Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 992/2014. Curtea de Apel ORADEA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 992/2014 pronunțată de Curtea de Apel ORADEA la data de 25-11-2014 în dosarul nr. 2123/111/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ORADEA
SECȚIA I CIVILĂ
Număr operator de date cu caracter personal 3159
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 992/2014-R
Ședința publică din 25 noiembrie 2014
PREȘEDINTE: P. C. – judecător
JUDECĂTOR: G. M.
JUDECĂTOR: P. A.
GREFIER: P. L.
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului civil declarat de pârâta S.C. O. ROMÂNIA S.A. BUCUREȘTI cu sediul în sector 1, București, .. 47-53, județul Ilfov, în contradictoriu cu intimata reclamantă A. E. V. din Oradea, ., ., cu reședința în Oradea, .. 203/A, județul Bihor, împotriva sentinței civile nr. 179/LM din 13 martie 2014 pronunțată de Tribunalul Bihor, în dosar nr._, având ca obiect drepturi bănești.
Se constată că dezbaterea cauzei a avut loc la data de 18 noiembrie 2014, când părțile prezente au pus concluzii ce au fost consemnate în încheierea de ședință din acea zi, încheiere ce face parte integrantă din prezenta și când în vederea deliberării s-a amânat pronunțarea hotărârii pentru 25 noiembrie 2014, când:
CURTEA DE APEL
DELIBERÂND:
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 179/LM din 13 martie 2014 pronunțată de Tribunalul Bihor, în dosar nr._, s-a admis în parte acțiunea completată formulată de reclamanta A. E. V. domiciliată în Oradea, ., . în Oradea, .. 203 A, Bihor CNP_ în contradictoriu cu pârâta O. ROMÂNIA S.A. cu sediul în București, ..47-53,sector 1,CUI RO_ și sediul procesual ales in București, șoseaua Kisselef P. D., nr. 55, vila nr. 6, sector 1 și în consecință:
S-a constatat că reclamanta este îndreptățită la efectuarea a 12 zile de concediu aferent anului 2009.
A fost obligată pârâta la plata în favoarea reclamantei a bonusului pentru fidelitate la aniversarea a 5 ani în companie în cuantum net de 760 de lei.
S-a luat act de renunțarea la judecarea capătului de cerere referitor la acordarea de despăgubiri în baza art. 253 alin. 1 din Codul muncii constând în contravaloarea indemnizației de creștere copil.
Au fost respinse restul pretențiilor; fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța în acest mod, tribunalul a reținut următoarele:
Reclamanta este angajata pârâtei cu contract individual de muncă nr. 7587/14.09.2004 pe durată nedeterminată.
În perioada 05.08.2010 – 24.05.2012 reclamanta s-a aflat în concediu de creștere a copilului în vârstă de până la 2 ani.
La data de 21.05.2012, pârâta a emis Decizia nr. 3066/21.05.2012 privind suspendarea contractului individual de muncă începând cu data de 24.05.2012, pentru o perioada de 10 zile lucrătoare, in temeiul art. 52 alin. 1 lit. a) din Codul muncii.
La data de 14.06.2012, s-a emis Decizia nr. 3485/14.06.2012 privind sancționarea disciplinară a reclamantei, prin care, in temeiul art. 248 alin. 1 lit. b) din Codul muncii, i s-a aplicat sancțiunea disciplinara a retrogradării din funcția deținută de către aceasta în funcția de agent de vânzări în incinta galeriei comerciale Carrefour din Oradea Calea A. FN, DN79, județul Bihor, pentru o perioada de 60 de zile.
La aceeași dată, pârâta a formulat plângere penală împotriva reclamantei pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de dispozițiile art. 42 alin. 1 si 3, art. 48 si art. 49 din Legea nr. 161/2003, plângere ce a fost înregistrata la P. de pe lângă înalta Curte de Casație si Justiție sub nr. 6545/14.06.2012.
Urmare a acestei plângeri penale, pârâta a emis Decizia nr. 3495/14.06.2012 prin care a dispus, în temeiul art. 52 alin. 1 lit. b) din Codul muncii, suspendarea contractului individual de muncă a reclamantei începând cu data de 15.06.2012.
Începând cu data de 07.06.2012 reclamanta s-a aflat în concediu pentru incapacitate temporară de muncă, inițial până la data de 13.06.2012, iar ulterior prelungit succesiv până la data de 12.03.2013, astfel încât până la data de 12.03.2012 a prevalat cauza de suspendare de drept a contractului individual de muncă potrivit art.50 lit.b din Legea nr.53/2003.
Potrivit 1.3 din Regulamentul de ordine interioara al O. România SA (Anexa nr. 11)„in funcție de vechimea acumulata in companie, suplimentar celor 21 de zile lucrătoare, se acorda zile de concediu, după cum urmează:pentru fiecare 2 ani lucrați in companie se acorda 1 zi suplimentara de concediu de odihna, pana la 6 ani vechime cumulata in O. România; pentru 7,8 si respectiv 9 ani vechime cumulata, se acorda cate 1 zi suplimentara de concediu de odihna”.
Raportat la această prevedere reclamanta potrivit vechimii în compania pârâtă este îndreptățită a beneficia de 26 de zile de concediu de odihnă pe an, fapt recunoscut și acceptat de către pârâtă prin întâmpinarea depusă la dosar, astfel încât în lipsa unui refuz anterior a pârâtei de a i recunoaște reclamantei acest drept, acest capăt de cerere este lipsit de interes, între părți neexistând o divergență cu privire la durata concediului anual de odihnă.
Potrivit art. 145 alin. (1) coroborat cu art. 146. alin. (1) din Codul Muncii, concediul de odihnă se efectuează în fiecare an, proporțional cu activitatea prestata de salariat in anul calendaristic, efectuarea concediului in anul următor este permisa numai in cazurile expres prevăzute de lege sau in cazurile prevăzute de contractul colectiv de munca aplicabil.
Prin urmare, salariatul are dreptul sa efectueze concediul de odihna anual, proporțional cu activitatea prestata, iar in mod excepțional in anul următor.
Potrivit precizărilor aduse de către pârâtă susținute prin copiile statelor de plată, numărul zilelor de concediu de odihnă aferent anului 2009 rămas neefectuat până la data cererii de chemare în judecată este de 12 zile.
Dreptul reclamantei la efectuarea acestor zile de concediu de odihnă nu este prescris, întrucât efectuarea concediului este permisă în anul următor, astfel că raportat la anul 2010 când acest concediu putea fi efectuat, acțiunea fiind introdusă la data de 14.02.2013, termenul general de prescripție de 3 ani nu este împlinit.
Față de cele arătate, instanța a constatat că reclamanta este îndreptățită la efectuarea a 12 zile de concediu aferent anului 2009, concediu care urmează a fi efectuat după încetarea suspendării raportului de muncă.
Cu privire la drepturile reclamantei aferente anului 2010, potrivit evidenței companiei pârâte, reclamanta are un rest de 14 zile de concediu de odihnă dintr-un total de 24 de zile. Durata concediului de odihnă a fost determinată de către compania pârâtă, prin considerarea concediului de maternitate de 126 de zile, ca perioadă lucrată, dând astfel eficiență Directivei nr.2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului. Potrivit Hotărârii preliminare a Curții Europene de Justiție, art.7 alin.1 din Directivă trebuie „interpretat în sensul că se opune unor dispoziții sau unor practici naționale, care prevăd că dreptul la concediu anual plătit se stinge la expirarea perioadei de referință și/ sau a unei perioade de report stabilite de dreptul național chiar și în cazul în care lucrătorul s-a aflat în concediu medical în toată perioada de referință sau într-o parte din aceasta și incapacitatea sa de muncă a continuat până la încetarea raportului sau de muncă, motiv pentru care nu a putut să își exercite dreptul la concediul anual plătit.”
Compania pârâtă dând eficiență directivei invocate de reclamantă, cererea reclamantei de calculare a concediului de odihnă prin introducerea perioadei de concediu medical ca perioadă lucrată a fost lipsită de interes, între părți neexistând vreo divergență anterioară pe acest aspect.
Cu privire la cel de al treilea capăt de cerere, instanța a arătat că reclamanta a revenit din concediu de creștere a copilului în vârstă de până la 2 ani la data de 24.05.2012, iar începând cu data de 07.06.2012 reclamanta s-a aflat în concediu medical. Compania pârâtă prin întâmpinarea depusă la dosar a arătat că în acord cu Directiva nr.2003/88/CE, durata concediului de odihnă cuvenit reclamantei pentru cele aproximativ 7 luni de concediu medical, raportat la 26 de zile de concediu de odihnă anual care i s-ar cuvenit reclamantei potrivit vechimii în companie, este de 16 zile. Acest mod de calcul este unul corect și raportat la faptul că pârâta nu neagă dreptul reclamantei la concediu de odihnă pentru anul 2012 și acest capăt de cerere este lipsit de interes și neîntemeiat.
Referitor la zilele de concediu de odihnă aferent anului 2013 acestea au fost recunoscute integral la începutul anului, respectiv 21 de zile de concediu conform contractului de muncă la care se adaugă 6 zile de concediu în considerarea vechimii ce va fi împlinită de către reclamantă în anul 2013. La sfârșitul anului 2013, în funcție de perioadele de suspendare a contractului individual de muncă, angajatorul va recalcula numărul de zile de concediu de odihna la care este îndreptățita reclamanta, cererea acesteia cu privire la anul 2013, raportat la momentul la care a fost formulată și poziția adoptată de către pârâtă este nu numai lipsită de interes dar și prematură.
În ceea ce privește perioada concediului pentru creșterea copilului efectuat de reclamanta, aceasta a fost reținută în mod corect de către pârâtă ca vechime in munca, iar urmare a acestui fapt a determinat durata concediului de odihnă anual cuvenit reclamantei. Această perioadă nu poate fi luată în considerare și ca perioadă lucrată în sensul prevederilor art.145 alin.2 din Legea nr.53/2003, întrucât potrivit art.51 lit.a din Legea nr.53/2003 în această perioadă contractul individual de muncă este suspendat la inițiativa salariatului.
În ceea ce privește capătul patru/cinci de cerere, atât în varianta principală cât și subsidiară a fost prematur, modalitatea de acordare respectiv efectuare a zilelor de concediu la care este îndreptățită reclamanta, va fi de actualitate doar la momentul încetării măsurii suspendării contractului de muncă, când unitatea va putea să facă aplicarea prevederilor art.146 alin.2 din Legea nr.53/2003, și reclamanta să efectueze zilele de concediu de odihnă cuvenite în perioada aprobată de pârâtă, sau în situația în care contractul individual de muncă a reclamantei va înceta din diverse motive să facă aplicarea prevederilor art.146 alin.4 din Legea nr.53/2003 și să acorde acesteia compensația bănească cuvenită.
Referitor la acordarea beneficiilor materiale care decurg din vechime în societate, instanța a reținut că potrivit art.9.3 din Procedura privind remunerația și beneficiile din O. S.A. se acordă un bonus de fidelitate pentru fiecare 5 ani vechime, în valoare netă de 760 lei care se achită prin statul de plată în luna aniversară.
Pârâta nu a făcut dovada acordării acestui bonus material, care i s-ar fi cuvenit reclamantei în luna aniversară a 5 ani vechime în cadrul societății, astfel încât în baza 272 din Legea nr.53/2003 cu referire la prevederile mai sus arătate a obligat pârâta la plata acestuia.
Capătul 6 de cerere privind obligarea pârâtei la aprobarea concediului de creștere a copilului pe perioada 12 martie 2013 – 21 ianuarie 2015 și acordării tuturor drepturilor ce decurg din acesta a fost neîntemeiat pentru următoarele considerente:
La data de 06.03.2013 reclamanta a solicitat pârâtei să i se aprobe . îngrijirea copilului pe o perioadă de 2 ani, începând cu data de 12.03.2013.
Prin Decizia nr. 3495/14.06.2012, emisă de pârâtă în conformitate cu prevederile art. 52 alin. (1) lit. b) din Codul Muncii, începând cu data de 15.06.2012 contractul individual de munca al reclamantei a fost suspendat pana la soluționarea de către P. de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție a plângerii penale nr. 6545/14.06.2012. Această decizie a putut să producă efecte doar începând cu data de 12.03.2013 când a încetat concediul pentru incapacitate temporara de munca a reclamantei. Contestația formulată împotriva acestei decizii a fost respinsă definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr.1286/13.12.2012 a Tribunalului Bihor.
Conform art. 49 alin. (4) din Codul muncii, „in cazul suspendării contractului individual de munca din cauza unei fapte imputabile salariatului, pe durata suspendării acesta nu va beneficia de niciun drept care rezulta din calitatea sa de salariat”.
Potrivit art.2 alin.1 lit.b din OUG nr.111/2011 „Începând cu data de 1 ianuarie 2011, persoanele care, în ultimul an anterior datei nașterii copilului, au realizat timp de 12 luni venituri din salarii…pot beneficia opțional de următoarele drepturi: lit.b concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani, precum și de o indemnizație lunară.”Art.25 din același act normativ prevede că angajatorul are obligația de a aproba acest concediu.
Art.51 alin.1 din Legea nr.53 prevede că contractul individual de muncă poate fi suspendat din inițiativa salariatului în situația de la lit.a „ concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani”.
Prin urmare în cauza dată ne aflăm în situația în care după suspendarea contractului de muncă, din inițiativa angajatorului art.52 alin.1 lit.b din Legea nr.53/2003 – urmare a unei fapte imputabile reclamantei – se ivește o situație de suspendare a contractului de muncă din inițiativa angajatului cea prevăzută la art.51 alin.1 lit.a din Legea nr.53/2003.
Instanța a considerat că dat fiind faptul că situația de suspendare a contractului de muncă din inițiativa angajatorului s-a ivit anterior situației de suspendare din inițiativa angajatului, trebuie să se dea prevalență acesteia. Legea nu prevede că motivul de suspendare a contractului de muncă din inițiativa angajatului existent în cauză, ivit ulterior și pe parcursul suspendării contractului de muncă din inițiativa angajatorului prevalează acestuia și suspendă executarea deciziei de suspendare anterior emise. La momentul încetării motivului de suspendare de drept a contractului individual de muncă 12.03.2013, urmează să își producă de plin drept efectele decizia de suspendare nr. 3495/14.06.2012, astfel că în considerarea prevederilor art.49 alin.4 din Legea nr.53/2003 compania pârâtă nu are obligația aprobării cererii de concediu pentru creșterea copilului formulată de reclamantă.
Art. 52 alin. (2) din Codul muncii, prevede că „in cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) si b), daca se constata nevinovăția celui in cauza, salariatul își reia activitatea anterioara si i se plătește, in temeiul normelor si principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egala cu salariul si celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului.”, prin urmare dacă se va realiza ipoteza legală mai sus arătată reclamanta va avea dreptul la despăgubiri, inclusiv pentru diferența de indemnizație .
per a contrario, in măsura in care reclamanta va fi trasa la răspundere penală, perioada de suspendare a contractului individual de muncă va rămâne definitivă, astfel ca reclamanta nu va putea solicita recunoașterea vreunui drept ce ar fi putut lua naștere in perioada in care contractul individual de munca a fost suspendat.
Cererea reclamantei de repunere în situația anterioară emiterii deciziei de suspendare nr. 3495/14.06.2012 și acordarea retroactiv și pentru viitor a tuturor drepturilor care i se cuvin în calitate de angajat al pârâtei a fost la acest moment dat neîntemeiată, întrucât decizia de suspendare își produce în continuare în mod valabil efectele, nefiind anulată de către instanțele de judecată ori revocată de către pârâtă și nici nu suntem în prezența prevăzută de art.52 alin.2 din Codul muncii, cercetarea penală a reclamantei fiind nefinalizată.
În baza art.246 c.pr.civ. instanța a luat act de renunțarea la judecarea capătului de cerere referitor la acordarea de despăgubiri în baza art.253 alin.1 din codul muncii constând în contravaloare indemnizație de creștere copil.
Față de cele arătate, instanța în temeiul prevederilor legale mai sus arătate a admis în parte acțiunea potrivit dispozitivului și a luat act că reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Asistenții judiciari – participând la constituirea completului de judecată în condițiile art. 55 alin 1 din Legea nr. 304 /2004 cu vot consultativ - au exprimat aceeași opinie.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs pârâta S.C. O. România S.A. solicitând admiterea recursului și pe cale de consecință modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul respingerii inclusiv a capetelor de cerere privind acordarea zilelor de concediu aferente anului 2009 și plata bonusului pentru vechime în muncă, ca neîntemeiate, cu cheltuieli de judecată.
Prin motivele de recurs, recurenta învederează că potrivit art. 3041 Cod procedură civilă, „recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacata cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute in art. 304, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele".
Susține că în ceea ce privește cele doua capete de cerere admise, instanța de fond a pronunțat hotărârea recurata cu încălcarea si aplicarea greșita a legii, câtă vreme drepturile intimatei - reclamante sunt prescrise.
Astfel arată că, dreptul intimatei reclamante de a efectua concediul de odihnă aferent anului 2009 era prescris la data de 14.02.2013, când aceasta a înregistrat cererea de chemare în judecată.
Susține că, la termenul de judecată din data de 19.09.2013, a depus la dosarul cauzei precizări cu privire la zilele de odihnă aferente anului 2009, în sensul că intimata reclamantă A. V. are 12 zile de concediu de odihnă neefectuate în anul 2009.
Mai arată că, deși a solicitat respingerea capătului de cerere privind zilele de concediu aferente anului 2009, având în vedere ca dreptul intimatei – reclamante era deja prescris la data de 14.02.2013, când a fost înregistrată cererea de chemare în judecată, în mod greșit instanța de fond cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, a constatat ca intimata - reclamantă este îndreptățită la 12 zile de concediu aferent anului 2009.
Se poate observa că pentru a lua aceasta măsura, instanța de fond a reținut că momentul de la care începe sa curgă termenul de prescripție este anul 2010, ori art. 146 alin. (1) din Codul Muncii prevede: „concediul de odihnă se efectuează în fiecare an”, iar alin. 2 al aceluiași articol stipulează faptul ca „prin excepție de la prevederile alin. (1), efectuarea concediului în anul următor este permisă numai în cazurile expres prevăzute de lege sau în cazurile prevăzute în contractul colectiv de muncă aplicabil".
Susține că, instanța de fond, în mod greșit, a interpretat momentul la care începe să curgă termenul de prescripție ca fiind anul 2010, având în vedere că intimatul - reclamant nu a făcut dovada niciunei situații excepționale care l-a împiedicat să își efectueze concediul în anul 2009, astfel că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 146 alin. (2) din Codul Muncii.
Întrucât dreptul la concediu pentru anul 2009 s-a născut în anul 2009, iar intimata - reclamantă nu a făcut dovada că sunt aplicabile prevederile art. 146 alin. (2) din Codul Muncii, instanța de fond ar fi trebuit sa calculeze termenul de prescripție raportat la acest an, iar nu la anul 2010.
Ca urmare, recurenta a solicitat să se constate că dreptul intimatului - reclamant la cele 12 zile de concediu de odihna neefectuat în anul 2009 era prescris la data de 14.02.2013, când acesta a înregistrat cererea de chemare în judecată ce face obiectul dosarului nr._ .
Totodată, recurenta a învederat faptul că dreptul intimate - reclamante de a primi bonusul aferent vechimii de 5 ani în companie era prescris la data de 14.02.2013, când acesta a înregistrat cererea de chemare în judecată.
Susține că, intimata reclamantă este salariata sa începând cu data de 01.09.2004.
Întrucât, potrivit Regulamentului de ordine interioara al O. România SA, bonusurile pentru vechimea în muncă se acordă la aniversarea a 5 ani în companie, până în prezent, intimata - reclamantă a avut dreptul la un singur bonus pentru vechimea acumulată în companie, respectiv bonusul pe care l-a primit în anul 2009.
Mai arată că, deși i-a acordat respectivul bonus sub forma unor tichete cadou, în valoare totala de 760 lei, așa cum prevedea procedura la acea dată, intimata - reclamantă a solicitat, instanței de fond obligarea sa și la plata în bani a acestui bonus de vechime.
Ori, dreptul intimatei - reclamante de a solicita obligarea sa la plata acestei sume era prescris la data de 14.02.2013, când intimata reclamantă a înregistrat cererea de chemare în judecată pe rolul Tribunalului Bihor.
Deoarece a început să lucreze în cadrul Companiei O. România S.A. la data de 01.09.2004, rezultă ca la data de 01.09.2009 aceasta a dobândit dreptul la primul bonus pentru vechime.
Având in vedere ca cererea de chemare în judecată, ce face obiectul dosarului nr._, a fost înregistrată abia la data de 14.02.2013 rezultă că și pentru acest drept s-a împlinit termenul general de prescripție de 3 ani.
Astfel, rezultă în mod incontestabil, faptul că dreptul intimatei reclamante la bonus s-a născut la data de 01.09.2009, iar la data de 01.09.2012 s-a împlinit termenul general de prescripție de 3 ani.
În drept a invocat, art. 299 și următoarele Cod procedură civilă, art. 146 din Codul muncii, art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.
Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 16 iunie 2014 prin Serviciul registratură, intimata reclamantă a arătat cu privire la capătul de cerere privind prescrierea dreptului de a efectua concediul de odihnă la data de 14.02.2013, faptul că în cazul de față dreptul – născut integral – la concediul de odihnă de 12 zile rămase neefectuate în 2009 ar fi fost „împlinit" doar în 01 ianuarie 2010, astfel că este corectă decizia instanței de fond cu privire la momentul la care începe să curgă termenul de prescripție.
Mai arată că, art. 7 al.1 din Directiva 2003/88 se opune unor dispoziții sau unor practici naționale care prevăd că dreptul la concediul anual plătit se stinge la expirarea perioadei de referință și/sau a unei perioade de report (-cum este cea de un an- anul următor prevăzut încă în Codul muncii....sau cea de 3 ani de „prescripție") stabilite de dreptul național chiar și în cazul în care lucrătorul s-a aflat în concediu medical în toată perioada de referință sau într-o parte din aceasta ...deci cu atât mai mult dacă a fost suspendat succesiv pentru sarcină și lăuzie (3 martie 2010-05 august 2010), pentru îngrijire copil până la 2 ani (5 august 2010- 23 mai 2012), respectiv sarcină cu risc (concediu medical pe perioada 07 iunie 2012-11 martie 2013)...
Subliniază că art. 49 al.6 din Codul muncii, prevede că „în cazul suspendării contractului individual de muncă se suspendă toate termenele care au legătura cu încheierea, modificarea, executarea sau încetarea contractului individual de muncă, cu excepția situațiilor în care contractul individual de muncă încetează de drept”. Rezultă ca termenul de prescripție a dreptului la concediul de odihnă (în executarea contractului individual de muncă) este suspendat începând cu 03 martie 2010 și inclusiv la data de 14.02.2013, contractul de muncă fiind succesiv suspendat așa cum s-a arătat mai sus, astfel ca acesta este „motivul" care a împiedicat-o să solicite/efectueze concediu de odihnă.
Mai arată că, introducerea unei acțiuni în justiție pe această temă ar fi fost lipsită de obiect/prematură în această perioadă tocmai din motivul că, din cauza suspendărilor succesive, nu ar fi putut solicita efectuarea în natură a acestui concediu rămas ori acest obiect a apărut abia în februarie 2013 când angajatorul a refuzat să-i prezinte situația zilelor de concediu de odihnă.
Subliniază că, așa cum rezultă din actele depuse de pârâtă efectuarea concediului în anul următor este regula și nu excepția în O. România - dovada în acest sens fiind „precizările cu privire la zilele de concediu de odihnă aferente anului 2009" depuse de pârâtă la termenul din 19.09.2013, în anul 2009 reclamanta efectuând nu mai puțin de 21 de zile de concediu aferente anului anterior 2008.
Intimata reclamantă, cu privire la capătul de cerere privind acordarea bonusului/sumei nete de 760 Ron ce decurge din vechime de 5 ani, învederează că pârâta nu a făcut dovada plații acestuia, nici prin „bonuri cadou" și nici prin statul de plată, așa cum de altfel prevede și pct.9.3 al Procedurii privind remunerația și beneficiile cu Ref. OR/316/HR, procedură care nu prevede la pag.19-20 (capitolul 13 referitor) la „Istoricul modificărilor" nicio modificare în sensul plații acestui bonus prin tichete cadou.
Mai arată că, Regulamentul de Ordine Interioara menționează toate celelalte drepturi/bonusuri/ beneficii, mai puțin pe acesta, astfel ca nu a putut să constate neplata acestuia în cazul său decât la sfârșitul lunii ianuarie 2013 ( acesta fiind momentul la care începe sa curgă prescripția: art. 2.523 NCC: „Prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui."), în mod cu totul întâmplător, de la alți colegi, în condițiile în care nu ar fi avut niciun interes să nu-l solicite decât ar fi știut de existenta acestuia, așa cum a făcut-o cu restul beneficiilor de care a luat la cunoștința prin ROI, iar pe de altă parte pârâta n-a făcut nicio dovadă în sensul în care i-ar fi adus la cunoștință acest beneficiu.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate și din oficiu, instanța reține următoarele:
Criticile formulate de recurent sunt nefondate.
În mod corect și judicios instanța de fond a admis în parte acțiunea completată formulată de reclamanta A. E. V., constatând că reclamanta este îndreptățită la efectuarea a 12 zile de concediu aferent anului 2009, obligând totodată pârâta la plata în favoarea reclamantei a bonusului de fidelitate la aniversarea a 5 ani în companie în cuantum net de 760 lei.
În acest sens sunt nefondate criticile recurentei privind faptul că în mod greșit instanța de fond a constatat că intimata reclamantă este îndreptățită la efectuarea a 12 zile de concediu de odihnă aferent anului 2009, câtă vreme acest drept al reclamantei ar fi fost prescris la data de 14.02.2013, când aceasta a înregistrat cererea de chemare în judecată.
La data înregistrării cererii de chemare în judecată, intimata reclamantă avea rămas neefectuat un număr de 12 zile de concediu pentru anul 2009, aspect susținut și necontestat de altfel de recurenta pârâtă, atât prin precizările depuse la instanța de fond (fila 136 dosar fond), cât și prin motivele de recurs (fila 6 dosar recurs), unde se menționează în mod expres că intimata reclamantă A. E. V. are 12 zile de concediu de odihnă neefectuat în anul 2009.
Potrivit art. 144 din Codul muncii, dreptul la concediu anual plătit este garantat tuturor salariaților și nu poate forma obiectul vreunei omisiuni, renunțări sau limitări, corect reținând instanța de fond și că potrivit art. 146 alin.1 și 2 din Codul muncii, concediul de odihnă se efectuează în fiecare an, proporțional cu activitatea prestată, și în mod excepțional în anul următor.
Ca urmare, atâta timp cât efectuarea concediului este permisă în anul următor – în speță anul 2010, termenul general de prescripție de 3 ani raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată – 14 februarie 2013, nu este prescris.
Sunt nefondate susținerile recurentei potrivit cărora instanța de fond în mod greșit a interpretat momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție ca fiind anul 2010 având în vedere faptul că intimata reclamantă nu a făcut dovada niciunei situații excepționale care a împiedicat-o să efectueze concediul în anul 2009 astfel că nu ar fi aplicabile dispozițiile art. 146 al.2 din Codul muncii, câtă vreme potrivit art. 272 din Codul muncii, „sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare”. Ori recurenta nu a făcut dovada faptului că intimata reclamantă ar fi avut posibilitatea efectivă de a efectua toate zilele de concediu de odihnă aferente anului 2009 în cursul anului 2009, cu atât mai mult cu cât, chiar recurenta prin înscrisul privind precizările cu privire la zilele de concediu de odihnă aferente anului 2009, arată că în cursul anului 2009 aceasta a efectuat un număr de 10 zile aferente anului 2009 și 21 de zile aferente anului 2008, iar 1 zi din concediul de odihnă pe anul 2009 a efectuat-o în anul 2010. Mai mult, în același înscris se precizează că „numărul zilelor de concediu de odihnă la care reclamanta avea dreptul în anul 2009 era de 44 zile (23 de zile aferente anului 2009 plus 21 de zile reportate din anul 2008) aspect ce dovedește faptul că, zilele de concediu neefectuate în anul respectiv, se efectuau în anul următor.
Ca urmare, corect a reținut instanța de fond că dreptul reclamantei la efectuarea celor 12 zile de concediu de odihnă pe anul 2009 nu este prescris, fiind aplicabile dispozițiile art. 146 al.2 din Codul muncii, judicios calculând instanța de fond termenul de prescripție raportat la anul 2010.
Neîntemeiate sunt și criticile privind faptul că dreptul intimatei reclamante de a primi bonusul aferent vechimii de 5 ani în companie era prescris la data de 14.02.2013, când aceasta a înregistrat cererea de chemare în judecată.
Intimata reclamantă este salariata pârâtei începând cu data de 01.09.2004.
Potrivit procedurii privind remunerația și beneficiile nr. OR/316/RV emisă de Direcția Resurse Umane din C. O. România SA. (filele 168 – 170 dosar fond), bonusul pentru fidelitate se acordă în caz de vechime în cadrul societății (pentru fiecare 5 ani de vechime în societate), valoarea netă a bonusului pentru fidelitate fiind de 760 RON și se achită prin statul de plată în luna aniversară.
De precizat că intimata pârâtă a susținut că și-a respectat această obligație încă din anul 2009 și i-a acordat reclamantei acest bonus sub forma unor tichete cadou în valoare de 760 lei așa cum prevedea procedura la acea dată.
Ori este de observat că deși recurenta susține că i-a achitat acest bonus de fidelitate reclamantului (sub formă de bonusuri cadou) nu face dovada plății acestuia prin statele de plată, astfel cum prevede chiar procedura privind remunerația și beneficiile (fila 17 dosar fond) unde se arată că „valoarea netă a bonusului pentru fidelitate este de 760 RON și se achită prin statul de plată în luna aniversară” și nici în vreun alt mod, arătând expres de altfel în înscrisul depus în fața instanței de recurs în ședința publică din data de 18 noiembrie 2014 (filele 44 – 45 dosar recurs) că „la data acordării bonusului de loialitate (sub forma tichetelor cadou) salariatului A. E. V., în cadrul O. România S.A. nu există niciun sistem prin care un salariat să confirme primirea acestuia … tichetele cadou erau transmise salariaților care împlineau 5 ani în cadrul companiei, în plic, la locul de muncă, fără a se păstra o evidență în acest sens și fără a obține confirmarea salariatului…”.
Pe de altă parte, neîntemeiate sunt criticile privind faptul că plata acestei sume era prescrisă la data de 14.02.2013 când intimata reclamantă a înregistrat cererea de chemare în judecată pe rolul Tribunalului Bihor, câtă vreme, în Regulamentul de ordine interioară (filele 71 – 81 dosar fond), nu este menționat bonusul pentru fidelitate.
Acest bonus de fidelitate este menționat doar în Procedura privind remunerația și beneficiile (filele 168 – 170 dosar fond) și despre care intimata reclamantă susține că nu a avut cunoștință, până în ianuarie 2013 când a aflat cu totul întâmplător de la alți colegi.
Instanța de recurs a acordat două termene recurentei pentru a depune la dosar în scris, un punct de vedere al conducerii societății recurente cu privire la modalitatea de aducere la cunoștință angajaților despre existența bonusului de fidelitate. Recurenta pârâtă, prin înscrisul depus în ședința publică din 18 noiembrie 2014 susține că „la data la care O. România SA. i-a acordat salariatei A. E. V. bonusul de loialitate sub forma tichetelor cadou, pagina Intranet a companiei conținea informații cu privire la toate beneficiile disponibile pentru salariați, inclusiv acordarea de tichete cadou la împlinirea unei vechimi de 5 ani în companie”, fără a se face însă dovada faptului că pagina Intranet a companiei la nivelul anului 2009 conținea informații în acest sens. Extrasul de pe Intranetul companiei anexat înscrisului depus de recurentă în ședința din 18 noiembrie 2014, vizează informații la nivelul anului 2014, neavând relevanță în prezenta cauză, raportat la criticile formulate de recurentă, că actualmente intranetul Companiei conține informații legate de bonusul de fidelitate.
Ca urmare, apare ca fiind întemeiată susținerea intimatei reclamante că nu a luat cunoștință despre bonusul de fidelitate decât în ianuarie 2013, dată de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru prejudiciul cauzat acesteia prin neplata acelui bonus - art. 3 al.1 și 8 al.1 din Decretul Lege nr. 167/1958 – (sarcina probei revenind angajatorului potrivit art. 272 Codul muncii, acesta nu a făcut dovada indubitabilă a faptului că reclamanta a avut cunoștință de acest bonus în anul 2009), astfel încât acțiunea fiind introdusă la data de 14 februarie 2013, este evident că termenul general de prescripție de 3 ani nu este împlinit.
Față de toate cele ce preced, instanța în baza art. 312 Cod procedură civilă va respinge ca nefondat recursul pârâtei, menținând în întregime sentința recurată.
Ca o consecință a respingerii recursului nu vor fi acordate cheltuielile de judecată solicitate de recurenta pârâtă, intimata reclamantă nesolicitând cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
RESPINGE ca nefondat recursul civil declarat de pârâta S.C. O. ROMÂNIA S.A. BUCUREȘTI cu sediul în sector 1, București, .. 47-53, județul Ilfov, în contradictoriu cu intimata reclamantă A. E. V. din Oradea, ., .. 1, județul Bihor, cu reședința în Oradea, .. 203/A, județul Bihor, împotriva sentinței civile nr. 179/LM din 13 martie 2014 pronunțată de Tribunalul Bihor pe care o menține în întregime.
Fără cheltuieli de judecată.
I R E V O C A B I L Ă.
Pronunțată în ședința publică din 25 noiembrie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, GREFIER,
P. C. G. M. P. A. P. L.
Red.dec.P. C./18.12.2014
Jud.fond: S. C.
Dact.P.L./18.12.2014
Ex.2
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 350/2014.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 71/2014.... → |
|---|
