Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 350/2014. Curtea de Apel ORADEA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 350/2014 pronunțată de Curtea de Apel ORADEA la data de 22-09-2014 în dosarul nr. 4971/83/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ORADEA
SECȚIA I CIVILĂ
Număr operator de date cu caracter personal 3159
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.350/A/2014
Ședința publică din 22 septembrie 2014
PREȘEDINTE: B. D. M. - judecător
JUDECĂTOR: V. I. S.
GREFIER: F. M. D.
Pe rol fiind soluționarea apelurilor civile declarate de pârâta ., cu sediul în Satu M., .-29, județul Satu M. și chemata în garanție AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ BUCUREȘTI, cu sediul în București, Apolodor, nr. 17, sector 5, C._, în contradictoriu cu intimatul reclamant V. T., cu domiciliul în Satu M., ., județul Satu M., și cu intimata chemată în garanție C. NAȚIONALĂ DE ASIGURĂRI SOCIALE DE SĂNĂTATE BUCUREȘTI, cu sediul în București, Calea Călărașilor, nr. 248, . 3, împotriva sentinței civile nr. 42/LMA din 13 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul Satu M. în dosarul nr._, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică de azi lipsesc părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei învederându-se instanței că apelurile sunt scutite de taxă timbru și timbru judiciar, după care:
Instanța invocă din oficiu excepția tardivității apelului declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală București și reține cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
DELIBERÂND :
Deliberând asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 42/LMA din data de 13 februarie 2014, pronunțată de Tribunalul Satu M. în dosarul nr._, au fost respinse excepțiile invocate.
A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul V. T. și a fost obligată pârâta . să restituie acesteia suma de 1417 lei.
A fost admisă în parte cererea formulată de pârâta ., de chemare în garanție a Agenției Naționale de Administrare Fiscală – Direcția Generală a Marilor Contribuabili, care a fost obligată să restituie pârâtei suma de 1417 lei, reprezentând contribuțiile de asigurări sociale de sănătate aferente salariilor compensatorii acordate
Au fost respinse celelalte pretenții formulate și cererea de chemare în garanție a Casei Naționale de Asigurări de Sănătate.
În considerentele sentinței s-a reținut că excepția inadmisibilitățiiacțiunii și a cererii de chemare în garanție este nefondată. Chemata în garanție face trimitere la norme interne, dar omite să sesizeze că nu ne aflăm într-o procedură administrativă, iar hotărârea judecătorească constituie titlul executoriu în baza căruia, dacă se dispune, se va restitui suma în litigiu.
În ceea ce privește fondul cauzei, instanța a reținut că reclamantul a lucrat la societatea pârâtă, în baza unui contract individual de muncă, până în luna decembrie 2010, când a fost disponibilizat ca urmare a reorganizării. Plata compensatorie s-a virat în cont bancar după reținerea impozitului și a contribuției la fondul de pensii, de sănătate și de șomaj.
Conform art. 257 alin. 6 din Legea nr.95/2006, „contribuția de asigurări sociale de sănătate nu se datorează asupra sumelor acordate la momentul disponibilizării, venitului lunar de completare sau plăților compensatorii, potrivit actelor normative care reglementează aceste domenii, precum și asupra indemnizațiilor reglementate de OUG nr.158/2005 (...)”.
Potrivit jurisprudenței Curții de apel Oradea, stabilită în urma a numeroase litigii similare celui pendinte, prevederile art.257 alin.6 din Legea 95/2006, care instituie o excepție de la regula evocată de art.257 alin.2 din același act normativ, se aplică oricăror plăți compensatorii, indiferent de structura capitalului societății care a dispus disponibilizarea.
În consecință, având în vedere că drepturi similare dreptului dedus judecății au fost recunoscute în mod constant, prin hotărâri irevocabile, altor persoane aflate în aceeași situație cu reclamantul, instanța a admis în parte acțiunea și, pe cale de consecință, a admis în parte și cererea de chemare în garanție a ANAF – Direcția Generală a Marilor Contribuabili București, respingând cererea de chemare în garanție a Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, întrucât contribuția de asigurări sociale s-a virat la fondul de garantare, fond gestionat de către chemata în garanție.
Capătul de cerere vizând plata reținerilor cu titlu de contribuție la fondul de pensii și la fondul de șomaj a fost respins pentru următoarele considerente:
Potrivit prevederilor art.26 alin.1 din Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, compensațiile bănești individuale nu se regăsesc în categoria sumelor exceptate de la plata contribuțiilor de asigurări sociale.
În consecință, atât contribuția individuală de asigurări sociale, cât și contribuția datorată de angajator bugetului de asigurări sociale de stat fiind datorate în cauză, pretenția dedusă judecății apare ca lipsită de fundament juridic, norma invocată, cu caracter de excepție, nefiind aplicabilă în situația reclamantului.
În ceea ce privește indemnizația de șomaj, în cuantum de 17 lei, instanța a reținut că aceasta a fost calculată raportat doar la ultimul salariu și nu influențează cuantumul plăților compensatorii acordate.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta ., solicitând instanței admiterea acestuia și schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
În motivarea în fapt a apelului, apelanta – pârâtă a arătat că, prin acțiunea promovată, reclamantul a solicitat instanței obligarea pârâtei la restituirea sumelor reținute cu titlu de contribuții la fondul de sănătate, aferente salariilor compensatorii acordate acesteia la momentul disponibilizării din fondul propriu de salarii al societății.
Soluția primei instanțe, motivată pe jurisprudența Curții de Apel Oradea, este netemeinică și nelegală, întrucât încalcă prevederile art. 5 alin. 4 din noul Cod de procedură civilă, care statuează în mod clar că este interzis judecătorului să stabilească dispoziții general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunță în cauzele ce îi sunt supuse judecății.
Instituirea unei astfel de obligații în sarcina judecătorului are la bază următoarele considerente: în sistemul de drept român hotărârile judecătorești nu sunt recunoscute ca izvor de drept, astfel încât cele statuate în cuprinsul lor nu se impun cu forță obligatorie într-un litigiu ulterior, în care ar fi în discuție o chestiune de drept similară; pe de altă parte, hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai intre părți și succesorii acestora ( așa cum prevede art. 435 alin 1 Noul Cod de procedură civilă), având așadar un efect relativ.
Mai mult, instanța de fond nu s-a pronunțat în niciun fel asupra fondului cauzei deduse judecății, neexprimându-și opinia cu privire la temeiul de drept invocat de reclamant în acțiune și neanalizând apărările evocate prin întâmpinare.
Reclamantul a beneficiat la momentul disponibilizării de compensații bănești acordate din fondul propriu de salarii al apelantei, în temeiul prevederilor contractului colectiv de muncă la nivel de unitate valabil la acea dată. Compensațiile bănești individuale acordate celor disponibilizați prin concedieri colective din fondul proprii de salarii al angajatorului sunt asimilate veniturilor salariale și sunt supuse calculării și reținerii contribuțiilor se asigurări sociale de sănătate, respectiv contribuțiilor de asigurări sociale.
Potrivit prevederilor art. 68 lit. 1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, pentru aplicarea art. 55 alin 1 și 2 din Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 257 alin. 2 lit. a din Legea nr. 95/2006, baza de calcul pentru CASS datorată de persoana asigurată o constituie „ veniturile din salarii sau asimilate salariilor care se supun impozitului pe venit”.
Temeiul de drept pe care și-a întemeiat acțiunea reclamanta, alin. 6 al art. 257 din Legea nr. 95/2006, constituie excepția de la regula prevăzută de alin. 2 al art. 257 din actul normativ anterior menționat, iar excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare. Instanța a analizat integral textul alin. 6 invocat de reclamant, în special sintagma „ potrivit actelor normative care reglementează aceste domenii”, apreciind că cele două acte normative la care face trimitere sintagma enunțată sunt OG nr. 8/2003 referitoare la stimularea procesului de restructurare, reorganizare și privatizare a unor societăți naționale, companii naționale și societăți comerciale cu capital majoritar de stat, respectiv OUG nr. 98/1999 privind protecția socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective.
Analizând cele două ordonanțe menționate, este evident faptul că apelanta nu se afla în niciuna din situațiile la care fac referire cele două acte normative.
Legiuitorul a intervenit în anul 2011, emițând OUG nr. 125/2011, care a intrat în vigoare începând cu 01.01.2012, prin care a completat prevederile din Codul Fiscal în ceea ce privește plata contribuțiilor sociale.
Art.296 indic. 4 alin. 1, lit. ț prevede că „ veniturile acordate la momentul disponibilizării, venitul lunar de completare sau plățile compensatorii, suportate din bugetul asigurărilor de șomaj, potrivit actelor normative care reglementează aceste domenii” sunt veniturile exceptate de la plata contribuțiilor sociale. Așadar, per a contrario, dacă plățile nu sunt suportate din bugetul asigurărilor de șomaj, nu se poate acorda scutirea de la plata contribuțiilor sociale de sănătate.
Mai mult, art. 296 indic. 4 menționează care este baza de calcul a contribuțiilor sociale individuale obligatorii, statuând că „ baza lunară de calcul a contribuțiilor sociale individuale obligatorii în cazul persoanelor prevăzute la art. 296 indic. 3 lit. a și b, o reprezintă câștigul brut realizat din activități independente, în țară și în străinătate, cu respectarea prevederilor instrumentelor juridice internaționale la care R. este parte, care include (…) veniturile reprezentând plăți compensatorii suportate de angajator potrivit contractului colectiv sau individual de muncă”.
Astfel fiind, în opinia apelantei, este cât se poate de clar faptul că reținerile cu titlu de contribuții de asigurări sociale de sănătate efectuate la momentul disponibilizării reclamantei sunt temeinice și legale, în deplină concordanță cu prevederile legale în materie.
Mai mult, potrivit prevederilor art. 3 din Codul Fiscal, „ în materie fiscală, dispozițiile prezentului cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispozițiile Codului fiscal.” Așadar, orice încercare a reclamantei de a argumenta faptul că modificările aduse Codului Fiscal invocate de apelantă nu ar avea înrâurire asupra prevederilor legii speciale invocate ( în speță prevederile art. 257 alin. 6 din Legea nr. 95/2006) nu poate fi primită.
În drept, au fost invocate prevederile art. 466, art. 468, art. 471, art. 476 -479, art. 481 Cod procedură civilă.
Împotriva aceleiași sentințe a declarat apel și chemata în garanție Agenția Națională de Administrare Fiscală, solicitând instanței admiterea acestuia și schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
În motivarea în fapt a apelului, apelanta a arătat că excepția inadmisibilității cererii principale și a cererii de chemare în garanție a fost în mod greșit respinsă de către prima instanță.
Astfel, potrivit art. 72 alin. 1 Cod procedură civilă, partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții, cu o cerere în garanție sau în despăgubire.
În speță, cu privire la apelantă există o reglementare legală derogatorie de la dreptul comun, care stabilește îndeplinirea unei proceduri speciale.
În acest sens, invocă dispozițiile art. 117 Cod procedură fiscală și dispozițiile pct. 2 din Anexa 1 la O.M.F.P. nr. 1899/2004 pentru aprobarea procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, care stabilește competența în materia restituirii sumelor de la buget.
Astfel, în considerarea prevederilor mai sus menționate, restituirea ar putea fi posibilă numai în situația în care sunt îndeplinite condițiile legale, respectiv art. 117 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare și O.M.F.P. nr. 1899/2004 pentru aprobarea procedurii de restituirii și de rambursare a sumelor de la buget.
Or, restituirea solicitată nu poate fi încadrată în niciuna din situațiile stabilite de art. 177 lit. a – b din actul normativ menționat, sumele fiind plătite în temeiul unor dispoziții legale.
Având în vedere obligația angajatorului, impusă imperativ de lege ( în prezent art. 60 din Codul fiscal – Legea nr. 571/2003), de a calcula, reține și vira la bugetul de stat, lunar, impozitul aferent veniturilor salariale ale fiecărui salariat, datorat de acesta din urmă, nu ne aflăm în prezența unui raport juridic de muncă, ci a unui raport juridic de drept fiscal.
Acest raport juridic de drept fiscal include și raporturile juridice bugetare, în speță, acele raporturi juridice referitoare la stabilirea și realizarea veniturilor bugetare de stat ( impozite, taxe, alte venituri ale bugetului de stat), indiferent de natura și subiectele de drept plătitoare.
Potrivit art. 7 din Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ, cu completările și modificările ulterioare, „ înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia”, iar reclamantul nu a respectat aceste dispoziții legale.
OUG nr. 98/1999 stabilește măsurile de protecție socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective, la Capitolul 4, Secțiunea I. Art. 29 reglementează acordarea obligatorie a plăților compensatorii către salariații disponibilizați prin concedieri colective, plăți care se suporta dintr-un fond constituit la nivelul Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă, respectiv „ Fondul pentru plata ajutorului de șomaj”, în timp ce art. 42 reglementează acordarea facultativă, din fondul de salarii, a compensațiilor bănești individuale, în condițiile și cuantumurile prevăzute în contractele colective de muncă.
În cauza dedusă judecății, sumele plătite persoanelor ale căror contracte de muncă au fost desfăcute au reprezentat compensații bănești individuale, acordate fiecărui salariat, în temeiul contractului colectiv de muncă, din fondul de salarii al societății.
Astfel, sumelor în cauză nu li se aplică dispozițiile exprese ale OUG nr. 98/1999 privind impozitarea plăților compensatorii, legiuitorul stabilind un regim juridic distinct cu privire la aceste sume de bani, cu titlu de excepție, prevăzut în art. 42 din această ordonanță.
De asemenea, în Anexa 2 la OUG nr. 98/1999, sunt menționate societățile prevăzute în planul de restructurare și ai căror salariați au primit plăți compensatorii potrivit art. 29 din ordonanță, iar . nu se regăsește printre acestea.
Per a contrario, rezultă în mod clar faptul că pârâta a acordat compensații bănești individuale, conform art. 42 din OUG nr. 98/1999, pentru care în mod corect s-au reținut impozit și CASS.
Plățile compensatorii sunt definite de legiuitor prin art. 28 din OUG nr. 98/1999 privind protecția socială a persoanelor ale căror contracte vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective, ca fiind „ sume neimpozabile al căror cuantum lunar este egal cu salariul mediu net pe unitate, realizat în luna anterioară disponibilizării”.
Compensațiile bănești sunt asimilate veniturilor salariale, cărora li se aplică prevederile de impunere fiscală, prevăzute de pct. 68 lit. e din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004.
Astfel, pârâta . a acordat compensații bănești individuale către personalul disponibilizat, din fonduri proprii, în conformitate cu prevederile art. 167 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă, aceste sume fiind considerate venituri asimilate salariilor și, în consecință, supuse impozitării.
În ceea ce privește contribuția de asigurări sociale de sănătate, contribuția lunară a persoanei asigurate se stabilește sub forma unei cote de 5,5%, care se aplică asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor care se supun impozitului pe venit. Astfel, angajatorii la care asigurații își desfășoară activitatea au obligația să calculeze și să vireze această contribuție asupra fondului de salarii, datorată pentru asigurarea sănătății personalului din unitatea respectivă, astfel cum este prevăzut la art. 258 alin. 1 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.
Prin fond de salarii realizat, în accepțiunea dispozițiilor legale privind asigurările sociale de sănătate, se înțelege, potrivit art. 258 alin. 2 din Legea nr. 95/2006, totalitatea sumelor utilizate de o persoană fizică și juridică pentru plata drepturilor salariale sau asimilate salariilor.
Prin urmare, obligația calculării contribuției individuale de asigurări sociale de sănătate rezultă din faptul că aceste compensații bănești sunt drepturi primite de personalul disponibilizat, potrivit contractului colectiv de muncă, datorită fostei calități de salariat al acestora.
Întrucât compensațiile bănești sunt tratate, din punct de vedere fiscal, drept venituri salariale, apare și obligativitatea calculării contribuției la asigurările sociale de sănătate asupra acestor sume.
Orice alte sume acordate salariaților, în afara celor prevăzute la art. 26 alin. 1 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, se constituie ca parte a venitului brut realizat de salariați, fiind, totodată, incluse în baza de calcul a contribuției individuale de asigurări sociale.
În consecință, în mod corect s-a procedat la calcularea, reținerea și virarea contribuției individuale de asigurări sociale, având în vedere venitul brut realizat de către salariat.
Dispozițiile art. 5 din Legea nr. 200/2006 privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale menționează concret care sunt sursele de constituire a acestui fond.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 472 alin. 1, art. 474 alin 1 Cod procedură civilă.
Apelanta - pârâtă . a depus la dosarul cauzei întâmpinare la apelul declarat de chemata în garanție Agenția Națională de Administrare Fiscală, solicitând respingerea ca neîntemeiat a motivului de apel vizând inadmisibilitatea cererii de chemare în garanție.
În motivarea în fapt a întâmpinării, apelanta – pârâtă a arătat că a declarat lunar la ANAF obligațiile de plată la bugetele asigurărilor sociale și a fondurilor speciale, declarații aferente întregului fond de salarii privind luna în curs, a reținut și a virat în conturile deschise la Trezoreria Statului contribuțiile CAS și CASS aferente obligațiilor de plată declarate.
Prin urmare, sumele de bani a căror restituire o solicită reclamantul nu mai sunt în posesia apelantei – pârâte din luna următoare celei în care reclamantul a fost disponibilizat. Așa fiind, beneficiarii sumelor de bani plătite sunt în măsură să îi restituie reclamantului.
Admisibilitatea cererii de chemare în garanție nu este condiționată de existența unui raport juridic contractual între parte și chematul în garanție. Obligația de a reține și vira aceste contribuții incumbă apelantei - pârâte în temeiul legii, potrivit art. 60 din Codul Fiscal, care prevede în mod imperativ obligația angajatorului de a calcula, reține și vira lunar la bugetul de stat, până la data de 25 a lunii următoare, impozitele aferente veniturilor salariale ale fiecărui salariat. Din interpretarea art. 72 alin. 1 Cod procedură civilă, rezultă că partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte în condițiile în care ar pierde procesul. Ca urmare a faptului că apelanta a virat la ANAF sumele de bani reprezentând contribuții CASS și CAS, instituțiile cărora l-au fost virate aceste sume de bani sunt cele în măsură să le restituie reclamantului.
Invocarea prevederilor art. 117 din OG 92/2003 privind Codul de procedură fiscală nu poate fi primită, având în vedere dispozițiile punctului 26 din HG nr. 1397/2010 privind modelul, conținutul, modalitatea de depunere și de gestionare a „ declarației privind obligațiile de plată a contribuțiilor sociale, impozitului pe venit și evidența nominală a persoanelor asigurate”. Altfel, pentru contribuțiile sociale, în situațiile în care au fost acordate drepturi bănești în baza unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, precum și în situațiile în care prin astfel de hotărâri se dispune reîncadrarea în muncă a unor persoane, se întocmesc declarații rectificative corespunzătoare fiecărei luni. Potrivit prevederilor anexei 7, cap. II – instrucțiuni de completare a declarației 112, pct. 2 lit. b din Ordinul nr. 1045/2012 pentru aprobarea modelului, conținutului, modalității de depunere și de gestionare a „ declarației privind obligațiile de plată a contribuțiilor sociale, impozitului pe venit și evidența nominală a persoanelor asigurate”, se stabilește faptul că „b) Caseta „ Declarația rectificativă ca urmare a acordării unor drepturi bănești în baza unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile”- se bifează cu X în situația în care declarația se rectifică în urma acordării unor drepturi bănești în baza unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile”.
La data de 10 aprilie 2014, apelanta Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus la dosarul cauzei întâmpinare la apelul declarat de apelanta ., solicitând admiterea apelurilor formulate și schimbarea hotărârii atacate, cu consecința respingerii acțiunii formulate de reclamantul V. T..
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 205 Cod procedură civilă.
La termenul de judecată din data de 22 septembrie 2014, instanța a invocat din oficiu excepția tardivității apelului declarat de apelanta Agenția Națională de Administrare Fiscală București, excepție pe care a pus-o în discuția părților.
Cu privire la excepția invocată, Curtea reține următoarele:
Art. 468 alin. 1 Cod procedură civilă stabilește un termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii pentru declararea căii de atac a apelului, dacă prin lege nu se prevede altfel, derogarea putând privi fie termenul de la care acesta începe să curgă, fie durata lui.
În materia litigiilor de muncă, cum este cazul în speță, art. 215 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social reglementează un termen de apel, derogatoriu de la regula generală, de 10 zile de la data comunicării hotărârii.
Termenul de apel este un termen procedural imperativ, înăuntrul căruia trebuie îndeplinit actul de procedură al declarării apelului de către partea interesată în atacarea hotărârii. Depășirea termenului atrage decăderea părții din dreptul de a mai efectua acest act de procedură.
Totodată, el este un termen legal, fiind stabilit în mod expres de lege, și absolut, întrucât nerespectarea lui afectează însăși validitatea și eficacitatea actului de procedură.
Astfel, potrivit art. 185 Cod procedură civilă, când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate.
În speță, sentința civilă nr. 42/LMA din data de 13 februarie 2014 a fost comunicată Agenției Naționale de Administrare Fiscală la 3 martie 2014, conform dovezii de înmânare aflate la fila 88 din dosarul primei instanțe, iar cererea de apel a fost înregistrată la Tribunalul Satu M. la data de 10 aprilie 2014, cu depășirea termenului de apel de 10 zile de la comunicare, prevăzut de dispozițiile legale.
Raportat la considerentele mai sus – expuse, în temeiul art. 480 alin. 1, coroborat cu art. 185 Cod procedură civilă și art. 215 din Legea nr. 62/2011, Curtea va admite excepția tardivității invocată din oficiu și va respinge ca tardiv apelul declarat de apelanta Agenția Națională de Administrare Fiscală, în contradictoriu cu intimatul reclamant V. T., împotriva sentinței civile nr. 42/LMA din 13 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul Satu M..
În ceea ce privește apelul declarat de apelanta pârâtă . Satu M., Curtea reține următoarele:
Reclamantul V. T. a avut calitatea de salariat al pârâtei ., până la data de 31 decembrie 2010, când, în baza deciziei nr. 532 din data de 20 decembrie 2012, au încetat raporturile de muncă dintre părți, ca urmare a desființării postului ocupat de reclamant, în temeiul art. 65-67 din Codul muncii.
În urma desfacerii contractului individual de muncă pentru motive care nu țin de persoana salariatului, conform art. 167 alin. 2 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, s-a acordat reclamantului o compensație bănească de concediere egală cu 2+13 salarii individuale brute de încadrare, în afara drepturilor cuvenite la zi ( fila 3 din dosarul primei instanțe), din care s-au reținut contribuțiile de asigurări sociale de sănătate.
Potrivit art. 257 alin. 2 lit. a și b din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, în redactarea în vigoare la momentul concedierii reclamantului, respectiv decembrie 2010, contribuția lunară a persoanei asigurate se stabilește sub forma unei cote de 5,5% care se aplică veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, precum și oricăror alte venituri realizate din desfășurarea unei activități independente, veniturilor impozabile realizate de persoane care desfășoară activități independente care se supun impozitului pe venit; dacă acest venit este singurul asupra căruia se calculează contribuția, aceasta nu poate fi mai mică decât cea calculată la un salariu de bază minim brut pe țară lunar.
Ca o derogare însă de la această regulă, legiuitorul, la art. 257 alin. 6 din Legea nr. 95/2006, a stabilit că nu se datorează contribuția de asigurări sociale de sănătate asupra sumelor acordate în momentul disponibilizării, venitului lunar de completare sau plăților compensatorii, potrivit actelor normative care reglementează aceste domenii, precum și asupra indemnizațiilor reglementate de OUG nr. 158/2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate, cu modificările ulterioare.
Sumele acordate reclamantului ca urmare a disponibilizării sunt venituri asimilate salariilor, dar, astfel cum s-a arătat anterior, art. 257 alin. 6 din Legea nr. 95/2006 prevede că nu se datorează contribuția de asigurări sociale de sănătate asupra sumelor acordate în momentul disponibilizării, instituind o excepție de la regula generală prevăzută la art. 257 alin. 2 din Legea 95/2006, potrivit căruia se datorează CASS asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor care se supun impozitului pe venit. Legiuitorul nu a reglementat aplicarea acestei excepții doar la cei care au primit plăți compensatorii urmare a disponibilizărilor efectuate urmare a proceselor de restructurare, reorganizare, privatizare a unor societăți naționale, companii naționale și societăți comerciale cu capital majoritar de stat, nelimitând această facilitate doar la situațiile expuse în OG nr. 8/2003 și OUG nr. 98/1999. A aprecia altfel ar însemna implicit o discriminare a celor disponibilizați de la alte societăți comerciale și o încălcare a art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Este adevărat că art. 14 din Convenție privind interzicerea discriminării nu are o existență de sine – stătătoare, fiind interpretat în corelare cu celelalte drepturi și libertăți recunoscute de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și de Protocoalele sale adiționale.
În speță însă, reclamantul are un drept de creanță suficient de clar stabilit pentru a fi exigibil, protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, care garantează protecția proprietății.
Astfel cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, o distincție este discriminatorie, în sensul art. 14 din Convenție, dacă nu este justificată obiectiv și rezonabil, respectiv dacă nu urmărește un scop legitim sau nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat. Pe de altă parte, lista de motive pe care o cuprinde art. 14 din Convenție are un caracter exemplificativ, iar nu limitativ.
În cauză, nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă pentru o diferență de tratament între beneficiarii plăților compensatorii, în raport de structura capitalului societății care a dispus concedierea.
Prevederile O.U.G. nr. 125/2011 pentru modificarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, invocate de apelanta – pârâtă în cuprinsul motivelor de apel, au intrat în vigoare la data de 01.01.2012, nefiind aplicabile reclamantului, care a fost concediat în luna decembrie 2010.
Față de considerentele expuse, Curtea apreciază ca nefondate criticile formulate de apelanta – pârâtă ., urmând a respinge apelul declarat de aceasta împotriva sentinței civile nr.42/LMA din data de 13 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul Satu M., în temeiul art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
ADMITE excepția tardivității, invocată de instanță din oficiu.
RESPINGE ca tardiv apelul declarat de apelanta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ BUCUREȘTI, cu sediul în București, ., sector 5, C._, împotriva sentinței civile nr. 42/LMA din data de 13 februarie 2014, pronunțată de Tribunalul Satu M. în dosarul nr._ .
RESPINGE ca nefondat apelul declarat de apelanta S.C. E. R. SA, cu sediul în localitatea Satu M., .-29, județul Satu M., înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului sub nr. J_, având CUI RO_, împotriva sentinței civile nr. 42/LMA din data de 13 februarie 2014, pronunțată de Tribunalul Satu M. în dosarul nr._ .
Fără cheltuieli de judecată în apel.
D E F I N I T I V Ă.
Pronunțată în ședința publică azi, 22. 09.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER
B. D. M. V. I. S. F. M.
Red B. D/ în concept/ 14.10.2014
Red.dec. jud. B. T.
Tehnored .F.M./14.10.2014
Emis 5 comunicări
., V. T., C. NAȚIONALĂ DE ASIGURĂRI SOCIALE DE SĂNĂTATE BUCUREȘTI, AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ – DIRECȚIA GENERALĂ A MARILOR CONTRIBUABILI BUCUREȘTI, AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ BUCUREȘTI
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 257/2014.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 992/2014.... → |
|---|
