Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 3898/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3898/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 27-11-2013 în dosarul nr. 1421/105/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-SECȚIA I CIVILĂ-
Dosar nr._
DECIZIA NR. 3898
Ședința publică din data de 27 noiembrie 2013
Președinte - P. M. G.
Judecători - A. P.
- V. G.
Grefier - J. Părcălăbescu
Pe rol fiind judecarea recursului formulat de contestatorul H. G.-prin SINDICATUL CADRELOR MILITARE DISPONIBILIZATE ÎN REZERVĂ, cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în București, .. 4, ., ., sector 3 – la SCPA C. G. și R. I. V. împotriva sentinței civile nr. 496 pronunțată la 20 februarie 2013 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimații M. ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR, cu sediul în București, ..1 A și C. S. DE PENSII A MINISTERULUI ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR, cu sediul în București, .. 3, sector 3.
Recurs scutit de taxă de timbru.
La apelul nominal făcut în ședință publică recurentul-contestator Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere și intimații M. Administrației și Internelor și C. S. de Pensii a Ministerului Administrației și Internelor.
Procedură îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, învederându-se instanței că intimații M. Administrației și Internelor și C. S. de Pensii a Ministerului Administrației și Internelor au formulat întâmpinare și au solicitat judecata cauzei în lipsă.
Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și constatând că intimații au solicitat judecata cauzei în lipsă, va da eficiență dispozițiilor art. 242 alin. 2 C.pr.civilă și rămâne în pronunțare.
CURTEA:
Deliberând asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr._ , contestatorul H. G., în contradictoriu cu intimații M. Administrației și Internelor-C. S. de Pensii, precizata, a solicitat, în principal, anularea Hotărârii Comisiei de soluționare a contestațiilor din cadrul Ministerului Administrației si Internelor nr.8002/11.07.2012; anularea Deciziei de revizuire nr._ din 12.12.2011 si_/18.09.2012 emise de C. S. de Pensii a M.A.I.; menținerea în plată a Deciziei nr._/16.08.2006; obligarea pârâtei la restituirea sumelor reținute ilegal din pensie începând cu data de 01.01.2012, reprezentând diferența dintre cuantumul net al pensiei plătită în luna decembrie 2010 și a pensiei nete și revizuite prin scriptul de dispoziție emis, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație la data plății efective.
Un prim motiv al contestației formulate a constat, în esență, în faptul că deciziile emise sunt lipsite de temei juridic și au produs o diminuare nejustificată a cuantumului pensiei prin neluarea în calcul a gradului militar.
Un al doilea motiv al contestației a vizat încălcarea dreptului de proprietate al contestatorului, prin reducerea pensiei, drept garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, al principiilor egalității și nediscriminării, neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 alin. 2 din Constituție, precum și al drepturilor câștigate, precizându-se că acest principiu nu are o consacrare legală, dar are o construcție jurisprudențială, CEDO și inclusiv în cea a Curții de Justiție a Uniunii Europene.
În drept, contestatorul a invocat dispozițiile Legii nr. 263/2010, CEDO, Legii nr.119/2010, O.U.G. nr.1/2001 și Constituția României.
În temeiul art. 115 C.pr.civilă, intimatul M. Administrației și Internelor-C. S. de Pensii a formulat întâmpinare prin care a arătat că odată cu . Legii nr. 119/2010 aceasta a procedat la recalcularea pensiilor conform reglementărilor din actele normative incidente, iar în considerarea art. 6 din H.G. nr. 735/2010 la data de 27.12.2010 au fost emise decizii de recalculare a pensiilor prin care au fost stabilite noile cuantumuri începând cu 01.01.2011.
Potrivit art. 10 din OUG nr. 1/2011, la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe a fost abrogată H.G. nr. 735/2010, și au fost înlăturate eventualele situații inechitabile în care beneficiarii nu puteau prezenta actele necesare pentru dovedirea veniturilor realizate în termenul stipulat. S-a stabilit ca drepturile revizuite se cuvin de la data de 01.01.2011, daca toate actele doveditoare sunt depuse pana la data de 01.01.2014, tot procesul fiind bazat pe principiul contributivității prin raportare la veniturile efectiv realizate.
De altfel jurisprudența CEDO- hotărârile Buchen contra Cehiei, Vasilopoulou contra Greciei, Azinas contra Cipru, Skorkiewicz contra Poloniei, Kechko contra Ucrainei, Vilho Eskelinen contra Finlandei, Pine Developments contra Irlandei, Strech contra Marii Britanii, Kopecky contra Slovaciei, Sporrong și Lonnroth contra Suediei, Kjartan Asmundsson contra Islandei-permite o ingerință legala în dreptul de proprietate justificata de un scop legitim de interes general și care nu afectează substanța dreptului la pensie, iar cuantumul pensiei cuvenite pentru viitor nu constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.
Actele normative contestate nu suprima dreptul câștigat, ci doar îl recalculează în acord cu caracterul contributiv iar drepturile anterior dobândite nu sunt afectate.
După administrarea probatoriilor, prin sentința civilă nr. 496 pronunțată la 20.02.2013, Tribunalul Prahova a respins în totalitate contestația precizată, reținând că prin Decizia nr._/16.08.2006, M. Administrației si Internelor a stabilit în favoarea contestatorului, colonel de poliție, o pensie de serviciu anticipată în cuantum net de 2030 lei (cuantum brut indexat in valoare de 3534 lei la 31.11.2011), iar ulterior, prin Decizia nr._ din 12.12.2011 și_/18.09.2012 emise de C. S. de Pensii a M.A.I s-a dispus revizuirea pensiei inițiale, stabilindu-se în favoarea sa o pensie brută de 4240 lei, începând cu data de 01.01.2011.
Decizia de revizuire, ce face obiectul prezentei contestații, a fost emisă în baza dispozițiilor OUG nr.1/2011 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniți din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională, menționată în cuprinsul său, dar și în temeiul Legii 119/2010.
Potrivit art. 1 alin. 1 din acest act normativ, „Pensiile prevăzute la art. 1 lit. a) și b) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, pentru care la determinarea punctajului mediu anual s-a utilizat salariul mediu brut pe economie, potrivit art. 5 alin. (4) din aceeași lege, se revizuiesc, din oficiu, cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2011, pe baza actelor doveditoare ale veniturilor realizate lunar de beneficiari.”
Stabilirea cuantumului pensiilor se face în conformitate cu metodologia de calcul prevăzută în anexa la ordonanță, pe baza „documentelor care atestă veniturile realizate și a salariului mediu brut pe economie sau exclusiv pe baza salariului mediu brut pe economie pentru perioadele care constituie stagiu de cotizare și ale căror cuantumuri sunt mai mari decât cele aflate în plată în luna decembrie 2010 se mențin în plată în cuantumurile rezultate în urma recalculării până la data emiterii deciziei de revizuire” (art. 3 și 5).
Conform art. 4, „Pensiile recalculate pe baza documentelor care atestă veniturile lunare individuale realizate pentru întreaga perioadă care constituie stagiu de cotizare rămân în plată în cuantumurile rezultate în urma recalculării”.
Potrivit scopului declarat în preambulul actului normativ necesitatea revizuirii pensiilor este dată de disfuncționalitățile constatate în procesul de recalculare a pensiilor conform metodologiei adoptate prin HG 735/2010.
Atât Legea 119/2010, cât și OUG 1/2011 au făcut obiectul controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională pronunțând deciziile nr. 871 din 25 iunie 2010, respectiv nr. 919 din 06.07.2011, prin care a constatat conformitatea prevederilor acestor acte normative cu cele ale Constituției.
În speță, tribunalul a reținut că prin contestația formulată, se critică decizia de revizuire emisă, nu atât sub aspectul neconformității ei cu actele normative interne, respectiv Legea 119/2010 și OUG 1/2011, ci, mai ales, sub aspectul neconformității acesteia cu prevederile constituționale și cu cele din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În ce privește constituționalitatea actului administrativ contestat, tribunalul a avut în vedere că, în realitate, criticile au în vedere înseși prevederile celor două acte normative menționate, apreciate ca fiind constituționale de către instanța de control constituțional, inclusiv sub aspectul retroactivității acestora și al încălcării principiului nediscriminării, învederate de contestatoare. Aceasta este obligatorie în cauză, iar instanța sesizată cu aplicarea celor două acte normative nu are competența de a proceda la un nou control de constituționalitate a acestor dispoziții legale.
Prin contestația formulată a fost criticat actul contestat și sub aspectul încălcării art. 1 din Protocolul 1 CEDO combinat cu art. 14 CEDO.
Cu privire la aplicarea dispozițiilor Legii 119/2010 prin raportare la art. 20 alin. 2 din Constituție, art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO și art. 14 CEDO, precum și la deciziile 871 și 873 din 25 iunie 1010 ale Curții Constituționale, tribunalul a constatat că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 29 din 12.12.2011, a apreciat că instanțele naționale competente să soluționeze acest tip de cauze urmează să facă o analiză în concreto de compatibilitate a diminuării pensiei stabilite prin decizia contestată cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, căci controlul în abstracto efectuat de Curtea Constituțională nu îl exclude pe cel al instanțelor de judecată.
Referitor însă la compatibilitatea actelor normative cu prevederile art. 14 din Convenție coroborat cu art. 1 din Protocolul adițional la aceasta, instanța supremă a apreciat, prin aceeași decizie, că instanțele judecătorești nu au competența de a face reevaluări după ce Curtea Constituțională a stabilit constituționalitatea lor sub aspectul discriminării, neputându-se reține că standardul constituțional ar fi inferior standardului european.
Așadar, tribunalul a analizat decizia contestată din punct de vedere a compatibilității sale cu prevederile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO.
În acest sens, s-a menționat că pensia stabilită în favoarea contestatorului prin decizia nr._/16.08.2006 reprezintă un „interes patrimonial” ce intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1, atât sub aspectul părții contributive, cât și sub aspectul părții necontributive, ce se suportă de la bugetul de stat.
Prin Legea 119/2010, sistemul de pensii a fost reformat, ceea ce a avut ca efect modificarea cuantumului pensiilor aflate în plată cu titlul de pensii de serviciu, până la limita corespunzătoare părții contributive.
În cauza de față, prin decizia de revizuire, contestatorul a suferit o reducere a cuantumului brut al pensiei față de data anterioară deciziei din 12.12.2011, mai mult, comisia de soluționare a contestațiilor a admis contestația reclamantului.
În ce privește criticile aduse modului de calcul, tribunalul a precizat că la dosar a fost depusă documentația ce a stat la baza emiterii deciziei, din care rezultă că modul de calcul se întemeiază pe adeverințele de salarizare depuse de angajatorii contestatorului. Contestatorul nu a solicitat o expertiză de specialitate, care să verifice modul efectiv de calcul, nu a precizat ce cuantum al pensiei îl apreciază ca fiind cel corect șu nu s-au constatat nici încălcări ale actelor normative interne în baza cărora a fost emisă decizia atacată.
Față de motivele expuse, tribunalul a respins ca neîntemeiată contestația astfel cum a fost precizată.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs H. G., reprezentat de Sindicatul Cadrelor Militare în rezervă și în Retragere, care a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civilă.
Arată recurentul că prin decizia contestată s-a recalculat pensia aflată în plată și s-a stabilit cuantumul acesteia în baza Legii nr. 119/2010 (art.1 lit. a), pensia fiind redusă drastic, iar în mod eronat instanța de fond a apreciat că recalcularea pensiei s-a făcut în mod legal, apreciind că în speță nu a avut loc o încălcare a art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, apreciind suplimentar că ingerința statului în dreptul de pensie este justificată și deci, legală.
Se învederează că potrivit art.1 alin.1 pct. a din Legea nr. 119/2010, pensiile de serviciu ale personalului devin pensii în înțelesul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, iar conform art. 3 din Legea nr.119/2010, pensiile prevăzute la art. 1, stabilite potrivit prevederilor legilor cu caracter special cuvenite sau aflate în plată, se recalculează prin determinarea punctajului mediu anual și a cuantumului fiecărei pensii, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare.
De asemenea, potrivit alin.2 al art.3, în situația pensiilor dintre cele prevăzute la alin.1, care au fost stabilite în baza legilor speciale, pensia din sistemul public se determină considerându-se a fi îndeplinite condițiile de acordare prevăzute de Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Instanța de fond a fost învestită cu analizarea legalității deciziei emise prin prisma legilor în vigoare, dar și a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și chiar dacă, în exercitarea atribuțiilor sale, Curtea Constituțională are posibilitatea raportării și la dispozițiile internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în contradicție cu cele ale forurilor internaționale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reținute de instanțele judecătorești sesizate cu soluționarea unui litigiu în care își găsesc aplicarea.
Se învederează că instanțele judecătorești sunt obligate, în temeiul art. 20 din Constituția României și a obligațiilor pe care România și le-a asumat în urma ratificării acestor pacte, convenții și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, să ignore legile interne și interpretările Curții Constituționale a României care contravin reglementarilor internaționale și interpretărilor date acestora de organele abilitate.
Prin aplicarea cu prioritate, față de cele interne, a dispozițiilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și a interpretării acestor dispoziții date de forurile internaționale competente, instanțele de judecată nu încalcă prevederile art.11 alin.3 din Legea nr.47/1992, potrivit cărora deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor și nici pe cele ale art.31 din aceeași lege, conform cărora decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie, cu atât mai mult cu cât deciziile invocate anterior sunt de respingere a obiecțiilor de neconstituționalitate, iar nu de admitere a acestora.
Curtea Europeană, arată recurentul, a constatat că statutul conferit Convenției în dreptul intern permite instanțelor naționale să înlăture, din oficiu sau la cererea părților, prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenția și protocoalele sale adiționale.
Ca atare, constatarea anterioară a constituționalității Legii nr.119/2010 nu împiedică instanța națională să verifice dacă aplicarea legii în concret nu produce efecte contrare Convenției.
Instanța de fond a ignorat la pronunțarea hotărârii încălcarea frapantă și gravă a dispozițiilor art.1 al primului Protocol adițional ale Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, coroborate cu cele ale art. 14 din Convenție.
Susține recurentul că instanța de fond a ignorat dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ce statuează, la alin.1, că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Tribunalul avea obligația de a verifica respectarea acestor dispoziții prioritare ale dreptului internațional, instanța națională fiind obligată să interpreteze aceste norme în concordanță cu reperele statuate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a cărei practică se află în continuă dezvoltare și evoluție a concepțiilor, cu exigențe permanent sporite în garantarea drepturilor ocrotite de Convenție.
Această jurisprudență are o aplicare directă în dreptul intern și, în virtutea principiului subsidiarității, interpretarea se impune și instanțelor interne (în acest sens, se invocă decizia nr.81/1994 a Curții Constituționale).
Așadar, în opinia recurentului, instanța de fond avea obligația de a cerceta măsura în care situația de fapt a recurentului - contestator se înscrie în situația menționată la art. 1 din Convenție, respectiv de a verifica următoarele aspecte: dacă partea reclamantă deține un „bun” existent; dacă a apărut o ingerință a statului asupra dreptului la respectarea bunului; dacă ingerința îndeplinește condițiile: legalității; a existenței unui scop legitim (sau de utilitate publică) în acord perfect cu interesul general; a proporționalității rezonabile a ingerinței (mijloacelor utilizate) cu scopul legitim urmărit;a prezervării unui echilibru echitabil între imperativul protecției dreptului fundamental de proprietate a individului și cerințele interesului general al societății; a nediscriminării.
În ceea ce privește pensia de serviciu (specială), din punctul de vedere al naturii juridice, recurentul arată că nu trebuie să se confunde și nici să nu se suprapună cu cea de pensie de drept comun, dreptul la pensia de serviciu născându-se în baza unui regim profesional public de securitate socială instituit prin legea internă, distinct de dreptul la pensie din sistemul general.
Se învederează că începând cu hotărârea pronunțată în Cauza Stec și alții contra Regatul Unit, Curtea a abandonat definitiv (în materie de pensii și alte drepturi de securitate socială) distincția dintre beneficiile contributive și necontributive (plătite din resurse bugetare), ambele fiind deopotrivă și fără echivoc considerate ca situându-se sub protecția art.1 al primului Protocol adițional la Convenție, ca bunuri proprietate individuală.
În plus, Curtea a adăugat că atunci când un stat alege să instituie prin legea internă o schemă (un regim) de pensii, toate drepturile individuale și interesele derivând din această schemă cad sub incidența art.1 al Protocolului nr.1 și art. 14 din Convenție, indiferent de plata sau nu a unei contribuții la schemă sau a scopurilor pentru care schema de pensii a fost fondată (Cauza Andrejeva contra Letonia, în care s-a reținut încălcarea art. 14 din Convenție coroborat cu art. 1 al Protocolului nr.1).
Art. 1 al Primului Protocol adițional nu pune restricții libertății statelor de a decide dacă să pună în practică orice formă de schemă de securitate socială sau în a alege tipul sau cuantumul beneficiilor ce vor fi generate de schema ce va fi aleasă, însă, de îndată ce statul contractant a pus în vigoare legislația care acordă plata dreptului de securitate socială (indiferent dacă este sau nu condiționată de o prealabilă plată de contribuții), această legislație trebuie considerată ca generând un interes pecuniar ocrotit de art.1 al Protocolului nr.1 și art.14 din Convenție, pentru toate persoanele care satisfac cerințele legale de pensionare (cauzele Stec și alții contra Regatului Unit, Andrejeva contra Letonia).
Curtea a observat, arată recurentul, că în materie de pensii, odată ce o persoană a fost admisă într-o funcție publică, acea persoană a dobândit un drept (de a primi pensia corespunzătoare prevăzută de lege pentru îndeplinirea serviciului public), care constituie un „bun” în sensul art.1 al Protocolului nr.1 (cauzele Azinas contra Cipru, Apostolakis contra G.). Dreptul la alocația de pensie constituie un drept patrimonial, în sensul art.1 al primului Protocol adițional, fiind suficient stabilit de autoritățile naționale în baza legislației în vigoare (cauzele Gauygusuz contra Austria și Bunchen contra Republica Cehă).
Se concluzionează astfel că și pensia de serviciu stabilită de autoritățile române printr-o decizie administrativă de pensionare, în baza legii, reprezintă un „bun”, partea reclamantă exercitând acest drept prin încasarea lunară a pensiilor, după data pensionării.
Consideră recurentul că este inacceptabil argumentul instanței de fond potrivit căruia nu există o ingerință asupra proprietății în caz de reducere a pensiei sub pretextul că viitorul cuantum ce va fi plătit va fi calculat în concordanță cu noile norme legale incidente, dimpotrivă, CEDO statuând că dacă statul reduce total sau parțial pensia ocupațională publică sau pensia de serviciu necontributivă (prin lege sau ca măsură disciplinară), este inevitabilă concluzia că acea reducere a operat ca o ingerință asupra dreptului la respectarea bunurilor, care trebuie analizată în lumina art. 1 al Protocolului nr.1 (cauzele Azinas contra Cipru, Banfield contra Regatul Unit, Apostolakis contra G.).
Așa cum s-a reținut și în alte cauze, reducerea cuantumului pensiei sau întreruperea plății acesteia reprezintă o ingerință ce trebuie justificată (cauzele Kjartan Asmudsson contra Islanda, Rasmussen contra Polonia, Wieczorek contra Polonia).
Se învederează că prevederile abrogative ale art. 1-3 din Legea nr. 119/2010 (menținute și prin art. 196 lit.i din Legea nr.263/2010) au avut ca efect eliminarea totală și intempestivă a pensiei de serviciu, fapt ce reprezintă o incontestabilă ingerință asupra proprietății din partea statului și asta chiar dacă acest „bun” (pensia de serviciu) a fost înlocuit cu alt bun, dreptul la pensia de drept comun.
În opinia recurentului, având în vedere că pensia de serviciu a fost total suprimată, fiind abrogată însăși această instituție juridică în integralitatea ei, o atare situație poate echivala cu o veritabilă privare de proprietate, fiind vorba de o eliminare integrală și ireversibilă a dreptului, iar nu de o suspendare sau amânare a plății acestuia ori o reducere parțială de cuantum.
Testul de proporționalitate a ingerinței invocate de către instanța de fond constă în verificarea acordării de către stat a unei despăgubiri adecvate în caz de privare de proprietate și chiar dacă compensația nu trebuie să fie integrală în anumite circumstanțe, totuși ea trebuie să fie rezonabilă.
Susține recurentul că acordarea în locul vechiului bun (pensia de serviciu), a unui alt bun (pensia de drept comun) cu o valoare substanțial și vădit diminuată, nu se încadrează în limitele rezonabilului.
Tribunalul ar fi trebuit sa procedeze la analizarea condițiilor ingerinței statului asupra dreptului la respectarea bunurilor, condiții fixate de Convenție: legalitatea; existența unui scop legitim în acord perfect cu interesul generale; proporționalitatea rezonabilă a ingerinței (mijloacelor utilizate) cu scopul legitim urmărit; prezervarea unui echilibru echitabil între imperativul protecției dreptului fundamental de proprietate a individului și cerințele interesului general al societății și nediscriminarea.
În opinia recurentului, instanța de fond ar fi trebuit să verifice cu prioritate dacă ingerința în cauză a satisfăcut cerințele legalității și nu a fost arbitrară (cauzele Beyeler contra Italia, Iatridis contra G., Wieczorek contra Polonia).
Principiul legalității comportă trei aspecte: existența normei legale care reglementează ingerința, caracteristicile normei legale, aplicarea normei într-o manieră care să nu fie vădit eronată sau arbitrară.
În ceea ce privește ingerința, aceasta este prevăzută de lege, respectiv de art. 1-3 din Legea nr. 119/2000, ingerința producându-se în baza unei norme legale în materie.
Întotdeauna principiul legalității mai presupune ca norma aplicată din dreptul intern să fie suficient de accesibilă, precisă și predictibilă (cauzele Hentrich contra Franța, Beyeler contra Italia).
În acest sens, este necesar ca reglementările legale interne să prevadă în mod clar și neechivoc, timp de mai mulți ani, că o anumită cauză atrage pierderea totală sau parțială a pensiei de serviciu (ocupaționale), iar pensionarul să poată cu ușurință cunoaște aceste dispoziții ale legii, lipsite de orice ambiguitate, fiind prevenit asupra consecințelor intervenirii respectivelor cauze legale exacte de încetare a acordării pensiei (cauzele Banfield contra Regatul Unit, Rasmussen contra Polonia).
În cazul de față, nicio dispoziție din legislația specială sau generală a pensiilor în vigoare la momentul recalculării nu prevede printre cazurile legale de încetare a plății pensiilor de serviciu dificultățile financiare ale bugetului de pensii.
Mai mult, instanța de fond ar fi trebuit să observe că stabilitatea și coerența plății pensiilor este garantată expres de către stat, care și-a asumat necondiționat obligația finanțării deficitului bugetului de pensii (art. 16 din Legea nr.19/2000, reluat și de art. 26 din Legea nr.263/2010).
Se conchide că în mod evident condiția legalității ingerinței nu este îndeplinită, deoarece aceasta implică și o accesibilitate, precizie și predictibilitate a normei legale interne, iar în cazul de față, stabilitatea, siguranța și coerența legislativă rezonabil sperată a fost înfrântă fără nicio prevenire prealabilă, care să fie lipsită de ambiguitate, încălcându-se astfel art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției.
Referitor la erorile la calculul pensiei, recurentul învederează că instanța de fond a reținut din actele depuse la dosar că nu au reieșit erori de calcul, însă printr-o simplă verificare a buletinului de calcul și a Anexei nr. 1 din OUG nr. 1/2011 rezultă mai multe erori, lipsuri sau neconcordanțe.
Astfel, membrul de sindicat a avut mai multe grade militare, pentru care în Anexa 1 la OUG nr.1/2011, solda minimă este în cuantum mult mai mare decât venitul menționat de intimată în buletinul de calcul al deciziei contestate sau în adeverințele care cuprind sume identice cu cele din buletinul de calcul.
În urma comparării acestor date, reiese că de fapt, cuantumul veniturilor din buletinul de calcul și adeverința/situația veniturilor este semnificativ mai mic
decât cuantumul soldei minime pentru gradul deținut de el.
De asemenea, adeverințele de venituri nu evidențiază, astfel cum ar fi legal și corect, componența venitului, respectiv cât constituie suma brută, cât este solda minimă, cât din venitul respectiv sunt prime, sporuri sau alte drepturi bănești.
Referitor la proporționalitatea măsurii, recurentul arată că în expunerea de motive a Legii nr. 119/2010, depusă de inițiator la Parlament, există două motive care corespund condiției scopului legitim: continuarea crizei economice și în anul 2009 și extinderea acesteia în anul 2010, ce atrage necesitatea asigurării sustenabilității financiare a sistemului de pensii publice, eliminarea privilegiilor din legile sistemelor speciale de pensii publice.
Se arată că este necesară însă o proporționalitate rezonabilă între ingerință (mijloacele utilizate) și scopul legitim urmărit, iar CEDO a acceptat că, în sens larg, poate reprezenta un scop legitim protecția sistemului economic al țării, în contextul necesității instituirii unui sistem de securitate socială viabil și a capacității reduse a bugetului național. Dar instanța europeană a subliniat că, și în acest caz, este obligatoriu să se determine dacă a existat un raport rezonabil de proporționalitate între mai sus menționatul scop legitim și mijloacele utilizate, în fiecare caz în speță (cauzele Andrejeva contra Letonia și Bunchen contra Republica Cehă). Ingerința trebuie să fie proporțională în mod rezonabil cu scopul urmărit (cauzele J. și alții contra Germania, Wieczorek contra Polonia).
Procedând la o asemenea verificare concretă, cele două condiții preliminare, comune ambelor scopuri legitime invocate (criza economică, respectiv eliminarea privilegiilor unor pensionari), constau în păstrarea îndeplinirii condițiilor de pensionare specială de către partea reclamantă și lipsa caracterului discreționar al ingerinței. Partea reclamantă nu a încetat să îndeplinească condițiile legale ale pensiei speciale acordate, deci, nu poate fi invocată existența proporționalității în sensul reținut în Cauza Rasmussen contra Polonia.
Sub aspectul asigurării sustenabilității bugetului de asigurări sociale în condițiile de criză economică, condiția proporționalității impune motivarea suficientă a mijloacelor utilizate, acționarea de către stat într-un timp adecvat, într-o manieră corespunzătoare și cu o maximă consecință, iar privarea de proprietate, servind interesului public, trebuie să urmărească scopul legitim prin mijloace proporționale în mod rezonabil cu scopul urmărit.
Principiul „bunei guvernări” impune ca atunci când o problemă de interes public apare, autoritățile publice să acționeze într-un timp adecvat, într-o manieră corespunzătoare și cu o maximă consecvență (cauzele Beyeler contra Italia, Moskal contra Polonia), iar dacă mijloacele utilizate sunt insuficient motivate, este încălcată Convenția (cauza Beyeler contra Italia).
Apreciază recurentul că obligația statului de a motiva ingerința (actul normativ - Legea nr. 119/2010) rezultă expres șl din dispozițiile art. 6 și art.7 din Legea nr.24/2000, trebuind să existe o expunere de motive a legii însoțită de un studiu de impact, cu soluții care „trebuie să fie temeinic fundamentate", în baza evaluării preliminare a impactului noilor reglementări.
Însă, așa cum remarcă expres și Curtea Constituțională în cuprinsul Deciziei nr.873/2010, se poate cu ușurință observa că la secțiunea a 4-a din expunerea de motive, intitulată „Impactul financiar asupra bugetului național general consolidat, atât pe termen scurt, pentru anul curent, cât și pe termen lung (5 ani),, nu se face nicio precizare cu privire la modificarea aspectelor bugetare, deci nu a fost temeinic fundamentată această măsură.
Cu privire la obligația statului de a acționa într-un timp adecvat, recurentul arată că pentru a exista un raport de proporționalitate fată de caracterul pur temporar și excepțional al crizei economice, trebuie ca și mijloacele utilizate (prin ingerința asupra dreptului de proprietate) să fie tot temporare.
Potrivit Deciziei nr.46/2002 a Curții Constituționale, „în cazul în care condițiile economice, financiare sau sociale o impun, legiuitorul poate suspenda temporar aplicarea unor dispoziții legale, printr-un act normativ de același nivel".
Ca atare, statul avea posibilitatea de diminua temporar, pe perioada existenței dificultăților economico - financiare pensiile speciale cu posibilitatea reluării imediate în plată a acestora în momentul în care condițiile care au determinat luarea măsurii ar fi dispărut, or, mijlocul folosit (al eliminării definitive a dreptului la pensia de serviciu) nu se află într-un raport de proporționalitate rezonabil cu caracterul temporar al crizei economice și a perioadei rezonabile în care statul trebuie să găsească soluțiile adecvate.
Învederează recurentul că scopul legitim (al apărării față de criza economică) justifică numai măsuri pe durata determinată a crizei, deci temporare, precum suspendarea temporară a exercițiului unui drept (cum ar fi cel la pensie de serviciu), astfel că, încă odată, a fost încălcat art.1 al primului Protocol adițional, pentru nerespectarea condiției proporționalității.
Și pentru al doilea scop legitim invocat, al eliminării privilegiilor, mijloacele utilizate nu sunt într-un raport de proporționalitate cu acest scop urmărit. Astfel, așa cum s-a reținut și prin Decizia nr.20/2000 a Curții Constituționale și din natura juridică a dreptului la pensie de serviciu, acest drept, fondat pe un regim profesional public special de securitate socială, nu reprezintă un privilegiu și are o justificare obiectivă și rațională, fiind o compensație pentru incovenientele majore ce rezultă din rigoarea si riscurile deosebite ale statutelor profesionale speciale.
Precizează recurentul că aceste categorii profesionale speciale au acumulat un stagiu complex (atât contributiv, cât și privativ, simultan cu îndeplinirea unor obligații profesionale deosebit de restrictive și riscante), deci nu se află într-o situație similară cu celelalte categorii nesupuse unui astfel de regim ocupațional.
Or, principiul „echilibrului echitabil", între cerințele interesului general al societății și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale persoanelor, implică necesitatea unui raport rezonabil între mijloacele folosite și scopul urmărit a fi realizat, în contextul regulii statuate de prima frază a primului alineat al art. I din primul Protocol adițional, stabilirea faptului dacă a existat un asemenea echilibru, necesită o examinare completă a diferitelor aspecte incidente în speță, cum ar fi conduita autorităților sau a părții reclamante (Cauza Beyeler v. Italia).
Astfel, dacă autoritățile pot acționa oricând în sensul ingerinței asupra proprietății (de exemplu, prin eliminarea pensiei de serviciu), atunci drepturile proprietarului sunt întotdeauna restricționate, prin crearea unei continue incertitudini și insecurități, fiind încălcat art.1 al Protocolului nr.1 (Cauza Beyeler v. Italia).
În opinia recurentului, nu i se poate reproșa nimic, deoarece s-a achitat de stagiul complex prevăzut de regimul profesional public special de securitate socială, care era obligatoriu, iar la o schemă privată de pensii nu a putut contribui, întrucât autoritățile au adoptat tardiv Legea nr.411/2004, astfel că nu a mai putut
realiza, în mod obiectiv, stagiul cerut de această lege înainte de data pensionării.
Susține recurentul că se află într-o situație de vulnerabilitate financiară socială sub aspectul mijloacelor de subzistență, deoarece statutul profesional i-a impus interdicții profesionale, concomitent cu suportarea riscurilor profesionale și a altor obligații statutare deosebite.
Consideră recurentul că instanța de fond în mod eronat a respins contestația formulată, ignorând probatoriul administrat în cauză, practica europeană în materie, omițând să constate că în speță a operat o ingerința disproporționată din partea statului prin eliminarea pensiilor speciale și revizuirea pensiei recurentului cu consecința diminuării substanțiale a acesteia.
În raport de motivele invocate, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței, iar pe fond, admiterea contestației și anularea deciziei de revizuire.
În temeiul art. 308 alin. 2 C.pr.civilă, intimații M. Administrației și Internelor și C. S. de Pensii a Ministerului Administrației și Internelor au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, raportat la actele și lucrările dosarului, precum și textele legale incidente în cauză, Curtea reține următoarele:
Potrivit art. 1 alin.1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional, iar conform alin.2 al aceluiași articol, dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.
Așadar, în vederea cercetării nesocotirii prevederilor art.1 al primului Protocol adițional la Convenție se impune ca fiecare cauză concretă dedusă judecății să fie analizată amănunțit, sub toate aspectele sale particulare de fapt, pentru a se putea determina, în concret: 1. dacă partea reclamantă deține un „bun” existent; 2. dacă a apărut o ingerință a statului asupra dreptului la respectarea bunului; 3.dacă ingerința îndeplinește condițiile legalității, dacă există un scop legitim (sau de utilitate publică) în acord perfect cu interesul general și o proporționalitate rezonabilă între mijloacele utilizate și scopul urmărit a fi realizat.
În speță, din actele și lucrările dosarului rezultă că în cauza de față, membrul de sindicat H. G. era beneficiarul unei pensii de serviciu de 2358 lei, stabilită în temeiul Legii nr.164/2001, prin decizia nr._/16.08.2006 a Casei de Pensii din cadrul Ministerului Administrației și Internelor(f.29).
În conformitate cu art.1 lit.a din Legea nr. 119/2010, pensiile militare de stat devin pensii în sensul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, iar art.3 alin.1 din același act normativ statuează că pensiile prevăzute la art. 1, stabilite potrivit prevederilor legilor cu caracter special, cuvenite sau aflate în plată, se recalculează prin determinarea punctajului mediu anual și a cuantumului fiecărei pensii, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr.19/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Totodată, potrivit alin.2 al art.3 din Legea nr.119/2010, în situația pensiilor dintre cele prevăzute la alin.1, care au fost stabilite în baza legilor speciale, pensia din sistemul public se determină considerându-se a fi îndeplinite condițiile de acordare prevăzute de Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Prin decizia nr._/27.12.2010 a Casei de Pensii din cadrul Ministerului Administrației și Internelor s-a procedat la recalcularea pensiei contestatorului în baza Legii nr.119/2010 și a HG nr.735/2010, fiindu-i stabilită, începând cu 01.01.2011, o pensie în cuantum brut de 2327 lei (f.52).
Decizia de recalculare a pensiei a fost emisă în aplicarea dispozițiilor Legii nr.119/2010, pe baza metodologiei stabilită prin HG nr.735/2010, însă această hotărâre a fost abrogată prin art.10 din OUG nr. 1/2011, începând cu data intrării în vigoare a acestei ordonanțe, respectiv 31.01.2011.
Ulterior, prin decizia de revizuire nr._/12.12.2011(f.22) contestatorului i-a fost stabilită, în baza OUG nr. 1/2011, o pensie în cuantum brut de 4191 lei, la emiterea deciziei de revizuire a pensiei fiind avută în vedere metodologia de calcul prevăzută în Anexa 3 a OUG nr.1/2011.
OUG nr.1/2011, privește stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniți din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională, arătându-se în expunerea de motive a acestei ordonanțe de urgență că întrucât în termenul prevăzut de Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor nu au fost identificate documentele necesare dovedirii în totalitate a veniturilor în cadrul procesului de recalculare pentru aproximativ 140.000 de persoane, lucru care a avut un impact negativ asupra valorificării dreptului la pensie al beneficiarilor acestei legi, în sensul că, pentru cei care nu au prezentat acte care să dovedească veniturile obținute, în funcție de care s-a recalculat pensia de serviciu, s-a utilizat salariul mediu brut pe economie, este imperios necesară instituirea unei etape de revizuire a cuantumului pensiilor cu respectarea principiului contributivității, scopul fiind acela de a nu sancționa persoanele care, fără a avea vreo culpă, nu au reușit în intervalul inițial pus la dispoziție de legiuitor prin Legea nr. 119/2010 să identifice documentele doveditoare ale veniturilor realizate pe parcursul întregii cariere.
La adoptarea OUG nr.1/2011 s-au avut în vedere, astfel cum rezultă tot din expunerea de motive, exigențele subliniate de puterea judecătorească în cadrul controlului jurisdicțional exercitat cu ocazia aplicării Legii nr. 119/2010, în vederea instituirii unor măsuri legislative pe baza cărora instituțiile implicate să identifice și să transmită caselor de pensii sectoriale toate elementele necesare pentru stabilirea drepturilor de pensie într-un mod obiectiv și justificat.
În conformitate cu disp.art.1 alin.1 din OUG nr.1/2011, pensiile prevăzute la art.1 lit. a și b din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, pentru care la determinarea punctajului mediu anual s-a utilizat salariul mediu brut pe economie, potrivit art. 5 alin. 4 din aceeași lege, se revizuiesc, din oficiu, cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2011, pe baza actelor doveditoare ale veniturilor realizate lunar de beneficiari.
Referitor la susținerile reclamantului vizând încălcarea dreptului său de proprietate se constată că prin decizia de inadmisibilitate pronunțată la data de 7 februarie 2012 în cauzele conexate A. M. F., Judita V. T., E. T., M. M. și L. G. împotriva României (nr._/11,_/11,_/11,_/11,_/11), CEDO a constatat neîncălcarea de către Statul român a dispozițiilor articolului 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, sub aspectul transformării pensiilor speciale în pensii în sistemul public, în temeiul Legii nr. 119/2010.
Curtea a reiterat că, deși articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție garantează plata prestațiilor sociale pentru persoanele care au achitat contribuții la bugetul asigurărilor sociale, acest lucru nu poate fi interpretat ca oferind dreptul la acordarea unei pensii într-un cuantum determinat (a se vedea, în special, Skorkiewicz c. Poloniei, decizia din 1 iunie 1999, nr._/98; decizia Jankovic c. Croației, nr._/98; decizia Kuna c. Germaniei, nr._/99; Blanco Callejas c. Spaniei, decizia din 18 iunie 2002, nr._/00, și Maggio și alții c. Italiei, 31 mai 2011, nr._/09,_/08,_/08,_/08 și_/08, par. 55).
S-a reamintit, în acest sens, că statele părți la Convenție dispun de o marjă largă de apreciere pentru reglementarea politicii lor sociale și dată fiind cunoașterea directă a propriei societăți și a nevoilor sale, autoritățile naționale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai adecvate în atingerea scopului stabilirii unui echilibru între cheltuielile și veniturile publice, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepția cazului în care aceste mijloace se dovedesc în mod evident lipsite de un temei rezonabil (Jankovic, citată anterior ; Kuna, citată anterior, și M. și S. c. României, decizia din 6 decembrie 2011, nr._ /11 și_/11).
Reforma sistemelor de pensii a fost fundamentată pe motivele obiective invocate la adoptarea Legii nr. 119/2010, și anume contextul economic actual și corectarea inegalităților existente între diferitele sisteme de pensii, iar pensia datorată, în baza contribuțiilor la bugetul asigurărilor sociale, plătite în cursul anilor de serviciu, nu a fost în niciun fel afectată de reformă, fiind pierdut doar suplimentul la pensie, care era acoperit integral de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj.
În această privință, Curtea a considerat că reducerea pensiilor, deși substanțială, constituia o modalitate de a integra aceste pensii în regimul general al pensiilor, prevăzut de Legea nr. 19/2000, pentru a echilibra bugetul și a corecta diferențele existente între sistemele de pensie.
Ca și Curtea Constituțională, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că aceste motive nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporționate. Jurisprudența CEDO, prin hotărârile din 08.12.2009 și 31.05.2011, pronunțate în cauzele Munon Diaz împotriva Spaniei și Maggio și alții împotriva Italiei, a stabilit că drepturile ce decurg din sistemul de asigurări sociale sunt drepturi patrimoniale protejate de art.1 din Protocolul adițional la Convenție, dar acest lucru „nu înseamnă că implică un drept la dobândirea proprietății sau la o pensie într-un anumit cuantum”. S-a mai arătat că statele au o marjă largă de apreciere atunci când reglementează sistemul de pensii și chiar „scăderea cuantumului pensiei cu aproape 50% nu este de natură să știrbească esența dreptului la pensie, reclamantul fiind deci obligat să suporte o scădere rezonabilă și proporțională”.
Totodată se impune a se face mențiunea că prin deciziile nr. 872 și 874 din 25.06.2010 s-a statuat de Curtea Constituțională, că ajustarea dictată pe principiul contributivității nu doar elimină un beneficiu suplimentar acordat unor angajați, dar îi integrează pe cvasi-majoritatea acestora într-un sistem unic de pensii publice, dreptul la pensie nefiind afectat decât atunci când este redusă pensia contributivă, ceea ce nu este cazul de față.
Pensiile de serviciu sunt compuse din două elemente, respectiv pensia contributivă și un supliment din partea statului, în cazul pensiilor militare întregul cuantum al pensiilor speciale plătindu-se de la bugetul de stat.
Având în vedere condiționarea posibilităților statului de a acorda pensiile speciale de elemente variabile cum ar fi resursele financiare de care dispune, faptul că acestor prestații ale statului nu li se opune contribuția asiguratului la fondul din care se acoperă aceste drepturi, dobândirea dreptului la pensie specială nu poate fi considerat o obligație a statului de a acorda acest drept, singurul drept câștigat reprezentând doar prestațiile deja realizate până la . noii reglementări.
Pe de altă parte în cazul C. A. și alții împotriva României, prin decizia din 15 mai 2012 Curtea a făcut trimitere la jurisprudența sa anterioară în care a sintetizat că deși dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDOLF garantează plata prestațiilor sociale pentru cei care au achitat contribuții unei case de asigurări, acest aspect nu poate fi interpretat ca dând dreptul la acordarea unei pensii într-un anumit cuantum, precizându-se că statele părți la Convenție dispun de o marjă de apreciere destul de largă atunci când reglementează politicile sociale, acestea putând alege mijloacele cele mai potrivite pentru a stabili un echilibru între cheltuielile și veniturile statului, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepția cazurilor în care aceste mijloace se dovedesc în mod evident lipsite de un temei rezonabil.
CEDO a mai statuat că această reformă nu a avut un efect retroactiv, că perioada serviciului militar a fost asimilată perioadelor de contribuție în sensul legii și în consecință reclamanții nu au pierdut pensia care le era datorată în temeiul contribuțiilor la buget vărsate în timpul serviciului militar, ci doar o parte din pensie, care este susținută integral de la bugetul de stat.
În același spirit, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 29 din 12 decembrie 2011, a respins recursurile în interesul legii privind aplicarea dispozițiilor Legii nr. 119/2010, raportat la art. 20 alin. 2 din Constituție, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și art. 14 din Convenție, referitoare la recalcularea pensiilor prevăzute de art. 1 din lege, considerând că în mod unanim instanțele au reținut că ingerința este legală, întrucât este reglementată de Legea nr. 119/2010, și urmărește un "scop legitim", de utilitate publică, în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, constând în necesitatea reformării sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechităților existente în sistem și, nu în ultimul rând, situația de criză economică și financiară cu care se confruntă statul, deci atât bugetul de stat, cât și cel de asigurări sociale.
Înalta Curte a constatat, însă, că analiza cerinței privind existența "raportului rezonabil de proporționalitate" a fost sursa practicii neunitare ce a condus la inițierea prezentului recurs în interesul legii, întrucât instanțele nu au aplicat testul justului echilibru în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze. Pe de altă parte, nici "ingerința" nu a fost analizată în toate cazurile din perspectiva "dreptului la respectarea bunurilor" (regula generală și, totodată, prima normă din art. 1 din Protocolul nr. 1), ci precum o încălcare de tipul "privării de proprietate" (cea de-a doua normă din același text).
În analiza raportului de proporționalitate instanțele trebuie să urmărească raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului în plângerile vizând încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și nu să se recurgă la specia proximă (încălcări ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional, de tipul privării de proprietate) ori la alte cauze prin care au fost reclamate alte încălcări (chiar perspectiva analizării discriminării în legătură cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional având alți parametri de evaluare).
Ca atare, reiese din decizia sus amintită că stabilirea raportului de proporționalitate nu este decât o chestiune de apreciere în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale particulare, iar pe calea recursului în interesul legii nu este posibil a se statua o concluzie general valabilă de natură a asigura unificarea practicii judiciare, având aptitudinea de a fi aplicată în fiecare cauză aflată pe rolul instanțelor, de vreme ce stabilirea raportului de proporționalitate este rezultatul aprecierii materialului probator și a circumstanțelor proprii fiecărei pricini sau a situației de fapt reținute, fiind așadar exclusiv o chestiune de aplicare a legii.
Cu privire la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească ingerința statului pentru a nu conduce la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, deși recurentul le analizează separat pe fiecare în parte, respectiv existența bunului, ingerința să fie legală, să urmărească un scop legitim, să respecte raportul de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit de realizat, Curtea va reține că și condiția legalității ingerinței statului este îndeplinită fiind prevăzută de un act normativ, respectiv O.U.G. nr. 1/2011, O.U.G. nr. 59/2011.
Scopul legitim, așa cum a fost definit de hotărârea CEDO sus-menționată este de a echilibra bugetul de stat și a corecta diferențele existente în sistemele de pensii, iar reducerea pensiei recurentului nu poate fi considerată nerezonabilă sau disproporționată pentru că nu a fost atins acel prag de dificultate pentru a se putea constata o încălcare a drepturilor ocrotite de art. 1 din Protocolul 1.
Raportul de proporționalitate este definit de faptul că reforma sistemului de pensii a fost fundamentată pe motive obiective, respectiv deficiențele economice și corectarea inegalităților între diferite sisteme de pensii, iar statul are dreptul de a-și stabili politica în domeniul social și de a corecta diferențele între sistemele de pensii, situație în care nu se poate spune că s-a încălcat principiul drepturilor câștigate.
Ingerința nu este arbitrară, a fost motivată și nu se poate reține, în contextul dat, că norma din dreptul intern nu ar fi suficient de accesibilă, precisă ori predictibilă sau că ar avea caracter discreționar.
Examinând condițiile concrete ale speței de față se constată că prin deciziile nr._/12.12.2011 s-a procedat la revizuirea pensiei și s-a stabilit în favoarea contestatorului o pensie brută de 4191 lei, în timp ce pensia aflată în plată anterior recalculării și respectiv revizuirii, avea un cuantum brut de 2327 lei.
Având în vedere indemnizația socială pentru pensionari, prevăzută de art.7 din Legea 118/2010, sau pensia media lunară, se reține că pensia stabilită pentru contestator ca urmare a revizuirii, la suma de 4191 lei, se situează cu mult peste nivelul pensiei medii la nivelul țării, fiind apropiată ca valoare de pensia de care acesta beneficia în decembrie 2010, iar în atare context nu se poate vorbi de o încălcare a dreptului la respectarea „bunurilor”, a privării dreptului de proprietate, în sensul primei norme din art. 1 la Protocolul nr.1 și nici de o ingerință în drepturile sale sub aspectul criteriilor invocate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în decizia nr. 29 din 12 decembrie 2011.
Reclamantul nu a făcut dovada că raportul de proporționalitate este compromis, respectiv că suportă o sarcină individuală excesivă, exorbitantă, care excede marjei de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica sa socială, sau că este lipsit total de respectivul beneficiu social ori i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență, motiv pentru care acțiunea formulată de acesta privind anularea deciziei de revizuire apare ca fiind neîntemeiată.
Referitor la erorile de calcul a pensiei, se constată că prin motivele de recurs se invocă aspecte noi, cum ar fi împrejurarea că reclamantul a avut mai multe grade militare, pentru care în Anexa 1 la OUG nr.1/2011, solda minimă este în cuantum mult mai mare decât venitul menționat de intimată în buletinul de calcul al deciziei contestate sau în adeverințele care cuprind sume identice cu cele din buletinul de calcul.
S-a pretins că în urma comparării acestor date ar rezulta că de fapt, cuantumul veniturilor din buletinul de calcul și adeverința/situația veniturilor este semnificativ mai mic decât cuantumul soldei minime pentru gradul deținut de reclamantă, fără a se indica de altfel, în concret, care este perioada în care se pretinde existența unei asemenea situații.
Cu privire la adeverințele de venituri, orice nemulțumire legată de modalitatea de întocmire acestora sau a datelor înscrise în ele trebuie adresată în primul rând unității angajatoare în care și-a desfășurat activitatea contestatorul, pentru efectuarea îndreptărilor necesare.
La dosarul de fond a fost depusă documentația ce a stat la baza emiterii deciziei atacate, din care rezultă că, în procesul de revizuire a pensiei, C. de Pensii S. a Ministerului Administrației și Internelor a utilizat datele înscrise în actele doveditoare privind veniturile realizate aflate în dosarul de pensionare, revizuirea pensiei efectuându-se în raport cu stagiul total de cotizare valorificat în ultima decizie de pensie până la data încheierii procesului de recalculare, astfel cum se prevede la art.3 alin.1 din Anexa 3 la OUG nr.1/2011.
Pe de altă parte se impune a se face precizarea că în ceea ce privește verificarea modului de stabilire a drepturilor din pensie, aceasta nu se poate face doar în baza înscrisurilor depuse la dosar, expertiza de specialitate fiind singurul mijloc de probă concludent prin care se poate verifica, atât punctajul mediu anual, cât și drepturile de pensie stabilite prin deciziile contestate, iar o atare probă nu a fost administrată în cauză, ci doar proba cu înscrisuri.
Având în vedere probatoriile cu înscrisuri administrate în cauză și considerentele mai sus arătate, Curtea apreciază că nu pot fi reținute erori în modul de calcul al pensiei.
Pe cale de consecință, în raport de toate argumentele expuse anterior, se constată că în cauză nu s-a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale de către tribunal cu ocazia soluționării pricinii, pentru a atrage incidența prevederilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, motiv pentru care criticile formulate de recurent prin calea de atac promovată apar ca nefondate.
Prin urmare, nefiind incidente în cauză niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C.pr.civilă pentru a se dispune modificarea sau casarea hotărârii atacate, Curtea de Apel, în baza art. 312 alin. 1 C.pr.civilă, va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză, menținând ca legală sentința atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de contestatorul H. G. - prin SINDICATUL CADRELOR MILITARE DISPONIBILIZATE ÎN REZERVĂ, cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în București, .. 4, ., ., sector 3 – la SCPA C. G. și R. I. V. împotriva sentinței civile nr. 496 pronunțată la 20 februarie 2013 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimații M. ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR, cu sediul în București, ..1 A și C. S. DE PENSII A MINISTERULUI ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR, cu sediul în București, .. 3, sector 3.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 noiembrie 2013.
Președinte, Judecători,
P. M. G. A. P. V. G.
Grefier,
J. Părcălăbescu
Red. GMP
Tehnored. PJ
2 ex/16.12. 2013
j.f. B. M.
d.f._ Tribunalul Prahova
operator de date cu caracter personal
nr. notificare 3120
| ← Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 2266/2013.... | Asigurări sociale. Hotărâre din 19-03-2013, Curtea de Apel... → |
|---|
