelegală fiind rezultatul unei greșite calificări a naturii juridice a acțiunii promovată de reclamant.
În acest sens încălcând un principiu fundamental al procesului civil român, respectiv principiul disponibilității părților, reglementat în Noul Cod de procedură civilă, în art.9, referitor la dreptul de dispoziție al părților, Tribunalul D. a schimbat calificarea juridică a cererii formulată de către reclamant, dintr-o acțiune în constatare, într-una în realizare.
În acest sens, dispozițiile arătate(art.9 alin.2 din N.C.P.C.) stipulează faptul că –
„ obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților”.
Se constată că Tribunalul D. a invocat, din oficiu, la termenul din 18 martie 2015, excepția prescripției dreptului material la acțiune, însă legat de această excepție, și-a încălcat obligația prevăzută în partea finală a aliniatului 4 a art.22 din NCPC, în sensul că nu a pus în discuția părților calificarea juridică exactă a cererii formulată de reclamant, câtă vreme a recalificat în considerentele hotărârii pronunțate acțiunea în constatare cu care a fost investită de către reclamant, ca fiind una în realizare de drepturi.
În condițiile în care instanța tocmai în vederea recalificării juridice a acțiunii, a invocat, din oficiu, excepția prescripției dreptului material la acțiune, avea obligația să pună în discuția părților și recalificarea juridică a acțiunii.
Prin încălcarea dreptului de dispoziție al părților, potrivit căruia judecătorul trebuie să se pronunțe asupra obiectului dedus judecății, limitele procesului fiind stabilite prin cererile și apărările părților, Tribunalul D. a schimbat natura juridică a acțiunii deduse judecății, recalificând în mod greșit, acțiunea în constatare cu care a fost investită cu o acțiune în realizare.
Constatând acest fapt, Curtea reține că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost invocată, din oficiu, în mod eronat, de către prima instanță.
În acest sens nici dreptul muncii și nici dreptul securității sociale, ca ramuri de drept autonomă, nu cuprind reglementări de principiu în materia prescripției extinctive, ci câteva dispoziții singulare referitoare la câteva termene speciale de prescripție extinctivă, precum și la unele aspecte legale de cursul prescripției extinctive.
De asemenea, dispozițiile art.278 alin.1 din Codul muncii, arată că prevederile acestui Cod se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile.
Cum în Codul muncii nu se găsesc dispoziții de principiu referitoare la prescripția acțiunilor derivând din contractul individual de muncă sau din contractul colectiv de muncă, după caz, prevederile Codului muncii referitoare la prescripția extinctivă se întregesc cu cele cuprinse în Decretul nr.167/1958 și în Codul civil.
Fiind vorba de o acțiune în constatare formulată de către reclamant, aceasta are un caracter imprescriptibil, soluție adoptată sub imperiul legii vechi atât de jurisprudență cât și de doctrină, imprescriptibilitatea acțiunii în constatare decurgând din imprescriptibilitatea dreptului la acțiune în sens procesul - dreptul de a sesiza sau intenta acțiunea în justiție -, întru-cât cu ajutorul lor nu se valorifică nicio pretenție împotriva cuiva, ci se solicită numai ca instanța să constate existența unui drept subiectiv civil al reclamantului împotriva pârâtului sau, după caz, inexistența unei drept subiectiv al pârâtului împotriva sa. Or, existența sau inexistența unui drept ar putea, în principiu, să fie constatate oricând.
În același timp imprescriptibilitatea acțiunilor în constatare se întemeiază și pe faptul că dreptul subiectiv nu se stinge în întregul lui prin efectul prescripției extinctive și, dacă dreptul există, oricând se poate constata existența lui, iar dacă nu există, la fel se poate solicita să se stabilească oricând acest fapt cu putere de lucru judecat.
Prin urmare se poate constata existența sau inexistența unui drept întrucât dreptul subiectiv există sau nu există ca atare, iar legea nu dă dreptul la o acțiune în realizare.
De asemenea, Noul Cod Civil, în dispozițiile art.2502 alin.2 pct.2 consacră imprescriptibilitatea acțiunii în constatarea existenței sau inexistenței unui drept precizând faptul că – „ în afara cazurilor prevăzute la aliniatul 1, sunt imprescriptibile, drepturile privitoare la: acțiunea în constatarea existenței sau inexistenței uni drept”.
În consecință, se va reține faptul că cererea promovată de reclamant are natura juridică a unei acțiuni în constatarea existenței unui drept, respectiv a drepturilor corelative desfășurării activității în condiții corespunzătoare grupei a II-a de muncă.
În același timp, prima instanță și –a întemeiat caracterul prescriptibil al cererii promovate de reclamant pe dispozițiile art.268 alin.2 din Codul muncii, potrivit cărora – „ în toate situațiile altele decât cele prevăzute la aliniatul 1, termenul de prescripție este de 3 ani de la nașterii dreptului.
Acest text însă, ca și întregul articol 268 din Legea 53/2003 (Codul muncii) ce reglementează termenele în care pot fi soluționate cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă, este aplicabil numai acțiunilor în realizare, nu și în cazul acțiunilor în constatare, care sunt imprescriptibile atât sub imperiul legii vechi, conform doctrinei și jurisprudenței, cât și sub imperiul legii noi unde caracterul imprescriptibil al unei asemenea acțiuni este stabilit expres prin dispozițiile art.2502 din Noul Cod civil.
Prin urmare, Curtea constată că, în mod greșit prima instanță a soluționat cererea formulată de reclamant, pe excepție, reținând în mod eronat excepția dreptului material la acțiune, astfel încât se impune soluționarea acțiunii, pe fondul cauzei.
Astfel, devin aplicabile dispozițiile art.480 alin.2 și 3 Cod pr.civ., întrucât prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, astfel încât se va admite apelul declarat de reclamant și se va anula hotărârea primei instanței, în ceea ce privește capătul de cerere privind acțiunea în constatare, dispunându-se acordarea unui termen pentru soluționare, pe fond, a acestei cereri, în condițiile în care reclamantul prin motivele de apel nu a solicitat în mod expres trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.
Se vor menține în același timp restul dispozițiilor sentinței civile privind respingerea capătului de cerere având ca obiect eliberarea unei adeverințe.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de reclamantul D. M., domiciliat în C., ., Cămin 1 M., ., județul D., împotriva sentinței civile nr. 1426 din 18 martie 2015, pronunțată de Tribunalul D.- Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă . sediul în C., ., județul D..
Anulează sentința nr.1426 din 18 martie 2015 și reține cauza spre soluționare.
Fixează termen la 7 septembrie 2015.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 6 iulie 2015.
PREȘEDINTE,JUDECĂTOR,
S. P. C. R.
Grefier,
F. I.
Red.jud.S.P.
10.07.2015
Tehn.F.I./3ex/
Jud.fond.M.I.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 3226/2015.... → |
|---|
