Asigurări sociale. Decizia nr. 65/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 65/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 16-01-2013 în dosarul nr. 2670/99/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 65/2013
Ședința publică de la 16 Ianuarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. B.
Judecător A. E. A.
Judecător N. C. M.
Grefier M. H.
Pe rol judecarea cauzei asigurări sociale privind recursul declarat de recurentul S. C. Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere (SCMD) - în numele și pentru C. A. - împotriva sentinței civile nr. 2580 din 22.10.2012 pronunțată de Tribunalul Iași, intimată fiind C. de P. Sectorială a Ministerului Administrației și Internelor.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat R. B. pentru recurent, cu delegație la dosar, lipsă fiind reprezentantul legal al intimatei.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează că este primul termen de judecată, nu s-a formulat întâmpinare, după care:
Președintele completului constată că este prima zi de înfățișare și dă citire raportului asupra recursului, potrivit căruia acesta este declarat în termen și motivat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților la dezbateri .
Avocat B. R. pentru recurent solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
Susține că prima instanță a înțeles sa analizeze acțiunea Reclamantei prin raportarea la art. l din Protocolul 1 la CEDO și prin prisma principiilor jurisprudențiale, respectiv decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29 din 12.12.2011 cu raportare la art. 20 al. 2 din Constituție, făcând o analiză a legalității ingerinței. În această analiză, prima instanță a apreciat ca dreptul la pensie reprezintă un bun și consideră ca avem de a face cu o ingerința a statului, ingerință care a urmărit un scop legitim, considerându-se că Reclamantei nu i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență, fiind suprimată doar componenta necontributivă care era acoperită integral de la bugetul de stat.
În acțiunea formulată, Reclamanta-recurent a invocat pensia de serviciu ca având semnificația unui drept câștigat, recunoscut și exercitat de stat, în temeiul unei legi speciale, respectiv Legea 164/2001. Legiuitorul nu a adus o compensație a pierderii acestui drept, chiar mai mult a schimbat și categoria de pensie. Prin transformarea în pensie de asigurări sociale, pensiile de serviciu suferă diminuări cuprinse în medie între 25% - 80%, ceea ce demonstrează că sarcinile impuse fiecărui pensionar nu pot fi considerate niciodată ca egale.
Mai arată apărătorul recurentei că modalitatea de calcul a pensiei de către intimată este greșită, iar modalitatea de evidență a gradelor militare și a sporurilor de care acesta a beneficiat în timpul activității sunt „arhivate” la intimată, iar contestatoarea nu a avut nici o evidență proprie a acestor sporuri. C. Sectorială de P. a M.A.I. susține că nu s-au făcut dovezi cu privire la gradele sau alte sporuri de care a beneficiat contestatoarea.
În aceste condiții se creează și o discriminare între categoria de pensionari militari și cei civili.
Ignorarea cuantumului concret al pensiei echivalează practic cu inexistența raportului juridic, deoarece îl lipsește de unul dintre elementele constitutive, și anume obiectul.
Raportul juridic de drept dintre reclamant și stat a fost definitivat la momentul ieșirii la pensie și a emiterii primei decizii de pensionare, dată la care atât drepturile cât și obligațiile părților erau clare și definitive. Prin O.U.G nr. 7/1998, la art. 6 se prevedea că în perioada restructurării armatei militarii pot cere trecerea în rezervă cu drept de pensie înainte de împlinirea vârstei legale, iar în 2010, prin introducerea unor legi noi în domeniul asigurărilor sociale, pensia se calculează în funcție de vechimea în muncă. Dacă în anul 1998 când s-a pensionat recurentul dacă ar fi avut previzibilitatea legii din 2010, ar fi rămas în activitate și ar fi acumulat anii de pensie necesari.
Concluzionând, apărătorul recurentei solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
Instanța, declarând dezbaterile încheiate, în baza art. 150 Cod procedură civilă, rămâne în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Deliberând asupra recursului de față, constată:
Prin contestația înregistrată la Tribunalul Iași sub nr._ /13.03.2012, S. C. Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere, în numele și pentru reclamanta C. A., a chemat în judecată pe pârâta C. de P. Sectorială a Ministerului Administrației și Internelor, solicitând, în principal:
1.anularea Deciziei nr._ de revizuire a pensiei din data de 12.12.2011, emisă în baza OUG 1/2011 de C. de P. Sectorială a Administrației și Internelor;
2.menținerea Deciziei de pensionare nr._ din data de 11.02.2009 privind calcularea pensiei de serviciu, stabilită în temeiul dispozițiilor Legii nr. 164/2001;
3.obligarea pârâților la plata diferenței dintre pensia de serviciu stabilită conform Legii nr.164/2001 (în continuare „pensie inițială”) și pensia revizuită de la data de 12.12.2011 și până la repunerea în plată a pensiei inițiale;
4.obligarea pârâților la plata dobânzii legale aferentă sumelor reprezentând diferența dintre cele două decizii, dobândă calculată până la data plății efective a pensiei inițiale;
5.obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În subsidiar, s-a contestat decizia de revizuire ca urmare a aplicării greșite a dispozițiilor legale în vigoare, fiindu-i desființat în mod nejustificat statutul de militar în rezervă.
În motivarea acțiunii s-a arătat că membrii SCMD au avut calitatea de militari, polițiști, funcționari speciali (cadre militare), în prezent fiind beneficiari ai pensiilor de stat aferente activității desfășurate, vechimii și gradului avut, conform deciziilor de pensionare anexate. Prin deciziile contestate prin prezenta acțiune, s-a dispus în mod netemeinic și nelegal revizuirea pensiilor de care beneficiază membrii sindicatului, producându-se o diminuare nejustificată a cuantumului acestora și, implicit, a patrimoniului lor. Cadrele militare sunt singura categorie profesională care are statuată obligația sacrificiului suprem pentru țară, obligația de a se jertfi pentru apărarea integrității României, pentru apărarea celorlalte categorii sociale (art. 8 alin. 1 lit. a din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare). De asemenea, cadrele militare sunt în serviciul națiunii și dobândesc grade militare care pot fi pierdute numai în condițiile legii (degradarea militară). În măsura în care se va admite recalcularea pensiilor, conform dispozițiilor OUG nr. 1/2011 cu modificările ulterioare se va realiza o degradare a militarilor, cu încălcarea clară a dispozițiilor legale.
Pensia militarului este o contraprestație pentru sacrificiul pe care acesta este obligat să-l facă atât timp cat este cadru militar activ sau rezervist, pentru privațiunile la care a fost supus de-a lungul timpului, dar și o contraprestație pentru soțul care a fost obligat să își abandoneze slujbele pentru a-l urma pe militar.
De asemenea, faptul că nu există carnete de muncă, iar adeverințele cu veniturile militarilor sunt aproape imposibil de reconstituit la întreaga valoare a câștigurilor, ceea ce încalcă în mod fundamental dreptul la proprietate, creează un tratament discriminatoriu față de personalul civil, care își poate valorifica toate câștigurile prin existența carnetelor de muncă.
Astfel, se creează o discriminare, pe de o parte între cadrele militare active care au lucrat într-o singură unitate și deci au putut prezenta adeverințele cu veniturile realizate, și celelalte cadre militare care nu mai pot prezenta astfel de adeverințe.
De asemenea, se creează o discriminare și între cadrele militare și personalul civil, inclusiv cel încadrat în unitățile militare, personalul civil putându-și valorifica toate veniturile ca urmare a existenței carnetului de muncă, document oficial prin care se atestă, printre altele, și veniturile realizate.
Nu în ultimul rând se creează o discriminare între cadrele militare și magistrați care, deși au avut aceleași privațiuni, cei din urmă beneficiază prin lege de un mod de calcul al pensiei mult mai favorabil (procent din salariul avut).
De asemenea, prin recalcularea pensiilor se încalcă principiul dreptului câștigat, deoarece pe parcursul anilor în care au fost militari activi au câștigat dreptul de a beneficia de sistemul de pensii sub imperiul căruia și-au desfășurat activitatea.
Consideră că acest drept a fost câștigat prin suportarea regimului militar, prin suportarea privațiunilor specifice acestui sistem, prin renunțarea la orice altă activitate aducătoare de venit, prin renunțarea partenerilor lor de viață la slujbele lor pentru a-i urma acolo unde au fost dislocați în vederea îndeplinirii unor misiuni pentru apărarea patriei, chiar cu prețul vieții lor.
Deciziile contestate și implicit procesul de recalculare a pensiilor sunt nelegale raportat la dispozițiile Constituției României, ale dreptului comun cât și ale legislației europene în materie.
A invocat jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (V. Gend en Loos, Amministrazione dellefinanze dello Stato/Simmenthal, C -106/77).
S-a mai susținut că prin aplicarea dispozițiilor OUG 1/2011 și a normelor de aplicare ale acesteia se încalcă dreptul de proprietate, consacrat de Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 17, și Convenția Europeană, art. 1 Protocolul 1.
Astfel, a arătat reclamanta, recent, Curtea Europeană a subliniat că și dacă statele contractante nu au obligația formală de a încorpora Convenția și protocoalele adiționale în ordinea internă de drept, din principiul subsidiarității rezultă că jurisdicțiile naționale au obligația să interpreteze și să aplice înseși normele lor de drept intern în conformitate cu dispozițiile Convenției, iar Curtea este competentă să verifice dacă modul în care este interpretat și aplicat dreptul intern produce efecte compatibile cu principiile Convenției din care face parte integrantă și jurispridența instanței europene (Hotătârea din 30 mai 2000 – Carbonara .; Hotărârea din 22 martie 2001 – Streletz, Kessler și Krenz vs. Germania.
Reclamanta a mai arătat că, în ceea ce privește drepturile de creanță, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și fosta Comisie au decis că acestea constituie un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă Reclamanta poate pretinde că a avut cel puțin o „speranță legitimă” de a-l vedea concretizat( Hotărârea din 20 nov. 1995 – Pressos Compania Naviera SA vs. Belgia; Hotărârea din 20 nov. 2005 – M. de Napoles-Pocheco vs. Belgia; Hotărârea din 4 iulie 1978 – A.B. and Company AS vs. Germania; Hotărârea din 9 septembrie 1998 – Lenzing AC vs. Rouyane-Uni, Hotărârea din 28 septembrie 2004-Kopecky vs. Slovacia, Hotărârea din 8 ianuarie 2008 Naanyan . etc.
A mai invocat cauza Gaygusuz v. Austria (Hotărârea din 16 septembrie 1996, nr._/90), cauza Buchen v. Cehia (Hotărârea nr._/97, Buchen v. Cehia, Hotărarea Stec .-Uni), Hotărârea din 12 octombrie 2004, Kjartan Asmundsson versus Islanda (_/00), cauza Muller contra Austria (Cauza Muller c. Austriei, 1972), Cauza Pravednaya vs. Rusia (Cererea nr._, Hotărârea din 18 nov. 2004), Hotărârea dată în cauza Pressos Compania Naviera SA și altii c. Belgia, Hotărarea din 18 februarie 2009, dată în cauza Andrejeva contra Letoniei.
De asemenea, reclamanta a arătat că trebuie reținut că, în materie de prestații sociale, Comisia a statuat în sensul că plata unor contribuții la sistemul de securitate socială poate, în anumite condiții, să ducă la nașterea unui drept protejat de art. 1, adică dreptul de a beneficia la un anumit moment de avantajele conferite de acest sistem. Numai că, pentru ca un asemenea drept să se nască și, deci, să fie recunoscut trebuie ca cel interesat să îndeplinească acele condiții care sunt prevăzute de legislația naționala în materie (X. c/ltaliei).
Reclamanta consideră că este evident ca dreptul membrilor SCMD era născut la momentul la care i s-au stabilit inițial drepturile privitoare la pensie, fiind întrunite condițiile Legii nr. 164/2001.
Pensia membrilor SCMD la care aceștia au dreptul ca urmare a muncii prestate, reprezintă un „bun" în sensul art. l alin. 1 din Primul protocol adițional la Convenție.
După cum a decis, cu valoare de principiu, fosta Comisie, o privare de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă cu normele de drept intern și să respecte un raport de proporționalitate între mijloacele folosite, în scopul vizat, privarea de proprietate trebuie să menajeze un just echilibru între exigențele de interes general și imperativele fundamentale ale individului, în special prin indemnizarea rezonabilă și proporțională a valorii bunului, acordată titularului acestuia ( Comisia EDH, 15 ianuarie 1998, nr._/92, X c/ltalia).
Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor și H.G. 735/2010 privind metodologia de recalculare a categoriilor de pensii de serviciu prevăzute la art. 1 lit. c) — h) din OUG 1/2011 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, îndeplinesc condițiile menționate anterior, fiind un act normativ accesibil, precis și previzibil în sensul jurisprudența CEDO.
Reclamanta a mai arătat că, potrivit expunerii de motive a OUG 1/2011, adoptarea acesteia s-a impus în vederea respectării angajamentelor asumate de România prin semnarea acordurilor de împrumut cu organismele financiare internaționale, acorduri absolut necesare pentru stabilitatea economică a României, ca o măsură cu caracter excepțional, prin care să se continue eforturile de reducere a cheltuielilor bugetare și în anul 2010, apreciindu-se că „diminuarea dezechilibrelor existente și menținerea deficitului bugetar în limite sustenabile creează premisele relansării economice", măsura fiind necesară și pentru „menținerea acordurilor cu organismele financiare internaționale".
În aceeași expunere s-a arătat că "apariția unor sisteme speciale de pensii publice care au introdus o . privilegii și tratamente favorabile unor categorii profesionale, a condus la crearea unui decalaj uriaș între cea mai mare și cea mai mică pensie plătită de stat" iar „existența unor acte normative care reglementează organizarea și funcționarea diferitelor sisteme de pensii de tip public în prezent, îngreunează în mod evident funcționarea sistemului de pensii".
Reclamanta a considerat că și această condiție este aparent îndeplinită, având în vedere faptul că stabilitatea economică a țării și apărarea siguranței naționale sunt noțiuni care se circumscriu celor de „scop legitim de interes general" și de „cauză de utilitate publică".
Ingerința este proporțională cu scopul legitim urmărit dacă s-a menținut un just echilibru între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.
Cu privire la posibilitatea controlului de proporționalitate, trebuie s-a susținut faptul că instanța de contencios european a drepturilor omului a statuat că o reglementare a folosinței bunurilor care urmărește un interes general poate constitui o încălcare a art. 1 Protocolul nr. 1 datorită disproporționalității, consacrând principiul unui real echilibru de proporționalitate pentru măsurile restrictive de proprietate, începând cu hotărârea din 29 aprilie 1999 ( CEDO - Marea Camera, Chassagnou și alții împotriva Franței, paragr. 85) și confirmată ulterior printr-o jurisprudență constantă (Hotărârea din 28 iulie 1999 Immobiliare Saffi împotriva Italiei, paragraf 59, Luordo împotriva Italiei, paragraf 78).
În jurisprudența sa (Pressos Compania Naviera SA și alții c. Belgia (paragraful 38; Sfintele Mănăstiri împotriva. Greciei, hotărârea din 09 decembrie 1994, . nr.301 A, p.23 si paragraf 38, Hotărârea din 21 iulie 2005 în Cauza S. și alții împotriva României etc.) Curtea a reținut că o interferență cu respectarea bunurilor trebuie să respecte un echilibru just între cerințele interesului general al comunității și cerințele de protecție individuală a drepturilor fundamentale. Preocuparea pentru realizarea acestui echilibru se reflectă în structura articolului 1, astfel că trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit".
În aceste condiții, trebuie determinat dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar și dacă această măsură nu obligă Reclamanta să suporte o sarcină disproporționată, situație în care trebuie să se ia în considerare modalitățile de compensare prevăzute de legislația națională.
În aceasta privință, Curtea a statuat deja că, fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă și că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în împrejurări excepționale (Cauza Ex-regele Greciei și alții împotriva Greciei, Cererea nr. 25.701/94, paragraful 89; cauza Broniowski împotriva Poloniei, Cererea nr. 31.443/96, paragraful 176). Obligația de indemnizare a proprietarului este o cerință, chiar dacă este de creați jurisprudențială, impusă de convenție pentru ca o privare de proprietate să nu înfrângă dispozițiile de protecție institute de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Potrivit statuărilor instanței de contencios european a drepturilor omului, dacă o reformă radicală a sistemului politic și economic al unei țări sau situația sa financiară poate justifica, în principiu, limitări draconice ale despăgubirilor, atare circumstanțe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Convenție, cum ar fi, de exemplu, principiul legalității și cel al autorității și efectivității puterii judecătorești (cauza Broniowski împotriva Poloniei, paragrafele 175, 183 și 184).
Cu atât mai mult, absența totală a despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar în context excepțional, în prezența unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin Convenție ( Hotărârea din 21 iulie 2005 în Cauza S. și alții împotriva României, publicată în M. Of. nr. 99 din 2 februarie 2006, paragraful 53).
Privarea de proprietate impune statului obligația de a despăgubi pe proprietar, pentru că, fără plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea ar constitui o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale, înscris de art. 1 din Protocolul nr. 1. Imposibilitatea de a obține, fie și o despăgubire parțială, dar adecvată, în ipoteza unei privări de proprietate constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecției acestui drept și asigurarea realizării unor imperative de ordin general care, eventual, au impus-o (Akdivar și alții împotriva Turciei, cererea nr._/93, hotărârea din 16 septembrie 1996, Yagtzilar și alții împotriva Greciei, nr._/98, paragraful 40, J. împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2008 paragraful 30).
S-a mai susținut că OUG 1/2011 nu oferă membrilor SCMD posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză. Lipsa totală a despăgubirilor nu se poate justifica, avându-se în vedere circumstanțele speței, cu atât mai mult cu cât nici o circumstanță excepțională nu a fost invocată de Guvern.
În cuprinsul O.U.G. 1/2011, a fost justificată necesitatea luării acestei măsuri, dar nu și lipsa totală a despăgubirilor.
Reclamanta a considerat astfel că lipsa totală a despăgubirilor a impus membrilor SCMD o sarcină disproporționate și excesivă, incompatibila cu dreptul său de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Reducerea pensiei membrilor SCMD, ca urmare a recalculării și imposibilitatea acestora de a-și mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea, în defavoarea pensionarilor, beneficiari ai pensiilor stabilite prin acte normative speciale, a justului echilibru ce trebuie păstrat între protecția proprietății și cerințele interesului general.
Procedându-se în acest fel, s-a adus atingere chiar substanței dreptului de proprietate al Reclamantei, atingere care, în concepția instanțelor europene este incompatibilă cu dispozițiile art. l din Protocolul nr. l la Convenție.
De asemenea, interesul public urmărit, respectiv asigurarea unui sistem unitar de pensii, încalcă principiul proporționalității consacrat de jurisprudența CEDO, prin aceea ca rupe justul echilibru ce trebuie păstrat între protecția proprietății și cerințele interesului general prin privarea membrilor SCMD de dreptul de a beneficia de pensie în suma garantată de dispozițiile legii speciale, respectiv a Legii nr. 164/2001.
În acest sens, a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Hotărârea din 18 noiembrie 2004 - PRAVEDNAYA c. Rusia -paragrafele 40-41): „Curtea consideră că prin privarea membrilor SCMD de dreptul de a beneficia de pensie în suma garantată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, statul a rupt echilibru corect între interesele aflate în joc" (Pressos Compania Naviera SA si alții c. Belgia, hotărârea din 20 noiembrie 1995, ., nr. 332 § 43).
S-au invocat Deciziile nr.120/15.02.2007 și nr. 871/25.06.2010 ale Curții Constituționale, susținându-se că, într-o altă decizie, referitoare la o categorie de pensii speciale, Curtea Constituțională a României a reținut faptul că instituirea unei pensii speciale nu reprezintă un privilegiu, ci este justificată în mod obiectiv, constituind o compensație parțială a inconvenientelor ce au rezultat din rigoarea statutului special.
Toată această jurisprudență a Curții Constituționale arată, fără echivoc, că privarea membrilor SCMD de dreptul de a beneficia de pensie în suma garantată de dispozițiile legii speciale, este lipsită de proporționalitate, rupând astfel echilibrul just dintre interesele acesteia și interesul general.
Tot în ceea ce privește lipsa proporționalității ingerinței, nu poate fi reținut nici eventualul argument conform căruia pensiile de serviciu trebuie recalculate, deoarece pensiile de serviciu sunt compuse din două elemente, indiferent de modul de calcul specific stabilit de prevederile legilor speciale, și anume: pensia contributivă și un supliment din partea statului care, prin adunarea cu pensia contributivă, să reflecte cuantumul pensiei de serviciu stabilit în legea specială, iar partea care depășește cuantumul suportat din bugetul asigurărilor sociale de stat, se suporta din bugetul de Stat.
Astfel, în privința aplicabilității dispozițiilor din Protocolul nr. 1 privitor la prestațiile sociale, începând cu decizia privitoare la admisibilitatea cererii din 6 iulie 3005 pronunțată în Cauza Stec .-Uni, urmată de jurisprudența constantă în materie, instanța europeană a renunțat la distincția între prestații contributive și prestații necontributive și a statuat în sensul că, atunci când un stat contractant a instaurat un anumit regim de pensii, drepturile și interesele individuale ale celor cuprinși în acest sistem intră sub imperiul dispoziției analizate, independent de plata unor contribuții de către aceștia, ori de modul la care sunt reglementate fondurile de pensii (Reveliotis contra Greciei din 4 decembrie 2008, paragraful 27, Andrejeva vs. Letonia din 18 febr. 2009 – paragr. 76).
Reclamanta a mai considerat că, prin recalcularea pensiilor, se creează o discriminare între cadrele militare și personalul civil, inclusiv cel încadrat în unitățile militare, personalul civil putându-și valorifica toate veniturile ca urmare a existenței carnetului de muncă, document oficial prin care se atestă, printre altele, și veniturile realizate.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o diferență de tratament în situații similare constituie o discriminare în sensul articolului 14 din Convenție dacă nu are o justificare rezonabilă și obiectivă și nu urmărește un scop legitim (Willis c. Marii Britanii, Hotărârea din 11 iunie 2002, paragraf 48).
Pe de altă parte, lista pe care o cuprinde articolul 14 are un caracter exemplificativ și nu limitativ (Hotărârea din 28 noiembrie 1984, Engel și alții c. Țărilor de Jos, Hotărârea din 8 iunie 1976, paragraf 72 și Rasmussen contra Danemarcei, paragraf 34).
Reclamanta a mai arătat că pensiile cadrelor militare se recalculează utilizându-se algoritmul sistemului public de pensii. Ca idee centrală, pensia publică se calculează avându-se în vedere veniturile obținute de contribuabil în fiecare lună.
Pentru personalul civil, aceste venituri sunt demonstrate prin carnetele de muncă, întocmite conform art. l alin. l al Decretului nr. 92/1976: „Carnetul de muncă este actul oficial prin care se dovedește vechime în muncă, vechimea neîntreruptă în muncă, vechimea neîntreruptă în aceeași unitate, vechimea în funcție, meserie sau specialitate, timpul lucrat în locuri de muncă cu condiții deosebite, retribuția tarifară de încadrare și alte drepturi ce se includ în aceasta".
Cadrele militare nu au avut cărți de muncă, actul oficial prin care se dovedește vechimea în serviciul militar și funcțiile îndeplinite de cadrele militare este fișa matricolă. Fișa matricolă nu cuprinde și salariile avute de cadrul militar. Salariile militarilor se pot regăsi numai în statele de plată, iar acestea se găsesc la unitățile militare unde au lucrat (inclusiv pe șantierele naționale unde au fost înființate unități militare) și acestea sunt foarte multe.
După 1990, cea mai mare parte din aceste șantiere s-au desființat, documentele acestora fiind trimise la arhive.
În situația în care aceste arhive mai există (deoarece foarte multe arhive s-au pierdut, prin incendiere, inundare sau pur și simplu abandonare), refacerea/eliberarea acestor adeverințe riguros, exact, ar reprezenta o muncă foarte anevoioasă și care necesită enorm de mult, fără a avea certitudinea reconstituirii cu precizie a evoluției veniturilor acestora.
În măsura în care pentru personalul civil au fost eliberate carnete de muncă în temeiul Decretului nr. 92/1976 privind carnetele de muncă, în care au fost consemnate toate veniturile obținute de acesta de-a lungul timpului, venituri care stau la baza calculării cuantumului pensiei, iar pentru cadrele militare nu s-au întocmit aceste cărți de muncă care ar evidenția cu exactitate veniturile acestora de-a lungul timpului, a considerat Reclamanta că este vorba despre o deosebire de tratament fără o justificare obiectivă.
Cadrele militare sunt dezavantajate prin faptul că nu au avut carnete de muncă și nu își pot reconstitui veniturile în vederea calculării a pensiei conform algoritmului utilizat de O.U.G. 1/2011, în vreme ce personalul civil s-a bucurat de regimul carnetelor de muncă, astfel încât cuantumul pensiei acestora va reflecta cu fidelitate veniturile obținute de-a lungul timpului.
Măsura privind recalcularea pensiilor stabilite prin legi speciale, aflate în plată la data introducerii sistemului unitar de pensii publice, nu se poate face decât prin încălcarea principiului neretroactivității legii, prevăzut la art. 15 alin. (2) din Constituția României. A invocat în acest sens Deciziile nr. 9/1994 și nr. 830/2008 ale Curții Constituționale.
De asemenea, a susținut reclamanta, Curtea Constituțională a sancționat în numeroase rânduri (Deciziile nr. 6/1993, 22/1993, 9/1994, 62/1995, 72/1995, 73/1995, 81/1995, 101/1995, 35/1996, 96/1996, 20/2000, 46/2002, 375/2005, 57/2006, 120/2007, 830/2008), prin constatarea neconstitutionalității dispozițiilor legale cu privire la care a fost sesizată, încălcarea principiului neretroactivității legii, contribuind, totodată, la definirea lui.
Cu toate acestea, legiuitorul a adoptat OUG 1/2011, încălcând acest principiu constituțional al neretroactivității legii.
Reclamanta a mai susținut că prin recalcularea pensiilor se încalcă principiul drepturilor câștigate. Chiar dacă nu are o consacrare legală, acest principiu are o construcție jurisprudențială.
Astfel, în practica Curții de Justiție a Uniunii Europene (Cauzele Saieva v. Caisse de compensation des allocations familiales - 32/76 și M. Viva v. Fonds N. de Retraite des Ouvriers Mineurs - 83/87) cu privire la drepturile câștigate, aceasta precizează: "dacă prestațiile acordate în temeiul regulamentului vechi sunt mai favorabile decât cele plătite în conformitate cu regulamentul nou, acestea nu trebuie să fie reduse” (Cauzele Saieva v. Caisse de compensation des allocations familiales – 32/76 și M. Viva v. Fonds N. de Retraite des Ouvriers Mineurs – 83/87).
În ceea ce-l privește pe reclamant, acesta a apreciat că a câștigat aceste drepturi din desfășurarea activității ca militar activ.
Astfel, pensiile aflate în plată constituie drepturi legal câștigate și nu pot fi afectate prin recalculare, care prin efectele ei ar constitui implicit o aplicare retroactivă a legii, orice nouă reglementare aplicându-se numai pe viitor, adică pensiilor stabilite după data intrării în vigoare a acesteia.
A mai susținut reclamanta că prin decizia contestată se realizează o degradare militară și eliminarea statutului său de militar în rezervă. În acest sens, a invocat dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind statului polițistului, art. 6 alin. (4) din H.G. nr. 735/2010.
Așadar, deși reclamanta a desfășurat activitate și a obținut venituri diferențiate în funcție de pregătire, de gradul pe care avut, de meritele recunoscute prin decorare, la stabilirea cuantumului pensiei urmează să fie luate în considerare doar salariul mediu brut pe economie pentru perioadele respective.
Prin această modalitate de calcul, militarii în rezervă sunt degradați fără a avea nici o vină, deoarece în lipsa carnetelor de muncă ce ar fi putut evidenția veniturile lunare obținute, nici unul din documentele necesare dovedirii veniturilor nu se afla în posesia lor, statul, prin unitățile de poliție, fiind gestionarul acestor documente.
Calculul pensiei la salariul mediu brut pe economie reprezintă, pentru o parte dintre militari, o degradare, deoarece sunt asimilați persoanelor cu grade inferioare care se bucură de același venit ca și cei cu grade superioare.
Intimata C. de P. Sectorială a Ministerului Administrației și Internelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii.
Prin sentința civilă nr. 2580/22.10.2012, Tribunalul Iași a respins contestația formulată de S. C. Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere, în numele și pentru contestatoarea C. A., în contradictoriu cu intimata C. de P. Sectorială a Ministerului Administrației și Internelor.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
C. A., are calitatea de soție a unui fost cadru militar (comisar șef de poliție C. L.) și beneficiarul unei pensii de serviciu (de urmaș) acordată conform Legii nr. 164/2001. Diferența dintre cuantumul pensiei de serviciu, calculate conform Legii nr. 164/2001 și cel al pensiei de asigurări sociale, stabilite conform Legii nr. 19/2000, a fost plătită de la bugetul de stat.
Legea nr. 119/2010 a abrogat mai multe categorii de pensii speciale, printre care și pe cel al pensiilor militarilor.
În baza Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, pensiile militarilor au fost recalculate în funcție de vârsta la momentul pensionării, durata și cuantumul cotizației la fondul de pensii. De asemenea, durata serviciului militar a fost asimilată cu perioadele de contribuție conform reglementărilor legale. Prin O.U.G. nr. 1/2011 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniți din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională s-au introdus elemente noi în tehnica de calcul a pensiilor și a fost prelungit termenul de punere în aplicare a noului sistem de pensii.
Ca urmare, a fost emisă decizia de revizuire a pensiei nr._/12.12.2011 privind acordarea pensiei pentru munca depusă și limita de vârstă prin care s-a recalculat pensia Reclamantei prin determinarea punctajului mediu anual și a cuantumului, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare, precum și Hotărârea nr. 885/16.02.2012 a Comisiei de Contestații, prin care se respinge contestația formulată, menținându-se decizia de mai sus.
În drept, instanța de fond a apreciat că statuările cuprinse în deciziile nr. 871/25.06.2010 și 873/25.06.2010 ale Curții Constituționale date în cadrul controlului obiectiv realizat de către instanța de contencios constituțional în privința compatibilității dintre Legea nr. 119/2010 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, nu exclud posibilitatea instanței judecătorești de a efectua o analiză nemijlocită, directă, de convenționalitate, raportată la situația particulară a speței.
În lumina prevederilor art. 20 din Constituția României, judecătorul național poate să constate inaplicabilitatea unei norme juridice adoptate de legiuitorul intern, în măsura în care, prin aplicarea normei interne, s-ar atinge un drept fundamental consacrat printr-un tratat internațional la care România este parte.
Altfel spus, judecătorul național este cel care stabilește dacă, într-un caz concret, aplicarea legii interne produce efecte contrare tratatului internațional, raportat la circumstanțele de fapt ale cauzei.
Față de dispozițiile art. 20 din Constituție, tribunalul a reținut, având în vedere și considerentele deciziei nr. 29/2011 a ÎCCJ, prin care s-au soluționat recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de colegiile de conducere ale Curților de Apel B., Cluj, C. și G. privind aplicarea dispozițiilor Legii nr. 119/2010, raportat la art. 20 alin. (2) din Constituție, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și art. 14 din Convenție, referitoare la recalcularea pensiilor prevăzute de art. 1 din lege, decizie obligatorie potrivit art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă, că judecătorul național poate să constate inaplicabilitatea unei norme juridice adoptate de legiuitorul intern, în măsura în care, prin aplicarea normei interne, s-ar atinge un drept fundamental consacrat printr-un tratat internațional la care România este parte.
Prin urmare, se va examina dacă aplicarea Legii nr.119/2010 și OUG 1/2011 a condus la încălcarea dreptului fundamental de proprietate al Reclamantei, drept consacrat de art. 1 din Primul Protocol la CEDO.
Potrivit art. 1 din Primul Protocol la CEDO, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.
Pentru a se stabili dacă recalcularea și ulterior revizuirea conform legii, a pensiei de serviciu a Reclamantei produce efecte contrare art. 1 din Primul Protocol la CEDO, este necesar, în primul rând, să se constate că pensia de serviciu este un „bun”, deci face obiectul protecției instituite de acest text.
În cadrul evaluării de convenționalitate, în sensul de a stabili dacă recalcularea și ulterior revizuirea, conform legii, a pensiei de serviciu a intimatului a produs efecte contrare art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, prima instanță a avut în vedere principiile jurisprudențiale (în sensul de reguli de drept) care se desprind din decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29/12.12.2011 prin care a fost respins recursul în interesul legii privind aplicarea dispozițiilor Legii nr. 119/2010, raportat la art. 20 alin. 2 din Constituție, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și art. 14 din Convenție, referitoare la recalcularea pensiilor prevăzute de art. 1 din lege, obligatorie potrivit art. 330 ind. 7 alin. 4 Cod procedură civilă.
Statuările consacrate prin decizia enunțată se întemeiază, în esență, pe considerentul că analiza în concret a raportului de proporționalitate nu poate fi realizată pe calea recursului în interesul legii, întrucât ar excede obiectului acestuia și competențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul în interesul legii nefiind un recurs național în convenționalitate.
Decizia evocată este dată în cadrul unei sesizări cu recurs în interesul legii – principalul mecanism a unificare a practicii judiciare – iar puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta.
Sensul noțiunii de „bun” va fi desprins numai din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța națională nefiind abilitată ca, în conformitate cu propria interpretare, să lărgească sau să restrângă sfera „bunurilor” care fac obiectul protecției instituite prin art. 1 din Primul Protocol la CEDO.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că noțiunea de „bun” nu se limitează la proprietatea unor bunuri corporale, ci are în vedere și alte valori patrimoniale, inclusiv pensiile de serviciu, așa cum a reținut și prima instanță. Pensiile de serviciu reprezintă un „interes patrimonial” ce intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atât sub aspectul părții contributive (partea achitată de la bugetul asigurărilor sociale de stat), cât și sub aspectul părții necontributive (care se suportă de la bugetul de stat). În acest sens, este jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Stec ș.a. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din 12 aprilie 2006, Cauza Rasmussen împotriva Poloniei din 28 aprilie 2009 (§ 71), Cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei din 12 octombrie 2004 (§ 39) etc.
De asemenea, prima instanță a reținut că, prin Legea 119/2010, OUG 1/2011 și, ulterior, OUG nr. 59/2011, titularii de pensii speciale au devenit titulari de pensii de asigurări sociale de stat, consecința principală fiind diminuarea cuantumului pensiei până la limita corespunzătoare unui beneficiu contributiv, statul suprimând achitarea părții necontributive (suportată până atunci de la bugetul de stat), reprezintă o „ingerință” din perspectiva respectării dreptului de proprietate al intimatului, în raport cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Sub acest aspect este avută în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Rasmussen împotriva Poloniei din 28 aprilie 2009 (§ 71), Cauza Aizpurua Ortiz ș.a. împotriva Spaniei din 2 februarie 2010 (§ 48), Cauza Kjartan Asmundssen împotriva Islandei din 12 octombrie 2004 (§ 39 și 40).
Însă „ingerința” va fi analizată numai din perspectiva „dreptului la respectarea bunurilor” (regula generală și, totodată, prima normă din art. 1 din Protocolul nr. 1) și nu ca o încălcare de tipul „privării de proprietate”(cea de-a doua normă din același text), această concluzie se desprinzându-se și din cuprinsul deciziei nr. 29/2011 a ÎCCJ.
Astfel, pentru ca ingerința statului, din perspectiva dreptului Reclamantei la respectarea pensiei de serviciu, să nu conducă la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, aceasta trebuie să fie legală, să urmărească un scop legitim și să respecte un rezonabil raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit a fi realizat.
Instanța de fond a apreciat că ingerința este legală, întrucât este reglementată de Legea nr.119/2010 și OUG 1/2011 și urmărește un „scop legitim”, de utilitate publică, în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, Cauza Wieczorek împotriva Poloniei din 8 decembrie 2009, § 59), constând în necesitatea reformării sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechităților existente în sistem și, nu în ultimul rând, situația de criză economică și financiară cu care se confruntă statul, deci atât bugetul de stat, cât și cel de asigurări sociale.
În ceea ce privește testul de proporționalitate, s-a reținut că, în cazul Reclamantei, mijlocul utilizat pentru atingerea acestui scop legitim a fost cel al recalculării și revizuirii pensiei speciale, cu consecința reducerii cuantumului ei.
Așa cum s-a reținut în mod constant în cele mai recente Decizii CEDO, date chiar în cauze în care sunt părți cetățeni români și Statul Român și care privesc pensiile speciale (Cauza C. A. și alții c. României, cauza Tivodar și alții), statul se bucură de o marjă de apreciere destul de largă atunci când este vorba de reglementarea politicii lor sociale. De asemenea, Curtea consideră că autoritățile naționale sunt cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai potrivite pentru a atinge acest obiectiv, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepția cazului în care sunt lipsite de un temei rezonabil.
Prin Decizia cu privire la cererea nr._/11 introdusă de C. A. și alții împotriva României, publicată în M.O. nr. 586/16.VIII.2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că pretinsa diminuare a pensiilor reclamanților a reprezentat o modalitate de a integra aceste pensii în sistemul unitar prevăzut de Legea nr. 263/2010 și consideră că motivele invocate pentru adoptarea acestei legi nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporționate.
În analiza raportului de proporționalitate, judecătorul național nu poate avea în vedere decât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în plângerile vizând încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, în care Curtea însăși a analizat tipurile de „ingerințe” în dreptul la respectarea bunurilor prin măsuri legislative adoptate de stat în prestațiile de asigurări sociale și prin care s-a reținut că nu se poate recurge la specia proximă (încălcări ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional de tipul privării de proprietate), ori la alte cauze prin care au fost reclamate încălcări ale altor drepturilor fundamentale.
Instanța de fond a avut în vedere, așa cum a stabilit ICCJ prin decizia pronunțată în recursul în interesul legii nr. 29/2011, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Hasani împotriva Croației - decizie de admisibilitate din 30 septembrie 2010, Cauza Rasmussen împotriva Poloniei, Cauza Banfield împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din 18 octombrie 2005, Cauza Callejas împotriva Spaniei din 18 iunie 2002 - decizie asupra admisibilității, Cauza Maggio ș.a. împotriva Italiei din 31 mai 2011, Cauza Moskal împotriva Poloniei din 15 septembrie 2009, Cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei), în cauze în care statele contractante au adoptat măsuri legislative prin care au suprimat sau au limitat, pentru viitor, plata unor pensii speciale sau a altor beneficii sociale aflate în plată.
Din jurisprudența CEDO, se poate reține că raportul de proporționalitate este compromis numai dacă Reclamanta suportă o sarcină individuală excesivă, exorbitantă, care excede marjei de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica sa socială (marjă care, în acest domeniu, este una extensivă); asemenea concluzii au fost stabilite, de exemplu, când Reclamanta a fost lipsit total de respectivul beneficiu social ori când acestuia i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență, și nu prin raportare procentuală a diminuării cuantumului pensiei, așa cum solicită Reclamanta.
În ansamblul circumstanțelor obiective de analiză a testului de proporționalitate se includ criterii precum pensia medie lunară, indemnizația socială pentru pensionari, toate raportate la circumstanțele particulare ale cauzei, așa cum rezultă din decizia 29/2011 a ÎCCJ.
Tribunalul a constatat că, în prezenta cauză, reclamanta nu a fost lipsit total de pensie și nici nu i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență. În condițiile în care, în România, pensia medie de asigurări sociale de stat pentru limită de vârstă în luna iulie 2011 a fost de 901 lei, conform datelor statistice prezentate de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, eliminarea componentei necontributive a pensiei de serviciu (suportate până atunci de la bugetul de stat) și menținerea componentei contributive a pensiei de serviciu (suportate de la bugetul asigurărilor sociale de stat), în cuantum de 1990 lei în prezent, nu a impus reclamantei o sarcină excesivă, exorbitantă, cu atât mai mult cu cât pensia de serviciu anterioară, din anul 2009, era de 1768 lei.
De altfel, reclamanta nu a invocat în contestație vreo circumstanță cu adevărat excepțională care să conducă la concluzia încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, fiind de observat și împrejurarea că partea contributivă a pensiei sale de serviciu nu a fost în nici un fel afectată de recalcularea operată, fiind suprimată doar componenta necontributivă, suplimentul la pensie, care era acoperit integral de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj de care a beneficiat.
În acest sens, este de menționat si decizia de respingere pronunțată recent de CEDO în cauza nr._/11 - A. M. F. s.a. contra României, în plângerea având ca obiect tocmai reducerea pensiilor speciale ca urmare a aplicării Legii 119/2010. Prin această decizie, ca și prin Decizia dată în Cauza A. c. România, Curtea a concluzionat că măsurile criticate de reclamante (respectiv reducerea pensiilor ca urmare a aplicării Legii 119/2010) - nu le-a făcut să suporte o sarcină disproporționată si excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor și nu au fost discriminate în mod nejustificat, în comparație cu alți pensionari (par. 48).
În consecință, având în vedere că ingerința statului, din perspectiva dreptului contestatoareaui la respectarea pensiei de serviciu, a fost legală, a urmărit un scop legitim și a respectat un rezonabil raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit a fi realizat, instanța constată că, prin recalcularea și revizuirea pensiei Reclamantei conform dispozițiilor Legii 119/2010 și OUG 59/2011, nu se aduce atingere dreptului fundamental de proprietate consacrat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în Cauza C. A. și alții vs. România a reținut că reforma sistemului de pensii nu a avut efect retroactiv, că perioada serviciului militar a fost asimilată perioadelor de contribuție în sensul legii și că Reclamanta nu a pierdut pensia care îi era datorată în temeiul contribuțiilor la buget vărsate în timpul servicului militar, ci doar o parte din pensie care era susținută integral de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj de care Reclamanta beneficiase anterior datorită naturii profesiei.
Ca urmare, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de C. A. în contradictoriu cu pârâta C. de P. Sectorială a Ministerului Administrației și Internelor.
Împotriva acestei sentințe a declarat recursS. C. Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere, în numele și pentru contestatoarea C. A., considerând-o nelegală și netemeinică.
În motivarea recursului se susține că interpretarea dată celor două acte normative de către instanță este în contradicție atât cu conceptul de bunuri din prima parte a art. 1 din Protocolul 1, cât și cu actele normative interne. Reclamanta și-a legitimat acțiunea prin invocarea unei valori patrimoniale, având semnificația unui drept câștigat, recunoscut si exercitat de stat, în temeiul unei legi speciale, respectiv Legea 164/2001, lege suficient de clară și previzibilă la data pensionării, și care i-a permis să-și planifice acțiunile atât pe termen lung, cât și pe termen scurt, pentru sine și pentru familia sa, precum și să abordeze o anumită manieră de gestionare a bunurilor prezente și viitoare. Se impune a se recunoaște oricărei persoane o asemenea prerogativă, iar orice intervenție intempestivă a legiuitorului are, de cele mai multe ori, ca urmare afectarea substanței dreptului în partea sa cea mai importantă.
Se mai susține că, din conținutul Legii 164/2001, se poate observa că pensia de serviciu a militarilor ar fi constituită dintr-o parte contributivă și una necontributivă, adică un supliment, așa cum a reținut instanța de fond. Legea amintită nu a prevăzut niciodată faptul că pensia de serviciu, în întregul ei, ar fi un supliment condiționat de existența resurselor financiare din bugetul de stat.
Prin transformarea în pensie de asigurări sociale, pensiile de serviciu suferă diminuări din cele mai diverse, cuprinse în medie între 25% - 80%, ceea ce demonstrează că sarcinile impuse fiecărui pensionar nu pot fi considerate niciodată ca fiind egale.
Potrivit jurisprudenței CEDO, analiza sarcinii exorbitante se realizează punctual de la caz la caz, spre deosebire de analiza instanței de fond, care nu se apleacă asupra situației faptice a unei persoane care a fost lipsită spre exemplu de 70% din pensia ce a fost inițial stabilită pentru a se vedea dacă, in concreto, sarcina la care a fost supus Reclamanta a fost una exorbitantă și mult prea împovărătoare, într-un evident dezechilibru cu interesul public.
În realitate, din toate practica CEDO enunțată în cuprinsul acțiunii introductive, se poate concluziona că, convenția apară drepturi reale, iar nu drepturi iluzorii, după cum accesul la o instanță de judecată trebuie să fie unul efectiv, nu numai prin prisma permisiunii procedurii de sesizare, ci și prin analiza efectivă a pretențiilor formulate.
Prin aplicarea ideii de ingerință legală a statului în reglarea sistemului de pensii pe criterii așa zise de echitate socială, se poate spune că statul a garantat constituțional doar dreptul la pensie, nu și cuantumul acesteia, conferindu-se teoria că statul garantează dreptul la pensie în mod abstract, tinzându-se spre protejarea unor drepturi iluzorii, făcându-se abstracție de faptul că, în cazul pensiilor de serviciu, anumiți salariați au optat pentru a-și desfășura serviciul în anumite condiții și în considerarea răsplătirii constrângerilor și limitărilor ce au survenit în activitate.
Se mai susține în motivarea recursului că ignorarea cuantumului concret al pensiei echivalează practic cu inexistența raportului juridic, deoarece îl lipsește de unul dintre elementele constitutive, și anume obiectul. Mai mult decât atât, raportul juridic de drept dintre reclamant și stat a fost definitivat la momentul ieșirii la pensie și a emiterii primei decizii de pensionare, dată la care atât drepturile, cât și obligațiile părților, dar și conținutul lor concret a fost fixat clar și definitiv. În momentul care s-a constatat că au fost îndeplinite condițiile de pensionare, dreptul la pensie a devenit cert, cuantumul stabilit de legislația în vigoare la momentul emiterii deciziei născându-se obligația statului de a plăti acest cuantum al pensiei pe viitor, iar raportul juridic fiind definitiv fixat. Consideră că statul poate să modifice condițiile de pensionare oricând, până în preziua ieșirii la pensie a unei persoane, putând astfel să îngreuneze condițiile cu consecința amânării pensionării și realizării astfel a unei economii bugetare.
Mai motivează că dreptul la pensie este supus legii sub imperiul căreia s-a născut, adică legii aplicabile în momentul emiterii deciziei de pensionare, în caz contrar încălcându-se atât principiul neretroactivității legii civile în timp, cât și stabilitatea și certitudinea raportului juridic. Sub aspectul celor prezentate, consideră că ingerința nu este legală, așa cum a argumentat instanța de fond, respectiv nu este prevăzută de lege.
Consideră că scopul este unul ilegitim așa cum a fost el prezentat de legiuitor, acesta rezumându-se la a prezenta un scop general, fără a oferi însă și informațiile necesare pentru a se aprecia asupra realității acestui obiectiv, asupra necesitații luării măsurilor, asupra impactului pe care acestea îl vor avea. Este nelegitim acest scop, deoarece nu se indică cuantumul tuturor pensiilor aflate în plată, cuantumul pensiilor calificate ca "speciale", cuantumul bugetului asigurărilor sociale, al reducerii ce se vor realiza prin transformarea pensiilor de serviciu, numărul total al pensionarilor și, mai ales, de ce aceasta este singura măsura posibilă pentru echilibrarea bugetară.
Dacă măsurile de recalculare a pensiilor de serviciu ale anumitor categorii ale foștilor angajați din sectorul bugetar în sensul diminuării acestora sunt calificate ca având natura juridică a unor masuri cu caracter excepțional, atunci este cu totul evident că Legea 119/2010 nu se poate întemeia pe articolul 53 din Constituție, deoarece lipsește una dintre cele doua caracteristici esențiale, și anume caracterul temporar, limitat în timp, efectul recalculării pensiilor fiind unul definitiv, și nu temporar.
S-a mai motivat că nici cel de al treilea element al ingerinței nu a fost corect invocat, în sensul de a fi proporțional cu scopul legitim urmărit, deoarece desființarea pensiei de serviciu și înlocuirea acesteia cu o pensie de asigurări sociale echivalează cu imposibilitatea Reclamantei de a-și mai recupera vreodată diferența reprezentând sumele de bani rezultate din pensia de serviciu, ducând astfel la ruperea justului echilibru care trebuie păstrat între protecția dreptului de proprietate și cerințele interesului general (cauza Pravednia v. Rusia, Presos Compania v. Belgia). Povara măsurilor de reechilibrare a bugetului a fost suportată de o mică parte dintre pensionari, și anume doar de beneficiarii pensiilor de serviciu, adică de mai puțin de 10% din cele 4 milioane de pensionari, fără ca statul să ofere explicații pertinente cu privire la aceste alegeri.
Ca urmare, se solicită admiterea recursului și a acțiunii.
În drept, motivele de recurs se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 Cod proc.civ.
Intimata C. de P. Sectorială a Ministerului Administrației și Internelor nu a formulat întâmpinare.
În recurs nu s-au depus înscrisuri noi.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea de Apel constată că recursul declarat de S. C. Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere, în numele și pentru contestatoarea C. A., este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Contestatoarea C. A. a fost beneficiara unei pensii de serviciu – de urmaș - acordate conform Legii nr. 164/2001, în cuantum de 1768 lei, pensia sa fiind recalculată în baza Legii nr. 119/2010, și apoi revizuită în baza OUG 1/2011. Ca urmare, a fost emisă decizia de recalculare a pensiei nr._/27.12.2010, prin care s-a stabilit un cuantum brut de 1162 lei. Prin decizia nr._/12.12.2011, în prezent contestată, a fost revizuită pensia contestatoarei, cuantumul brut al acesteia fiind de 1990 lei.
Prin cererea de recurs se invocă, în esență, interpretarea greșită de către judecătorul fondului a actelor normative interne din perspectiva art. 1 Protocolul 1 și a jurisprudenței CEDO, susținându-se că interpretarea legii de către prima instanță a făcut să fie încălcate drepturile sale de pensie, care s-au născut la momentul ieșirii la pensie (dreptul la pensie fiind supus legii sub imperiul căreia s-a născut, adică legii aplicabile în momentul emiterii deciziei de pensionare), respectiv că scopul reducerii pensiilor nu a fost legitim și nu s-a respectat nici principiul proporționalității.
Ori, Curtea constată că prima instanță a făcut o analiză judicioasă a cauzei prin prisma art. 1 Protocolul 1 și a jurisprudenței CEDO.
În conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. 2 din Constituția României, prima instanță a examinat în mod nemijlocit, raportat la situația de fapt concretă a recurentei-contestatoare, beneficiară a unei pensii acordate potrivit Legii nr. 164/2001 în cuantum brut de 1768 lei, și a cărui pensie revizuită este în cuantum brut de 1990 lei, dacă aplicarea prevederilor Legii nr. 119/2010 și OUG nr. 1/2011 aduce atingere unui drept fundamental consacrat printr-un tratat internațional la care România este parte, respectiv dreptului de proprietate ocrotit potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO).
În cadrul acestei examinări concrete, prima instanță a aplicat principiile de drept care se desprind din decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29/12.12.2011, obligatorie potrivit art. 3307 alin. 4 Cod procedură civilă.
Așa cum este unanim acceptat în doctrină și jurisprudență, puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta.
Recurenta menționează corect că prin această decizie s-a reținut, la fel ca și prin decizia nr. 20/02.02.2000 a Curții Constituționale, că aceste pensii speciale au fost concepute de legiuitor nu cu titlu de privilegiu, ci au fost justificate în mod obiectiv și constituiau o compensație parțială a inconvenientelor ce au rezultat din rigoarea statutelor speciale cărora trebuie să li se supună fiecare dintre categoriile socioprofesionale avute în vedere de acestea: militari, polițiști, funcționari publici cu statut special, personal auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, personal diplomatic și consular, funcționari parlamentari, senatori și deputați, personal aeronautic civil navigant profesionist din aviația civilă, personalul Curții de Conturi.
Însă, tot prin decizia nr. 29/12.12.2011 s-a remarcat că, deși instanțele au reținut corect - din perspectiva jurisprudenței CEDO - că pensiile de serviciu, stabilite în temeiul actelor normative speciale în baza cărora cei vizați le încasau, reprezintă un "interes patrimonial" ce intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atât sub aspectul părții contributive (partea achitată de la bugetul asigurărilor sociale de stat), cât și sub aspectul părții necontributive (care se suporta de la bugetul de stat), precum și că ingerința statului prin adoptarea și aplicarea dispozițiilor Legii 119/2010 (prin care titularii de pensii speciale au devenit titulari de pensii de asigurări sociale de stat, cu consecința diminuării cuantumului pensiei până la limita corespunzătoare unui beneficiu contributiv, statul suprimând achitarea părții necontributive) este legală (întrucât este reglementată printr-un act normativ) și urmărește un "scop legitim", de utilitate publică, în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (constând în necesitatea reformării sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechităților existente în sistem și, nu în ultimul rând, situația de criză economică și financiară cu care se confruntă statul, deci atât bugetul de stat, cât și cel de asigurări sociale), practica neunitară ce a condus la inițierea recursului în interesul legii a fost generată, pe de o parte, de faptul că instanțele nu au aplicat testul justului echilibru în raport de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze în analiza cerinței privind existența "raportului rezonabil de proporționalitate", iar pe de altă parte, nici "ingerința" nu a fost analizată în toate cazurile din perspectiva "dreptului la respectarea bunurilor" (regula generală și, totodată, prima normă din art. 1 din Protocolul nr. 1), ci precum o încălcare de tipul "privării de proprietate" (cea de-a doua normă din același text).
Ca atare, concluzia că „ingerința” trebuie analizată numai din perspectiva „dreptului la respectarea bunurilor”, și nu ca o încălcare de tipul „privării de proprietate”, cum solicită recurentul, este statuată, cu valoare de principiu în cuprinsul deciziei nr. 29/2011 a ÎCCJ. Prin această decizie s-a menționat expres că în analiza raportului de proporționalitate instanțele trebuie să urmărească raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului în plângerile vizând încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și în care Curtea însăși a analizat tipuri de "ingerințe" în dreptul la respectarea bunurilor prin măsuri legislative adoptate de stat în prestațiile de asigurări sociale, iar nu să se recurgă la specia proximă (încălcări ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional, de tipul privării de proprietate).
În atare condiții, nu pot fi reținute criticile recurentei referitoare la imposibilitatea de a mai recupera sumele de bani rezultate din pensia de serviciu, care echivalează cu o expropriere, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
De asemenea, tot din decizia ÎCCJ se desprinde ideea că nu procentul de diminuare a drepturilor de pensie este esențial în analiza raportului de proporționalitate, ci, așa cum procedează și instanța europeană în jurisprudența sa, situația particulară a Reclamantei din fiecare cauză, reținându-se că raportul de proporționalitate este compromis dacă acel reclamant suportă o sarcină individuală excesivă, exorbitantă, care excede marjei de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica sa socială (marjă care, în acest domeniu, este una extensivă); asemenea concluzii sunt stabilite, de exemplu, când Reclamanta este lipsit total de respectivul beneficiu social ori când acestuia i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență, depășindu-se un anumit ,,prag de dificultate”.
În același timp, fără a fi limitative, în ansamblul circumstanțelor obiective de analiză, ÎCCJ a reținut că ar putea fi avute în vedere criterii precum indemnizația socială pentru pensionari (prevăzută de art. 7 din Legea nr. 118/2010, care nu poate fi mai mică de 350 lei) ori pensia medie lunară, după cum vor trebui identificate circumstanțele particulare ale cauzei.
În acest context prima instanță a constatat că, în prezenta cauză, recurenta nu a fost lipsită total de pensie și nici nu i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență, iar revizuirea pensiei speciale de la 1768 lei la 1990 lei nu a impus recurentei o sarcină excesivă, exorbitantă, lipsită de orice temei și care să depășească marja largă de apreciere pe care însăși Curtea Europeană, conform jurisprudenței sale, o lasă statelor în stabilirea propriilor politici în această materie.
În plus, recurenta nici nu a invocat în contestația sa vreo circumstanță cu adevărat excepțională, care să conducă la concluzia încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, fiind de observat și împrejurarea că, în jurisprudența sa, instanța europeană a subliniat, în mod constant, că statele părți la Convenție dispun de o marjă de apreciere destul de largă atunci când este vorba de reglementarea politicii lor sociale. Întrucât adoptarea legilor în vederea stabilirii echilibrului între cheltuielile și veniturile statului implică, de regulă, o examinare a aspectelor politice, economice și sociale, Curtea a considerat că autoritățile naționale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai potrivite pentru a atinge acest obiectiv, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepția cazului în care acestea se dovedesc, în mod evident, lipsite de un temei rezonabil [M. și S. împotriva României, (dec.), nr. 44.232/11 și 44.605/11, 6 decembrie 2011].
Un argument suplimentar în sprijinul neîncălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție îl constituie chiar Decizia Curții Europene a Drepturilor Omului din 7 februarie 2012, pronunțată în cauzele conexate nr. 45.312/11, nr. 45.581/11, nr. 45.583/11, 45.587/11 și nr. 45.588/11 - A. M. F., Judita V. T., E. T., M. M. și L. G. împotriva României, prin care s-a constatat că măsura de transformare a pensiilor de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești în pensii contributive, în temeiul Legii nr. 119/2010, este conformă prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, coroborat cu art. 14 din aceeași convenție, nefiind relevant procentul de scădere a cuantumului pensiilor speciale.
Prin decizia menționată, CEDO a statuat că măsura de reducere a pensiilor de serviciu este prevăzută de lege (paragr. 18 și 42) și constituie o modalitate de a echilibra bugetul și de a corecta diferențele existente între sistemele de pensie, iar aceste motive nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporționate (paragr. 44). Curtea a concluzionat că măsurile criticate de reclamante - personal auxiliar din justiție (respectiv reducerea pensiilor ca urmare a aplicării Legii 119/2010) - nu le-a făcut să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor și nu au fost discriminate în mod nejustificat, în comparație cu alți pensionari (par. 48).
Mai mult, așa cum a reținut și prima instanță, prin decizia din 15.05.2012, cu privire la Cererea nr. 63.627/11 introdusă de C. A. și alții împotriva României, prin care, invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 14 din Convenție, reclamanții (foști militari) au susținut că reforma sistemului de pensii a adus atingere dreptului lor de proprietate, lipsindu-i de pensia stabilită la data pensionării, în timp ce alte grupuri sociale, cum ar fi foștii magistrați, continuă să beneficieze de un mod mai avantajos de calcul al pensiilor, CEDO a declarat-o inadmisibilă, reținând că, deși art. 1 din Protocolul nr. 1 garantează plata prestațiilor sociale pentru persoanele care au achitat contribuții unei case de asigurări, acest lucru nu poate fi interpretat ca dând dreptul la acordarea unei pensii într-un cuantum determinat [a se vedea, în special, Skorkiewicz împotriva Poloniei (dec.), nr. 39.860/98, 1 iunie 1999, Jankovic împotriva Croației (dec.), nr. 43.440/98, CEDO 2000-X, Kuna împotriva Germaniei, (dec.), nr. 52.449/99, CEDO-2001, Blanco Callejas împotriva Spaniei (dec.), nr. 64.100/00, 18 iunie 2002, și Maggio și alții împotriva Italiei, nr. 46.286/09, 52.851/08, 53.727/08, 54.486/08 și 56.001/08, pct. 55, 31 mai 2011] – par. 13, că reforma sistemului de pensii nu a avut un efect retroactiv, iar reclamanții nu au pierdut pensia care le era datorată în temeiul contribuțiilor la buget …, ci doar o parte din pensie, care era susținută integral de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj de care reclamanții beneficiaseră anterior datorită naturii profesiei lor [a se vedea, mutatis mutandis, F. și alții împotriva României, (dec.), nr. 45.312/11, 7 februarie 2012)] – par. 17, precum și că faptul că alte categorii sociale se bucură în continuare de un mod de calcul mai favorabil al pensiilor ține, de asemenea, de marja de apreciere a statului – par. 19, concluzionând că măsurile criticate de reclamanți nu au fost de natură să îi facă pe aceștia să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate, și reclamanții nu au fost în mod nejustificat discriminați în raport cu alți pensionari – par. 20.
Raportat tuturor celor expuse, Curtea de Apel constată că nu pot fi reținute criticile recurentei sub aspectul încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
În ceea ce privește principiul fundamental al „drepturilor câștigate”, se reține că un atare principiu fundamental nu este consacrat de Constituția României și nici de jurisprudența CEDO ori de jurisprudența Curții Europene de Justiție, ci este recunoscut doar în sensul menționat și de Curtea Constituțională în deciziile nr. 871/2010 și nr. 1237/2010, în care a argumentat că, având în vedere condiționarea posibilității statului de a acorda pensiile speciale de elemente variabile, așa cum sunt resursele financiare de care dispune, faptul că acestor prestații ale statului nu li se opune contribuția asiguratului la fondul din care se acordă aceste drepturi, precum și caracterul succesiv al acestor prestații, dobândirea dreptului la pensie specială nu poate fi considerată ca instituind o obligație ad aeternum a statului de a acorda acest drept, singurul drept câștigat reprezentând doar prestațiile deja realizate până la . noii reglementări și asupra cărora legiuitorul nu ar putea interveni decât prin încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție.
Împrejurările invocate de recurentă, respectiv necunoașterea exactă a economiei bugetare realizate, diminuarea cuantumului pensiilor în plată pentru aproximativ 10% din totalul de peste 4 milioane de pensii, ori măsura în care diminuarea pensiilor speciale a putut ajuta la depășirea situației economice dificile, vizează oportunitatea adoptării Legii nr. 119/2010. Or, găsirea unei soluții legislative mai adecvate, pentru atingerea obiectivelor de interes public urmărite, nu face obiectul controlului instanțelor judecătorești.
În ceea ce privește încălcarea/neîncălcarea unor articole din Constituția Românei, se reține că, în principiu, constatarea încălcării prevederilor constituționale se face de către Curtea Constituțională, în cadrul controlului de constituționalitate exercitat înainte de promulgarea legilor, iar, ulterior acestui moment, prin soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, excepții pe care recurentul nu le-a ridicat nici în fața primei instanțe, nici în fața instanței de recurs.
În ceea ce privește principiul neretroactivității legii pe care l-ar fi încălcat prima instanță prin hotărârea pronunțată, conform susținerilor recurentei, se constată că, potrivit art. 15 alin. 2 din Constituția României, legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.
De altfel, neretroactivitatea Legii nr. 119/2010 în raport cu legile prin care aceste pensii speciale au fost stabilite inițial (conform statutelor profesionale ale categoriilor de persoane vizate) a fost deja constatată prin deciziile Curții Constituționale, unica autoritate de jurisdicție constituțională în România, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Ori, prin Decizia nr. 871/25.06.2010 Curtea Constituțională a statuat faptul că prevederile art. 1-5 și 12 din Legea nr. 119/2010 sunt constituționale, în raport cu dispozițiile constituționale ale art. 15 alin. (2) - neretroactivitatea legii, art. 16 - egalitatea în drepturi, art. 44 - dreptul de proprietate privată, art. 47 alin. (1) - nivelul de trai și dreptul la pensie, art. 53 - restrângerea exercițiului unor drepturi, art. 135 alin. (2) lit. f) privind obligația statului de a asigura crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții. De asemenea, Curtea Constituțională a pronunțat și Decizia nr. 873/25.06.2010 prin care s-a constatat constituționalitatea dispozițiilor art. 1 lit. a), b), d)-i) și art. 2-12 din Legea nr. 119/2010; s-a analizat din nou legea criticată pe temeiul neretroactivității, dar și în baza art. 20 din Constituție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (dreptul la respectarea "bunurilor") și art. 53 (restrângerea exercițiului unor drepturi), critici care au fost înlăturate.
Relevantă în acest sens este și Decizia Curții Constituționale nr. 458/02.12.2003, în care s-a statuat că ,,o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare”.
De asemenea, prin deciziile nr. 88/2007 și nr.1314/2010 ale Curții Constituționale s-a reținut că ,,Schimbarea condițiilor de exercitare a dreptului la pensie nu poate avea nici ea semnificația încălcării principiului constituțional al neretroactivității legii, atâta vreme cât, potrivit prevederilor art. 47 alin. (2) din Constituție, condițiile de exercitare a dreptului la pensie, a celorlalte drepturi de asigurări sociale și a altor forme de asistență socială sunt stabilite de lege. Astfel, legiuitorul este în drept să stabilească și să modifice, ori de câte ori apare această necesitate, condițiile și criteriile de acordare a pensiilor, modul de calcul și cuantumul acestora, cu respectarea condiției ca aceste noi reglementări să fie aplicate de la ., pentru viitor.”
De asemenea, analizând conformitatea prevederilor de lege criticate cu dispozițiile art. 53 din Constituție, raportate la dreptul la pensie și dreptul la un nivel de trai decent (art. 47), Curtea Constituțională a constatat că aceste dispoziții constituționale sunt lipsite de relevanță, întrucât dreptul la pensie vizează pensia obținută în sistemul general de pensionare, neexistând un drept constituțional la pensie specială, deci la suplimentul financiar acordat de stat.
Or, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, inclusiv pentru instanțele de judecată, care, în mod evident, nu cenzurează hotărârile și jurisprudența Curții Constituționale.
Având în vedere caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, precum și al considerentelor acestora, în limitele controlului de constituționalitate, Înalta Curte a reținut prin decizia nr. 29/2011 că instanțele judecătorești nu erau în drept să facă aprecieri asupra unor critici de neconstituționalitate, sub aspectul respectării principiului neretroactivității legii și că instanțele de drept comun ar fi fost îndrituite la o evaluare separată a chestiunii retroactivității legii numai în cazul în care această analiză se impunea în mod distinct, din perspectiva Convenției europene a drepturilor omului, altfel decât în contextul "ingerinței" în analiza de convenționalitate în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Însă, tot ÎCCJ a reținut că în jurisprudența Curții Europene o problemă de retroactivitate a legii este atașată, de regulă, unei plângeri ținând de dreptul la un proces echitabil în temeiul art. 6 alin. (1) din Convenție (ca de exemplu în Cauza Maggio ș.a. împotriva Italiei din 31 mai 2011), premisă care, în contestațiile formulate împotriva deciziilor de recalculare a pensiilor speciale în baza Legii nr. 119/2010, nu era îndeplinită, întrucât în cursul judecării acestor plângeri nu a intervenit intempestiv un alt act normativ care să afecteze în mod decisiv soarta procesului; pe de altă parte, neretroactivitatea Legii nr. 119/2010 în raport cu legile prin care aceste pensii speciale au fost stabilite inițial (conform statutelor profesionale ale categoriilor de persoane vizate) a fost deja constatată prin deciziile Curții Constituționale anterior menționate, instanța constituțională fiind unica autoritate de jurisdicție constituțională în România, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Pentru toate considerentele expuse, Curtea de Apel constată că nu sunt incidente motivele de recurs invocate, astfel încât, în temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 Cod proc.civ., va respinge recursul declarat de reclamantă și va menține sentința atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
]Respinge recursul declarat de S. C. Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere, în numele și pentru reclamanta C. A., împotriva sentinței civile nr. 2580 din 22.10.2012 a Tribunalului Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 16 ianuarie 2013.
Președinte, C. B. | Judecător, A. E. A. | Judecător, N. C. M. |
Grefier, M. H. |
Red. /Tehnored. M.N.C.
04.02.2013 - 02 ex.
Tribunalul Iași - Țapliuc G.
| ← Asigurări sociale. Decizia nr. 1340/2013. Curtea de Apel IAŞI | Asigurări sociale. Decizia nr. 464/2013. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
