Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 3511/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3511/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 12-11-2013 în dosarul nr. 871/120/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA NR. 3511
Ședința publică din data de 12 noiembrie 2013
Președinte – A.-M. R.
Judecători – M. P.
- C.-M. M.
Grefier - C. G.-A.
Pe rol fiind judecarea recursurilor declarate de pârâții P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovițaprin P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești cu sediul în Ploiești, ..A, jud. Prahova, M. P. – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în municipiul București, ., sector 5, împotriva sentinței civile nr. 858 din 18 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu reclamanții M. C. M., P. I., D. R. M., H. F., M. D., S. V., O. V., P. A. Speranța, toți cu domiciliul ales la P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, ., jud. Dâmbovița și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice cu sediul în București, ., sector 5.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns: recurenții pârât P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița prin consilier juridic A. F. în baza delegației aflată la dosar, lipsind recurentul pârât MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, intimații reclamanți M. C. M., P. I., D. R. M., H. F., M. D., S. V., O. V., P. A. Speranța și intimatul pârât Ministerul Finanțelor Publice
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință care învederează instanței că dosarul este la primul termen de judecată, recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru și că recurenții au solicitat prin motivele de recurs, judecarea cauzei și în lipsă.
S-a mai învederat că tot prin intermediul Serviciului registratură s-a depus la dosar de recurentul pârât P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, notă de ședință, înregistrată la nr._/12.11.2013.
Curtea, constată că din eroare a fost atașată prezentului dosar cererea de recurs formulată de M. P. P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, exercitat împotriva sentinței nr. 2066 din 2 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Prahova și dispune scoaterea acestei cereri, aflată la filele 54 și următoarele, împreună cu plicul atașat și copiile pentru comunicare și înaintarea acestora Serviciului registratură, pentru a fi atașate dosarului pentru care a fost exercitată calea de atac, urmând a se renumerota prezentul dosar.
Se ia act că s-au depus de către recurentul pârât MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție exemplare ale motivelor de recurs ce au fost comunicate intimaților.
Consilier juridic A. F. arată că a declarat recurs pentru pârâtul P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și pentru P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița; arată că delegația de reprezentare este comună, urmând ca și concluziile sale să fie comune și solicită cuvântul în fond.
Curtea, ia act că recurentul pârât P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a formulat recurs în nume propriu și pentru P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în fond.
Consilier juridic A. F. pentru P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și pentru P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, arată că în mod greșit au fost obligați pârâții la plata celui de al 13-lea salariu, față de împrejurarea că nu s-a mai permis acordarea acestui drept din anul 2010.
Solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și pe fond respingerea acțiunii.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr._ /25.01.2013, reclamanții: M. C. M., P. I., D. R. M., H. F., M. D., S. V., O. V., P. A. Speranța, au chemat în judecată pârâții MINISTERUL PUBLIC, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, Ministerul Finanțelor Publice pentru ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtelor la acordarea premiului anual aferent anului 2010, cunoscut sub denumirea de „al 13-lea salariu” reactualizat cu indicele de inflație la data plății efective și obligarea pârâtului P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița de a efectua mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă și obligarea pârâtului P. de pe lângă ÎCCJ la asigurarea sumelor necesare acordării acestor drepturi salariale.
În motivarea în fapt a cererii reclamanții au arătat că acest drept a fost prevăzut de legislația în vigoare, pentru anul calendaristic anterior, fiind un drept câștigat care nu mai poate fi desființat în mod retroactiv.
Acordarea dreptului a fost prevăzută de art. 25 din Legea nr. 330/2009, dispoziție ulterior abrogată prin art. 35, lit.w din Legea nr. 284/2010 publicată la 01.01.2011.
Prin art.8 din Legea nr. 285/2010 s-a prevăzut în mod expres că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011.
Reclamanții au invocat excepția de neconstituționalitate a art.8 din Legea nr. 285/2010 în măsura în care încalcă dreptul de proprietate astfel cum este definit de art. 44 din Constituție.
A fost încălcat principiul neretroactivității legii definit de art. 1 din Cod Civil, potrivit căruia ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de . legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
În ceea ce privește prevederile internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului au fost încălcate în speță, potrivit art.17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Lipsirea reclamanților de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente unui drept câștigat, reprezintă indiscutabil o ingerință ce a avut ca efect privarea de acest bun, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din protocolul nr.1.
Au mai arătat reclamanții că au îndeplinit procedura prevăzută de Legea nr. 202/2010.
În drept, art. 25 din Legea nr. 330/2009, art.1 Cod Civil, art.15, alin.2, 20, 41, 44, 124, 125 din Constituție, art.1 din Primul protocol adițional la CEDO, Directiva Consiliului nr.2000/78/CE, Legea nr. 47/1992.
Solicită judecarea cauzei în lipsă.
Pârâtul M. P. P. de pe lângă ÎCCJ a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii arătând în esență, că momentul plății premiului anual aferent anului 2010 în sensul art. 25 din Legea - cadru nr. 330/2009 se află sub imperiul prevederilor Legii nr. 285/2010 ce la art.8 arată că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011.
După 31.12.2010 dată la care și-a încetat aplicabilitatea Legea nr. 330/2009 au intrat în vigoare noile politici salariale stabilite prin Legea nr. 284/2010 și Legea nr. 285/2010.
Ținând cont că legiuitorul stabilește expres că acest premiu anual pentru anul 2010 nu se acordă, precum și modalitatea de „compensare” a acestui neajuns, pretențiile reclamanților sunt nefondate.
Faptul că Legea nr. 285/2010 prevede că în anul 2011 nu se realizează plata premiului anual aferent anului 2010 nu poate fi considerată o afectare a dreptului câștigat, însă modifică momentul în care respectivul drept poate fi plătit.
Noțiunea de retroactivitate a Legii nr. 285/2010 nu ar trebui raportată la momentul plății drepturilor salariale corespunzătoare premiului anual aferent anului 2010 care potrivit legii se situează în cursul anului următor celui pentru care se acordă premiul.
Referitor la cererea accesorie privind efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă, pârâta a solicitat respingerea acestora deoarece începând cu 01.01.2011 Decretul nr. 92/1976 a fost abrogat, încetându-și existența carnetul de muncă.
Pârâta AFP Dâmbovița a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesual pasive a MFP care este un simplu terț care nu are atribuții privind angajarea și salarizarea reclamanților neavând raporturi de muncă cu aceștia.
În susținerea acestor afirmații, pârâtul a invocat art.34, 48, 55 din legea 500/2002 ce arată că Guvernul este răspunzător de realizarea prevederilor bugetare și repartizarea către ordonatorii principali de credite a sumelor de la bugetul de stat, conform destinațiilor bugetare stabilite în conformitate cu legea bugetară anuală.
Solicită judecarea cauzei în lipsă.
Și pârâtul P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale deoarece domiciliile unora dintre reclamanți se află în județul Prahova și județul O..
Pe fondul cauzei, potrivit art. 25 din Legea nr. 330/2009 pentru activitatea desfășurată personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare realizate în anul în care se face premierea.
În fapt, reclamanții M. C. M., P. I., D. R. M. și M. D. au desfășurat activitate pe întreg anul 2010 însă reclamantul H. F. a început activitatea cu data de 24.02.2010, reclamanta S. V. a început la 01.07.2010, O. V. cu 05.07.2010 iar reclamanta P. A. Speranța și-a încetat activitatea la 15.07.2010 când a fost transferată la altă unitate.
Dreptul solicitat a fost sistat atât de art.39, lit.w din Legea nr. 284/2010 cât și de art.8 din Legea nr. 285/2010.
Referitor la principiul neretroactivității legii, pârâta a arătat că legea neintrând în vigoare ulterior perioadei prevăzută pentru acordarea premiului anual, respectiv începând cu ianuarie 2011, nu a fost încălcat principiul neretroactivității legii prevăzut de art. 15, alin.2 din Constituție.
D. fiind că actul normativ a fost adoptat ca urmare a situației economice grave care poate pune în pericol stabilitatea economică, eludarea acestor reglementări ar avea drept consecință imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de statul român.
În ceea ce privește obligarea parchetelor de pe lângă Tribunalul Dâmbovița și Curtea de Apel Ploiești la plata acestor sume, obligația este imposibil de executat, dată fiind calitatea acestor instituții, de ordonatori secundari, respectiv terțiari de credite.
Solicită judecarea cauzei în lipsă.
Prin sentința civilă nr. 858 din 18 aprilie 2013, Tribunalul Dâmbovița a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și a respins acțiunea față de acesta.
A admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Dâmbovița pentru reclamanții M. D. și P. A. Speranța și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului O. față de acești reclamanți, iar pentru reclamanții D. R. M. și H. F. a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.
A admis în parte acțiunea formulată de reclamanții M. C. M., P. I., S. V., O. V., în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.
A obligat pârâții la plata premiului anual aferent anul 2010 (al 13-lea salariu) proporțional perioadei lucrate, sumă ce va fi actualizată cu rata inflației până la data plății efective.
A sesizat Curtea Constituțională pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a constatat și reținut următoarele:
Referitor la excepția lipsei calității procesual pasive a Ministerului Finanțelor Publice invocată de DGFP prin întâmpinare, tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată având în vedere că între celelalte instituții chemate în judecată pentru plata premiului anual și Ministerul Finanțelor Publice există raporturi juridice de drept administrativ, care iau naștere în virtutea obligațiilor legale reciproce și specifice ce le revin în procesul bugetar.
Este adevărat că în cadrul procesului bugetar Ministerul Finanțelor Publice repartizează ordonatorilor principali de credite sumele alocate acestora prin bugetul de stat, îndeplinind un rol de administrator al acestui buget, dar nu are atribuția de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat și cu respectarea acesteia, prin urmare excepția lipsei calității procesual pasive a Ministerului Finanțelor Publice a fost admisă.
Cu privire la excepția necompetenței teritoriale, tribunalul a constatat că în speță s-a solicitat plata unor drepturi salariale, cuvenite în urma derulării raporturilor de muncă, fiind aplicabile din punct de vedere al competenței teritoriale dispozițiile codului de procedura civilă coroborat cu art. 269 alin.2 Codul Muncii, ce arată că cererile referitoare la conflicte de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședință, ori după caz, sediul. Aceasta înseamnă că, competența revine Tribunalelor O. și Prahova având în vedere că domiciliul unora dintre reclamanți se află pe raza județului O. (M. D., P. A. Speranța) și respectiv Prahova (D. M. R. și H. F.).
Analizând cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de către reclamanți, tribunalul a reținut că din economia art. 29 din Legea nr.47/1992 republicată, rezultă că admisibilitatea unei astfel de cereri este condiționată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerințe:
- starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;
- existența unui interes procesual sau substanțial, cu referire la pertinența excepției, în sensul că dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată are legătură cu soluționarea cauzei;
- activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ în vigoare, lege sau ordonanță, ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță, după caz.
În cauză, sunt întrunite toate cele trei condiții menționate anterior, excepția de neconstituționalitate a art. 8 din Legea nr. 285/2010 fiind un incident procedural ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului, dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată având legătură cu soluționarea cauzei și, în plus, excepția privind o dispoziție dintr-o lege în vigoare.
În ceea ce privește opinia instanței asupra excepției invocate, tribunalul a apreciat că aceasta este neîntemeiată, dispoziția legală criticată necontravenind prevederilor constituționale, în condițiile în care norma legală criticată produce efecte juridice doar pentru viitor, fără a se aplica asupra unor drepturi deja câștigate, respectiv asupra unor sume recunoscute de Legea nr. 330/2009 până la momentul abrogării acesteia.
Prin urmare, pentru considerentele expuse în precedent, în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. 4 din Legea nr. 47/1992 republicată, tribunalul a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de reclamantă și a ssizat Curtea Constituțională, în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 8 din Legea nr. 285/2010.
Pe fondul cauzei, conform adresei nr. 768/III/1/04.04.2013 întocmită de P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița premiul anual pe anul 2010, respectiv al 13 - lea salariu nu a fost inclus eșalonat în salariile reclamanților din anul 2010 sau în anii următori.
Potrivit art. 25 din Legea nr. 330/2009, „(1) Pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea.
(2) Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate.
(3) Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor.
(4) Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul”.
Astfel, singura condiție pentru reducerea sau neacordarea dreptului la premiul anual prevăzut de dispoziția legală menționată anterior este desfășurarea necorespunzătoare a activității sau sancționarea disciplinară a reclamanților, condiție nedovedită în privința niciunuia dintre aceștia.
Această prevedere legală a fost în vigoare pe întreaga perioadă a anului 2010, fiind abrogată prin Legea nr. 284/2010.
Împrejurarea că stingerea obligației angajatorului a avut loc la un moment ulterior perioadei pentru care dreptul s-a realizat prin trecerea timpului nu are, însă, nicio relevanță în ceea ce privește existența și consacrarea legislativă a dreptului la premiu, acest drept fiind pe deplin realizat și efectiv prin expirarea ultimei zile a anului 2010.
Fiind un drept de natură salarială, premiul anual intră sub sfera de protecție a art.1 din primul protocol la CEDO, el constituind un „bun” în sensul acestui text.
Motivul pentru care angajatorul nu a mai acordat reclamanților premiul în discuție îl reprezintă dispozițiile art.8 din Legea nr. 285/2010, conform cărora „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor acestei legi”.
După cum se observă, în mod lipsit de orice echivoc, legiuitorul a intervenit în raportul juridic obligațional referitor la plata premiului, stipulând că acesta nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, iar această intervenție a fost analizată de tribunal, în sensul că s-a cercetat dacă prin aplicarea art.8 din Legea nr. 285/2010 s-a adus atingere unui drept fundamental al reclamanților, reglementat printr-o normă cu forță juridică superioară, respectiv art.1 din primul protocol la CEDO.
Astfel, conform art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.
Prin urmare, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cuprinde 3 norme distincte, strâns legate între ele.
Tribunalul a reținut că prima normă, de ordin general, enunță principiul general al necesității respectării dreptului de proprietate: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale”.
A doua normă prevede posibilitatea privării unui titular, prin acțiunea organelor statului, de dreptul său de proprietate, privare supusă unor anumite condiții: „nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.
Cea de-a treia normă, cuprinsă în al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., recunoaște statelor contractante posibilitatea de a reglementa modul de folosință a bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate, în conformitate cu interesul general, astfel: „dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.
Instanța europeană a statuat în mod constant că, dacă prima normă are caracter general, prin aceea că enunță principiul respectării dreptului de proprietate, celelalte două nu reprezintă altceva decât aplicații ale celei dintâi, Așa fiind, acestea din urmă trebuie să fie interpretate în lumina principiului general înscris în prima normă enunțată.
A mai constatat tribunalul că dispozițiile art.1 din Primul Protocol la CEDO sunt aplicabile și în materia dreptului la premiu anual al reclamanților, făcând obiectul protecției instituite de acest text, concluzie ce se desprinde din analizarea jurisprudenței CEDO în privința drepturilor asupra veniturilor salariale la care se va face referire în continuare.
Astfel, în cauza Lelas c. Croației din 20.05.2010, Curtea a statuat încă o dată că nu este consacrat de Convenție dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al salariului, dar ceea ce s-a obținut, ce s-a câștigat, reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1. Prin urmare, fiind prevăzut într-un act normativ, dreptul reclamantului la sume de bani zilnice pentru munca efectuată este suficient de determinat pentru a fi considerat bun.
De asemenea, în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19.04.2007, reclamanții susțineau că au dreptul la un supliment bănesc, care însă fusese abrogat. Curtea a statuat că pretenția poate fi considerată bun dacă este suficient de determinată și fundamentată legal în dreptul intern (de ex. când există o jurisprudență constantă care să recunoască acel drept). Curtea a reținut, de asemenea, că reclamanții nu aveau o speranță legitimă de a primi un spor la salariu individual din moment ce, schimbându-se condițiile pentru acordarea lui, dreptul la acel spor a încetat.
În cauza Bahceyaka c. Turciei din 13.07.2006, Curtea a statuat că un venit viitor poate fi considerat „bun” numai dacă venitul a fost câștigat sau dacă există un titlu executoriu cu privire la acel venit.
A apreciat tribunalul că în cauza de față, dreptul la primirea premiului anual aferent anului 2010 a avut, până la data de 1.01.2011, o fundamentare în legislația internă, conform art. 25 din Legea nr. 330/2009, iar reclamanții nu ar putea pretinde acordarea premiului după data de 01.01.2011, însă aceștia solicită acordarea sa pentru anul 2010, când era consacrat în legislația internă.
Acest drept, în opinia tribunalului, s-a realizat în momentul epuizării ultimei zile a anului 2010, reclamanții devenind titularii dreptului asupra unui „bun” în sensul Convenției constând în premiul anual.
De aceea, neputându-se reține realizarea unei compensări a sumei de bani constând în premiul anual cu alte sume, iar prin art.8 din Legea nr. 285/2010 a avut loc privarea reclamanților de un bun, respectiv dreptul dobândit la premiul anual, prevăzut pe perioada anului 2010 de art.25 din Legea nr. 330/2009, tribunalul a constatat că ingerința, chiar dacă este prevăzută de lege și urmărește un scop legitim, nu este proporțională cu scopul urmărit.
Concluzionând, cum o eventuală soluție de respingere a acțiunii reclamanților ar conduce la încălcarea dreptului lor fundamental la respectarea bunului, drept consacrat printr-un act normativ cu forță juridică superioară și care este prioritar la aplicare potrivit art. 20 din Constituția României, tribunalul a admis în parte acțiunea, în sensul că a obligat pârâta Curtea de Apel Ploiești să acorde reclamanților premiul anual aferent anului 2010, cunoscut sub denumirea de „al 13-lea salariu”, reactualizat în funcție de indicele de inflație la data plății efective.
Referitor la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei Tribunalului Dâmbovița de a efectua mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților, tribunalul l-a respins ca fiind neîntemeiat, având în vedere că Decretul nr. 92/1976 care reglementa această posibilitate a fost abrogat la data de 01.01.2011, astfel că în prezent nu mai există temei legal pentru o astfel de solicitare.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat recurs pârâții P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, în nume propriu și pentru P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița și MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în dezvoltarea motivelor de recurs a făcut un amplu istoric al cauzei, după care a criticat sentința atacată, solicitând instanței ca în temeiul art. 3041 din Codul de procedură civilă, al practicii judiciare și interpretărilor jurisprudențiale în materie, să analizeze cauza sub toate aspectele, inclusiv prin prisma reaprecierii și interpretării probelor administrate și stării de fapt și de drept incidente.
A reiterat susținerile din întâmpinarea formulată, arătând că Legea nr. 285/2010 nu încalcă prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, că adoptarea - începând cu 1 ianuarie 2011 - a noilor politici de salarizare a personalului plătit din fonduri publice și restrângerea, pentru o perioadă determinată, a beneficiului acordării drepturilor bănești în discuție nu reprezintă o ingerință ce a avut ca efect privarea acestora de bunul lor în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, ci doar o restrângere temporară a drepturilor.
A menționat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia, privarea de un bun, prevăzută de art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, poate fi făcută pentru realizarea unor interese generale de ordin economico-social, ceea ce este de natură să confere statelor semnatare o anumită marjă de apreciere întotdeauna aflată sub controlul Curții Europene a Drepturilor Omului; totodată, privarea de un bun trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit. De asemenea, se i arată că restrângerea dreptului este contrară Convenției numai dacă este discriminatorie și insuficient motivată (Caza Beyeler împotriva Italiei, 2000). Or, în caza de față, se observă că restrângerea exercițiului drepturilor menționate este prevăzută de lege, este adoptată pe o perioadă determinată (până la 31 decembrie 2011) și este justificată de salvarea securității naționale.
A precizat că dispozițiile legale criticate vizează restrângerea exercițiului dreptului și nu a substanței dreptului (dreptul la indemnizație nu s-a stins, ci a fost amânată plata), din moment ce acesta continuă să fie recunoscut și respectat în deplinătatea sa, că măsurile de restrângere adoptate sunt nediscriminatorii, reducerile salariale aplicându-se tuturor salariaților din instituțiile și autoritățile publice, indiferent de regimul de finanțare. Măsurile propuse sunt obiective, rezonabile și proporționale cu amploarea și impactul consecințelor crizei economice cu care se confruntă România. Totodată, se arată că, în absența acestor măsuri, statul ar urma să fie lipsit de sursele de finanțare necesare supraviețuirii sale ca stat de drept și democratic. Legea nr. 285/2010 îndeplinește condițiile menționate anterior, fiind act normativ accesibil, precis și previzibil, nediscriminatoriu și motivat în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
Consideră că soluția legislativă cuprinsă în art.8 din Legea nr. 285/2010 a fost determinată, de apărarea securității naționale. Asigurarea stabilității economice a țării și apărarea siguranței naționale sunt noțiuni care se circumscriu celor de „scop legitim de interes general" și de „cauză de utilitate publică.
A menționat că bunul, în sensul Convenției, este creanța de natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie. În acest context, consideră că este de subliniat că jurisprudența împotriva României (Cauza M. contra României, Hotărârea din 15 iunie 2010, cauza A. P. contra României, Hotărârea din 26 ianuarie 2010) privește numai ipoteza neexecutării unor hotărâri judecătorești și nu vizează situația diminuării, prin lege, a cuantumului salariului personalului bugetar.
Dacă în cazurile privind neexecutări ale unor creanțe salariale există un temei clar stabilit al obligației de plată - hotărârea judecătorească - în schimb, în cazul reducerii printr-o lege, pentru viitor, a salariilor, temeiul existenței "bunului" este mult mai puțin clar.
In această privință, a arătat recurentul, Curtea Europeană a Drepturilor Omului face o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (Lelas contra Croației, Hotărârea din 20 mai 2010, par, 58), A invocat Hotărârea Marii Camere în caza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007 - în motivarea căreia se precizează: "Convenția nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume cuantum (...) O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 dacă are o bază suficientă în drept intern, de exemplu dacă este confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor de judecată" (par. 94) - și Hotărârea Kechko c. Ucrainei din 8 noiembrie 2005, potrivit căreia: "(...) este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sa anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare...." (par, 23).
A mai arătat recurentul că nu ne aflăm în situația unei privări de proprietate, iar lipsa despăgubirii pentru ingerință nu conduce automat la încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1, că statul se bucură de o marjă largă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsura exista soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei, (yjieczorek c. Poloniei, hotărâre din 8 decembrie 2009, par. 59 sa Mellacher c. Austriei, hotărâre din 19 decembrie 1989, Series A nr. 169, par. 53).
Consideră că prima constatare reieșită din analiza practicii este aceea că o astfel de ingerință nu este de tipul „privării de proprietate" . Curtea nu analizează situația reducerii pensiilor sau salariilor ca și cum ingerința ar fi o "privare de proprietate". În consecință, în opinia recurentului, lipsa despăgubirii pentru ingerință nu conduce automat la încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1. Trebuie avută în vedere nnarja mare de apreciere pe care Curtea o lasă statelor în stabilirea propriilor politici în aceasta materie. Putem aprecia că această marjă este și mai mare atunci când necesitatea intervenției statului rezultă din consecințele pe care criza economică internațională le produce asupra deficitului bugetar.
A exemplificat, în materie de pensie, unde Curtea acceptă reduceri substanțiale ale cuantumului pensiei și/sa ale altor beneficii de asigurări sociale fără a ajunge la concluzia încălcării articolului 1 al Protocolului nr. 1, apreciind că s-ar putea lua în discuție o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional numai în măsura în care angajatul din sistemul public a fost lipsit în totalitate de salariu.
A solicitat a se face aplicarea principiilor consacrate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, și a se constata că dispozițiile cuprinse în Legea nr.285/2010 nu reprezintă o „privare de proprietate".
A mai învedrat că prin Opinia nr. 598 din 20 decembrie 2010 a Comisiei de la Veneția, dată la cererea președintelui Curții Constituționale a Macedoniei, opinie care a fost adoptată la cea de-a 85-a sesiune plenară a Comisiei de la Veneția din 17 - 18 decembrie 2010, s-a arătat, în mod expres, că, "în lipsa unei interdicții constituționale exprese, o reducere a salariilor judecătorilor poate fi justificată în situații excepționale și în anumite condiții stricte, fără a fi privită ca o încălcare a independenței autorității judecătorești" și că în opinia invocată se arată că o asemenea situație excepțională există atunci când statul suferă în mod considerabil de pe urma unei crize economice și pentru motive întemeiate legiuitorul găsește necesar să reducă salariile tuturor oficialilor statului.
Față de aceste argumente, apreciază recurentul că o situație de criză economică este un temei suficient de grav pentru a determina o măsură de reducere a salariilor aplicată nediscriminatoriu întregului personal plătit din fonduri publice. Așa cum rezultă din răspunsul Comisiei de la Veneția, statul are o anumită marjă de apreciere în a adopta astfel de măsuri atunci când apar turbulențe economice grave care afectează întregul său sistem economic și financiar; chiar dacă răspunsul Comisiei de la Veneția privește situația particulară a judecătorilor, acest lucru se constituie chiar într-un veritabil argument suplimentar, în sensul că statul poate, în mod temporar, decide reducerea salariilor întregului personal plătit din fonduri publice în limite rezonabile, și nu numai al judecătorilor - care ocupă o poziție distinctă în arhitectura statului -, răspunzând astfel unei situații de gravă criză economică ce afectează statul - qui potest plus, potest minus.
O altă critică se referă la împrejurarea că prin admiterea prezentei acțiuni, instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege, întrucât numai legiuitorul poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi, condițiile și cuantumul acestor drepturi. Instanțele judecătorești nu sunt abilitate să creeze și sa adopte legi, ci doar să le aplice pe cele deja existente, care are girul puterii legislative sau, în anumite cazuri, pe cel al puterii executive. Critica se încadrează în ipoteza art.304 pct.4 C.proc.civ., constituind un motiv de nelegalitate a sentinței recurate.
În argumentarea acestei critici, a arătat că în acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională soluționând sesizarea formulată de Președintele României privind existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009.
Consideră că obligarea la plată în sensul celor pretinse de reclamanții - intimați reprezintă o ingerință gravă a instanței judecătorești în atribuțiile puterii legiuitoare și executive și, în consecință, o încălcare a dispozițiilor constituționale privind separația între puterile statului și că prin urmare, instanța de fond nu putea cenzura soluția aleasă de legiuitor, dispunând măsuri care „completează" textul Legii nr. 285/2010 și creând astfel pe cale judiciară noi modalități de stabilire a drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice.
A mai arătat că nu se poate contesta faptul că măsura de constrângere bugetară instituită a fost determinată de situația economică gravă care ar fi putut pune în pericol stabilitatea economică și, prin aceasta, ordinea publică și siguranța națională, situație care a impus adoptarea unor reglementări speciale, dar cu aplicabilitate limitată în timp, că analizând constituționalitatea unor măsuri similare luate de stat în scopul redresării economice, Curtea Constituțională a statuat că este constituțională o măsură de diminuare a veniturilor salariale, atâta timp cât se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi, este temporară, rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o, alăturându-se altor măsuri legislative, determinate de aceeași cază și având aceeași finalitate: încadrarea în constrângerile bugetare determinate de fenomenul de criză economică (Decizia Curții Constituționale nr. 1414 dia 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial nr.796 din 23 noiembrie 2009).
Într-un alt motiv de recurs, apreciază MINISTERUL PUBLIC, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, că instanța de fond a dispus în mod nelegal obligarea recurenților-pârâți la actualizarea sumelor în raport de rata inflației.
Astfel, fondurile alocate Ministerului P. pentru plata drepturilor de personal sunt aprobate anual prin legea bugetului de stat, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata sumelor reprezentând actualizarea drepturilor salariale cu indicele de inflație, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată ~ chiar reprezentând indicele de inflație - nu se justifică.
Neaplicarea indicelui de inflație se datorează și faptului că, în conformitate cu dispozițiile art.l4 alin.(2) din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, „nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială."
Totodată, în conformitate cu prevederile art.29 alin.3 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, „cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată", iar potrivit art.47 „creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol."
Prin urmare, consideră recurentul că din dispozițiile legale precizate anterior reiese că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate, întrucât M. P. este o instituție bugetară, fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat. Din aceste motive, apreciază că obligarea pârâților la plata sumelor actualizate cu indicele ratei inflației reprezintă stabilirea în sarcina instituțiilor pârâte a unei obligații imposibile. M. P. nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumei reprezentând indicele de inflație putându-se face numai prin intervenția legiuitorului.
Mai mult, apreciază că aplicarea indicelui de inflație apare ca un mijloc de constrângere, reprezentând pentru debitor o amenințare spre a-1 determina să-și execute obligația asumată. În cauză, recurentul - pârât M. P. - P. de pe lângă Curtea de Casație și Justiție nu poate fi ținut să execute obligațiile de a face invocate de reclamanții - intimați, obligarea acestuia plata sumelor actualizate conform indicelui de inflație fiind lipsită de cauza juridică.
A solicitat admiterea recursului pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 4 și pct. 9 din Codul de procedură civilă, cu aplicarea art. 3041 Cod procedură civilă, modificarea sentinței civile nr.858 din 18 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița - Secția Civilă în dosarul nr._, iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, în nume propriu și pentru P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, a criticat sentința pronunțată pentru motive de nelegalitate.
În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că își menține susținerile din întâmpinare, că temeiurile de drept invocate nu permit acordarea premiului anual în discuție, considerând că se impune reanalizarea întregii situații de fapt, raportată la dispozițiile legale în materie, solicitând examinarea cauzei sub toate aspectele.
A arătat că potrivit art. 25 din Legea nr. 330/2009 pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea, a invocat alineatul 4 al aceluiași articol, însă că dreptul solicitat, respectiv acordarea premiului anual, a fost sistat atât prin art. 39 pct. W din Legea nr. 284/2010, cât și prin art. 8 din Legea nr. 285/2010.
Referitor la principiul neretroactivității legii, a arătat recurentul că legea ce a abrogat posibilitatea acordării premiului anual a intrat în vigoare ulterior perioadei prevăzută pentru acordarea acestuia.
Consideră recurentul că această susținere este nefondată, pentru următoarele considerente:
Legea 285/2010 a intrat în vigoare la 31.12.2010. Astfel, legea neintrând în vigoare ulterior perioadei prevăzută pentru acordarea premiului anual, respectiv începând cu luna ianuarie 2011, nu a fost încălcat principiul neretroactivității legii, așa cum s-a susținut de către reclamant.
A invocat jurisprudența Curții Constituționale în materie, prin care s-a stabilit, de principiu, cu prilejul soluționării unor excepții de neconstituționalitate având ca obiect dispoziții legale criticate pentru încălcarea prevederilor art. 15 alin. 2 din Constituție, că „o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi...”, respectiv Deciziile 458/2003, 330/2001, 73/2001, apreciind că la fel este și situația în cauză, Legea 285/2010 nefiind retroactivă și fiind adoptată cu scopul atenuării efectelor unei stări de criză economică generalizată.
A mai arătat că în conformitate cu art. 131 pct. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, activitatea instanțelor și a parchetelor, este finanțată de la bugetul de stat.
A invocat prevederile art. 19, art. 14 alin. 2, art. 29 alin. 3 din Legea 500/2002 privind finanțele publice, concluzionând în sensul că dat fiind că M. P. și, implicit P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița sunt instituții bugetare, fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat, fapt pentru care, apreciază că prin admiterea acestei acțiuni, s-ar stabili în sarcina instituțiilor pârâte o obligație imposibilă.
A solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței, în sensul respingerii pe fond a cererii reclamanților.
Intimații reclamanți, legal citați, nu au formulat întâmpinare.
Curtea, examinând recursurile declarate în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente în cauză, constată că acestea sunt nefondate din considerentele ce se vor arăta în continuare:
Sub un prim aspect se susține de către recurentul M. P.-P. de pe lângă ICCJ că tribunalul a depășit atribuțiile puterii judecătorești atunci când a dispus obligarea sa la plata premiului anual pe anul 2010 deși prevederile art. 8 din legea nr. 285/2010 erau clare în sensul neacordării lui și atunci când a constatat că aceste dispoziții legale contravin art. 15 din Constituție.
Conform art. 20 din Constituția României: “ (1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.”
Însăși Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1344 din 09.12.2008, a reținut faptul că nu are atribuția de a rezolva conflictul unui act normativ intern cu legislația supranațională, aceasta revenind instanțelor judecătorești. În acest sens s-a menționat că „instanțelor judecătorești le revine sarcina de aplicare directă a legislației comunitare atunci când legislația națională este în contradicție cu acesta”.
În speța de față se constată că obligarea recurentului la plata premiului anual s-a făcut ca urmare a aplicării cu prioritate a dreptului comunitar în raport cu prevederile art. 8 din legea nr. 285/2010. În atare situație instanța de fond nu a depășit limitele judecătorești și nu și-a arogat atribuții specifice celorlalte puteri în stat, deoarece nu a creat noi norme ci le-a aplicat pe cele internaționale existente în defavoarea celor interne, norme internaționale care, prin ratificare sau prin aderarea României la Uniunea Europeană au devenit parte a dreptului intern.
Instanța națională poate să nu rețină aplicabilitatea unei norme juridice adoptată de legiuitorul intern, dacă apreciază că, dând eficiență acestei norme interne, uneia din părțile din proces i se aduce atingere unui drept fundamental reglementat printr-un tratat internațional la care România este parte.
Judecătorul național trebuie să determine dacă, într-un caz concret, aplicarea legii interne produce efecte contrare Convenției, iar acest lucru se poate face numai în funcție de circumstanțele concrete ale speței, nu în general și în abstract, astfel cum analizează Curtea Constituțională.
Dacă se are în vedere că, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1655 din 28.12.2010, s-a apreciat că legea nouă este conformă cu anumite dispoziții constituționale, pe care Curtea le-a analizat în limitele învestirii sale, în egală măsură nu se poate ignora că aceste decizii nu pot să acopere, prin problema de drept analizată și prin considerentele acolo expuse, toate aspectele referitoare la speța dedusă judecății. Concordanța legii nr. 285/2010 cu textele constituționale, pe care Curtea a constatat-o, nu se poate substitui aprecierii instanțelor în orice situație în care sunt invocate încălcări ale unor drepturi ocrotite de Convenție.
Instanțele interne, care alcătuiesc puterea judecătorească în accepțiunea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (art. 1 alin. 1 și art. 2), independente și imparțiale, sunt și trebuie să rămână singurele care au plenitudine de competență și singurele învestite cu puterea de a aprecia, în litigiile cu care sunt sesizate, dacă trebuie să aplice un text dintr-o lege internă, ori să aplice direct o normă internațională, în baza prevederilor art. 20 alin. 2 din Constituție, deja evocat.
Așadar, a nega prerogativa instanțelor de a aprecia ele însele, în mod independent și imparțial, asupra modului de aplicare și interpretare a unei legi, sub
motivul că o anumită interpretare a aceleiași legi a fost făcută de Curtea Constituțională (care nu reprezintă un „tribunal independent și imparțial” în accepțiunea Convenției), înseamnă a le nega acestora puterea (și obligativitatea) de a soluționa pretenția dedusă judecății, ceea ce ar însemna un regretabil regres în evoluția statului de drept, din perspectiva cerințelor primului paragraf al art. 6 din Convenție.
In concluzie, chiar dacă Curtea Constituțională, în cadrul controlului de constituționalitate a legii interne, a considerat că legea respectivă nu încalcă nici Constituția, dar nici drepturi fundamentale reglementate prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acest fapt nu împiedică instanța de judecată să ajungă la concluzia că aplicarea acelei legi la o situație determinată este de natură să producă efecte contrare Convenției.
În raport de aceste considerente primul motiv de recurs formulat apare ca nefondat și urmează a fi înlăturat.
Pe de altă parte prin recursurile promovate de pârâți se critică soluția primei instanțe, apreciind că s-au interpretat în mod greșit dispozițiile art. 25 alin. l din Legea nr. 330/2009 raportat la art.8 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, care a intrat în vigoare la 1.01.2011 și potrivit căruia sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011(...), precum și împrejurarea că s-a reținut de prima instanță principiul neretroactivității legii.
Sub acest aspect, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 330/2009, „(1) Pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea; (2) Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate; (3) Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor; (4) Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul”.
Această prevedere legală a fost în vigoare pe întreaga perioadă a anului 2010, fiind abrogată prin art. 39 din Legea nr. 284/2010. Astfel, potrivit art. 8 din Legea nr. 285/2010, intrată în vigoare la data de 1.01.2011 „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.”
O primă precizare care se impune a fi făcută este aceea că prin sentința atacată Tribunalul Prahova nu a considerat că prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 s-a încălcat principiul neretroactivității, ci doar a făcut mențiunea că nu are la îndemână cadrul legal și mecanismul procesual prin care să refuze aplicarea acestuia pe motiv că ar încălca dispozițiile constituționale referitoare la neretroactivitatea legii, singura instituție căreia Constituția i-a conferit atributul de a constata neconstituționalitatea sa
(ca efect al încălcării textului constituțional privitor la neretroactivitatea legii) fiind Curtea Constituțională. În atare context nemulțumirile recurentului cu privire la reținerea de către instanța de fond a acestui principiu cu ocazia soluționării pricinii nu pot fi primite de către Curte.
În speță, tribunalul a procedat însă la analizarea împrejurării dacă, prin aplicarea textului art. 8 din legea nr. 285/2010, se aduce atingere unui drept fundamental al reclamanților, reglementat printr-o normă cu forță juridică superioară, respectiv art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană
Cert este că în urma acestei analize s-a concluzionat că fiind un drept de natură salarială, premiul anual intră sub sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, el constituind un „bun” în sensul acestui text, conform căruia „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.
În speță, împrejurarea că stingerea obligației angajatorului a avut loc la un moment ulterior perioadei pentru care dreptul s-a realizat prin trecerea timpului nu are, însă, nicio relevanță în ceea ce privește existența și consacrarea legislativă a dreptului la premiu, acest drept fiind pe deplin realizat și efectiv prin expirarea ultimei zile a anului 2010, respectiv data de 31 decembrie 2010, dat fiind faptul că dispozițiile art. 25 din Legea nr. 330/2009 au fost în vigoare pe întreaga perioadă a anului 2010, fiind abrogate prin Legea nr. 284/2010.
Raportat la dreptul unei persoane de a primi salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată este aplicabil art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO,
întrucât noțiunea de „bun” folosită în acest text are o semnificație autonomă și nu se limitează numai la proprietatea unor bunuri corporale, ci se referă și la alte drepturi reale, la drepturi de creanță, la interese economice, adică la diverse valori patrimoniale, dacă sunt suficient de determinate și fundamentate din punct de vedere legal în dreptul intern.
În privința drepturilor asupra veniturilor salariale, corect s-a reținut de către tribunal că jurisprudența Curții Europene în acest domeniu este deosebit de nuanțată, iar din analiza ei rezultă o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul, câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată.
Astfel, în cauza Lelas v/Croația din 20 mai 2010, Curtea a statuat că nu este ocrotit de Convenție dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al salariului, dar ceea ce s-a obținut, ceea ce s-a câștigat prin realizarea conținutului raportului de muncă, reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din protocolul 1. Prin urmare, fiind prevăzut într-un act normativ, dreptul reclamantului la sume de bani zilnice pentru munca efectuată este suficient de determinat pentru a fi considerat bun.
Pe de altă parte, în cauza Kechko c/ Ucrainei din 8 noiembrie 2005, Curtea a statuat că este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda, sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuși,dacă printr-o dispoziție legală în vigoare se stabilește plata unor sporuri și condițiile pentru acestea au fost îndeplinite, autoritățile nu pot în mod deliberat să amâne plata lor, atâta vreme cât dispozițiile legale sunt în vigoare.
Această ultimă precizare din considerentele deciziei este relevantă în cauza de față, întrucât, contrar celor susținute de recurent, momentul abrogării Legii nr. 330/2009 (1.01.2011), care reglementa dreptul dedus judecății, se situează dincolo de momentul la care dreptul respectiv, cu o fundamentare suficientă în legislația internă, căpătase valoarea unei creanțe, cu toate valențele exigibilității.
În cauza de față, dreptul la primirea premiului anual aferent anului 2010 a avut, până la data de 01.01.2011, o fundamentare în legislația internă, conform art. 25 din legea nr. 330/2009.
Într-adevăr reclamanții nu ar putea pretinde acordarea premiului după data de 01.01.2011, însă aceștia solicită acordarea sa pentru anul 2010, când era consacrat în legislația internă. Acest drept s-a realizat în momentul epuizării ultimei zile a anului 2010 (31 decembrie 2010), ei devenind titularii dreptului asupra unui „bun” în sensul Convenției constând în premiul anual.
Reținând că reclamanții erau titularii dreptului la primirea premiului la expirarea anului 2010 (erau titularii unui bun), acesta trebuia recunoscut și realizat, iar sumele de bani corespunzătoare se impuneau a fi acordate în luna ianuarie 2011.
Totuși, o astfel de plată nu s-a efectuat, cu motivarea că, prin art. 8 din legea nr. 285/2010, s-a stabilit în mod expres că: „Sumele corespunzãtoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorãrilor salariale ce se acordã în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.”
În continuare se impune a se face precizarea că în mod legal tribunalul a stabilit că dacă în cazul amânării, eșalonării sau compensării unor sume de bani, nu se poate reține o încălcare a dreptului de proprietate, având în vedere marja de apreciere a statului în această materie, prin art. 8 din legea nr. 285/2010, nu s-a stabilit o amânare sau eșalonare, utilizându-se sintagma “nu se mai acordă”.
Respectarea drepturilor fundamentale nu trebuie să fie doar formală, iluzorie, ci concretă și efectivă, astfel cum a decis Curtea Europeană în numeroase dintre cauzele sale. Pentru a se respecta această cerință, este necesar a se verifica dacă, în concret, a avut loc o astfel de compensare între premiul anual și creșterile salariale acordate începând cu 01 ianuarie 2011 și dacă s-a stins această datorie.
În speță, nu se poate reține nici realizarea unei compensări a sumei de bani constând în premiul anual cu alte sume, întrucât, deși prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 s-a prevăzut că aceste sume urmează a fi „avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi”, în fapt, nu a avut loc o compensare.
Conform art. 1 din legea nr. 285/2010 „majorările salariale” la care face referire art. 8 din același act normativ s-au acordat „ținându-se seama de gradul sau treapta profesională, vechimea în muncă, vechimea în funcție sau, după caz, în specialitate, dobândite în condițiile legii până la 31 decembrie 2010” (alin. 3), criterii care nu au legătură cu dreptul la premiul anual cuvenit fiecărui angajat la expirarea anului 2010, acesta depinzând de perioada lucrată și de modul de desfășurare a activității profesionale.
De altfel, în textul art. 8 nu se menționează noțiunea de “compensare”. Premiul constituie o sumă unică, acordată o singură dată, în considerarea muncii desfășurate pentru perioada de 1 an, pe când salariul reprezintă o prestație bănească periodică, lunară, acordată pentru munca depusă.
Pe de altă parte, premiul se acordă în raport cu perioada de timp lucrată în anul 2010, în timp ce creșterea salarială s-a acordat de la 01.01.2011 tuturor angajaților, indiferent de perioada lucrată.
Prin urmare, așa cum s-a stabilit de prima instanță, prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 a avut loc privarea reclamanților de un bun, dreptul dobândit la premiul anual, prevăzut pe perioada anului 2010 de art. 25 din Legea nr. 330/2009, fără a se realiza vreo compensare cu alte sume.
Mai trebuie menționat și faptul că, în ceea ce privește marja de apreciere a statului privind încetarea, amânarea, eșalonarea plății unor sporuri sau premii, există o diferență fundamentală între posibilitatea statului de a dispune abrogarea pentru viitor a unor sporuri sau premii (acceptată de al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1) și refuzul de a plăti sporuri sau premii pentru o perioadă în care munca a fost prestată și legea ce le prevedea era în vigoare.
Atunci când statul dispune, printr-un act normativ, că, de la data intervenției legislative, se reduc salariile sau nu se va mai plăti un anume spor salariaților pentru activitatea pe care aceștia o vor depune în perioada următoare intrării în vigoare a legii, salariații, cunoscând aceste dispoziții pot să-și adapteze conduita în funcție de acestea și pot alege să presteze munca pentru un salariu într-un cuantum redus sau să renunțe la locul de muncă respectiv.
Însă, în cazul în care, salariatul, cunoscând că legea în vigoare prevede un anumit cuantum al salariului sau plata unui premiu, prestează activitatea aferentă, iar ulterior statul refuză plata acestor drepturi, în această situație salariatul și-a conformat conduita dispozițiilor legale, și-a îndeplinit obligația de a presta munca, fără să poată prevedea că, ulterior, statul va refuza plata dreptului prevăzut de lege și fără vreo posibilitate de a opta.
În cazul Legii 285/2010, statul a prevăzut că pentru anul 2011 (adică pentru munca ce se va presta în anul 2011) nu se va mai acorda premiu anual, deci salariații își pot acorda conduita viitoare în funcție de această prevedere, dar a prevăzut, totodată, că pentru activitatea deja prestată în anul 2010 (potrivit legii în vigoare pe tot parcursul anului, până la 31.12.2010), premiul anual nu se mai plătește.
Constatând că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional (primul paragraf al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție), că nu s-a declarat vreo cauză de utilitate publică pentru care, prin art. 8 din legea nr. 285/2010, s-a prevăzut neacordarea dreptului câștigat la încasarea premiului anual aferent anului 2010, a da eficiență dispozițiilor art. 8 din legea nr. 285/2010 și a respinge astfel acțiunea reclamanților ar conduce la încălcarea dreptului fundamental al acestora la respectarea bunurilor lor, drept consacrat printr-un act normativ cu forță juridică superioară și care este prioritar la aplicare potrivit art. 20 din Constituția României.
În ceea ce privește critica formulată de recurentul-pârât M. P.-P. de pe lângă ICCJ, referitoare la nelegala dispunere a actualizării cu rata inflației până la data plății efective a sumelor datorate, Curtea urmează a reține că și aceasta e neîntemeiată, întrucât prin acordarea creanței actualizate cu indicele de inflație nu înseamnă că au fost obligați pârâții la plata unei sume de bani mai mari decât cea datorată, ci este vorba aceeași sumă, însă la valoarea de circulație din momentul executării. Actualizarea cu indicele de inflație urmărește de fapt păstrarea valorii reale a obligației bănești la data efectivă a plații, având un caracter compensatoriu, ce rezidă în faptul că repară partea din beneficiul nerealizat.
Față de argumentele expuse anterior Curtea apreciază ca fiind nefondate recursurile formulate, nefiind incidente prevederile art. 304 pct. 4 și 9 Cod procedură
civilă, invocate în susținerea căii de atac promovate, motiv pentru care în baza art. 312 alin1. Cod procedură civilă va respinge recursurile declarate, menținând ca legală sentința atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursurile declarate de pârâții P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovițaprin P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești cu sediul în Ploiești, ..A, jud. Prahova, M. P. – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în municipiul București, ., sector 5, împotriva sentinței civile nr. 858 din 18 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu reclamanții M. C. M., P. I., D. R. M., H. F., M. D., S. V., O. V., P. A. Speranța, toți cu domiciliul ales la P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, ., jud. Dâmbovița și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice cu sediul în București, ., sector 5, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 12 noiembrie 2013.
Președinte, Judecători,
A.-M. R. M. P. C.-M. M.
Grefier,
C. G.-A.
Red. MP
2 ex./05.12.2013
d.f._ – Tribunalul Dâmbovița
j.f. G. C.
Operator de date cu caracter personal
Notificare nr.3120
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 893/2013.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
