Asigurări sociale. Decizia nr. 102/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 102/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 21-01-2013 în dosarul nr. 2599/99/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 102/2013
Ședința publică de la 21 Ianuarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE G. P.
Judecător D. P.
Judecător S. P.
Grefier E. G.
Pe rol judecarea cauzei având ca obiect asigurări sociale privind recursul declarat de
S. C. Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere (SCMD) - în numele și pentru Policiuc D. I. împotriva sentinței civile nr. 2469 din 10.10.2012 a Tribunalului Iași, intimată fiind C. de P. Sectorială a Ministerului Apărării Naționale..
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat R. B. pentru recurent, lipsă reprezentantul intimatei.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier din care rezultă că dosarul este la primul termen de judecată;- intimata C. de P. Sectorială a Ministerului Apărării Naționale, prin reprezentant legal, a depus la dosar concluzii scrise.
Cauza fiind la primul termen de judecată, președintele completului dă citire raportului asupra recursului potrivit căruia acesta este declarat în termen și motivat.
Avocat R. B. depune împuternicire avocațială pentru recurent și precizează că nu mai are cereri de formulat.
Instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul apărătorului recurentului în susținerea recursului.
Avocat R. B., pentru recurent, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Instanța rămâne în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față;
Prin sentința civilă nr. 2469 din 10.10.2012 pronunțată de Tribunalul Iași a fost respinsă contestația formulată de S. C. Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere în numele și pentru contestatorul Policiuc D. I., în contradictoriu cu intimata C. de P. Sectorială a Ministerului Administrației și Internelor București.
Pentru a se pronunța astfel prima instanță a reținut că prin acțiunea formulată de S. C. Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere în numele și pentru contestatorul Policiuc D. I., s-a solicitat ca în contradictoriu cu pârâta C. de P. Sectorială a Ministerului Apărării Naționale, să se dispună anularea Deciziei nr._ de revizuire a pensiei din data de 15.12.2011, emisă în baza OUG 1/2011 de C. de P. Sectorială a Apărării Naționale și menținerea Deciziei de pensionare nr._ din data de 14.07.2005 prin care i-a fost stabilită și calculată pensiei de serviciu, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 164/2001.
A mai solicitat contestatorul obligarea pârâților la plata diferenței dintre pensia de serviciu stabilită conform Legii nr. 164/2001deci pensia inițială și pensia revizuită, de la data de 15.12.2011 și până la repunerea în plată a pensiei inițiale precum cu obligarea pârâților la plata dobânzii legale aferentă sumelor reprezentând diferența dintre cele două decizii, dobândă calculată până la data plății efective a pensiei inițiale cu obligarea pârâtei și la plata cheltuielilor de judecată.
Contestatorul a mai formulat și un capăt subsidiar prin care a susținut că decizia de revizuire ca urmare a aplicării greșite a dispozițiilor legale în vigoare i-a desființat în mod nejustificat și statutul lui de militar în rezervă.
În motivarea acțiunii contestatorul a arătat că a avut calitatea de maior în cadrul Ministerului Apărării Naționale, în prezent fiind beneficiar al pensiei de stat aferente activității desfășurate, vechimii și gradului avut, conform deciziei de pensionare anexate. A mai susținut contestatorul că prin decizia contestată prin acțiunea de față, s-a dispus în mod netemeinic și nelegal revizuirea pensiei de care beneficiază producându-se o diminuare nejustificată a cuantumului acesteia și, implicit, a patrimoniului său.
A mai susținut contestatorul că pensia militarului este o contraprestație pentru sacrificiul pe care acesta este obligat să-l facă atât timp cat este cadru militar activ sau rezervist, pentru privațiunile la care a fost supus de-a lungul timpului, dar și o contraprestație pentru soțul care a fost obligat să își abandoneze slujbele pentru a-l urma pe militar.
De asemenea, faptul că nu există carnete de muncă, iar adeverințele cu veniturile militarilor sunt aproape imposibil de reconstituit la întreaga valoare a câștigurilor aceasta încalcă în mod fundamental dreptul la proprietate, creează un tratament discriminatoriu față de personalul civil, care își poate valorifica toate câștigurile prin existența carnetelor de muncă.
Contestatorul a mai susținut că se creează o discriminare, pe de o parte între cadrele militare active care au lucrat într-o singură unitate și deci au putut prezenta adeverințele cu veniturile realizate, și celelalte cadre militare care nu mai pot prezenta astfel de adeverințe,precum și față de personalul civil care își poate valorifica toate veniturile ca urmare a existenței carnetului de muncă, document oficial prin care se atestă, printre altele, și veniturile realizate.
De asemenea, a mai invocat contestatorul, prin recalcularea pensiilor se încalcă principiul dreptului câștigat, deoarece pe parcursul anilor în care au fost militari activi au câștigat dreptul de a beneficia de sistemul de pensii sub imperiul căruia și-au desfășurat activitatea.
Contestatorul a mai susținut că decizia contestată și implicit procesul de recalculare a pensiilor sunt nelegale raportat la dispozițiile Constituției României, ale dreptului comun cât și ale legislației europene în materie.
A invocat jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (V. Gend en Loos, Amministrazione dellefinanze dello Stato/Simmenthal, C -106/77).
S-a mai susținut că prin aplicarea dispozițiilor OUG 1/2011 și a normelor de aplicare ale acesteia se încalcă dreptul de proprietate, consacrat de Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 17, și Convenția Europeană, art. 1 Protocolul 1 întrucât, pensia membrilor S.C.M.D. la care aceștia au dreptul ca urmare a muncii prestate, reprezintă un „bun" în sensul art. l alin. 1 din Primul protocol adițional la Convenție.
Contestatorul, invocând cazuistica C.DE.D.O. a susținut că privarea de proprietate impune statului obligația de a despăgubi pe proprietar, pentru că, fără plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea ar constitui o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale, înscris de art. 1 din Protocolul nr. 1. Imposibilitatea de a obține, fie și o despăgubire parțială, dar adecvată, în ipoteza unei privări de proprietate constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecției acestui drept și asigurarea realizării unor imperative de ordin general care, eventual, au impus-o (Akdivar și alții împotriva Turciei, cererea nr._/93, hotărârea din 16 septembrie 1996, Yagtzilar și alții împotriva Greciei, nr._/98, paragraful 40, J. împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2008 paragraful 30).
S-a mai susținut că OUG 1/2011 nu oferă membrilor SCMD posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză. Lipsa totală a despăgubirilor nu se poate justifica, avându-se în vedere circumstanțele speței, cu atât mai mult cu cât nici o circumstanță excepțională nu a fost invocată de Guvern.
În cuprinsul O.U.G. 1/2011, a fost justificată necesitatea luării acestei măsuri, dar nu și lipsa totală a despăgubirilor.
Contestatorul a susținut astfel că lipsa totală a despăgubirilor a impus membrilor SCMD o sarcină disproporționate și excesivă, incompatibila cu dreptul său de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
S-au invocat și Deciziile nr.120/15.02.2007 și nr. 871/25.06.2010 ale Curții Constituționale, susținându-se că, într-o altă decizie, referitoare la o categorie de pensii speciale, Curtea Constituțională a României a reținut faptul că instituirea unei pensii speciale nu reprezintă un privilegiu, ci este justificată în mod obiectiv, constituind o compensație parțială a inconvenientelor ce au rezultat din rigoarea statutului special.
Toată această jurisprudență a Curții Constituționale arată, fără echivoc, că privarea membrilor SCMD de dreptul de a beneficia de pensie în suma garantată de dispozițiile legii speciale, este lipsită de proporționalitate, rupând astfel echilibrul just dintre interesele acesteia și interesul general.
Contestatorul a mai arătat că pensiile cadrelor militare se recalculează utilizându-se algoritmul sistemului public de pensii. Ca idee centrală, pensia publică se calculează avându-se în vedere veniturile obținute de contribuabil în fiecare lună.
Că dacă pentru personalul civil, aceste venituri pot fi demonstrate prin carnetele de muncă, întocmite conform art. l alin. l al Decretului nr. 92/1976: „Carnetul de muncă este actul oficial prin care se dovedește vechime în muncă, vechimea neîntreruptă în muncă, vechimea neîntreruptă în aceeași unitate, vechimea în funcție, meserie sau specialitate, timpul lucrat în locuri de muncă cu condiții deosebite, retribuția tarifară de încadrare și alte drepturi ce se includ în aceasta".pentru cadrele militare care nu au avut cărți de muncă, actul oficial prin care se dovedește vechimea în serviciul militar și funcțiile îndeplinite de cadrele militare este fișa matricolă. Fișa matricolă nu cuprinde însă și salariile avute de cadrul militar,acestea putându-se doar în statele de plată de la unitățile militare unde au lucrat ,inclusiv pe șantierele naționale unde au fost înființate unități militare și care după 1990, cea mai mare parte din aceste șantiere s-au desființat, documentele acestora fiind trimise la arhive.
În situația în care aceste arhive mai există ,deoarece foarte multe arhive s-au pierdut, prin incendiere, inundare sau pur și simplu abandonare, refacerea/eliberarea acestor adeverințe riguros, exact, ar reprezenta o muncă foarte anevoioasă și care necesită enorm de mult, fără a avea certitudinea reconstituirii cu precizie a evoluției veniturilor acestora.
Consideră contestatorul că este dezavantajat prin faptul că nu au avut carnet de muncă și nu își poate reconstitui veniturile în vederea calculării a pensiei conform algoritmului utilizat de O.U.G. 1/2011, în vreme ce personalul civil s-a bucurat de regimul carnetelor de muncă, astfel încât cuantumul pensiei acestora va reflecta cu fidelitate veniturile obținute de-a lungul timpului.
A mai susținut contestatorul că măsura privind recalcularea pensiilor stabilite prin legi speciale, aflate în plată la data introducerii sistemului unitar de pensii publice, nu se poate face decât prin încălcarea principiului neretroactivității legii, prevăzut la art. 15 alin. (2) din Constituția României. A invocat în acest sens Deciziile nr. 9/1994 și nr. 830/2008 ale Curții Constituționale.
De asemenea, a susținut reclamanta, Curtea Constituțională a sancționat în numeroase rânduri (Deciziile nr. 6/1993, 22/1993, 9/1994, 62/1995, 72/1995, 73/1995, 81/1995, 101/1995, 35/1996, 96/1996, 20/2000, 46/2002, 375/2005, 57/2006, 120/2007, 830/2008), prin constatarea neconstituționalității dispozițiilor legale cu privire la care a fost sesizată, încălcarea principiului neretroactivității legii, contribuind, totodată, la definirea lui.
Cu toate acestea, legiuitorul a adoptat OUG 1/2011, încălcând acest principiu constituțional al neretroactivității legii.
Contestatorul a mai susținut că prin recalcularea pensiilor se încalcă principiul drepturilor câștigate, chiar dacă nu are o consacrare legală, acest principiu are o construcție jurisprudențială.
Astfel, în practica Curții de Justiție a Uniunii Europene (Cauzele Saieva v. Caisse de compensation des allocations familiales - 32/76 și M. Viva v. Fonds N. de Retraite des Ouvriers Mineurs - 83/87) cu privire la drepturile câștigate, aceasta precizează: "dacă prestațiile acordate în temeiul regulamentului vechi sunt mai favorabile decât cele plătite în conformitate cu regulamentul nou, acestea nu trebuie să fie reduse” (Cauzele Saieva v. Caisse de compensation des allocations familiales – 32/76 și M. Viva v. Fonds N. de Retraite des Ouvriers Mineurs – 83/87).
În ceea ce-l privește contestatorul a apreciat că a câștigat aceste drepturi din desfășurarea activității ca militar activ, astfel că pensia aflată în plată constituie drept legal câștigat ce nu poate fi afectat prin recalculare,întrucât o atare măsură prin efectele ei ar constitui implicit o aplicare retroactivă a legii, orice nouă reglementare aplicându-se numai pe viitor, adică pensiilor stabilite după data intrării în vigoare a acesteia.
În fine, a mai susținut contestatorul că, prin decizia contestată, se realizează o degradare militară și eliminarea statutului său de militar în rezervă, atâta timp cât deși a desfășurat activitate și a obținut venituri diferențiate în funcție de pregătire, de gradul pe care avut, de meritele recunoscute prin decorare, la stabilirea cuantumului pensiei urmează să-i fie luate în considerare doar salariul mediu brut pe economie pentru perioadele respective.
Prin această modalitate de calcul, militarii în rezervă sunt degradați fără a avea nici o vină, deoarece în lipsa carnetelor de muncă ce ar fi putut evidenția veniturile lunare obținute, nici unul din documentele necesare dovedirii veniturilor nu se afla în posesia lor, statul, prin unitățile de poliție, fiind gestionarul acestor documente.
Calculul pensiei la salariul mediu brut pe economie reprezintă, pentru o parte dintre militari, o degradare, deoarece sunt asimilați persoanelor cu grade inferioare care se bucură de același venit ca și cei cu grade superioare.
Intimata C. de P. Sectorială a Ministerului Apărării Naționale a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii,invocând totodată și excepția inadmisibilității acțiunii, motivat de faptul că nu s-ar fi urmat procedura prevăzută de art.149 alin 2 din Legea nr. 263/2010, referitoare la procedura prealabilă obligatorie la Comisia Centrală de Contestații care funcționează în cadrul Ministerului Apărării Naționale.
Răspunzând acestei excepții contestatorul a solicitat respingerea acestei ca neîntemeiată, motivat de faptul că s-a adresat cu contestație la Comisia Centrală de Contestații din cadrul Ministerului Apărării Naționale,însă după expirarea termenului prevăzut de lege de 45 de zile, dat fiind faptul că nu a primit nicun răspuns s-a adresat instanței de judecată.
Soluționând prioritar excepția inadmisibilității acțiunii invocate de intimata C. de P. Sectorială a Ministerului Apărării Naționale ,prima instanță a reținut că excepția este neîntemeiată și a respins-o ca atare,motivat de faptul că în cauză, contestatorul a urmat procedura prealabilă obligatorie prevăzută de art. 149 alin.2 din legea nr. 263/2010 în sensul că a contestat decizia de revizuire la Comisia Centrală de Contestații din cadrul Ministerului Apărării Naționale, însă după expirarea termenului prevăzut de lege de 45 de zile ,dat fiind faptul că nu a primit nicun răspuns s-a adresat instanței de judecată.
Pe fondul cauzei prima instanță a reținut că Policiuc D. I., contestatorul din prezenta cauză, a avut calitatea de maior fiind beneficiarul unei pensii de serviciu acordate conform Legii nr. 164/2001. Diferența dintre cuantumul pensiei de serviciu, calculate conform Legii nr. 164/2001 și cel al pensiei de asigurări sociale, stabilite conform Legii nr. 19/2000, a fost plătită de la bugetul de stat.
Legea nr. 119/2010 a abrogat mai multe categorii de pensii speciale, printre care și pe cel al pensiilor militarilor.
În baza Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, pensiile militarilor au fost recalculate în funcție de vârsta la momentul pensionării, durata și cuantumul cotizației la fondul de pensii. De asemenea, durata serviciului militar a fost asimilată cu perioadele de contribuție conform reglementărilor legale.
Prin O.U.G. nr. 1/2011 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniți din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională s-au introdus elemente noi în tehnica de calcul a pensiilor și a fost prelungit termenul de punere în aplicare a noului sistem de pensii.
Ca urmare, a fost emisă decizia de revizuire a pensiei nr._ /15.12.2011 privind acordarea pensiei pentru munca depusă și limita de vârstă prin care s-a recalculat pensia contestatorului prin determinarea punctajului mediu anual și a cuantumului, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare.
În drept, instanța de fond a apreciat că statuările cuprinse în deciziile nr. 871/25.06.2010 și 873/25.06.2010 ale Curții Constituționale date în cadrul controlului obiectiv realizat de către instanța de contencios constituțional în privința compatibilității dintre Legea nr. 119/ 2010 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, nu exclud posibilitatea instanței judecătorești de a efectua o analiză nemijlocită, directă, de convenționalitate, raportată la situația particulară a speței.
În lumina prevederilor art. 20 din Constituția României, judecătorul național poate să constate inaplicabilitatea unei norme juridice adoptate de legiuitorul intern, în măsura în care, prin aplicarea normei interne, s-ar atinge un drept fundamental consacrat printr-un tratat internațional la care România este parte. Altfel spus, judecătorul național este cel care stabilește dacă, într-un caz concret, aplicarea legii interne produce efecte contrare tratatului internațional, raportat la circumstanțele de fapt ale cauzei.
Față de dispozițiile art. 20 din Constituție, tribunalul a reținut, având în vedere și considerentele deciziei nr. 29/2011 a ÎCCJ, prin care s-au soluționat recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de colegiile de conducere ale Curților de Apel B., Cluj, C. și G. privind aplicarea dispozițiilor Legii nr. 119/2010, raportat la art. 20 alin. (2) din Constituție, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și art. 14 din Convenție, referitoare la recalcularea pensiilor prevăzute de art. 1 din lege, decizie obligatorie potrivit art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă, că judecătorul național poate să constate inaplicabilitatea unei norme juridice adoptate de legiuitorul intern, în măsura în care, prin aplicarea normei interne, s-ar atinge un drept fundamental consacrat printr-un tratat internațional la care România este parte.
Prin urmare, instanța de fond a examinat dacă aplicarea Legii nr.119/2010 și OUG 1/2011 a condus la încălcarea dreptului fundamental de proprietate al Reclamantei, drept consacrat de art. 1 din Primul Protocol la CEDO.
Astfel prima instanță a analizat în cadrul evaluării de convenționalitate, în sensul de a stabili dacă recalcularea și ulterior revizuirea, conform legii, a pensiei de serviciu a intimatului a produs efecte contrare art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție,sensul noțiunii de „bun” urmând a fi desprins numai din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța națională nefiind abilitată ca, în conformitate cu propria interpretare, să lărgească sau să restrângă sfera „bunurilor” care fac obiectul protecției instituite prin art. 1 din Primul Protocol la CEDO.
Astfel, a reținut prima instanță, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că noțiunea de „bun” nu se limitează la proprietatea unor bunuri corporale, ci are în vedere și alte valori patrimoniale, inclusiv pensiile de serviciu, așa cum a reținut și prima instanță. Pensiile de serviciu reprezintă un „interes patrimonial” ce intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atât sub aspectul părții contributive (partea achitată de la bugetul asigurărilor sociale de stat), cât și sub aspectul părții necontributive (care se suportă de la bugetul de stat).
În acest sens, este jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Stec ș.a. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din 12 aprilie 2006, Cauza Rasmussen împotriva Poloniei din 28 aprilie 2009 (§ 71), Cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei din 12 octombrie 2004 (§ 39) etc.
De asemenea, prima instanță a reținut că, prin Legea 119/2010, OUG 1/2011 și, ulterior, OUG nr. 59/2011, titularii de pensii speciale au devenit titulari de pensii de asigurări sociale de stat, consecința principală fiind diminuarea cuantumului pensiei până la limita corespunzătoare unui beneficiu contributiv, statul suprimând achitarea părții necontributive (suportată până atunci de la bugetul de stat), reprezintă o „ingerință” din perspectiva respectării dreptului de proprietate al intimatului, în raport cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Sub acest aspect este avută în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Rasmussen împotriva Poloniei din 28 aprilie 2009 (§ 71), Cauza Aizpurua Ortiz ș.a. împotriva Spaniei din 2 februarie 2010 (§ 48), Cauza Kjartan Asmundssen împotriva Islandei din 12 octombrie 2004 (§ 39 și 40).
Însă „ingerința” va fi analizată numai din perspectiva „dreptului la respectarea bunurilor” (regula generală și, totodată, prima normă din art. 1 din Protocolul nr. 1) și nu ca o încălcare de tipul „privării de proprietate”(cea de-a doua normă din același text), această concluzie se desprinzându-se și din cuprinsul deciziei nr. 29/2011 a ÎCCJ.
Astfel, pentru ca ingerința statului, din perspectiva dreptului contestatorului la respectarea pensiei de serviciu, să nu conducă la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, aceasta trebuie să fie legală, să urmărească un scop legitim și să respecte un rezonabil raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit a fi realizat.
Instanța de fond a apreciat că ingerința este legală, întrucât este reglementată de Legea nr.119/2010 și OUG 1/2011 și urmărește un „scop legitim”, de utilitate publică, în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, Cauza Wieczorek împotriva Poloniei din 8 decembrie 2009, § 59), constând în necesitatea reformării sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechităților existente în sistem și, nu în ultimul rând, situația de criză economică și financiară cu care se confruntă statul, deci atât bugetul de stat, cât și cel de asigurări sociale.
În ceea ce privește testul de proporționalitate, s-a reținut că, în cazul contestatorului, mijlocul utilizat pentru atingerea acestui scop legitim a fost cel al recalculării și revizuirii pensiei speciale, cu consecința reducerii cuantumului ei.
Așa cum s-a reținut în mod constant în cele mai recente Decizii CEDO, date chiar în cauze în care sunt părți cetățeni români și Statul Român și care privesc pensiile speciale (Cauza C. A. și alții c. României, cauza Tivodar și alții), statul se bucură de o marjă de apreciere destul de largă atunci când este vorba de reglementarea politicii lor sociale. De asemenea, Curtea consideră că autoritățile naționale sunt cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai potrivite pentru a atinge acest obiectiv, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepția cazului în care sunt lipsite de un temei rezonabil.
Prin Decizia cu privire la cererea nr._/11 introdusă de C. A. și alții împotriva României, publicată în M.O. nr. 586/16.VIII.2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că pretinsa diminuare a pensiilor reclamanților a reprezentat o modalitate de a integra aceste pensii în sistemul unitar prevăzut de Legea nr. 263/2010 și consideră că motivele invocate pentru adoptarea acestei legi nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporționate.
În analiza raportului de proporționalitate, judecătorul național nu poate avea în vedere decât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în plângerile vizând încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, în care Curtea însăși a analizat tipurile de „ingerințe” în dreptul la respectarea bunurilor prin măsuri legislative adoptate de stat în prestațiile de asigurări sociale și prin care s-a reținut că nu se poate recurge la specia proximă (încălcări ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional de tipul privării de proprietate), ori la alte cauze prin care au fost reclamate încălcări ale altor drepturilor fundamentale.
Instanța de fond a avut în vedere, așa cum a stabilit ICCJ prin decizia pronunțată în recursul în interesul legii nr. 29/2011, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Hasani împotriva Croației - decizie de admisibilitate din 30 septembrie 2010, Cauza Rasmussen împotriva Poloniei, Cauza Banfield împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din 18 octombrie 2005, Cauza Callejas împotriva Spaniei din 18 iunie 2002 - decizie asupra admisibilității, Cauza Maggio ș.a. împotriva Italiei din 31 mai 2011, Cauza Moskal împotriva Poloniei din 15 septembrie 2009, Cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei), în cauze în care statele contractante au adoptat măsuri legislative prin care au suprimat sau au limitat, pentru viitor, plata unor pensii speciale sau a altor beneficii sociale aflate în plată.
Din jurisprudența CEDO, se poate reține că raportul de proporționalitate este compromis numai dacă contestatorul suportă o sarcină individuală excesivă, exorbitantă, care excede marjei de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica sa socială (marjă care, în acest domeniu, este una extensivă); asemenea concluzii au fost stabilite, de exemplu, când reclamantul a fost lipsit total de respectivul beneficiu social ori când acestuia i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență, și nu prin raportare procentuală a diminuării cuantumului pensiei, așa cum solicită contestatorul
În ansamblul circumstanțelor obiective de analiză a testului de proporționalitate se includ criterii precum pensia medie lunară, indemnizația socială pentru pensionari, toate raportate la circumstanțele particulare ale cauzei, așa cum rezultă din decizia 29/2011 a ÎCCJ.
Tribunalul a constatat că, în prezenta cauză contestatorul nu a fost lipsit total de pensie și nici nu i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență. În condițiile în care, în România, pensia medie de asigurări sociale de stat pentru limită de vârstă în luna iulie 2011 a fost de 901 lei, conform datelor statistice prezentate de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, eliminarea componentei necontributive a pensiei de serviciu (suportate până atunci de la bugetul de stat) și menținerea componentei contributive a pensiei de serviciu (suportate de la bugetul asigurărilor sociale de stat), în cuantum de 1898 lei în prezent, nu a impus contestatorului o sarcină excesivă, exorbitantă.
De altfel, contestatorul nu a invocat în contestație vreo circumstanță cu adevărat excepțională care să conducă la concluzia încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, fiind de observat și împrejurarea că partea contributivă a pensiei sale de serviciu nu a fost în nici un fel afectată de recalcularea operată, fiind suprimată doar componenta necontributivă, suplimentul la pensie, care era acoperit integral de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj de care a beneficiat.
În acest sens, este de menționat si decizia de respingere pronunțată recent de CEDO în cauza nr._/11 - A. M. F. s.a. contra României, în plângerea având ca obiect tocmai reducerea pensiilor speciale ca urmare a aplicării Legii 119/2010. Prin această decizie, ca și prin Decizia dată în Cauza A. c. România, Curtea a concluzionat că măsurile criticate de reclamante (respectiv reducerea pensiilor ca urmare a aplicării Legii 119/2010) - nu le-a făcut să suporte o sarcină disproporționată si excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor și nu au fost discriminate în mod nejustificat, în comparație cu alți pensionari (par. 48).
În consecință, având în vedere că ingerința statului, din perspectiva dreptului contestatorului la respectarea pensiei de serviciu, a fost legală, a urmărit un scop legitim și a respectat un rezonabil raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit a fi realizat, instanța a reținut că, prin recalcularea și revizuirea pensiei contestatorului conform dispozițiilor Legii 119/2010 și OUG 59/2011, nu s-a adus atingere dreptului fundamental de proprietate consacrat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în Cauza C. A. și alții vs. România a reținut că reforma sistemului de pensii nu a avut efect retroactiv, că perioada serviciului militar a fost asimilată perioadelor de contribuție în sensul legii și că Reclamanta nu a pierdut pensia care îi era datorată în temeiul contribuțiilor la buget vărsate în timpul serviciului militar, ci doar o parte din pensie care era susținută integral de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj de care Reclamanta beneficiase anterior datorită naturii profesiei.
Ca urmare, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de contestatorul Policiuc D. I. în contradictoriu cu pârâta C. de P. Sectorială a Ministerului Apărării Naționale.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs S. C. Militare Disponibilizate în Rezervă și în retragere,în numele și pentru membrul de sindicat Policiuc D. I. considerând-o nelegală și netemeinică.
În motivarea recursului se susține că interpretarea dată celor două acte normative de către instanță este în contradicție atât cu conceptul de bunuri din prima parte a art. 1 din Protocolul 1, cât și cu actele normative interne.
Contestatorul și-a legitimat acțiunea prin invocarea unei valori patrimoniale, având semnificația unui drept câștigat, recunoscut si exercitat de stat, în temeiul unei legi speciale, respectiv Legea 164/2001, lege suficient de clară și previzibilă la data pensionării, și care i-a permis să-și planifice acțiunile atât pe termen lung, cât și pe termen scurt, pentru sine și pentru familia sa, precum și să abordeze o anumită manieră de gestionare a bunurilor prezente și viitoare. Se impune a se recunoaște oricărei persoane o asemenea prerogativă, iar orice intervenție intempestivă a legiuitorului are, de cele mai multe ori, ca urmare afectarea substanței dreptului în partea sa cea mai importantă.
Se mai susține că, din conținutul Legii 164/2001, se poate observa că pensia de serviciu a militarilor ar fi constituită dintr-o parte contributivă și una necontributivă, adică un supliment, așa cum a reținut instanța de fond. Legea amintită nu a prevăzut niciodată faptul că pensia de serviciu, în întregul ei, ar fi un supliment condiționat de existența resurselor financiare din bugetul de stat.
Prin transformarea în pensie de asigurări sociale, pensiile de serviciu suferă diminuări din cele mai diverse, cuprinse în medie între 25% - 80%, ceea ce demonstrează că sarcinile impuse fiecărui pensionar nu pot fi considerate niciodată ca fiind egale.
Potrivit jurisprudenței CEDO, analiza sarcinii exorbitante se realizează punctual de la caz la caz, spre deosebire de analiza instanței de fond, care nu se apleacă asupra situației faptice a unei persoane care a fost lipsită spre exemplu de 70% din pensia ce a fost inițial stabilită pentru a se vedea dacă, in concreto, sarcina la care a fost supus contestatorul a fost una exorbitantă și mult prea împovărătoare, într-un evident dezechilibru cu interesul public.
În realitate, din toate practica CEDO enunțată în cuprinsul acțiunii introductive, se poate concluziona că, convenția apară drepturi reale, iar nu drepturi iluzorii, după cum accesul la o instanță de judecată trebuie să fie unul efectiv, nu numai prin prisma permisiunii procedurii de sesizare, ci și prin analiza efectivă a pretențiilor formulate.
Prin aplicarea ideii de ingerință legală a statului în reglarea sistemului de pensii pe criterii așa zise de echitate socială, se poate spune că statul a garantat constituțional doar dreptul la pensie, nu și cuantumul acesteia, conferindu-se teoria că statul garantează dreptul la pensie în mod abstract, tinzându-se spre protejarea unor drepturi iluzorii, făcându-se abstracție de faptul că, în cazul pensiilor de serviciu, anumiți salariați au optat pentru a-și desfășura serviciul în anumite condiții și în considerarea răsplătirii constrângerilor și limitărilor ce au survenit în activitate.
Se mai susține în motivarea recursului că ignorarea cuantumului concret al pensiei echivalează practic cu inexistența raportului juridic, deoarece îl lipsește de unul dintre elementele constitutive, și anume obiectul. Mai mult decât atât, raportul juridic de drept dintre reclamant și stat a fost definitivat la momentul ieșirii la pensie și a emiterii primei decizii de pensionare, dată la care atât drepturile, cât și obligațiile părților, dar și conținutul lor concret a fost fixat clar și definitiv. În momentul care s-a constatat că au fost îndeplinite condițiile de pensionare, dreptul la pensie a devenit cert, cuantumul stabilit de legislația în vigoare la momentul emiterii deciziei născându-se obligația statului de a plăti acest cuantum al pensiei pe viitor, iar raportul juridic fiind definitiv fixat. Consideră că statul poate să modifice condițiile de pensionare oricând, până în preziua ieșirii la pensie a unei persoane, putând astfel să îngreuneze condițiile cu consecința amânării pensionării și realizării astfel a unei economii bugetare.
Mai motivează că dreptul la pensie este supus legii sub imperiul căreia s-a născut, adică legii aplicabile în momentul emiterii deciziei de pensionare, în caz contrar încălcându-se atât principiul neretroactivității legii civile în timp, cât și stabilitatea și certitudinea raportului juridic. Sub aspectul celor prezentate, consideră că ingerința nu este legală, așa cum a argumentat instanța de fond, respectiv nu este prevăzută de lege.
Consideră că scopul este unul ilegitim așa cum a fost el prezentat de legiuitor, acesta rezumându-se la a prezenta un scop general, fără a oferi însă și informațiile necesare pentru a se aprecia asupra realității acestui obiectiv, asupra necesitații luării măsurilor, asupra impactului pe care acestea îl vor avea. Este nelegitim acest scop, deoarece nu se indică cuantumul tuturor pensiilor aflate în plată, cuantumul pensiilor calificate ca "speciale", cuantumul bugetului asigurărilor sociale, al reducerii ce se vor realiza prin transformarea pensiilor de serviciu, numărul total al pensionarilor și, mai ales, de ce aceasta este singura măsura posibilă pentru echilibrarea bugetară.
Dacă măsurile de recalculare a pensiilor de serviciu ale anumitor categorii ale foștilor angajați din sectorul bugetar în sensul diminuării acestora sunt calificate ca având natura juridică a unor masuri cu caracter excepțional, atunci este cu totul evident că Legea 119/2010 nu se poate întemeia pe articolul 53 din Constituție, deoarece lipsește una dintre cele doua caracteristici esențiale, și anume caracterul temporar, limitat în timp, efectul recalculării pensiilor fiind unul definitiv, și nu temporar.
S-a mai motivat că nici cel de al treilea element al ingerinței nu a fost corect invocat, în sensul de a fi proporțional cu scopul legitim urmărit, deoarece desființarea pensiei de serviciu și înlocuirea acesteia cu o pensie de asigurări sociale echivalează cu imposibilitatea contestatorului de a-și mai recupera vreodată diferența reprezentând sumele de bani rezultate din pensia de serviciu, ducând astfel la ruperea justului echilibru care trebuie păstrat între protecția dreptului de proprietate și cerințele interesului general (cauza Pravednia v. Rusia, Presos Compania v. Belgia). Povara măsurilor de reechilibrare a bugetului a fost suportată de o mică parte dintre pensionari, și anume doar de beneficiarii pensiilor de serviciu, adică de mai puțin de 10% din cele 4 milioane de pensionari, fără ca statul să ofere explicații pertinente cu privire la aceste alegeri.
Ca urmare, se solicită admiterea recursului și pe fond a contestației.
În drept, motivele de recurs se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 Cod proc.civ.
Intimata C. de P. Sectorială a Ministerului Apărării Naționale nu a formulat întâmpinare ci doar concluzii scrise ,prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.
În recurs nu s-au depus înscrisuri noi.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea de Apel constată că recursul declarat de S. C. Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere, în numele și pentru membrul de sindicat Policiuc D. I. este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Contestatorul Policiuc D.I. a fost beneficiarul unei pensii de serviciu acordate conform Legii nr. 164/2001, în cuantum de 2448 lei, pensia sa fiind recalculată în baza Legii nr. 119/2010, și apoi revizuită în baza OUG 1/2011. Ca urmare, a fost emisă decizia de recalculare a pensiei decizie care apoi a fost revizuită .Astfel prin decizia nr._/15.12.2011, în prezent contestată, a fost revizuită pensia contestatorului, cuantumul brut al acesteia fiind de 1898 lei.
Prin cererea de recurs se invocă, în esență, interpretarea greșită de către judecătorul fondului a actelor normative interne din perspectiva art. 1 Protocolul 1 și a jurisprudenței CEDO, susținându-se că interpretarea legii de către prima instanță a făcut să fie încălcate drepturile sale de pensie, care s-au născut la momentul ieșirii la pensie (dreptul la pensie fiind supus legii sub imperiul căreia s-a născut, adică legii aplicabile în momentul emiterii deciziei de pensionare), respectiv că scopul reducerii pensiilor nu a fost legitim și nu s-a respectat nici principiul proporționalității.
Ori, Curtea constată că prima instanță a făcut o analiză judicioasă a cauzei prin prisma art. 1 Protocolul 1 și a jurisprudenței CEDO.
În conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. 2 din Constituția României, prima instanță a examinat în mod nemijlocit, raportat la situația de fapt concretă a recurentului-contestator, beneficiar al unei pensii acordate potrivit Legii nr. 164/2001 în cuantum brut de 2448 lei, și a cărui pensie revizuită este în cuantum brut de 1898 lei, dacă aplicarea prevederilor Legii nr. 119/2010 și OUG nr. 1/2011 aduce atingere unui drept fundamental consacrat printr-un tratat internațional la care România este parte, respectiv dreptului de proprietate ocrotit potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO).
În cadrul acestei examinări concrete, prima instanță a aplicat principiile de drept care se desprind din decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29/12.12.2011, obligatorie potrivit art. 3307 alin. 4 Cod procedură civilă.
Așa cum este unanim acceptat în doctrină și jurisprudență, puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta.
Recurentul menționează corect că prin această decizie s-a reținut, la fel ca și prin decizia nr. 20/02.02.2000 a Curții Constituționale, că aceste pensii speciale au fost concepute de legiuitor nu cu titlu de privilegiu, ci au fost justificate în mod obiectiv și constituiau o compensație parțială a inconvenientelor ce au rezultat din rigoarea statutelor speciale cărora trebuie să li se supună fiecare dintre categoriile socioprofesionale avute în vedere de acestea: militari, polițiști, funcționari publici cu statut special, personal auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, personal diplomatic și consular, funcționari parlamentari, senatori și deputați, personal aeronautic civil navigant profesionist din aviația civilă, personalul Curții de Conturi.
Însă, tot prin decizia nr. 29/12.12.2011 s-a remarcat că, deși instanțele au reținut corect - din perspectiva jurisprudenței CEDO - că pensiile de serviciu, stabilite în temeiul actelor normative speciale în baza cărora cei vizați le încasau, reprezintă un "interes patrimonial" ce intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atât sub aspectul părții contributive (partea achitată de la bugetul asigurărilor sociale de stat), cât și sub aspectul părții necontributive (care se suporta de la bugetul de stat), precum și că ingerința statului prin adoptarea și aplicarea dispozițiilor Legii 119/2010 (prin care titularii de pensii speciale au devenit titulari de pensii de asigurări sociale de stat, cu consecința diminuării cuantumului pensiei până la limita corespunzătoare unui beneficiu contributiv, statul suprimând achitarea părții necontributive este legală, întrucât este reglementată printr-un act normativ și urmărește un "scop legitim", de utilitate publică, în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (constând în necesitatea reformării sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechităților existente în sistem și, nu în ultimul rând, situația de criză economică și financiară cu care se confruntă statul, deci atât bugetul de stat, cât și cel de asigurări sociale), practica neunitară ce a condus la inițierea recursului în interesul legii a fost generată, pe de o parte, de faptul că instanțele nu au aplicat testul justului echilibru în raport de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze în analiza cerinței privind existența "raportului rezonabil de proporționalitate", iar pe de altă parte, nici "ingerința" nu a fost analizată în toate cazurile din perspectiva "dreptului la respectarea bunurilor" (regula generală și, totodată, prima normă din art. 1 din Protocolul nr. 1), ci precum o încălcare de tipul "privării de proprietate" (cea de-a doua normă din același text).
Ca atare, concluzia că „ingerința” trebuie analizată numai din perspectiva „dreptului la respectarea bunurilor”, și nu ca o încălcare de tipul „privării de proprietate”, cum solicită recurentul, este statuată, cu valoare de principiu în cuprinsul deciziei nr. 29/2011 a ÎCCJ.
Prin această decizie s-a menționat expres că în analiza raportului de proporționalitate instanțele trebuie să urmărească raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului în plângerile vizând încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și în care Curtea însăși a analizat tipuri de "ingerințe" în dreptul la respectarea bunurilor prin măsuri legislative adoptate de stat în prestațiile de asigurări sociale, iar nu să se recurgă la specia proximă (încălcări ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional, de tipul privării de proprietate).
În atare condiții, nu pot fi reținute criticile recurentului referitoare la imposibilitatea de a mai recupera sumele de bani rezultate din pensia de serviciu, care echivalează cu o expropriere, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
De asemenea, tot din decizia ÎCCJ se desprinde ideea că nu procentul de diminuare a drepturilor de pensie este esențial în analiza raportului de proporționalitate, ci, așa cum procedează și instanța europeană în jurisprudența sa, situația particulară a reclamantului din fiecare cauză, reținându-se că raportul de proporționalitate este compromis dacă acel reclamant suportă o sarcină individuală excesivă, exorbitantă, care excede marjei de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica sa socială (marjă care, în acest domeniu, este una extensivă); asemenea concluzii sunt stabilite, de exemplu, când reclamantul este lipsit total de respectivul beneficiu social ori când acestuia i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență, depășindu-se un anumit ,,prag de dificultate”.
În același timp, fără a fi limitative, în ansamblul circumstanțelor obiective de analiză, ÎCCJ a reținut că ar putea fi avute în vedere criterii precum indemnizația socială pentru pensionari (prevăzută de art. 7 din Legea nr. 118/2010, care nu poate fi mai mică de 350 lei) ori pensia medie lunară, după cum vor trebui identificate circumstanțele particulare ale cauzei.
În acest context prima instanță a constatat că, în prezenta cauză, recurentul nu a fost lipsit total de pensie și nici nu i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență, iar revizuirea pensiei speciale de la 2448 lei la 1898 lei nu a impus recurentului o sarcină excesivă, exorbitantă, lipsită de orice temei și care să depășească marja largă de apreciere pe care însăși Curtea Europeană, conform jurisprudenței sale, o lasă statelor în stabilirea propriilor politici în această materie.
În plus, recurentul nici nu a invocat în contestația sa vreo circumstanță cu adevărat excepțională, care să conducă la concluzia încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, fiind de observat și împrejurarea că, în jurisprudența sa, instanța europeană a subliniat, în mod constant, că statele părți la Convenție dispun de o marjă de apreciere destul de largă atunci când este vorba de reglementarea politicii lor sociale. Întrucât adoptarea legilor în vederea stabilirii echilibrului între cheltuielile și veniturile statului implică, de regulă, o examinare a aspectelor politice, economice și sociale, Curtea a considerat că autoritățile naționale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai potrivite pentru a atinge acest obiectiv, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepția cazului în care acestea se dovedesc, în mod evident, lipsite de un temei rezonabil [M. și S. împotriva României, (dec.), nr. 44.232/11 și 44.605/11, 6 decembrie 2011].
Un argument suplimentar în sprijinul neîncălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție îl constituie chiar Decizia Curții Europene a Drepturilor Omului din 7 februarie 2012, pronunțată în cauzele conexate nr. 45.312/11, nr. 45.581/11, nr. 45.583/11, 45.587/11 și nr. 45.588/11 - A. M. F., Judita V. T., E. T., M. M. și L. G. împotriva României, prin care s-a constatat că măsura de transformare a pensiilor de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești în pensii contributive, în temeiul Legii nr. 119/2010, este conformă prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, coroborat cu art. 14 din aceeași convenție, nefiind relevant procentul de scădere a cuantumului pensiilor speciale.
Prin decizia menționată, CEDO a statuat că măsura de reducere a pensiilor de serviciu este prevăzută de lege (paragr. 18 și 42) și constituie o modalitate de a echilibra bugetul și de a corecta diferențele existente între sistemele de pensie, iar aceste motive nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporționate (paragraf. 44). Curtea a concluzionat că măsurile criticate de reclamante - personal auxiliar din justiție (respectiv reducerea pensiilor ca urmare a aplicării Legii 119/2010) - nu le-a făcut să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor și nu au fost discriminate în mod nejustificat, în comparație cu alți pensionari (par. 48).
Mai mult, așa cum a reținut și prima instanță, prin decizia din 15.05.2012, cu privire la Cererea nr. 63.627/11 introdusă de C. A. și alții împotriva României, prin care, invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 14 din Convenție, reclamanții (foști militari) au susținut că reforma sistemului de pensii a adus atingere dreptului lor de proprietate, lipsindu-i de pensia stabilită la data pensionării, în timp ce alte grupuri sociale, cum ar fi foștii magistrați, continuă să beneficieze de un mod mai avantajos de calcul al pensiilor, CEDO a declarat-o inadmisibilă, reținând că, deși art. 1 din Protocolul nr. 1 garantează plata prestațiilor sociale pentru persoanele care au achitat contribuții unei case de asigurări, acest lucru nu poate fi interpretat ca dând dreptul la acordarea unei pensii într-un cuantum determinat [a se vedea, în special, Skorkiewicz împotriva Poloniei (dec.), nr. 39.860/98, 1 iunie 1999, Jankovic împotriva Croației (dec.), nr. 43.440/98, CEDO 2000-X, Kuna împotriva Germaniei, (dec.), nr. 52.449/99, CEDO-2001, Blanco Callejas împotriva Spaniei (dec.), nr. 64.100/00, 18 iunie 2002, și Maggio și alții împotriva Italiei, nr. 46.286/09, 52.851/08, 53.727/08, 54.486/08 și 56.001/08, pct. 55, 31 mai 2011] – par. 13, că reforma sistemului de pensii nu a avut un efect retroactiv, iar reclamanții nu au pierdut pensia care le era datorată în temeiul contribuțiilor la buget …, ci doar o parte din pensie, care era susținută integral de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj de care reclamanții beneficiaseră anterior datorită naturii profesiei lor [a se vedea, mutatis mutandis, F. și alții împotriva României, (dec.), nr. 45.312/11, 7 februarie 2012)] – par. 17, precum și că faptul că alte categorii sociale se bucură în continuare de un mod de calcul mai favorabil al pensiilor ține, de asemenea, de marja de apreciere a statului – par. 19, concluzionând că măsurile criticate de reclamanți nu au fost de natură să îi facă pe aceștia să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate, și reclamanții nu au fost în mod nejustificat discriminați în raport cu alți pensionari – par. 20.
Raportat tuturor celor expuse, Curtea de Apel constată că nu pot fi reținute criticile recurentului sub aspectul încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
În ceea ce privește principiul fundamental al „drepturilor câștigate”, se reține că un atare principiu fundamental nu este consacrat de Constituția României și nici de jurisprudența CEDO ori de jurisprudența Curții Europene de Justiție, ci este recunoscut doar în sensul menționat și de Curtea Constituțională în deciziile nr. 871/2010 și nr. 1237/2010, în care a argumentat că, având în vedere condiționarea posibilității statului de a acorda pensiile speciale de elemente variabile, așa cum sunt resursele financiare de care dispune, faptul că acestor prestații ale statului nu li se opune contribuția asiguratului la fondul din care se acordă aceste drepturi, precum și caracterul succesiv al acestor prestații, dobândirea dreptului la pensie specială nu poate fi considerată ca instituind o obligație ad aeternum a statului de a acorda acest drept, singurul drept câștigat reprezentând doar prestațiile deja realizate până la . noii reglementări și asupra cărora legiuitorul nu ar putea interveni decât prin încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție.
Împrejurările invocate de recurent, respectiv necunoașterea exactă a economiei bugetare realizate, diminuarea cuantumului pensiilor în plată pentru aproximativ 10% din totalul de peste 4 milioane de pensii, ori măsura în care diminuarea pensiilor speciale a putut ajuta la depășirea situației economice dificile, vizează oportunitatea adoptării Legii nr. 119/2010. Or, găsirea unei soluții legislative mai adecvate, pentru atingerea obiectivelor de interes public urmărite, nu face obiectul controlului instanțelor judecătorești.
În ceea ce privește încălcarea/neîncălcarea unor articole din Constituția Românei, se reține că, în principiu, constatarea încălcării prevederilor constituționale se face de către Curtea Constituțională, în cadrul controlului de constituționalitate exercitat înainte de promulgarea legilor, iar, ulterior acestui moment, prin soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, excepții pe care recurentul nu le-a ridicat nici în fața primei instanțe, nici în fața instanței de recurs.
În ceea ce privește principiul neretroactivității legii pe care l-ar fi încălcat prima instanță prin hotărârea pronunțată, conform susținerilor recurentei, se constată că, potrivit art. 15 alin. 2 din Constituția României, legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.
De altfel, neretroactivitatea Legii nr. 119/2010 în raport cu legile prin care aceste pensii speciale au fost stabilite inițial (conform statutelor profesionale ale categoriilor de persoane vizate) a fost deja constatată prin deciziile Curții Constituționale, unica autoritate de jurisdicție constituțională în România, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Ori, prin Decizia nr. 871/25.06.2010 Curtea Constituțională a statuat faptul că prevederile art. 1-5 și 12 din Legea nr. 119/2010 sunt constituționale, în raport cu dispozițiile constituționale ale art. 15 alin. (2) - neretroactivitatea legii, art. 16 - egalitatea în drepturi, art. 44 - dreptul de proprietate privată, art. 47 alin. (1) - nivelul de trai și dreptul la pensie, art. 53 - restrângerea exercițiului unor drepturi, art. 135 alin. (2) lit. f) privind obligația statului de a asigura crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții. De asemenea, Curtea Constituțională a pronunțat și Decizia nr. 873/25.06.2010 prin care s-a constatat constituționalitatea dispozițiilor art. 1 lit. a), b), d)-i) și art. 2-12 din Legea nr. 119/2010; s-a analizat din nou legea criticată pe temeiul neretroactivității, dar și în baza art. 20 din Constituție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (dreptul la respectarea "bunurilor") și art. 53 (restrângerea exercițiului unor drepturi), critici care au fost înlăturate.
Relevantă în acest sens este și Decizia Curții Constituționale nr. 458/02.12.2003, în care s-a statuat că ,,o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare”.
De asemenea, prin deciziile nr. 88/2007 și nr.1314/2010 ale Curții Constituționale s-a reținut că ,,Schimbarea condițiilor de exercitare a dreptului la pensie nu poate avea nici ea semnificația încălcării principiului constituțional al neretroactivității legii, atâta vreme cât, potrivit prevederilor art. 47 alin. (2) din Constituție, condițiile de exercitare a dreptului la pensie, a celorlalte drepturi de asigurări sociale și a altor forme de asistență socială sunt stabilite de lege. Astfel, legiuitorul este în drept să stabilească și să modifice, ori de câte ori apare această necesitate, condițiile și criteriile de acordare a pensiilor, modul de calcul și cuantumul acestora, cu respectarea condiției ca aceste noi reglementări să fie aplicate de la ., pentru viitor.”
De asemenea, analizând conformitatea prevederilor de lege criticate cu dispozițiile art. 53 din Constituție, raportate la dreptul la pensie și dreptul la un nivel de trai decent (art. 47), Curtea Constituțională a constatat că aceste dispoziții constituționale sunt lipsite de relevanță, întrucât dreptul la pensie vizează pensia obținută în sistemul general de pensionare, neexistând un drept constituțional la pensie specială, deci la suplimentul financiar acordat de stat.
Or, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, inclusiv pentru instanțele de judecată, care, în mod evident, nu cenzurează hotărârile și jurisprudența Curții Constituționale.
Având în vedere caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, precum și al considerentelor acestora, în limitele controlului de constituționalitate, Înalta Curte a reținut prin decizia nr. 29/2011 că instanțele judecătorești nu erau în drept să facă aprecieri asupra unor critici de neconstituționalitate, sub aspectul respectării principiului neretroactivității legii și că instanțele de drept comun ar fi fost îndrituite la o evaluare separată a chestiunii retroactivității legii numai în cazul în care această analiză se impunea în mod distinct, din perspectiva Convenției europene a drepturilor omului, altfel decât în contextul "ingerinței" în analiza de convenționalitate în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Însă, tot ÎCCJ a reținut că în jurisprudența Curții Europene o problemă de retroactivitate a legii este atașată, de regulă, unei plângeri ținând de dreptul la un proces echitabil în temeiul art. 6 alin. (1) din Convenție (ca de exemplu în Cauza Maggio ș.a. împotriva Italiei din 31 mai 2011), premisă care, în contestațiile formulate împotriva deciziilor de recalculare a pensiilor speciale în baza Legii nr. 119/2010, nu era îndeplinită, întrucât în cursul judecării acestor plângeri nu a intervenit intempestiv un alt act normativ care să afecteze în mod decisiv soarta procesului; pe de altă parte, neretroactivitatea Legii nr. 119/2010 în raport cu legile prin care aceste pensii speciale au fost stabilite inițial (conform statutelor profesionale ale categoriilor de persoane vizate) a fost deja constatată prin deciziile Curții Constituționale anterior menționate, instanța constituțională fiind unica autoritate de jurisdicție constituțională în România, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Pentru toate considerentele expuse, Curtea de Apel constată că nu sunt incidente motivele de recurs invocate, astfel încât, în temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 Cod proc.civ., va respinge recursul declarat de S. C. Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere în numele și pentru Policiuc D. I. și va menține sentința atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de S. C. Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere în numele și pentru Policiuc D. I., împotriva sentinței civile nr. 2469/10.10.2012 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică ,azi, 21 .01. 2013.
Președinte, G. P. | Judecător, D. P. | Judecător, S. P. |
Grefier, E. G. |
Red./tehnored./P.G.
2 ex./13.02.2013
Tribunal Iași – A. C.
| ← Asigurări sociale. Decizia nr. 321/2013. Curtea de Apel IAŞI | Asigurări sociale. Decizia nr. 442/2013. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
