Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 3394/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3394/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 05-11-2013 în dosarul nr. 1191/120/2013
ROMÂNIA
C. DE A. PLOIEȘTI SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA nr. 3394
Ședința publică din data de 5 noiembrie 2013
Președinte - E. M.
Judecători- C. Ș.
- V. S.
Grefier - A. F.
Pe rol fiind judecarea recursurilor declarate de pârâții M. Justiției, cu sediul în București, ., sector 5 și C. de A. Ploiești, cu sediul în Ploiești, ..4, județ Prahova, împotriva sentinței civile nr.754 din 8.04.2013 pronunțată de T. Dâmbovița, în contradictoriu cu intimații-pârâți T. Dâmbovița, cu sediul în Târgoviște, Calea București, nr.3, județ Dâmbovița, Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București, ., sector 5 și intimații-reclamanți S. L. M., A. F., B. I. R., C. I. C., C. M., D. M. E., E. N., Cărpiniș P. D., G. L. V., G. A. M., I. E. L., I. M., M. D. L., O. G., P. S. C., S. F., T. M. și C. I. - decedat - prin moștenitor C. M., având calitatea de magistrați în cadrul Judecătoriei Târgoviște, județul Dâmbovița, toți cu domiciliul ales la cabinet avocatură P. I. - Târgoviște, Calea Câmpulung, nr.133B, județ Dâmbovița.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
Recursuri scutite de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, care învederează instanței că prin motivele de recurs ambii pârâți au solicitat judecarea cauzei și în lipsă.
C., analizând actele și lucrările dosarului, constată cauza în stare de judecată și după deliberare a pronunțat următoarea decizie.
C u r t e a
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
P. cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr._, reclamanții S. L. M., A. F., B. I. R., C. I. C., C. M., D. M. E., E. N., Cărpiniș P. D., G. L. V., G. A. M., I. E. L., I. M., M. D. L., O. G., P. S. C., S. F., T. M. și C. I. - decedat - prin moștenitor C. M., având calitatea de magistrați în cadrul Judecătoriei Târgoviște, județul Dâmbovița, au solicitat, în contradictoriu cu pârâții M. Justiției, T. Dâmbovița, C. de A. Ploiești și Ministerul Finanțelor Publice, anularea deciziei nr. 108 din 21 martie 2011 emisă de Președintele Curții de A. Ploiești, în ceea ce privește premiul anual aferent anului 2010 privind personalul auxiliar de specialitate, personalul conex, funcționari publici și personalul contractual din cadrul Tribunalului Dâmbovița, obligarea pârâților la acordarea premiului anual aferent anului 2010, cunoscut sub denumirea de „al 13-lea salariu”, reactualizat în funcție de indicele inflației la data plății efective, obligarea pârâtului T. Dâmbovița de a efectua mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă, precum și obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să asigure pârâtului M. Justiției sumele necesare acordării acestor drepturi salariale.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că prin decizia nr. 108 din 21 martie 2011, dată de Președintele Curții de A. Ploiești, s-a respins contestația personalului auxiliar de specialitate, conex, funcționari publici și contractual din cadrul Tribunalului Dâmbovița, prin care s-a solicitat acordarea premiului anual aferent anului 2010, potrivit art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011, că acest drept a fost prevăzut de legislația în vigoare, pentru anul calendaristic anterior, fiind un drept câștigat, care nu mai poate fi desființat în mod retroactiv și că, în acest sens, se poate remarca faptul că prin art. 25 din Legea nr. 330/2009, s-a prevăzut acordarea acestui drept și în ceea ce îi privește, astfel pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul în care se face premierea, că pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate, că premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar și că aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor și că plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivii prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.
Au mai arătat reclamanții că dispozițiile sus arătate au fost abrogate de art. 39 pct. w din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 877 din 28 decembrie 2010, intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2011 (art. 46) și că prin art. 8 din Legea nr. 285 din 28 decembrie 2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 878 din 28 decembrie 2010 (în vigoare de la data de 31.12.2010) s-a prevăzut în mod expres că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar.
Totodată, reclamanții au înțeles să invoce excepția de neconstituționalitate a art. 8 din Legea nr. 285/2010, în măsura în care încalcă dreptul acestora de proprietate, astfel cum este garantat de art. 44 din Constituția României, dar și de art. 41 din Constituție, care ocrotește munca și protecția socială a ei, fiind de natură a afecta statutul acestei profesii, așa cum este reglementat în art. 124 și art. 125 din Constituție.
Au apreciat reclamanții că dreptul lor de a beneficia de acest premiu este câștigat, atât timp cât dispozițiile legale ce îl prevedeau erau în vigoare la data de 31.12.2010, doar plata sumelor bănești fiind amânată pentru luna ianuarie a anului următor celui pentru care se acordă premiul, orice prevedere contrară încălcând principiul neretroactivității și că în legătură cu acest principiu este de observat că prin art. 1 din Codul civil este consacrat, în concordanță cu prevederea înscrisă la art. 15 alin. (2) din Constituție, principiul neretroactivității legilor.
Reclamanții au mai arătat că, potrivit acestui principiu, o lege devine obligatorie numai după promulgare și după aducerea ei la cunoștință prin publicare în Monitorul Oficial al României, ea rămânând în vigoare până când intervine o altă lege care o abrogă pe cea anterioară în mod explicit sau implicit și că, drept consecință, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de . legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
De asemenea, au precizat reclamanții că în determinarea câmpului de aplicare a legilor în timp trebuie să se tină seama nu numai de prioritatea pe care o are legea nouă față de cea veche, ci și de siguranța raporturilor sociale, care impune să nu fie desființate sau modificate, fără un motiv deosebit de ordine socială, drepturile care, în momentul intrării în vigoare a legii noi, erau deja concretizate în acte de voință sau în raporturi definitiv încheiate valabil după legea existentă în momentul încheierii lor, iar norma neretroactivității, înscrisă în art. 1 din Codul civil, se referă la toate raporturile născute sub legea veche care nu și-au epuizat toate efectele, fiind adevărat că aplicarea imediată a legii noi constituie principiul și supraviețuirea legii vechi excepția, fără a admite că legea nouă poate fi interpretată în sensul de a guverna și asupra trecutului, principiul aplicării imediate presupunând . noilor dispoziții pentru toate situațiile ale căror efecte nu erau susceptibile să se producă sub imperiul legii vechi.
Or, în cazul reclamanților, dreptul de a încasa premiul anual aferent anului 2010, era deja câștigat, chiar dacă plata era amânată până în luna ianuarie 2011, iar legile susmenționate ce au abrogat posibilitatea acordării lui întrând în vigoare ulterior perioadei prevăzută pentru acordarea lui, fiind de observat că, potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
Totodată, reclamanții au susținut că dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Așadar, dacă instanțele de judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională mai favorabilă. Procedând astfel, instanțele de judecată nu fac altceva decât să respecte dispozițiile art. 20 din Constituția României, precum și pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
De asemenea, reclamanții au arătat că în ceea ce privește prevederile internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului care au fost încălcate în speță, potrivit art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociație cu alții și că nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa, iar lipsirea reclamanților de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente unui drept deja câștigat, reprezintă, indiscutabil, o ingerință ce a avut ca efect privarea noastră de acest bun, în sensul celei de-a doua faze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1.
Au mai precizat reclamanții că trebuie avută în vedere și soluția dată de Comisia Europeană în Cauza C-310/10, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată, în temeiul articolului 267 d Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, de C. de A. Bacău, Secția Civilă - România - în cauza aflată pe rolul acestei instanțe, privind interpretarea articolului art. 15 din Directiva Consiliului nr. 2000/43/CE (JO L180 din 19.7.200 cu privire la punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane indiferent de originea rasială sau etnică și a art. 17 din Directiva Consiliului 2000/78/CE (JO L 303 din 2.12.2000) de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.
Concluziile Comisiei Europene au fost că dreptul primar al Uniunii și dispozițiile art. 15 din Directiva Consiliului nr. 2000/43/CE cu privire la punerea în aplicare a egalității de tratament între persoane indiferent de originea rasială sau etnică și ale art. 17 din Directiva Consiliului nr. 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă trebuie interpretate în sensul că se opun unei decizii a Curții Constituționale prin care li se interzice instanțelor naționale să înlăture aplicarea unor dispoziții interne pe care le considera contrare dreptului Uniunii.
Reclamanții au susținut că judecătorul național are obligația să înlăture aplicarea unei reglementări naționale contrare dreptului Uniunii, că în acest scop, tribunalele naționale nu sunt ținute să aștepte abrogarea sau modificarea dispozițiilor interne sau o schimbare a jurisprudenței Curții Constituționale care contravin dreptului Uniunii și că aceste instanțe sunt obligate să aplice dreptul Uniunii, așa cum a fost interpretat de C. de Justiție, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea dispozițiilor legislative naționale, sau a deciziilor Curții Constituționale care sunt contrare dreptului Uniunii.
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți față de acesta, motivat de faptul că acest minister nu trebuie confundat cu Statul Român și cu bugetul de stat, rolul său fiind de a elabora politicile bugetare, proiectul bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite și că Ministerul Finanțelor Publice este un simplu terț care nu are atribuții privind angajarea/salarizarea reclamanților sau acordarea pensiei, neavând raporturi de muncă încheiate cu aceștia. În susținerea acestor afirmații s-au invocat prevederile art. 34, art. 48 și art. 55 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.
Și pârâtul M. Justiției a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că, potrivit art. 25 alin. 1 și 4 din Legea nr. 330/2009, pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea (…), iar plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul, dispozițiile legale menționate fiind în vigoare în anul 2010, în ceea ce privește premiul aferent acestui an, până la . Legii nr. 284/2010.
De asemenea, pârâtul a susținut că prin art. 39 pct. w) au fost abrogate expres dispozițiile Legii nr. 330/2009, inclusiv cele privitoare la plata premiului anual pentru personalul plătit din fondurile bugetare, că în ceea ce privește premiul anual aferent anului 2010, potrivit art. 8 din Legea nr. 285/2011, sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi, așadar legiuitorul a stabilit expres faptul că în anul 2011 nu se acordă premiul anual, fondurile aferente acestui premiu fiind redistribuite în vederea acordării majorării salariale de 15% prevăzută pentru întreg personalul bugetar în anul 2011, măsura făcând parte dintr-o . astfel de măsuri propuse de legiuitor, măsuri care să asigure încadrarea în țintele stabilite prin Strategie fiscal-bugetară. Ca atare, sumele de bani destinate plății premiului anual sunt acordate personalului bugetar, numai să sub altă formă, anume cea a majorărilor aplicate la salariile de bază/indemnizații în cuantum de 15%.
Totodată, a precizat pârâtul că dispozițiile Legii nr. 285/2010 au fost analizate și de C. Constituțională prin decizia nr. 1655/2010, iar o situație de criză economică astfel cum este justificată în chiar expunerea de motive a legii reprezintă un temei suficient de grav pentru a determina astfel de măsuri, printre care și neplata premiului anual aferent anului 2010, aplicate nediscriminatoriu întregului personal plătit din fonduri publice și că în aceeași ordine de idei, în ceea ce privește Legea nr. 284/2010, C. Constituțională reține că statul are deplină legitimitate constituțională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcție de veniturile bugetare pe care le realizează, acestea nefiind drepturi fundamentale, ci drepturi salariale suplimentare.
A mai arătat pârâtul că în contextul jurisprudențial al Curții Constituționale este relevantă și decizia nr. 207 din 17 februarie 2009, că în ceea ce privește momentul intrării în vigoare a prevederilor legale criticate, respectiv Legea nr. 285/2010, se constată că acestea au intrat în vigoare la data de 01.01.2011 și se aplică întregului personal bugetar beneficiar al premiului anual conform reglementărilor legale anterioare și că, teoretic, Legea nr. 285/2010, legea nouă se aplică premiului anual aferent anului 2010, întrucât există cazul unor raporturi juridice ce nu sunt încheiate, ci sunt născute numai sub imperiul legii vechi, dar nu și-au epuizat efectele, câtă vreme plata premiului anual nu a fost realizată în luna ianuarie a anului 2011. Ca atare, plata premiului anual, ca efect viitor al unei situații reglementate prin legea veche, va fi în mod evident sub incidența legii noi, respectiv Legea nr. 285/2010 în situația de față, iar prevederile acestei legi nu retroactivează, acestea neproducând niciun efect pentru perioada anterioară emiterii lor.
A conchis pârâtul că, în principiu, dreptul la salariu este într-adevăr apt a cădea sub incidența protecției instituite de art. 1 din Protocolul 1, însă aprecierea trebuie să se realizeze în concret avându-se în vedere principiile stabilite de CEDO în jurisprudența sa referitoare la situații similare sau apropriate și că în momentul în care dreptul salarial este abrogat sau suspendat, iar această operațiune se realizează prin lege, nu se mai poate reține în continuare existența unei posesii sau bun.
În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate invocată de reclamanți, concluziile pârâtului sunt în sensul că aceasta este neîntemeiată, deoarece art. 8 din Legea nr. 285/2010 a fost deja apreciat drept constituțional.
În concluzie, în raport de cele învederate prin întâmpinare, pârâtul a arătat că susținerile reclamanților sunt neîntemeiate și, în consecință, să fie respinsă acțiunea.
T. Dâmbovița, prin sentința civilă nr. 754 din 8.04.2013, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice invocată de acesta prin întâmpinare și a respins acțiunea față de acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pe fond, a admis în parte cererea și a obligat pârâții M. Justiției, C. de A. Ploiești și T. Dâmbovița să acorde reclamanților premiul anual aferent anului 2010, cunoscut sub denumirea „al 13-lea salariu”, suma urmând a fi actualizată cu indicele de inflație de la data când era datorată la data plății efective, respingând cererea privind efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă și cererea privind anularea deciziei nr. 108/2011.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin acțiunea introductivă de instanță reclamanții, având calitatea de magistrați în cadrul Judecătoriei Târgoviște, au solicitat în contradictoriu cu pârâții M. Justiției, T. Dâmbovița, C. de A. Ploiești și Ministerul Finanțelor Publice, anularea deciziei nr. 108 din 21 martie 2011 emisă de Președintele Curții de A. Ploiești, în ceea ce privește premiul anual aferent anului 2010 privind personalul auxiliar de specialitate, personalul conex, funcționari publici și personalul contractual din cadrul Tribunalului Dâmbovița, obligarea pârâților la acordarea premiului anual aferent anului 2010, cunoscut sub denumirea de „al 13-lea salariu”, reactualizat în funcție de indicele inflației la data plății efective, obligarea pârâtului T. Dâmbovița de a efectua mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă, precum și obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să asigure pârâtului M. Justiției sumele necesare acordării acestor drepturi salariale.
Cum, în conformitate cu dispozițiile art.137 Cod pr.civilă, instanța are obligația de a se pronunța mai întâi asupra excepțiilor care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii, iar pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin întâmpinarea depusă a invocat excepția lipsei calității lor procesuale pasive, înainte de a face o analiză a problemei deduse judecății, tribunalul s-a pronunțat cu privire la această excepție.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice tribunalul a constatat că este întemeiată, având în vedere că între această instituție și reclamanți nu există raporturi juridice obligaționale. Cum calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între cel ce urmează a fi obligat și cel chemat în judecată, tribunalul a constatat că lipsește calitatea procesuală pasivă a acestui pârât.
Este adevărat că în cadrul procesului bugetar Ministerul Finanțelor Publice repartizează ordonatorilor principali de credite sumele alocate acestora prin bugetul de stat, îndeplinind un rol de administrator al acestui buget, dar nu are atribuția de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat și cu respectarea acesteia, prin urmare excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice urmează a fost admisă și, în consecință, respinsă acțiunea față de acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pe fond, tribunalul a reținut, conform adresei nr. 2458/A/20.03.2013 întocmită de T. Dâmbovița și depusă la dosarul cauzei, că premiul anual pe anul 2010, respectiv al 13-lea salariu, nu a fost inclus eșalonat în salariile reclamanților din anul 2011, nefiind acordat nici până în prezent.
A mai reținut tribunalul că potrivit art. 25 din Legea nr. 330/2009 pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea; pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate; premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor; plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.
Astfel, singura condiție pentru reducerea sau neacordarea dreptului la premiul anual prevăzut de dispoziția legală menționată anterior este desfășurarea necorespunzătoare a activității sau sancționarea disciplinară a reclamanților, condiție nedovedită în privința niciunuia dintre aceștia și că această prevedere legală a fost în vigoare pe întreaga perioadă a anului 2010, fiind abrogată prin Legea nr. 284/2010.
Împrejurarea că stingerea obligației angajatorului a avut loc la un moment ulterior perioadei pentru care dreptul s-a realizat prin trecerea timpului nu are, însă, nicio relevanță în ceea ce privește existența și consacrarea legislativă a dreptului la premiu, acest drept fiind pe deplin realizat și efectiv prin expirarea ultimei zile a anului 2010. Fiind un drept de natură salarială, premiul anual intră sub sfera de protecție a art. 1 din primul protocol la CEDO, el constituind un „bun” în sensul acestui text.
Motivul pentru care angajatorul nu a mai acordat reclamanților premiul în discuție îl reprezintă dispozițiile art. 8 din Legea nr. 285/2010, conform cărora sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor acestei legi.
După cum se observă, în mod lipsit de orice echivoc, legiuitorul a intervenit în raportul juridic obligațional referitor la plata premiului, stipulând că acesta nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, iar această intervenție a fost analizată de tribunal, în sensul că s-a cercetat dacă prin aplicarea art. 8 din Legea nr. 285/2010 s-a adus atingere unui drept fundamental al reclamanților, reglementat printr-o normă cu forță juridică superioară, respectiv art. 1 din primul protocol la CEDO
Astfel, conform art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale; nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor, prin urmare, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cuprinde 3 norme distincte, strâns legate între ele.
T. a reținut, totodată, că prima normă de ordin general enunță principiul general al necesității respectării dreptului de proprietate: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale”.
A doua normă prevede posibilitatea privării unui titular, prin acțiunea organelor statului, de dreptul său de proprietate, privare supusă unor anumite condiții: „nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.
Cea de-a treia normă, cuprinsă în al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr.1 la CEDO, recunoaște statelor contractante posibilitatea de a reglementa modul de folosință a bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate, în conformitate cu interesul general, astfel: „dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.
Instanța europeană a statuat, în mod constant, că dacă prima normă are caracter general, prin aceea că enunță principiul respectării dreptului de proprietate, celelalte două nu reprezintă altceva decât aplicații ale celei dintâi.
Așa fiind, acestea din urmă trebuie să fie interpretate în lumina principiului general înscris în prima normă enunțată.
S-a apreciat că dispozițiile art. 1 din Primul Protocol la CEDO sunt aplicabile și în materia dreptului la premiu anual al reclamanților, făcând obiectul protecției instituite de acest text, concluzie ce se desprinde din analizarea jurisprudenței CEDO în privința drepturilor asupra veniturilor salariale la care se va face referire în continuare.
Astfel, în cauza Lelas c. Croației din 20.05.2010, C. a statuat încă o dată că nu este consacrat de Convenție dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al salariului, dar ceea ce s-a obținut, ce s-a câștigat, reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1; prin urmare, fiind prevăzut într-un act normativ, dreptul reclamantului la sume de bani zilnice pentru munca efectuată este suficient de determinat pentru a fi considerat bun.
De asemenea, în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19.04.2007, reclamanții susțineau că au dreptul la un supliment bănesc, care însă fusese abrogat, C. statuând că pretenția poate fi considerată bun dacă este suficient de determinată și fundamentată legal în dreptul intern (de ex. când există o jurisprudență constantă care să recunoască acel drept) și reținând, de asemenea, că reclamanții nu aveau o speranță legitimă de a primi un spor la salariu individual din moment ce, schimbându-se condițiile pentru acordarea lui, dreptul la acel spor a încetat.
În cauza Bahceyaka c. Turciei din 13.07.2006, C. a statuat că un venit viitor poate fi considerat „bun” numai dacă venitul a fost câștigat sau dacă există un titlu executoriu cu privire la acel venit.
A apreciat tribunalul că în cauza de față dreptul la primirea premiului anual aferent anului 2010 a avut, până la data de 1.01.2011, o fundamentare în legislația internă, conform art. 25 din Legea nr. 330/2009, iar reclamanții nu ar putea pretinde acordarea premiului după data de 01.01.2011, însă aceștia solicită acordarea sa pentru anul 2010, când era consacrat în legislația internă.
Acest drept, în opinia tribunalul, s-a realizat în momentul epuizării ultimei zile a anului 2010, reclamanții devenind titularii dreptului asupra unui „bun” în sensul Convenției constând în premiul anual.
De aceea, neputându-se reține realizarea unei compensări a sumei de bani constând în premiul anual cu alte sume, iar prin art.8 din Legea nr.285/2010 a avut loc privarea reclamanților de un bun, respectiv dreptul dobândit la premiul anual prevăzut pentru anul 2010 de art. 25 din Legea nr. 330/2009, tribunalul constată că ingerința, chiar dacă este prevăzută de lege și urmărește un scop legitim, nu este proporțională cu scopul urmărit.
Concluzionând, cum o eventuală soluție de respingere a acțiunii reclamanților ar conduce la încălcarea dreptului lor fundamental la respectarea bunului, drept consacrat printr-un act normativ cu forță juridică superioară și care este prioritar la aplicare, potrivit art. 20 din Constituția României, tribunalul a admis în parte cererea și a obligat pârâții M. Justiției, T. Dâmbovița și C. de A. Ploiești să acorde reclamanților premiul anual aferent anului 2010, cunoscut sub denumirea „al 13-lea salariu”, sumă actualizată cu indicele de inflație de la data când era datorată la data plății efective.
Referitor la cererea având ca obiect obligarea pârâtului T. Dâmbovița de a efectua mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților, dar și cererea privind anularea deciziei nr. 108/2011, acestea au fost respinse. Decretul nr.92/1976 care reglementa posibilitatea înscrierii drepturilor bănești primite în carnetul de muncă a fost abrogat la data de 1.01.2011, astfel că în prezent nu mai există temei legal pentru o astfel de solicitare. În privința anulării deciziei invocate tribunalul a constatat că, la acest moment, nefiind urmată de către reclamanți procedura contestării deciziei în instanță, câtă vreme nu se invocă motive de nulitate absolută, solicitarea apare tardiv formulată, nemaiputând fi analizată de către instanța de judecată.
Împotriva sentinței tribunalului au declarat recurs pârâții M. Justiției și C. de A. Ploiești.
M. JUSTIȚIEI a criticat sentința pentru motivele ce se vor arăta în continuare, invocând motivele de recurs prev. de art 304 pct. 4 și 9 Cod pr.civilă.
Astfel, conform art.304 pct.4 Cod pr.civilă, se poate cere casarea unei hotărâri în situația în care instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
Potrivit disp.art.8 din Legea nr.285/2011, ,,Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi”, neputând acorda alte drepturi decât cele prevăzute expres în favoarea acestora.
Or, în cazul de față, obligarea Ministerului Justiției la plata premiului anual aferent anului 2010 constituie o adăugare la textul de lege, o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătorești.
Astfel, prin decizia nr.838/27 mai 2009 C. Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție ,a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte reținând că, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art.126 alin.(3) din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.(4) din Constituția României. Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.
Un alt motiv de recurs care trebuie reținut în cauză este cel prevăzut la punctul 9 al art. 304 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia hotărârea este lipsită de temei legal. În dezvoltarea motivului de recurs se arată că pentru a acorda plata premiului anual, T. a reținut în considerente că art. 8 din Legea nr.285/2010, încalcă dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Precizează că a arătat și în apărările formulate, că potrivit art. 25 alin. 1 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, „Pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea,"
La alin. 4 al textului de lege se prevede că „Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul."însă, începând cu data de 1 ianuarie 2011 a intrat în vigoare Legea - Cadru nr.284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, care are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului.
Potrivit art. 1 din acest act normativ, „Prezenta lege are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului".
A.. 2 al acestui text stabilește că începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt șl rămân în mod exclusiv cele prevăzute de prezenta lege, iar art. 39 din lege prevede, la lit. w) că la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă Legea -cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, cu modificările ulterioare.
De asemenea, art. 46 din lege a stabilit ca dată a intrării în vigoare a legii data de 1 ianuarie 2011, cu excepția art. 34 și 35, care au intrat în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al legii.
Așadar, începând cu data de 1 ianuarie 2011 sunt aplicabile dispozițiile actului normativ menționat mai sus.
Potrivit art. 7 alin.(l) din Legea nr. 284/2010, „ Aplicarea prevederilor prezentei legi se realizează etapizat, prin modificarea succesivă, după caz, a salariilor de bază, soldelor funcțiilor de bază/salariilor funcțiilor de bază și a indemnizațiilor lunare de încadrare, prin legi speciale anuale de aplicare."
Pentru anul 2011 a fost adoptată Legea nr. 285/2011 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.
Astfel, art.8 din Legea nr. 285/2011 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice prevede că „Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi." Legiuitorul a stabilit expres faptul că în anul 2011 nu se acordă premiul anual.
Din dispozițiile textului menționat mai sus, rezultă că pentru anul 2011 au fost prevăzute creșteri salariale pentru personalul din sectorul bugetar, iar la stabilirea cuantumului acestora a fost avute în vedere și premiul anual aferent anului 2010.
De asemenea, referitor la art. 8 din Legea nr. 285/2010, se menționează că legea privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, în ansamblul său și, cu precădere, art. 1 din actul normativ a fost declarată constituțională prin Decizia nr. 1655/28.12.2010 a Curții Constituționale, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 51/20.01.2011.
În privința aplicării dispozițiilor art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului, potrivit acestora „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional". însă, alin.2 al textului prevede că „Dispozițiile precedente nu aduc atingere drepturilor statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor și a altor contribuții, sau a amenzilor".
În acest sens se invocă speța Kechko versus Ucraina. În fapt reclamantul a solicitat constatarea încălcării art. 1 din Protocolul 1 în ceea ce privește, drepturi salariale aferente perioadei 1 ianuarie - 23 iunie 1999 când un act normativ în vigoare - Legea educației, le prevedea și pentru perioada ulterioară datei de 23 iunie 1999 când aceste drepturi au fost suspendate de stat prin Legea educației gimnaziale, (paragraf 17 din hotărâre). Hotărârea instanței interne prin care drepturile salariale respective au fost solicitate, a fost în sensul respingerii pretențiilor reclamantului, (paragraf 15 din hotărâre). Analizând situația din perspectiva existenței unei "posesii" C. tratează distinct cele două perioade concluzionând că:
Pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie și 23 iunie 1999, se observă că "...cererea reclamantului în fața instanțelor naționale.... a avut la bază o prevedere expresă și efectivă a legii interne", constatându-se prin urmare existența unui bun și încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 (paragrafele 26,27,28 din hotărâre).
Pentru perioada ulterioară datei de 23 iunie 1999, când acordarea drepturilor salariale în discuție a fost suspendată prin lege, CEDO concluzionează că nu există o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 (paragraful 25 din hotărâre).
Se menționează hotărârea C. versus M. prin care CEDO statuează că "Posesiile pot fi sau posesii existente sau active, incluzând cereri, cu privire la care reclamantul poate argumenta că are cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv a dreptului de proprietate. Spre deosebire de această situație, speranța de recunoaștere a unui drept de proprietate care a fost imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi considerată o posesie în înțelesul art.1 din protocolul 1...." .C. trebuie de asemenea "....să aprecieze daca a existat .... un temei legal suficient în sprijinul cererii reclamantului pentru a garanta aprecierea acesteia ca un bun" (paragrafele 37 si 38 din hotărâre)
În același sens Hotărârea Lelas versus Croația reține că "....instituțiile Convenției au reținut în mod constant că venitul care a fost câștigat constituie o posesie în sensul art.1 din protocolul 1", curtea reținând ca drepturile salariale ale reclamantului constituie posesii, întrucât în perioada de referință erau prevăzute de lege.
Totodată, hotărârea Vilho Eskeiinen sl alții versus Finlanda statuează că "... nu există un drept protejat de Convenție de a continua să primești un salariu într-un anumit cuantum. In cazul de față rezultă că reclamanții nu aveau o speranță legitimă să primească un spor salarial după încorporare în condițiile în care, ca o consecință a schimbării postului către o municipalitate în afara Sonkajarvi (prin Ordin al Ministrului de interne n,n.), dreptul la un spor salarial încetase."Față de aceste decizii de speță se desprinde principiul potrivit căruia conturarea unei posesii sau bun în sensul convenției, în ceea ce privește drepturi salariale, are loc atunci când acesta are un fundament solid în dreptul intern, când dreptul este prevăzut în ordinea de drept a statului. în momentul în care dreptul salarial este abrogat sau suspendat iar această operațiune se realizează prin lege, nu se mai poate reține în continuare existența unei posesii sau bun.
Principiul este exprimat de altfel explicit în hotărârea Kechko versus Ucraina "... este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuși, dacă printr-o dispoziție legală în vigoare se stabilește plata unor sporuri și condițiile pentru aceasta au fost îndeplinite, autoritățile nu pot in mod deliberat, să refuze plata lor, atâta vreme cât dispozițiile legale sunt în vigoare".
P. urmare, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct.4, coroborat cu art. 312 din Codul de procedură civilă, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și, pe cale de consecință, casarea cu trimitere a sentinței civile nr. 2693 pronunțată de T. Prahova la data de 12.04.2012 în dosarul nr._, în sensul celor arătate mai sus sau în baza art. 304 pct. 9 să modifice sentința în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
Recurenta C. DE A. PLOIEȘTI a criticat sentința pentru următoarele motive:
Într-un prim motiv de recurs se arată că instanța de fond a comis o eroare în momentul admiterii acțiunii cu motivarea că dreptul privind acordarea premiului anual a fost prevăzut de legislația în vigoare pentru anul calendaristic 2010, iar actele normative care au abrogat posibilitatea acordării acestui drept au intrat în vigoare ulterior perioadei prevăzută pentru acordarea lui.
Instanța de fond nu a avut în vedere dispozițiile art.8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea pe anul 2011 care prevăd că primele prevăzute pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se vor acorda în anul 2011 personalului din sectorul bugetar.
De asemenea, potrivit disp.art.25 din Legea 330/2009, plata premiului anual se va face pentru întreg personalul salarizat potrivit prezentei legi,începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.
Se menționează că dispozițiile Legii nr.285/2010 au fost analizate și de C. Constituțională care prin decizia civilă nr.1655/2010 a reținut, referitor la măsurile prevăzute de acest act normativ că s-a impus o obligație de rezultat legiuitorului, aceea ca după 1 ianuarie 2011 să revină la cuantumul salariilor/indemnizațiilor și soldelor de dinainte de adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condițiile încadrării în politicile sociale și de personal, care, la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare.
Instanța de fond nu a avut în vedere faptul că legiuitorul a stabilit că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă sub această formă începând cu luna ianuarie 2011, ci sub forma majorărilor sociale ce se vor acorda în respectivul an.
Totodată, instanța de fond a admis capătul de cerere privind reactualizarea sumelor, fără a avea în considerare faptul că nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în buget, dacă nu există baza legală pentru acea cheltuială, iar angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anual aprobate.
Astfel, în lipsa unor prevederi legale care să reglementeze materia actualizării drepturilor cu rata inflației, nu există surse de finanțare în afara celor alocate prin lege.
C., examinând decizia recurată, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a dispozițiilor legale incidente, reține următoarele:
Cu privire la recursul formulat de M. JUSTIȚIEI, C. reține că este nefondat pentru următoarele argumente:
Critica că instanțele au depășit atribuțiile puterii judecătorești este nefondată, întrucât potrivit art. 25 din Legea nr. 330/2009: (1) Pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea. (2) Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate. (3) Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor. (4) Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.
În art. 8 din Legea nr. 285/2010, intrată în vigoare la data de 1.01.2011 ,se prevede că: ,,sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.”
Dispozițiile art. 25 din Legea nr. 330/2009 au fost în vigoare în anul 2010, fiind abrogate prin Legea nr. 284/2010.
În cauza pendinte, reclamanții solicită plata unei sume de bani cu titlu de premiu anual cuvenit pentru munca desfășurată în anul 2010, drept ce a fost pe deplin realizat la expirarea ultimei zile din anul 2010.
C. apreciază că stingerea obligației corelative prin plată are loc la un moment ulterior, și nu este de natură să aducă atingere existenței dreptului, pentru că, trebuie distins între dreptul unei persoane de a primi în viitor salariu într-un anumit cuantum, acesta nefiind recunoscut din perspectiva Convenției și dreptul de a primi salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată.
Instanța de judecată nu a făcut altceva decât să dispună acordarea unor drepturi recunoscute de Legea nr.330/2009 în corelație cu dreptul comunitar .
Aplicând cu prioritate reglementările internaționale privitoare la drepturile omului sau dreptul comunitar, instanțele de judecată nu depășesc limitele judecătorești și nu își arogă atribuții specifice celorlalte puteri în stat (legislativă și executivă) deoarece nu creează noi norme ,ci la aplică pe cele internaționale existente în defavoarea celor interne, norme internaționale care, prin ratificare sau prin aderarea României la Uniunea Europeană au devenit parte a dreptului intern.
Motivul de recurs ce vizează încălcarea art. 304 pct.9 Cod pr.civilă, potrivit căruia hotărârea este lipsită de temei legal,este nefondat deoarece chiar C. Constituțională prin decizia nr. 1344 din 09.12.2008 a reținut faptul că nu are atribuția de a rezolva conflictul unui act normativ intern cu legislația supranațională, aceasta revenind instanțelor judecătorești arătând: „de altfel instanțelor judecătorești le revine sarcina de aplicare directă a legislației comunitare atunci când legislația națională este în contradicție cu acesta”.
Conform art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.
Astfel, în cauza Lelas c. Croației din 20.05.2010 C. a statuat încă o dată că nu este consacrat de Convenție dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al salariului, dar ceea ce s-a obținut, ce s-a câștigat, reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1. P. urmare, fiind prevăzut într-un act normativ, dreptul reclamantului la sume de bani zilnice pentru munca efectuată este suficient de determinat pentru a fi considerat bun.
În cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19.04.2007, reclamanții susțineau că au dreptul la un supliment bănesc, care însă fusese abrogat. C. a statuat că pretenția poate fi considerată bun dacă este suficient de determinată și fundamentată legal în dreptul intern (de ex. când există o jurisprudență constantă care să recunoască acel drept ). C. a reținut, de asemenea, că reclamanții nu aveau o speranță legitimă de a primi un spor la salariu individual din moment ce schimbându-se condițiile pentru acordarea lui, dreptul la acel spor a încetat.
În cauza de față, dreptul la primirea premiului anual aferent anului 2010 are o fundamentare în legislația internă, art. 25 din Legea nr. 330/2009.
Acest drept s-a realizat în momentul epuizării ultimei zile a anului 2010, reclamanții devenind titularii dreptului asupra unui “bun”în sensul Convenției constând în premiul anual.
De asemenea, nu se poate reține nici realizarea unei compensări a sumei de bani constând în premiul anual cu alte sume.
Deși, prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 s-a prevăzut că aceste sume urmează a fi „avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi” în fapt, nu a avut loc o compensare.
Conform art. 1 alin.3 din Legea nr. 285/2010 „majorările salariale” la care face referire art. 8 din același act normativ s-au acordat „ținându-se seama de gradul sau treapta profesională, vechimea în muncă, vechimea în funcție sau, după caz, în specialitate, dobândite în condițiile legii până la 31 decembrie 2010”, criterii care nu au legătură cu dreptul la premiul anual cuvenit fiecărui angajat la expirarea anului 2010, acesta depinzând de perioada lucrată și de modul de desfășurare a activității profesionale.
De altfel, în textul art. 8 nu se menționează noțiunea de “compensare”.
Premiul constituie o sumă unică, acordată o singură dată, în considerarea muncii desfășurate pentru perioada de 1 an, pe când salariul reprezintă o prestație bănească periodică, lunară, acordată pentru munca depusă.
În timp ce premiul se acordă în raport cu perioada de timp lucrată în anul 2010, creșterea salarială s-a acordat de la 1.01.2011 tuturor angajaților, indiferent de perioada lucrată.
Respingerea acțiunii reclamanților ar conduce la încălcarea dreptului fundamental al acestora la respectarea bunului acestora, drept consacrat printr-un act normativ cu forță juridică superioară și care este prioritar la aplicare potrivit art. 20 din Constituția României.
În cauza de față nu este vorba de o reducere a salariului, ci de neacordarea unui drept câștigat conform art. 25 din Legea nr.330/2009.
Deși recurenta invocă alin.2 din art.1, Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului, art.25 din Legea nr. 330/2009 prevede acest drept ce nu poate fi suprimat, având în vedere art.1 alin.1 din Protocolul nr.1 la CEDO.
Conform art.20 din Constituția României: “(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.”
Referitor la recursul declarat de C. DE A., C. reține următoarele:
Este nefondată critica ce vizează faptul că instanța de fond a comis o eroare în momentul admiterii acțiunii cu motivarea că dreptul privind acordarea premiului anual a fost prevăzut de legislația în vigoare pentru anul calendaristic 2010, întrucât dreptul la acordarea premiului anual a fost stabilit prin art. 25 din Legea nr.330/2009, drept dobândit zi de zi pe parcursul anului 2010 ,reprezentând un bun în sensul art.1 alin.1 din Protocolul nr.1 la CEDO.
Susținerea că instanța de fond nu a avut în vedere dispozițiile art.8 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea pe anul 2011 care prevăd că primele prevăzute pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se vor acorda în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, este nefondată potrivit considerentelor arătate în precedent.
Deși recurenta susține că instanța de fond nu a avut în vedere faptul că legiuitorul a stabilit că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă sub această formă începând cu luna ianuarie 2011, ci sub forma majorărilor salariale ce se vor acorda în respectivul an, trebuie arătat că în art.8 din Legea nr.285/2010 nu se prevede nicio compensare,așa cum s-a mai arătat în precedent.
Se va respinge ca nefondată critica că instanța de fond a admis capătul de cerere privind reactualizarea sumelor, fără a avea în considerare faptul că în conformitate cu dispozițiile art.14 alin.2 din Legea nr.500/2003, nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în buget, dacă nu există baza legală pentru acea cheltuială, iar angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anual aprobate, întrucât aceasta este o problemă de executare, conform art.3712 alin.2 Cod proc.civilă.
Față de toate aceste considerente C., în baza art.312 alin.1 Cod pr. civilă, va respinge ambele recursuri ca nefondate.
Pentru aceste motive
În numele legii
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții M. Justiției, cu sediul în București, ., sector 5 și C. de A. Ploiești, cu sediul în Ploiești, ..4, județ Prahova, împotriva sentinței civile nr.754 din 8.04.2013 pronunțată de T. Dâmbovița, în contradictoriu cu intimații-pârâți T. Dâmbovița, cu sediul în Târgoviște, Calea București, nr.3, județ Dâmbovița, Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București, ., sector 5 și intimații-reclamanți S. L. M., A. F., B. I. R., C. I. C., C. M., D. M. E., E. N., Cărpiniș P. D., G. L. V., G. A. M., I. E. L., I. M., M. D. L., O. G., P. S. C., S. F., T. M. și C. I. - decedat - prin moștenitor C. M., având calitatea de magistrați în cadrul Judecătoriei Târgoviște, județul Dâmbovița, toți cu domiciliul ales la cabinet avocatură P. I. - Târgoviște, Calea Câmpulung, nr.133B, județ Dâmbovița.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 5 noiembrie 2013.
PreședinteJudecători
E. M. C. ȘtefanVioleta S.
Grefier
A. F.
Operator de date cu caracter personal
nr.notificare 3120/2006
2013-11-15
2 ex.
EM/FA
d.f. Trib. Dâmbovița nr._
j.f. M. M.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Acţiune în răspundere patrimonială. Decizia nr. 952/2013.... → |
|---|
