Asigurări sociale. Decizia nr. 321/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 321/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 22-02-2013 în dosarul nr. 2467/99/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 321/2013
Ședința publică de la 22 Februarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE S. P.
Judecător A. C. S.
Judecător D. P.
Grefier I. P.
S-a luat spre examinare recursul formulat de către S. C. Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere SCMD - în numele și pentru membrul de sindicat C. D. A. împotriva sentinței civile nr. 2854 din 7.11.2012 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr._, intimată fiind C. de P. Sectorială a Ministerului Administrației și Internelor, având ca obiect asigurări sociale.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat B. R. pentru recurentul S. C. Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere SCMD - în numele și pentru membrul de sindicat C. D. A., lipsă fiind reprezentantul intimatei C. de P. Sectorială a Ministerului Administrației și Internelor.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că: dosarul este la prim termen; nu s-a solicitat judecata în lipsă.
Instanța constată recursul formulat în termen și motivat.
Avocat B. R. pentru recurent depune împuternicire la dosar și arată că nu are de formulat alte cereri.
Instanța constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul la dezbateri.
Avocat B. R. pentru recurent solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și admiterea acțiunii.
Declarând dezbaterile închise.
După deliberare,
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față,
Prin contestația înregistrată la Tribunalul Iași sub nr. 2491/99/12.03.2012, S. C. Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere, în numele și pentru contestatoare C. D. A., a chemat în judecată pe intimata C. de P. Sectorială a Ministerului Administrației și Internelor, solicitând: anularea deciziei nr._ din 12.12.2011 de revizuire a pensiei și a Hotărârii nr.503/06.02.2012 a Comisiei de Contestație emisă în baza O.U.G. nr. 1/2011 de către C. de P. Sectorială a Ministerului Administrației și Internelor; menținerea deciziei de pensionare nr._/05.08.2008 privind calcularea pensiei de serviciu stabilită în temeiul dispozițiilor Legii nr. 164/2001; obligarea pârâților la plata diferenței dintre pensia de serviciu stabilită conform Legii nr. 164/2001 și pensia revizuită de la data de 12.12.2011 și până la repunerea în plată a pensiei inițiale; obligarea pârâților la plata dobânzii legale aferentă sumelor reprezentând diferența dintre cele două decizii, dobândă calculată până la data plății efective a pensiei inițiale; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
De asemenea, în subsidiar, contestatoarea precizat că formulează contestație împotriva deciziei de revizuire, ca urmare a aplicării greșite a dispozițiilor legale în vigoare, fiind desființat în mod nejustificat statutul său de militar în rezervă.
În motivarea acțiunii s-a susținut că membrii S. C. Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere au avut calitatea de militari, polițiști, funcționari speciali, în prezent fiind beneficiari ai pensiilor de stat aferente activității desfășurate, vechimii și gradului avut, conform deciziilor de pensionare anexate. Prin deciziile contestate s-a dispus în mod netemeinic și nelegal recalcularea pensiilor de care beneficiază membrii sindicatului, producându-se o diminuare nejustificată a cuantumului acestora și implicit a patrimoniului. Pensia militarului este o contraprestație pentru sacrificiul pe care acesta era obligat să îl facă atât timp cât era cadru militar activ sau rezervist, pentru privațiunile la care a fost supus de-a lungul timpului, dar și contraprestație pentru soțul care a fost nevoit să-și abandoneze slujba pentru a-l urma pe militar. S-a mai susținut că prin O.U.G. nr. 1/2011 și normele de aplicare ale acesteia se încalcă dreptul de proprietate și că, din cauza faptului că nu există carnete de muncă, iar adeverințele cu venituri sunt aproape imposibil de reconstituit la întreaga valoare a câștigurilor, se încalcă în mod fundamental dreptul la proprietate și se creează un tratament discriminatoriu față de personalul civil care își poate valorifica toate câștigurile prin existența carnetelor de muncă. Astfel, se creează o discriminare între cadrele militare care au lucrat într-o singură unitate și care au putut prezenta adeverințe cu veniturile realizate și celelalte cadre militare care nu mai pot prezenta astfel de adeverințe. De asemenea, se creează o discriminare între cadrele militare și personalul civil care își poate valorifica toate veniturile ca urmare a existenței carnetului de muncă, precum și o discriminare între cadrele militare și magistrații care beneficiază prin lege de un mod de calcul al pensiei mult mai favorabil. Totodată se încalcă principiul dreptului câștigat deoarece pe parcursul anilor, cât reclamanții au fost militari activi, aceștia au câștigat dreptul de a beneficia de sistemul de pensii sub imperiul căruia și-au desfășurat activitatea.
S-a mai susținut prin contestație că deciziile contestate și implicit procesul de recalculare sunt nelegale raportat la dispozițiile Constituției României, ale dreptului comun și ale legislației Europene în materie. Legislația europeană are aplicabilitate directă, principiu consacrat de CJUE în cauza V. Gend en Loos, iar în cazul în care instanța de judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea celor din reglementările internaționale. Constatarea de către Curtea Constituțională a României în cuprinsul Deciziei nr. 871/25.06.2010 a faptului că Legea nr. 119/2000 nu încalcă dispozițiile Constituției României nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din Constituție și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale. De altfel, chiar Curtea Constituționala prin decizia nr. 1344/09.12.2008 a reținut că „instanțelor judecătorești le revine sarcina de aplicare directă a legislației comunitare atunci când legislația națională este în contradicție cu aceasta”. Plecând de la dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie constatat că membrii Sindicatului beneficiază de un drept de proprietate asupra pensiei a cărei recalculare fost dispusă de pârâte. Astfel, invocând jurisprudența relevantă în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a precizat că reclamanții dețin un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeana a drepturilor Omului, însă privarea de proprietate s-a realizat în mod vădit disproporționat în condițiile în care nu s-a realizat nici o despăgubire a membrilor SCMD. Lipsa totală de despăgubiri nu se poate justifica, avându-se în vedere circumstanțele speței, cu atât mai mult cu cât nici o circumstanță excepțională nu fost invocată de Guvern pentru a o justifica.
De asemenea, s-a susținut prin contestație că prin recalcularea pensiilor se creează o discriminare între cadrele militare și personalul civil, încălcându-se disp. art. 14 CEDO. Tot astfel, măsura privind recalcularea pensiilor stabilite prin legi speciale nu se poate face decât prin încălcarea principiului neretroactivității legii, prevăzut la art. 15 alin. 2 din Constituția României. Nu în ultimul rând prin recalcularea pensiilor se încalcă principiul drepturilor câștigate și mai mult se realizează o degradare militară, în condițiile în care art. 6 alin. 4 din H.G. nr. 735/2010 stabilește că „pentru perioadele care constituie stagiu de cotizare și pentru care nu au putut fi dovedite veniturile realizate lunar sau documentele doveditoare nu au fost depuse în termenul pentru recalculare prevăzut de lege, la determinarea punctajului mediu anual se fixează salariu mediu brut pe economie din perioadele respective”. Pentru toate aceste motive, s-a solicitat admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.
Intimata C. de P. Sectorială a Ministerului Administrației și Internelor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiata. avându-se în vedere faptul că pentru determinarea punctajului mediu anual pentru perioadele
La termenul de judecată din 31.10.2012, instanța a respins excepția inadmisibilității contestației.
Prin sentința civilă nr.2854 din 07.11.2012 Tribunalul Iași respinge actiunea formulată de S. C. Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere Iași, în numele și pentru contestatoarea C. D. A., în contradictoriu cu intimata C. de P. Sectorială a Ministerului Administrației și Internelor.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță reține că C. D. A. a fost, începând cu data de 05.08.2008, beneficiarul unei pensii de urmaș stabilite în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 164/2001, în cuantum de 1918 lei.
Potrivit art. 1 lit. a din Legea nr. 119/2010, pe data intrării în vigoare a acestei legi, pensiile militare de stat, acordate conform Legii nr. 164/2001, devin pensii în înțelesul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare. Urmare a intrării în vigoare a acestei legi, a fost emisă decizia nr._/27.12.2010 prin care s-a recalculat pensia contestatoarei, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare. Ca urmare a recalculării pensiei de urmaș pensia contestatoarei a fost de 1007 lei brut.
Ulterior, prin decizia nr._/12.12.2011, pensia contestatoarei a fost revizuită în conformitate cu prevederile art. 1 alin. 1 din O.U.G. nr. 1/2011, potrivit cărora: ,,Pensiile prevăzute la art. 1 lit. a) și b) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, pentru care la determinarea punctajului mediu anual s-a utilizat salariul mediu brut pe economie, potrivit art. 5 alin 4 din aceeași lege, se revizuiesc, din oficiu, cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2011, pe baza actelor doveditoare ale veniturilor realizate lunar de beneficiari”. Prin această decizie, s-a stabilit o pensie în cuantum de 1701 lei brut începând cu data de 01.01.2011.
Contestatoarea a contestat decizia nr._, susținând că sunt încălcate atât dispozițiile constituționale, cât și cele ale legislației europene, cu referire la încălcarea dreptului de proprietate.
Prin Hotărârea nr.503/06.02.2012 Comisia de Contestații respins contestația introdusă de contestatoarea C. D. A. împotriva Deciziei_/12.12.2011, reținându-se că determinarea cuantumului pensiei revizuite s-a efectuat prin împărțirea punctajului mediu anual la stagiul complet de cotizare de 20 ani, conform prevederilor art.6 alin.2 din Anexa 3 la OUG 1/2011.
Față de acțiunea dedusă judecății în prezenta cauza, având în vedere și decizia nr. 29/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța reține că în raport de dispozițiile art. 20 din Constituție, judecătorul național poate să constate inaplicabilitatea unei norme juridice adoptate de legiuitorul intern, în măsura în care, prin aplicarea normei interne, s-ar atinge un drept fundamental consacrat printr-un tratat internațional la care România este parte. Astfel, judecătorul național este cel care stabilește dacă, într-un caz concret, aplicarea legii interne produce efecte contrare tratatului internațional, raportat la circumstanțele de fapt ale cauzei.
Or, în speță, se reține de către instanță că prin O.U.G. nr. 1/2011 nu s-a adus atingere dreptului de proprietate al contestatoarei, consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.
Referitor la domeniul de aplicare a art. 1 al Protocolului nr. 1, începând cu cauza Sporrong . și până la ultimele hotărâri adoptate în materie, instanța de contencios european al drepturilor omului a stabilit că acesta cuprinde trei norme distincte, strâns legate între ele. O primă normă, de ordin general, este cea care enunță principiul necesității respectării dreptului de proprietate; această normă impune obligația statelor contractante de a respecta dreptul de proprietate ce aparține persoanelor fizice și juridice. A doua normă prevede posibilitatea privării unui titular de dreptul său de proprietate, privare care însă este supusă anumitor condiții. Cea de-a treia normă, cuprinsă în al doilea paragraf al art. 1, recunoaște statelor contractante posibilitatea de a reglementa modul de folosință a bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate, în conformitate cu interesul general. Prima normă are un caracter general, în timp ce celelalte două norme sunt doar aplicații ale celei dintâi, trebuind interpretate în lumina principiului general înscris în prima normă (cauza Gasus Dosier-und Fördertechnik GmbH c/Pays-Bas); ultimele două reguli trebuie interpretate prin prisma principiului general enunțat în prima regulă, deoarece se referă la cazuri speciale de încălcare a dreptului la respectarea bunurilor .
Cât privește noțiunea de „bun”, într-una din hotărârile sale (cauza Gasus Dosier-und Fördertechnik GmbH c/Pays-Bas), Curtea a statuat că noțiunea de „bunuri” din art. 1 din Protocolul nr. 1 are o semnificație autonomă și nu se limitează numai la proprietatea unor bunuri corporale; alte drepturi și interese ce constituie active pot fi considerate „drepturi de proprietate”, deci „bunuri”. De asemenea, prin alte hotărâri (cauzele Pressos Compania Naviera S.A. .; A. B and Company A S c/Germaniei; M. De Napoles Pacheco c/Belgique; Lenzing AG c/Royaume-Uni) Curtea a decis, tot cu valoare de principiu, că drepturile de creanță constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamanta poate pretinde că a avut cel puțin o „speranță legitimă” de a îl vedea concretizat. Mai mult, în cauza Gaygusuz v. Austria, CEDO a decis că drepturile din asigurări sociale constituie un drept patrimonial în sensul art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, iar în cauza Kjartan Ásmundsson versus Islanda instanța europeană a stabilit că „dreptul la pensie al reclamantului este un bun în sensul acestei dispoziții din Convenție”.
Pe cale de consecință, față de jurisprudența Curții Europene, instanța reține faptul că pensiile militare de stat reprezintă un „interes patrimonial” ce intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Se mai reține de către instanță că prin O.U.G. nr. 1/2011 s-au revizuit pensiile recalculate în baza Legii nr. 119/2010, iar titularii de pensii speciale au devenit titulari de pensii de asigurări sociale de stat. Or, O.U.G. nr. 1/2011 reprezintă o „ingerință” din perspectiva respectării dreptului de proprietate al reclamantului, în raport cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Sub acest aspect este avută în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Rasmussen împotriva Poloniei din 28 aprilie 2009 (§ 71), Cauza Aizpurua Ortiz ș.a. împotriva Spaniei din 2 februarie 2010 (§ 48), Cauza Kjartan Asmundssen împotriva Islandei din 12 octombrie 2004 (§ 39 și 40).
Având în vedere și decizia nr. 29/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, „ingerința” trebuie analizată numai din perspectiva „dreptului la respectarea bunurilor” (regula generală și, totodată, prima normă din art. 1 din Protocolul nr. 1), și nu ca o încălcare de tipul „privării de proprietate”(cea de-a doua normă din același text).
În consecință, instanța reține că, pentru ca ingerința statului, din perspectiva dreptului reclamantului la respectarea pensiei militare de stat, să nu conducă la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, este necesar ca aceasta să fie legală, să urmărească un scop legitim și să respecte un rezonabil raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit a fi realizat.
Or, în speță, instanța reține că ingerința este legală, fiind reglementată de O.U.G. nr. 1/2011. De asemenea, această ingerință urmărește un „scop legitim”, de utilitate publică, în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Wieczorek împotriva Poloniei din 8 decembrie 2009, § 59), constând în necesitatea reformării sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechităților existente în sistem și, nu în ultimul rând, situația de criză economică și financiară cu care se confruntă statul, deci atât bugetul de stat, cât și cel de asigurări sociale.
În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței cu scopul urmărit, se reține de către instanță că acest principiu al proporționalității care trebuie să existe între scopul urmărit și mijloacele de realizare, este propriu jurisprudenței Curții. Astfel, ingerința este proporțională cu scopul legitim urmărit dacă s-a menținut un „just echilibru” între exigențele intereselor generale ale comunității și imperativele de apărare a drepturilor fundamentale ale omului.
În speță, instanța reține că în cazul reclamantei, „mijlocul” utilizat pentru atingerea acestui scop legitim a fost cel al revizuirii pensiei speciale, cu consecința reducerii cuantumului pensiei de la 1918 lei la 1701 lei. Astfel, cum s-a reținut în mod constant în jurisprudența CEDO, statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în domeniul asigurărilor sociale. De asemenea, Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei (Hotărârea în cauza Wieczorek c. Poloniei din 08.12.2009 par. 59, Hotărârea în cauza Mellacher c. Austriei din 19.12.1989, par. 53). Împrejurarea că statul ar fi putut găsi alte soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivelor de interes public urmărit nu prezintă relevanță în cauză, deoarece instanța judecătorească are rolul de aplicare a legii, iar nu de cenzurare a acesteia.
Pe cale de consecință, este necesar a se stabili dacă această reducere a cuantumului pensiei, reprezintă, pentru reclamant, o sarcină excesivă, disproporționată, care depășește un anumit „prag de dificultate”. Or, în analiza raportului de proporționalitate, judecătorul național nu poate avea în vedere decât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în plângerile vizând încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, în care Curtea însăși a analizat tipuri de „ingerințe” în dreptul la respectarea bunurilor prin măsuri legislative adoptate de stat în prestațiile de asigurări sociale. În acest sens, se va avea în vedere, așa cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 29/2011, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Hasani împotriva Croației – decizie de admisibilitate din 30 septembrie 2010, Cauza Rasmussen împotriva Poloniei, Cauza Banfield împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din 18 octombrie 2005, Cauza Callejas împotriva Spaniei din 18 iunie 2002 - decizie asupra admisibilității, Cauza Maggio ș.a. împotriva Italiei din 31 mai 2011, Cauza Moskal împotriva Poloniei din 15 septembrie 2009, Cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei), în cauze în care statele contractante au adoptat măsuri legislative prin care au suprimat sau au limitat, pentru viitor, plata unor pensii speciale sau a altor beneficii sociale aflate în plată. Or, din jurisprudența CEDO, se poate reține că raportul de proporționalitate este compromis numai dacă reclamantul suportă o sarcină individuală excesivă, exorbitantă, care excede marjei de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica sa socială (marjă care, în acest domeniu, este una extensivă); asemenea concluzii au fost stabilite, de exemplu, când reclamantul a fost lipsit total de respectivul beneficiu social ori când acestuia i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență, și nu prin raportare procentuală a diminuării cuantumului pensiei.
În ansamblul circumstanțelor obiective de analiză a testului de proporționalitate se includ criterii precum pensia medie lunară, indemnizația socială pentru pensionari, toate raportate la circumstanțele particulare ale cauzei, așa cum rezultă din decizia 29/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În speță, instanța constată că reclamanta nu a fost lipsit total de pensie și nici nu i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență. Prin decizia contestată s-a stabilit o pensie brută de 1505 lei, în timp ce la nivelul anului 2011 pensia medie lunară de asigurări sociale de stat a fost de 773 lei, conform datelor statistice prezentate de Ministerul Muncii, Familiei și protecției Sociale. Or, în aceste condiții, nu se poate reține că revizuirea pensiei ar fi impus contestatoarei o sarcină excesivă, exorbitantă, lipsită de orice temei și care să depășească marja largă de apreciere pe care însăși Curtea Europeană, conform jurisprudenței sale, o lasă statelor în stabilirea propriilor politici în această materie.
Instanța mai reține și Decizia din 15 mai 2012 cu privire la Cererea nr. 63.627/11 introdusă de C. Abaluta și alții împotriva României, decizie prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit faptul că, deși art. 1 din Protocolul nr. 1 garantează plata prestațiilor sociale pentru persoanele care au achitat contribuții unei case de asigurări, acest lucru nu poate fi interpretat ca dând dreptul la acordarea unei pensii într-un cuantum determinat, precum și faptul că statele părți la Convenție dispun de o marjă de apreciere destul de largă atunci când este vorba de reglementarea politicii lor sociale. Reținând că adoptarea legilor în vederea stabilirii echilibrului între cheltuielile și veniturile statului implică, de regulă, o examinare a aspectelor politice, economice și sociale, s-a considerat că autoritățile naționale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai potrivite pentru a atinge acest obiectiv, Curtea respectând alegerea lor, cu excepția cazului în care acestea se dovedesc, în mod evident, lipsite de un temei rezonabil. De asemenea, s-a mai reținut că reforma sistemelor de pensii a fost fundamentată pe rațiuni obiective, și anume contextul economic și corectarea inegalităților existente între diferitele sisteme de pensii și că, în această privință, Curtea a constatat că pretinsa diminuare a pensiilor reclamanților a reprezentat o modalitate de a integra aceste pensii în sistemul unitar prevăzut de Legea nr. 263/2010, considerând că motivele invocate pentru adoptarea acestei legi nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporționate.
S-a mai reținut de către Curtea Europeană că reforma sistemului de pensii nu a avut un efect retroactiv, precum și că perioada serviciului militar a fost asimilată perioadelor de contribuție în sensul legii. În consecință, reclamanții nu au pierdut pensia care le era datorată în temeiul contribuțiilor la buget vărsate în timpul serviciului militar, ci doar o parte din pensie, care era susținută integral de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj de care reclamanții beneficiaseră anterior datorită naturii profesiei lor.
În ceea ce privește diferența de tratament în raport cu alte categorii de pensionari, instanța europeană a reamintit că o distincție este discriminatorie în sensul art. 14 din Convenție dacă îi lipsește o justificare obiectivă și rezonabilă și a susținut că faptul că alte categorii sociale se bucură în continuare de un mod de calcul mai favorabil al pensiilor ține, de asemenea, de marja de apreciere a statului.
Pentru aceste motive, Curtea Europeană a reținut că măsurile criticate de reclamanți nu au fost de natură să îi facă pe aceștia să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate, și că reclamanții nu au fost în mod nejustificat discriminați în raport cu alți pensionari.
Pe cale de consecință, având în vedere și jurisprudența CEDO, instanța reține că ingerința statului, din perspectiva dreptului reclamantei la respectarea pensiei militare de stat, a fost legală, a urmărit un scop legitim și a respectat un rezonabil raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit a fi realizat, iar prin revizuirea pensiei conform dispozițiilor O.U.G. nr. 1/2011 nu s-a adus atingere dreptului fundamental de proprietate consacrat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Totodată, pentru aceleași considerente expuse, instanța reține și faptul că prin recalcularea pensiei nu s-a creat o discriminare, fața de rațiunile expuse de însăși Curtea Europeană, în C. Abaluta și alții împotriva României, anterior redate.
În ceea ce privește susținerile contestatoarei referitoare la încălcarea prevederilor art. 15 alin. 2 din constituția României, instanța constată că acestea sunt neîntemeiate, prin O.U.G. nr. 1/2011 nefiind încălcat principiul neretroactivității. De altfel, și Curtea Constituțională, prin decizia nr. 747/20.09.2012, a reținut că prevederile O.U.G. nr. 1/2011 „reglementează pentru viitor, după ., măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniți din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională, avându-se în vedere necesitatea instituirii unei etape de revizuire a cuantumului pensiilor, cu respectarea principiului contributivității, scopul fiind acela de a nu sancționa persoanele care, fără a avea vreo culpă, nu au reușit, în intervalul inițial pus la dispoziție de legiuitor prin Legea nr. 119/2010, să identifice documentele doveditoare ale veniturilor realizate pe parcursul întregii cariere”.
Cât privește susținerile contestatoarei referitoare la faptul că prin decizia contestată s-a realizat o degradare militară și o eliminare a statutului său de militar în rezervă, acestea trebuie privite din perspectiva autorului după care reclamanta este îndreptățită la primirea pensiei de urmaș. Instanța reține că degradarea militară este o pedeapsă complementară care constă în pierderea gradului și a dreptului de a purta uniformă, fiind reglementată de art. 67 Cod penal și aplicându-se condamnaților militari și rezerviști, în funcție de durata pedepsei aplicate. În acest sens, în art. 69 din Legea nr. 80/1995 se prevede că degradarea militară se aplică, în condițiile prevăzute de legea penală, cadrelor militare în activitate, în rezervă și în retragere, condamnate la pedeapsa complementară a degradării militare prin hotărâre judecătorească. Or, în speță, decizia contestată este o decizie privind revizuirea pensiei în temeiul O.U.G. nr. 1/2011 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniți din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională.
Împotriva acestei sentințe a declarat recursS. C. Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere, în numele și pentru contestatoarea C. D. A., considerând-o nelegală și netemeinică.
În motivarea recursului se susține că interpretarea dată celor două acte normative de către instanță este în contradicție atât cu conceptul de bunuri din prima parte a art. 1 din Protocolul 1, cât și cu actele normative interne. Reclamanta și-a legitimat acțiunea prin invocarea unei valori patrimoniale, având semnificația unui drept câștigat, recunoscut si exercitat de stat, în temeiul unei legi speciale, respectiv Legea 164/2001, lege suficient de clară și previzibilă la data pensionării, și care i-a permis să-și planifice acțiunile atât pe termen lung, cât și pe termen scurt, pentru sine și pentru familia sa, precum și să abordeze o anumită manieră de gestionare a bunurilor prezente și viitoare. Se impune a se recunoaște oricărei persoane o asemenea prerogativă, iar orice intervenție intempestivă a legiuitorului are, de cele mai multe ori, ca urmare afectarea substanței dreptului în partea sa cea mai importantă.
Se mai susține că, din conținutul Legii 164/2001, se poate observa că pensia de serviciu a militarilor ar fi constituită dintr-o parte contributivă și una necontributivă, adică un supliment, așa cum a reținut instanța de fond. Legea amintită nu a prevăzut niciodată faptul că pensia de serviciu, în întregul ei, ar fi un supliment condiționat de existența resurselor financiare din bugetul de stat.
Prin transformarea în pensie de asigurări sociale, pensiile de serviciu suferă diminuări din cele mai diverse, cuprinse în medie între 25% - 80%, ceea ce demonstrează că sarcinile impuse fiecărui pensionar nu pot fi considerate niciodată ca fiind egale.
Potrivit jurisprudenței CEDO, analiza sarcinii exorbitante se realizează punctual de la caz la caz, spre deosebire de analiza instanței de fond, care nu se apleacă asupra situației faptice a unei persoane care a fost lipsită spre exemplu de 70% din pensia ce a fost inițial stabilită pentru a se vedea dacă, in concreto, sarcina la care a fost supus Reclamanta a fost una exorbitantă și mult prea împovărătoare, într-un evident dezechilibru cu interesul public.
În realitate, din toate practica CEDO enunțată în cuprinsul acțiunii introductive, se poate concluziona că, convenția apară drepturi reale, iar nu drepturi iluzorii, după cum accesul la o instanță de judecată trebuie să fie unul efectiv, nu numai prin prisma permisiunii procedurii de sesizare, ci și prin analiza efectivă a pretențiilor formulate.
Prin aplicarea ideii de ingerință legală a statului în reglarea sistemului de pensii pe criterii așa zise de echitate socială, se poate spune că statul a garantat constituțional doar dreptul la pensie, nu și cuantumul acesteia, conferindu-se teoria că statul garantează dreptul la pensie în mod abstract, tinzându-se spre protejarea unor drepturi iluzorii, făcându-se abstracție de faptul că, în cazul pensiilor de serviciu, anumiți salariați au optat pentru a-și desfășura serviciul în anumite condiții și în considerarea răsplătirii constrângerilor și limitărilor ce au survenit în activitate.
Se mai susține în motivarea recursului că ignorarea cuantumului concret al pensiei echivalează practic cu inexistența raportului juridic, deoarece îl lipsește de unul dintre elementele constitutive, și anume obiectul. Mai mult decât atât, raportul juridic de drept dintre reclamant și stat a fost definitivat la momentul ieșirii la pensie și a emiterii primei decizii de pensionare, dată la care atât drepturile, cât și obligațiile părților, dar și conținutul lor concret a fost fixat clar și definitiv. În momentul care s-a constatat că au fost îndeplinite condițiile de pensionare, dreptul la pensie a devenit cert, cuantumul stabilit de legislația în vigoare la momentul emiterii deciziei născându-se obligația statului de a plăti acest cuantum al pensiei pe viitor, iar raportul juridic fiind definitiv fixat. Consideră că statul poate să modifice condițiile de pensionare oricând, până în preziua ieșirii la pensie a unei persoane, putând astfel să îngreuneze condițiile cu consecința amânării pensionării și realizării astfel a unei economii bugetare.
Mai motivează că dreptul la pensie este supus legii sub imperiul căreia s-a născut, adică legii aplicabile în momentul emiterii deciziei de pensionare, în caz contrar încălcându-se atât principiul neretroactivității legii civile în timp, cât și stabilitatea și certitudinea raportului juridic. Sub aspectul celor prezentate, consideră că ingerința nu este legală, așa cum a argumentat instanța de fond, respectiv nu este prevăzută de lege.
Consideră că scopul este unul ilegitim așa cum a fost el prezentat de legiuitor, acesta rezumându-se la a prezenta un scop general, fără a oferi însă și informațiile necesare pentru a se aprecia asupra realității acestui obiectiv, asupra necesitații luării măsurilor, asupra impactului pe care acestea îl vor avea. Este nelegitim acest scop, deoarece nu se indică cuantumul tuturor pensiilor aflate în plată, cuantumul pensiilor calificate ca "speciale", cuantumul bugetului asigurărilor sociale, al reducerii ce se vor realiza prin transformarea pensiilor de serviciu, numărul total al pensionarilor și, mai ales, de ce aceasta este singura măsura posibilă pentru echilibrarea bugetară.
Dacă măsurile de recalculare a pensiilor de serviciu ale anumitor categorii ale foștilor angajați din sectorul bugetar în sensul diminuării acestora sunt calificate ca având natura juridică a unor masuri cu caracter excepțional, atunci este cu totul evident că Legea 119/2010 nu se poate întemeia pe articolul 53 din Constituție, deoarece lipsește una dintre cele doua caracteristici esențiale, și anume caracterul temporar, limitat în timp, efectul recalculării pensiilor fiind unul definitiv, și nu temporar.
S-a mai motivat că nici cel de al treilea element al ingerinței nu a fost corect invocat, în sensul de a fi proporțional cu scopul legitim urmărit, deoarece desființarea pensiei de serviciu și înlocuirea acesteia cu o pensie de asigurări sociale echivalează cu imposibilitatea Reclamantei de a-și mai recupera vreodată diferența reprezentând sumele de bani rezultate din pensia de serviciu, ducând astfel la ruperea justului echilibru care trebuie păstrat între protecția dreptului de proprietate și cerințele interesului general (cauza Pravednia v. Rusia, Presos Compania v. Belgia). Povara măsurilor de reechilibrare a bugetului a fost suportată de o mică parte dintre pensionari, și anume doar de beneficiarii pensiilor de serviciu, adică de mai puțin de 10% din cele 4 milioane de pensionari, fără ca statul să ofere explicații pertinente cu privire la aceste alegeri.
Ca urmare, se solicită admiterea recursului și a acțiunii.
În drept, motivele de recurs se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 Cod proc.civ.
Intimata C. de P. Sectorială a Ministerului Administrației și Internelor nu a formulat întâmpinare.
În recurs nu s-au depus înscrisuri noi.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea de Apel constată că recursul declarat de S. C. Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere, în numele și pentru contestatoarea C. D. A., este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Contestatoarea C. D. A. a fost beneficiara unei pensii de serviciu – de urmaș - acordate conform Legii nr. 164/2001, actualizate în cuantum de 1918 lei, pensia sa fiind recalculată în baza Legii nr. 119/2010, și apoi revizuită în baza OUG 1/2011. Ca urmare, a fost emisă decizia de recalculare a pensiei nr._/27.12.2010, prin care s-a stabilit un cuantum brut de 1007 lei. Prin decizia nr._/12.12.2011, în prezent contestată, a fost revizuită pensia contestatoarei, cuantumul brut al acesteia fiind de 1701 lei.
Prin cererea de recurs se invocă, în esență, interpretarea greșită de către judecătorul fondului a actelor normative interne din perspectiva art. 1 Protocolul 1 și a jurisprudenței CEDO, susținându-se că interpretarea legii de către prima instanță a făcut să fie încălcate drepturile sale de pensie, care s-au născut la momentul ieșirii la pensie (dreptul la pensie fiind supus legii sub imperiul căreia s-a născut, adică legii aplicabile în momentul emiterii deciziei de pensionare), respectiv că scopul reducerii pensiilor nu a fost legitim și nu s-a respectat nici principiul proporționalității.
Ori, Curtea constată că prima instanță a făcut o analiză judicioasă a cauzei prin prisma art. 1 Protocolul 1 și a jurisprudenței CEDO.
În conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. 2 din Constituția României, prima instanță a examinat în mod nemijlocit, raportat la situația de fapt concretă a recurentei-contestatoare, beneficiară a unei pensii acordate potrivit Legii nr. 164/2001 în cuantum brut de 1768 lei, și a cărui pensie revizuită este în cuantum brut de 1990 lei, dacă aplicarea prevederilor Legii nr. 119/2010 și OUG nr. 1/2011 aduce atingere unui drept fundamental consacrat printr-un tratat internațional la care România este parte, respectiv dreptului de proprietate ocrotit potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO).
În cadrul acestei examinări concrete, prima instanță a aplicat principiile de drept care se desprind din decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29/12.12.2011, obligatorie potrivit art. 3307 alin. 4 Cod procedură civilă.
Așa cum este unanim acceptat în doctrină și jurisprudență, puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta.
Recurenta menționează corect că prin această decizie s-a reținut, la fel ca și prin decizia nr. 20/02.02.2000 a Curții Constituționale, că aceste pensii speciale au fost concepute de legiuitor nu cu titlu de privilegiu, ci au fost justificate în mod obiectiv și constituiau o compensație parțială a inconvenientelor ce au rezultat din rigoarea statutelor speciale cărora trebuie să li se supună fiecare dintre categoriile socioprofesionale avute în vedere de acestea: militari, polițiști, funcționari publici cu statut special, personal auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, personal diplomatic și consular, funcționari parlamentari, senatori și deputați, personal aeronautic civil navigant profesionist din aviația civilă, personalul Curții de Conturi.
Însă, tot prin decizia nr. 29/12.12.2011 s-a remarcat că, deși instanțele au reținut corect - din perspectiva jurisprudenței CEDO - că pensiile de serviciu, stabilite în temeiul actelor normative speciale în baza cărora cei vizați le încasau, reprezintă un "interes patrimonial" ce intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atât sub aspectul părții contributive (partea achitată de la bugetul asigurărilor sociale de stat), cât și sub aspectul părții necontributive (care se suporta de la bugetul de stat), precum și că ingerința statului prin adoptarea și aplicarea dispozițiilor Legii 119/2010 (prin care titularii de pensii speciale au devenit titulari de pensii de asigurări sociale de stat, cu consecința diminuării cuantumului pensiei până la limita corespunzătoare unui beneficiu contributiv, statul suprimând achitarea părții necontributive) este legală (întrucât este reglementată printr-un act normativ) și urmărește un "scop legitim", de utilitate publică, în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (constând în necesitatea reformării sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechităților existente în sistem și, nu în ultimul rând, situația de criză economică și financiară cu care se confruntă statul, deci atât bugetul de stat, cât și cel de asigurări sociale), practica neunitară ce a condus la inițierea recursului în interesul legii a fost generată, pe de o parte, de faptul că instanțele nu au aplicat testul justului echilibru în raport de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze în analiza cerinței privind existența "raportului rezonabil de proporționalitate", iar pe de altă parte, nici "ingerința" nu a fost analizată în toate cazurile din perspectiva "dreptului la respectarea bunurilor" (regula generală și, totodată, prima normă din art. 1 din Protocolul nr. 1), ci precum o încălcare de tipul "privării de proprietate" (cea de-a doua normă din același text).
Ca atare, concluzia că „ingerința” trebuie analizată numai din perspectiva „dreptului la respectarea bunurilor”, și nu ca o încălcare de tipul „privării de proprietate”, cum solicită recurentul, este statuată, cu valoare de principiu în cuprinsul deciziei nr. 29/2011 a ÎCCJ. Prin această decizie s-a menționat expres că în analiza raportului de proporționalitate instanțele trebuie să urmărească raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului în plângerile vizând încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și în care Curtea însăși a analizat tipuri de "ingerințe" în dreptul la respectarea bunurilor prin măsuri legislative adoptate de stat în prestațiile de asigurări sociale, iar nu să se recurgă la specia proximă (încălcări ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional, de tipul privării de proprietate).
În atare condiții, nu pot fi reținute criticile recurentei referitoare la imposibilitatea de a mai recupera sumele de bani rezultate din pensia de serviciu, care echivalează cu o expropriere, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
De asemenea, tot din decizia ÎCCJ se desprinde ideea că nu procentul de diminuare a drepturilor de pensie este esențial în analiza raportului de proporționalitate, ci, așa cum procedează și instanța europeană în jurisprudența sa, situația particulară a Reclamantei din fiecare cauză, reținându-se că raportul de proporționalitate este compromis dacă acel reclamant suportă o sarcină individuală excesivă, exorbitantă, care excede marjei de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica sa socială (marjă care, în acest domeniu, este una extensivă); asemenea concluzii sunt stabilite, de exemplu, când Reclamanta este lipsit total de respectivul beneficiu social ori când acestuia i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență, depășindu-se un anumit ,,prag de dificultate”.
În același timp, fără a fi limitative, în ansamblul circumstanțelor obiective de analiză, ÎCCJ a reținut că ar putea fi avute în vedere criterii precum indemnizația socială pentru pensionari (prevăzută de art. 7 din Legea nr. 118/2010, care nu poate fi mai mică de 350 lei) ori pensia medie lunară, după cum vor trebui identificate circumstanțele particulare ale cauzei.
În acest context prima instanță a constatat că, în prezenta cauză, recurenta nu a fost lipsită total de pensie și nici nu i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență, iar revizuirea pensiei speciale de la 1918 lei la 1708 lei nu a impus recurentei o sarcină excesivă, exorbitantă, lipsită de orice temei și care să depășească marja largă de apreciere pe care însăși Curtea Europeană, conform jurisprudenței sale, o lasă statelor în stabilirea propriilor politici în această materie.
În plus, recurenta nici nu a invocat în contestația sa vreo circumstanță cu adevărat excepțională, care să conducă la concluzia încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, fiind de observat și împrejurarea că, în jurisprudența sa, instanța europeană a subliniat, în mod constant, că statele părți la Convenție dispun de o marjă de apreciere destul de largă atunci când este vorba de reglementarea politicii lor sociale. Întrucât adoptarea legilor în vederea stabilirii echilibrului între cheltuielile și veniturile statului implică, de regulă, o examinare a aspectelor politice, economice și sociale, Curtea a considerat că autoritățile naționale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai potrivite pentru a atinge acest obiectiv, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepția cazului în care acestea se dovedesc, în mod evident, lipsite de un temei rezonabil [M. și S. împotriva României, (dec.), nr. 44.232/11 și 44.605/11, 6 decembrie 2011].
Un argument suplimentar în sprijinul neîncălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție îl constituie chiar Decizia Curții Europene a Drepturilor Omului din 7 februarie 2012, pronunțată în cauzele conexate nr. 45.312/11, nr. 45.581/11, nr. 45.583/11, 45.587/11 și nr. 45.588/11 - A. M. F., Judita V. T., E. T., M. M. și L. G. împotriva României, prin care s-a constatat că măsura de transformare a pensiilor de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești în pensii contributive, în temeiul Legii nr. 119/2010, este conformă prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, coroborat cu art. 14 din aceeași convenție, nefiind relevant procentul de scădere a cuantumului pensiilor speciale.
Prin decizia menționată, CEDO a statuat că măsura de reducere a pensiilor de serviciu este prevăzută de lege (paragr. 18 și 42) și constituie o modalitate de a echilibra bugetul și de a corecta diferențele existente între sistemele de pensie, iar aceste motive nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporționate (paragr. 44). Curtea a concluzionat că măsurile criticate de reclamante - personal auxiliar din justiție (respectiv reducerea pensiilor ca urmare a aplicării Legii 119/2010) - nu le-a făcut să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor și nu au fost discriminate în mod nejustificat, în comparație cu alți pensionari (par. 48).
Mai mult, așa cum a reținut și prima instanță, prin decizia din 15.05.2012, cu privire la Cererea nr. 63.627/11 introdusă de C. A. și alții împotriva României, prin care, invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 14 din Convenție, reclamanții (foști militari) au susținut că reforma sistemului de pensii a adus atingere dreptului lor de proprietate, lipsindu-i de pensia stabilită la data pensionării, în timp ce alte grupuri sociale, cum ar fi foștii magistrați, continuă să beneficieze de un mod mai avantajos de calcul al pensiilor, CEDO a declarat-o inadmisibilă, reținând că, deși art. 1 din Protocolul nr. 1 garantează plata prestațiilor sociale pentru persoanele care au achitat contribuții unei case de asigurări, acest lucru nu poate fi interpretat ca dând dreptul la acordarea unei pensii într-un cuantum determinat [a se vedea, în special, Skorkiewicz împotriva Poloniei (dec.), nr. 39.860/98, 1 iunie 1999, Jankovic împotriva Croației (dec.), nr. 43.440/98, CEDO 2000-X, Kuna împotriva Germaniei, (dec.), nr. 52.449/99, CEDO-2001, Blanco Callejas împotriva Spaniei (dec.), nr. 64.100/00, 18 iunie 2002, și Maggio și alții împotriva Italiei, nr. 46.286/09, 52.851/08, 53.727/08, 54.486/08 și 56.001/08, pct. 55, 31 mai 2011] – par. 13, că reforma sistemului de pensii nu a avut un efect retroactiv, iar reclamanții nu au pierdut pensia care le era datorată în temeiul contribuțiilor la buget …, ci doar o parte din pensie, care era susținută integral de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj de care reclamanții beneficiaseră anterior datorită naturii profesiei lor [a se vedea, mutatis mutandis, F. și alții împotriva României, (dec.), nr. 45.312/11, 7 februarie 2012)] – par. 17, precum și că faptul că alte categorii sociale se bucură în continuare de un mod de calcul mai favorabil al pensiilor ține, de asemenea, de marja de apreciere a statului – par. 19, concluzionând că măsurile criticate de reclamanți nu au fost de natură să îi facă pe aceștia să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate, și reclamanții nu au fost în mod nejustificat discriminați în raport cu alți pensionari – par. 20.
Raportat tuturor celor expuse, Curtea de Apel constată că nu pot fi reținute criticile recurentei sub aspectul încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
În ceea ce privește principiul fundamental al „drepturilor câștigate”, se reține că un atare principiu fundamental nu este consacrat de Constituția României și nici de jurisprudența CEDO ori de jurisprudența Curții Europene de Justiție, ci este recunoscut doar în sensul menționat și de Curtea Constituțională în deciziile nr. 871/2010 și nr. 1237/2010, în care a argumentat că, având în vedere condiționarea posibilității statului de a acorda pensiile speciale de elemente variabile, așa cum sunt resursele financiare de care dispune, faptul că acestor prestații ale statului nu li se opune contribuția asiguratului la fondul din care se acordă aceste drepturi, precum și caracterul succesiv al acestor prestații, dobândirea dreptului la pensie specială nu poate fi considerată ca instituind o obligație ad aeternum a statului de a acorda acest drept, singurul drept câștigat reprezentând doar prestațiile deja realizate până la . noii reglementări și asupra cărora legiuitorul nu ar putea interveni decât prin încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție.
Împrejurările invocate de recurentă, respectiv necunoașterea exactă a economiei bugetare realizate, diminuarea cuantumului pensiilor în plată pentru aproximativ 10% din totalul de peste 4 milioane de pensii, ori măsura în care diminuarea pensiilor speciale a putut ajuta la depășirea situației economice dificile, vizează oportunitatea adoptării Legii nr. 119/2010. Or, găsirea unei soluții legislative mai adecvate, pentru atingerea obiectivelor de interes public urmărite, nu face obiectul controlului instanțelor judecătorești.
În ceea ce privește încălcarea/neîncălcarea unor articole din Constituția Românei, se reține că, în principiu, constatarea încălcării prevederilor constituționale se face de către Curtea Constituțională, în cadrul controlului de constituționalitate exercitat înainte de promulgarea legilor, iar, ulterior acestui moment, prin soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, excepții pe care recurentul nu le-a ridicat nici în fața primei instanțe, nici în fața instanței de recurs.
În ceea ce privește principiul neretroactivității legii pe care l-ar fi încălcat prima instanță prin hotărârea pronunțată, conform susținerilor recurentei, se constată că, potrivit art. 15 alin. 2 din Constituția României, legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.
De altfel, neretroactivitatea Legii nr. 119/2010 în raport cu legile prin care aceste pensii speciale au fost stabilite inițial (conform statutelor profesionale ale categoriilor de persoane vizate) a fost deja constatată prin deciziile Curții Constituționale, unica autoritate de jurisdicție constituțională în România, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Or, prin Decizia nr. 871/25.06.2010 Curtea Constituțională a statuat faptul că prevederile art. 1-5 și 12 din Legea nr. 119/2010 sunt constituționale, în raport cu dispozițiile constituționale ale art. 15 alin. (2) - neretroactivitatea legii, art. 16 - egalitatea în drepturi, art. 44 - dreptul de proprietate privată, art. 47 alin. (1) - nivelul de trai și dreptul la pensie, art. 53 - restrângerea exercițiului unor drepturi, art. 135 alin. (2) lit. f) privind obligația statului de a asigura crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții. De asemenea, Curtea Constituțională a pronunțat și Decizia nr. 873/25.06.2010 prin care s-a constatat constituționalitatea dispozițiilor art. 1 lit. a), b), d)-i) și art. 2-12 din Legea nr. 119/2010; s-a analizat din nou legea criticată pe temeiul neretroactivității, dar și în baza art. 20 din Constituție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (dreptul la respectarea "bunurilor") și art. 53 (restrângerea exercițiului unor drepturi), critici care au fost înlăturate.
Relevantă în acest sens este și Decizia Curții Constituționale nr. 458/02.12.2003, în care s-a statuat că ,,o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare”.
De asemenea, prin deciziile nr. 88/2007 și nr.1314/2010 ale Curții Constituționale s-a reținut că ,,Schimbarea condițiilor de exercitare a dreptului la pensie nu poate avea nici ea semnificația încălcării principiului constituțional al neretroactivității legii, atâta vreme cât, potrivit prevederilor art. 47 alin. (2) din Constituție, condițiile de exercitare a dreptului la pensie, a celorlalte drepturi de asigurări sociale și a altor forme de asistență socială sunt stabilite de lege. Astfel, legiuitorul este în drept să stabilească și să modifice, ori de câte ori apare această necesitate, condițiile și criteriile de acordare a pensiilor, modul de calcul și cuantumul acestora, cu respectarea condiției ca aceste noi reglementări să fie aplicate de la ., pentru viitor.”
De asemenea, analizând conformitatea prevederilor de lege criticate cu dispozițiile art. 53 din Constituție, raportate la dreptul la pensie și dreptul la un nivel de trai decent (art. 47), Curtea Constituțională a constatat că aceste dispoziții constituționale sunt lipsite de relevanță, întrucât dreptul la pensie vizează pensia obținută în sistemul general de pensionare, neexistând un drept constituțional la pensie specială, deci la suplimentul financiar acordat de stat.
Or, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, inclusiv pentru instanțele de judecată, care, în mod evident, nu cenzurează hotărârile și jurisprudența Curții Constituționale.
Având în vedere caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, precum și al considerentelor acestora, în limitele controlului de constituționalitate, Înalta Curte a reținut prin decizia nr. 29/2011 că instanțele judecătorești nu erau în drept să facă aprecieri asupra unor critici de neconstituționalitate, sub aspectul respectării principiului neretroactivității legii și că instanțele de drept comun ar fi fost îndrituite la o evaluare separată a chestiunii retroactivității legii numai în cazul în care această analiză se impunea în mod distinct, din perspectiva Convenției europene a drepturilor omului, altfel decât în contextul "ingerinței" în analiza de convenționalitate în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Însă, tot ÎCCJ a reținut că în jurisprudența Curții Europene o problemă de retroactivitate a legii este atașată, de regulă, unei plângeri ținând de dreptul la un proces echitabil în temeiul art. 6 alin. (1) din Convenție (ca de exemplu în Cauza Maggio ș.a. împotriva Italiei din 31 mai 2011), premisă care, în contestațiile formulate împotriva deciziilor de recalculare a pensiilor speciale în baza Legii nr. 119/2010, nu era îndeplinită, întrucât în cursul judecării acestor plângeri nu a intervenit intempestiv un alt act normativ care să afecteze în mod decisiv soarta procesului; pe de altă parte, neretroactivitatea Legii nr. 119/2010 în raport cu legile prin care aceste pensii speciale au fost stabilite inițial (conform statutelor profesionale ale categoriilor de persoane vizate) a fost deja constatată prin deciziile Curții Constituționale anterior menționate, instanța constituțională fiind unica autoritate de jurisdicție constituțională în România, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Pentru toate considerentele expuse, Curtea de Apel constată că nu sunt incidente motivele de recurs invocate, astfel încât, în temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 Cod proc.civ., va respinge recursul declarat de reclamantă și va menține sentința atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de S. C. Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere, în numele și pentru membrul de sindicat C. D. A., împotriva sentinței civile nr. 2854 din 7.11.2012 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 22.02.2013.
Președinte, S. P. | Judecător, A. C. S. | Judecător, D. P. |
Grefier, I. P. |
Red./Tehnored.P.D.
2 ex. –11.03.2013
Tribunalul Iași – F. E. C.
| ← Asigurări sociale. Decizia nr. 305/2013. Curtea de Apel IAŞI | Asigurări sociale. Decizia nr. 102/2013. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
