Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 2715/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 2715/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 08-10-2013 în dosarul nr. 3230/105/2011

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PLOIEȘTI

Secția I Civilă

Dosar Nr._

DECIZIA Nr. 2715

Ședința publică din data 8 octombrie 2013

Președinte - C. Ș.

Judecători - V. S.

- E. M.

Grefier - V. M.

Pe rol fiind judecarea recursurilor declarate de pârâții Direcția G. a Finanțelor Publice Prahova – în numele Ministerului Finanțelor Publice, cu sediul în municipiul Ploiești, ..22, jud.Prahova, MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, cu sediul în municipiul București, .-4 sector 5, P. de pe lângă Tribunalul Prahova, cu sediul în municipiul Ploiești, ., județul Prahova, de intervenientul în numele altei persoane P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, cu sediul în municipiul Ploiești, ., județul Prahova, împotriva sentinței civile nr. 5272 din 15 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamanții S. E., G. D., D. G., D. G., G. G., C. C., R. C., R. D. P., A. O., A. E., I. O., S. A., I. G., I. S.-V., N. R., A. C., toți cu domiciliul ales la P. de pe lângă Tribunalul Prahova, cu sediul în municipiul Ploiești, ., județul Prahova și prin reprezentant – reclamanta R. C., pentru comunicarea tuturor actelor de procedură.

Recurs scutit de plata taxei judiciare de timbru.

La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurenții MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, P. de pe lângă Tribunalul Prahova –toți reprezentați de consilier juridic F. A., lipsind recurenta Direcția G. a Finanțelor Publice Prahova – în numele Ministerului Finanțelor Publice, intimații S. E., G. D., D. G., D. G., G. G., C. C., R. C., R. D. P., A. O., A. E., I. O., S. A., I. G., I. S.-V., N. R., A. C..

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, învederând instanței că, prin motivele de recurs, s-a solicitat și judecata cauzei în lipsă, iar prin cererea depusă la dosar de intimata N., s-a solicitat a se lua act că numele corect al acesteia este N. M.-R. (actualmente E.).

Curtea, referitor la cererea depusă la dosar de intimata N., ia act că numele corect al acesteia este N. M.-R. (actualmente E.) și nu N. R., dispunând rectificarea citativului în acest sens.

Curtea, în temeiul disp. art. 6 din Legea nr. 192/2006 informează asupra posibilității și a avantajelor folosirii procedurii medierii și îndrumă să se recurgă la această cale pentru soluționarea conflictului.

Având cuvântul pentru recurenți, consilier juridic A. F. învederează că nu mai are alte cereri de formulat, iar Curtea ia act de această declarație și față de actele și lucrările dosarului constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.

Consilier juridic A. F. având cuvântul pentru recurenții MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, P. de pe lângă Tribunalul Prahova, consideră că în mod greșit au fost obligate instituțiile recurente la plata premiului anual având în vedere că acesta a fost suspendat începând cu luna ianuarie 2011.

Solicită admiterea recursurilor declarate de MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, P. de pe lângă Tribunalul Prahova.

În ceea ce privește recursul declarat de Direcția G. a Finanțelor Publice Prahova – în numele Ministerului Finanțelor Publice, solicită a fi respins ca neîntemeiat, urmând a se avea în vedere că prin sentința recurată acțiunea a fost admisă față de MFP-DGFP Prahova în calitate de pârât și nu de chemat în garanție.

C u r t e a:

Asupra recursurilor civile de față, constată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 11.04.2011 sub nr._, reclamanții A. C., S. E., G. D., D. G., D. G., G. G., C. C. (pentru perioada 01.01._10 inclusiv), R. C., R. D. P., A. O., A. E., I. O. si S. A., procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, prevăzuți în tabelul anexat cererii de chemare în judecată, cu domiciliul ales la P. de pe lângă Tribunalul Prahova, prin reprezentant – reclamanta R. C., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, reprezentat de M. Economiei și Finanțelor Publice, M. P., în calitate de ordonator principal de credite, P. de pe lângă Tribunalul Prahova, în calitate de ordonator terțiar de credite, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună acordarea premiului anual aferent anului 2010, cunoscut sub denumirea de „al 13-lea salariu”, având în vedere că acest drept a fost prevăzut în legislația în vigoare pentru anul calendaristic anterior, fiind un drept câștigat.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că prin art. 18 din O.U.G. nr. 27/29.03.2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și alte categorii de personal din sistemul justiției se prevedea că „pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază la sfârșitul anului calendaristic de un premiu anual egal cu indemnizația de încadrare brută din ultima lună a anului pentru care se face premierea (...)".

Deși abrogat (tehnic), acest articol și-a găsit pe mai departe ecou in dispozițiile art. 25 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, care prevedea: (1) „pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea. (2) Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate. (3)Premiul anual poate fi redus sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor. (4) Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul”.

Dispozițiile art. 25 din Legea nr. 330/2009 au fost, de asemenea, abrogate de art. 39 din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 877 din 28 decembrie 2010, ce a intrat în vigoare la data de 01 ianuarie 2011.

De asemenea, reclamanții au arătat că prin art. 8 din Legea nr. 285/18.12.2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în MO nr. 878 din 28 decembrie 2010 (în vigoare la data de 31.12.2010), s-a prevăzut, în mod expres, că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar.

Au apreciat reclamanții că dreptul acestora de a beneficia de acest premiu este câștigat, atât timp cât prevederile legale erau în vigoare la data de 31.12.2010, doar plata sumelor bănești fiind amânată pentru luna ianuarie a anului următor celui pentru care se acordă premiul, orice prevedere contrară încălcând principiul neretroactivității legii, consacrat atât de art. 15 alin. 2 Constituție, cât și de art. 1 din Codul Civil.

Potrivit acestui principiu, o lege devine obligatorie numai după promulgare și după aducerea ei la cunoștință, prin publicarea în Monitorul Oficial al României, ea rămânând în vigoare până intervine o altă lege, care o abrogă pe cea anterioară în mod explicit sau implicit, astfel că, drept consecință, ori de câte ori o lege nouă modifică starea, legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de . legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.

De aceea, în determinarea câmpului de aplicare a legilor în timp, reclamanții arata ca trebuie să se țină seama nu numai de prioritatea pe care o are legea nouă față de cea veche, ci și de siguranța raporturilor sociale, care impune să nu fie desființate sau modificate fără un motiv deosebit de ordine socială, drepturi care, în momentul intrării în vigoare a legii noi, erau deja concretizate în acte de voință sau în raporturi definitiv și valabil încheiate după legea existentă în momentul încheierii lor.

Norma retroactivității, așa cum este înscrisă în art. l din Codul civil sau în Constituție, se referă la toate raporturile născute sub legea veche, care nu și-au epuizat toate efectele.

Strict tehnic cu raportul juridic în discuție, s-a ivit și desfășurat în totalitate în perioada în care Legea nr. 330/2009 era în vigoare numai o sancțiune deosebit de gravă cum este nulitatea, prin efectul său retroactiv, ar putea lipsi de efect un asemenea act (legea) pe perioada sa de activitate, susțin reclamanții.

Or, în cazul acestora, dreptul de a încasa premiul anual aferent anului era deja câștigat, Legile nr. 284/2010 și nr. 285/2010 ce au eliminat posibilitatea acordării sale, intrând în vigoare ulterior perioadei prevăzută pentru acordarea acestuia.

In drept, reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe prevederile art. 25 din Legea nr. 330/2009, precum și pe cele ale art. l din Codul Civil și art. 15 alin. 2 din Constituție.

La data de 10 mai 2011, pentru termenul procesului din data de 07.12.2011, Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția G. a Finanțelor Publice Prahova prin reprezentanții săi, in numele Ministerului Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare față de acțiunea reclamanților, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, motivând, în esență, că, prin cererea introductiva, reclamanții au solicitat instanței satisfacerea unor pretenții pecuniare, acțiunea constituindu-se . muncă, în care părți nu pot fi, potrivit art.282 Codul Muncii, decât salariații, angajatorii, sindicatele si patronatul, precum si alte persoane juridice sau fizice ce au aceasta vocație in temeiul legilor speciale sau ale codului de procedura civila.

În speță, Ministerul Finanțelor Publice este un terț ce nu are atribuții privind angajarea și salarizarea reclamanților, neavând nici un fel de raporturi de muncă cu aceștia și, de asemenea, neputând fi ordonator principal de credite pentru alte instituții sau ministere, care la rândul lor sunt ordonatori principali de credite (așa cum este M. P.) și nu repartizează sume de la buget acestora, acestea fiind alocate conform destinațiilor bugetare in conformitate cu legea bugetului de stat, astfel încât nu poate fi obligat Ministerul Finanțelor Publice sa facă efectiv o plată pentru salariații altor instituții.

Totodată, pârâta a arătat că Ministerul Finanțelor Publice nu trebuie confundat cu Statul Român și cu bugetul de stat și faptul că ordonatorul principal de credite nu a corectat indemnizațiile cuvenite reclamanților, nu poate conduce la obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata unor sume de bani aferente unor raporturi de munca.

Guvernul este cel răspunzător de realizarea prevederilor bugetare si repartizarea ordonatorilor principali de credite a sumelor de la bugetul de stat, conform destinațiilor bugetare stabilite in conformitate cu legea bugetara anuala, astfel încât este neîntemeiata aprecierea ca Ministerul Finanțelor Publice trebuie sa fie parte in litigiu si sa fie obligat la alocarea fondurilor necesare pentru achitarea sumelor solicitate de reclamanți.

Având in vedere cele prezentate, pârâta a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și respingerea acțiunii față de acesta ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru același termen al procesului din data de 07 decembrie 2011, la data de 20 septembrie 2011, M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin reprezentantul legal, Procurorul General, a formulat întâmpinare, invocând chestiuni prealabile, astfel:

1. În conformitate cu prevederile art. 137, cu aplicarea art. 158 din Codul de procedură civilă, parata a invocat excepția necompetentei materiale și teritoriale a instanței, având în vedere dispozițiile art. 7 din Anexa VI a Legii nr. 284/2010, potrivit cărora magistrații nemulțumiți de modul de stabilire a drepturilor salariale prin ordin al ordonatorului de credite, pot face contestație care se soluționează de către colegiul de conducere al parchetului de pe lângă curtea de apel în circumscripția căreia funcționează. Împotriva hotărârii organului de conducere se poate face plângere la Curtea de Apel București, astfel ca parata solicita admiterea excepției de necompetență materială și teritorială a Tribunalului Prahova și declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București - Secția de C. Administrativ.

2. În raport de prevederile art. 89 și art. 93 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară republicată, aceeași pârâtă a solicitat introducerea în cauză a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, în calitate de ordonator secundar de credite, întrucât potrivit art. 132 alin. 1 din actul normativ menționat, atributul privind elaborarea proiectului de buget pentru parchetele de pe lângă tribunale și parchetele de pe lângă judecătorii revine parchetelor de pe lângă curțile de apel.

3. Pârâtul M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat chemarea în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, în temeiul art. 60 – art. 63 din Codul de procedură civilă, prin cererea de chemare în garanție anexată întâmpinării formulate.

Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că momentul plății premiului anual aferent anului 2010 în sensul art. 25 din Legea - cadru nr. 330/2009 se află sub imperiul prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

În conformitate cu dispozițiile art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 878/28.12.2010, „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi”, față de care acțiunea formulată de reclamanți este neîntemeiată.

S-a arătat că Legea nr. 285/2010 nu încalcă prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Astfel, restrângerea pentru o perioadă determinată a beneficiului acordării drepturilor bănești în discuție nu reprezintă o ingerință ce a avut ca efect privarea reclamanților de bunul lor în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, ci doar o restrângere temporară a beneficiului acestui drept.

Potrivit jurisprudenței CEDO, privarea de un bun, prevăzută de art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, poate fi făcută pentru realizarea unor interese generale de ordin economico - social, ceea ce este de natură să confere statelor semnatare o anumită marjă de apreciere întotdeauna aflată sub controlul Curții Europene a Drepturilor Omului. Totodată, privarea de un bun trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit. De asemenea, se arată că restrângerea dreptului este contrară Convenției numai dacă este discriminatorie și insuficient motivată (Cauza Beyeler împotriva Italiei, 2000).

Or, în cauza de față, pârâtul a arătat că restrângerea exercițiului dreptului menționat este prevăzută de lege, este adoptată pe o perioadă determinată (până la data de 31 decembrie 2011) și este justificată de salvarea securității naționale. Dispozițiile legale criticate vizează restrângerea exercițiului dreptului și nu a substanței dreptului (dreptul la indemnizație nu s-a stins, ci a fost amânată plata), din moment ce acesta continuă să fie recunoscut și respectat în deplinătatea sa.

Măsurile de restrângere adoptate sunt nediscriminatorii, măsura sistării plății premiului anual aplicându-se tuturor salariaților din instituțiile și autoritățile publice, indiferent de regimul de finanțare. Măsurile propuse sunt obiective, rezonabile și proporționale cu amploarea și impactul consecințelor crizei economice. Totodată, s-a arătat că, în absența acestor măsuri, statul ar urma să fie lipsit de sursele de finanțare necesare supraviețuirii sale ca stat de drept și democratic. Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar și Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice îndeplinesc condițiile menționate anterior, fiind acte normative accesibile, precise și previzibile, nediscriminatorii și motivate în sensul jurisprudenței CEDO de la Strasbourg.

Soluția legislativă cuprinsă în art. 9 din Legea nr. 118/2010 și mai apoi în art. 13 din Legea nr. 285/2010 a fost determinată, așadar, de apărarea securității naționale. Asigurarea stabilității economice a țării și apărarea siguranței naționale sunt noțiuni care se circumscriu celor de „scop legitim de interes general" și de „cauză de utilitate publică".

"Bunul", în sensul Convenției, este creanța de natură salariala stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie.

In acest context, paratul a subliniat că jurisprudența împotriva României (Cauza M. contra României, Hotărârea din 15 iunie 2010, cauza A. P. contra României, Hotărârea din 26 ianuarie 2010) privește numai ipoteza neexecutării unor hotărâri judecătorești și nu vizează situația diminuării, prin lege, a cuantumului salariului personalului bugetar sau situația restrângerii pe o perioadă determinată a beneficiului acordării indemnizației pentru ieșirea la pensie. Dacă în cazurile privind neexecutări ale unor creanțe salariale există un temei clar stabilit al obligației de plată - hotărârea judecătorească - în schimb, în cazul reducerii printr-o lege, pentru viitor, a salariilor sau restrângerii temporare a beneficiului acordării indemnizațiilor la pensie, temeiul existenței "bunului" este mult mai puțin clar, in opinia paratului.

În cele mai cunoscute cauze ale CEDO privind salariile, sunt stabilite următoarele principii: Hotărârea Marii Camere în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007: "Convenția nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume cuantum (...) O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 dacă are o bază suficientă în drept intern, de exemplu dacă este confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor de judecată" (par. 94), Hotărârea Kechko c. Ucrainei din 8 noiembrie 2005, potrivit căreia "(...) este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare...." (par. 23).

Statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsura existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei. (Wieczorek c. Poloniei, hotărâre din 8 decembrie 2009, par. 59 sau Mellacher c. Austriei, hotărâre din 19 decembrie 1989, Series A nr. 169, par. 53).

Prima constatare reieșită din analiza acestei practici este, in opinia paratului, aceea că o astfel de ingerință nu este de tipul "privării de proprietate" (hotărârea Aizupurua Or tiz c. Spaniei, 2 februarie 2010, unde pierderea unei pensii complementare este analizată din perspectiva regulii generale privind dreptul la respectarea bunurilor). Curtea nu analizează situația reducerii pensiilor sau salariilor ca și cum ingerința ar fi o "privare de proprietate". In consecință, lipsa despăgubirii pentru ingerință nu conduce automat la încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1.

Trebuie avută în vedere marja mare de apreciere pe care Curtea o lasă statelor în stabilirea propriilor politici în această materie. Această marjă este și mai mare atunci când necesitatea intervenției statului rezultă din consecințele pe care criza economică internațională le produce asupra deficitului bugetar.

În materie de pensie, Curtea acceptă reduceri substanțiale ale cuantumului pensiei și/sau ale altor beneficii de asigurări sociale, fără a ajunge la concluzia încălcării articolului 1 al Protocolului nr. 1: aprox. 43% (T. c. Suediei - reducere de la 8625 coroane la 4950 coroane - neîncălcare); aprox 38% (Jankovic contra Croatei, 12 octombrie 2000); 5% (Lenz contra Germaniei); pierderea statutului de veteran cu avantajele ce decurgeau din acesta (10% din salariul mediu lunar; reduceri de 50% din prețul transportului, consumului de electricitate, căldura, gaz etc, 50% din prețul asigurării pentru automobile - Domalewski contra Poloniei, 15 iunie 1999); reducerea cu 66% a pensiei principale (reclamantul mai primea alte 2 pensii, și reducerea fusese necesară pentru ca suma celor 3 pensii sa nu depășească un plafon maximal stabilit de lege pentru pensiile publice - Callejas contra Spaniei, 18 iunie 2002); reduceri intre 30 si 50% din cuantumul unei alocații speciale pentru văduve (A. C. Goudswaard - V. Der Lans contra Olandei, decizie de inadmisibilitate din 22 septembrie 2005).

S-ar putea lua în discuție o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional numai în măsura în care angajatul din sistemul public a fost lipsit în totalitate de salariu (Kjartan Asmundsson contra Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39), funcționarul și familia sa au fost lipsiți în totalitate de mijloace de subzistență (Azinas contra Ciprului, par. 44) sau măsura este discriminatorie (Kjartan Asmundsson c. Islandei, citată mai sus, par. 39) si fata de toate acestea, având în vedere că dreptul de a primi premiul anual există, însă plata acesteia este suspendată până la 31.12.2011, instanța de judecată, verificând dacă aplicarea legii în concret produce efecte contrare Convenției, nu poate face abstracție de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, care nu tratează o astfel de ingerință ca „privare de proprietate".

A apreciat paratul că acțiune nu poate fi admisă, întrucât acest fapt ar însemna ca instanța să depășească atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege, întrucât numai legiuitorul poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi, condițiile și cuantumul acestor drepturi. Instanțele judecătorești nu sunt abilitate să creeze și să adopte legi, ci doar să le aplice pe cele deja existente, care au girul puterii legislative sau, în anumite cazuri, pe cel al puterii executive.

In acest sens, s-a pronunțat și Curtea Constituțională soluționând sesizarea formulată de Președintele României privind existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009.

In situația în care instanța ar admite cererea reclamanților, in opinia pârâtului, nu ar face altceva decât să adauge la textul Legii nr. 285/2010, deoarece numai legiuitorul, respectiv puterea legislativă, poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi.

Obligarea la plata în sensul celor pretinse de reclamanți ar reprezenta o ingerință gravă a instanței judecătorești în atribuțiile puterii legiuitoare și executive și, în consecință, o încălcare a dispozițiilor constituționale privind separația între puterile statului.

Prin urmare, instanța de fond nu poate cenzura soluția aleasă de legiuitor și nu poate dispune măsuri care „completează" textul Legii nr. 285/2010, creând astfel, pe cale judiciară, noi modalități de stabilire a salariilor. Finalitatea urmărită de legiuitor nu poate fi inechitatea în cadrul aceleiași categorii de personal din sistemul judiciar, o altă soluție adoptată încălcând principiile statuate în lege.

Stabilirea sistemului de salarizare pentru sectorul bugetar este un drept și o obligație a legiuitorului, iar in exercitarea acestui drept și îndeplinirea acestei obligații au fost elaborate noile politici salariale, stabilite prin Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

Statul are deplina legitimitate constituțională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcție de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea nu sunt drepturi fundamentale, "ci drepturi salariale suplimentare. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula" (Decizia Curții Constituționale nr. 108 din 14 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 08 martie 2006 și Decizia Curții Constituționale nr. 1.250 din 07 octombrie 2010, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 16 noiembrie 2010.

Astfel cum rezultă din textul art. 8 din Legea nr. 285/2010, premiul aferent anului 2010 nu se plătește în anul 2011, sumele corespunzătoare plății acestuia fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.

În aceste condiții, faptul că Legea nr. 285/2010 prevede că în 2011 nu se realizează plata premiului anual aferent anului 2010 nu poate fi considerată o afectare a dreptului câștigat, însă modifică momentul în care respectivul drept poate fi plătit. Mai mult, plata drepturilor salariale solicitate de reclamanți, fără acoperire bugetară, este, de asemenea, nelegală.

Fondurile alocate Ministerului P. pentru plata drepturilor de personal sunt aprobate anual, prin Legea bugetului de stat, lege care nu cuprinde pentru anul 2011 un capitol distinct pentru acordarea acestor drepturi salariale.

Potrivit art. 72 alin. l lit. a din Legea finanțelor publice, constituie infracțiune nerespectarea dispozițiilor art. 14 alin. 3, potrivit cu care nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii și nu are prevederi bugetare".

Totodată, în conformitate cu prevederile art. 29 alin. 3 din Legea privind finanțele publice „ cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată ", iar potrivit art. 47 „ cheltuielile bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol."

Prin urmare, din dispozițiile legale precizate anterior, paratul arata ca reiese că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.

Întrucât M. P. este o instituție bugetară, fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat si din aceste motive, apreciază că obligarea pârâților la plata sumelor solicitate în lipsa legii de rectificare bugetară pe anul 2011 ar reprezenta stabilirea în sarcina instituțiilor pârâte a unei obligații imposibile.

M. P. nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumei menționate putându-se face numai prin intervenția legiuitorului si, M. P., în lipsa unei prevederi legale care să reglementeze plata acestor drepturi salariale, nu are la dispoziție alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, deoarece potrivit art. 22 din Legea nr. 500/2002, ordonatorii de credite au obligația de a angaja și de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituțiilor publice respective și cu respectarea dispozițiilor legale.

În ceea ce privește criticile reclamanților privind încălcarea principiului neretroactivității, paratul a considerat că acestea sunt neîntemeiate. Astfel, Legea - cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, act normativ ce prevedea acordarea premiului anual, stabilește momentul plății acestui drept pentru întregul personal salarizat din fonduri publice, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul. În condițiile în care legea noua stabilește că premiul anual nu se plătește, fără a avea caracter retroactiv, plata drepturilor respective nu mai poate fi făcută în anul 2011.

Mai mult, doctrina relevantă în materie, stabilește că unul din principiile care guvernează aplicarea legii civile în timp este cel conform căruia legea nouă se aplică în principiu tuturor situațiilor juridice născute, modificate sau stinse după . situațiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere, precum și efectelor juridice ale situațiilor juridice anterior născute, modificate sau stinse.

Potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, legea noua trebuie să se aplice tuturor faptelor pendinte și celor viitoare, căci tot ce se petrece sub legea noua trebuie să i se supună.

In acest sens, a arătat același parat că, Curtea Constituțională a reținut că aplicarea legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice este imediată - 1 ianuarie 2011. Analizând rațiunile care au stat la baza impunerii acestui termen, Curtea a constatat că data intrării în vigoare ține cont de influența pe care o are această lege asupra bugetului de stat și de asigurări sociale, bugete care sunt elaborate anual și aprobate, desigur, tot anual de către Parlament. Astfel, data intrării în vigoare a legii nu a fost stabilită pentru a fi, în mod formal, imediată, din contră, această condiție de temporalitate este susținută, în mod obiectiv și rațional, de natura implicațiilor sale.

In consecință, noțiunea de retroactivitate a Legii nr. 285/2010 ar trebui raportată la data momentul plății drepturilor salariale corespunzătoare premiului anual aferent anului 2010, care potrivit legii se situează în cursul lunii anului următor celui pentru care se acordă premiul.

Anterior adoptării Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, acestea au fost supuse controlului de constituționalitate.

În ceea ce privește obiecția de neconstituționalitate a Legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 1655 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 51 din 20 ianuarie 2011, constatând că dispozițiile Legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice sunt constituționale. In motivarea soluției pronunțate se arată că, în continuare există o restrângere a exercițiului unui drept fundamental, respectiv a dreptului la salariu, ca și corolar al dreptului la muncă, această restrângere neaducând atingere substanței dreptului.

Curtea Constituțională analizând constituționalitatea măsurilor luate de stat prin actul normativ mai sus - menționat, a reținut că se menține în continuare existența unei amenințări la adresa stabilității economice a țării, deci, implicit la adresa securității naționale, în acest sens.

Față de considerentele expuse și de prevederile legale incidente în cauză, pârâtul a solicitat admiterea excepției invocate, admiterea cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, iar pe fondul cauzei, respingerea acțiunii formulate de reclamanți ca neîntemeiată, invocând în drept disp. art. 115-118 Cod pr. civilă.

Același parat M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat distinct, în temeiul prevederilor art. 60 - 63 Cod pr.civilă, la data de 20 septembrie 2011, cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, în situația în care se va admite cererea reclamanților, solicitând să se dispună prin aceeași hotărâre ca Ministerul Finanțelor Publice să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului P. pe anul 2011, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamanților.

S-a arătat că art. 131 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, stipulează că activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat. Art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice prevede că Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.

Astfel, rolul Ministerului Finanțelor Publice este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete.

Având în vedere dispozițiile legale menționate, rezulta că M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de ordonator principal de credite, este în imposibilitate de a dispune de fonduri bugetare pentru plata diferențelor bănești solicitate și din aceste motive, în situația în care acțiunea reclamanților ar fi admisă, M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitatea sa de ordonator principal de credite, ar fi obligat să procedeze la elaborarea unui proiect de rectificare a bugetului pe anul 2011, în care să includă sumele necesare plății drepturilor bănești solicitate în cauză.

În conformitate cu prevederile art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 110/2007: "Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă."

Cererea de chemare în garanție are interes, fiind îndeplinite condițiile cerute de legea procesuală, prin interes înțelegându-se folosul practic urmărit de cel ce a pus în mișcare acțiunea civilă. Interesul Ministerului P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este născut și actual, personal și direct, legitim, juridic.

În considerarea celor expuse, s-a apreciat că, în speță, sunt întrunite cerințele dispozițiilor art. 60-63 Cod pr.civilă, în scopul asigurării opozabilității sentinței pronunțate în cauză față de Ministerul Finanțelor Publice pentru elaborarea proiectului de rectificare a bugetului Ministerului P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pe anul 2011, solicitând admiterea cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice în conformitate cu prevederile art. 60 - 63 din cod.

La data de 05.12.2011, P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii pe fond ca neîntemeiată, precizând, în primul rând că, având în vedere dispozițiile art. 67 din Ordinul Ministrului Justiției nr. 529 /C din 21 februarie 2007 privind Regulamentul de ordine interioara al parchetelor, precum si a Ordinului nr. 2037/24.09.2008 al Procurorului General al P.I.C.CJ. de înființare in cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a Biroului Juridic, interesele Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, parat în cauză, vor fi aparate tot de către Biroul Juridic al P.C.A. Ploiești și în consecință, întâmpinarea reprezintă si punctul de vedere al paratei P. de pe lângă Tribunalul Prahova.

A arătat că motivația care a stat la baza formulării acțiunii o reprezintă faptul ca reclamanții apreciază ca acest drept a fost menționat in legislația in vigoare in anul 2010, respectiv în art. 25 din Legea nr. 330/2009.

Aceasta lege specială vizând salarizarea unitara a personalului plătit din fonduri publice, prevede ca procedura de contestare in legătura cu drepturile ce se acorda potrivit prevederilor acestui act normativ, o procedura prealabila in competenta ordonatorilor de credite (art. 34 alin 2 - 3), urmată de posibilitatea contestării masurilor dispuse de către ordonatorul de credite, la instanța de contencios administrativ ( art. 34 alin. 4 din Legea nr. 330/ 2009, respectiv art. 27 din Anexa VI a Legii nr. 330/ 2009).

In anul 2011, personalul plătit din fondurile publice poate uza ca temei de drept pentru acordarea drepturilor salariale, la doua acte normative: Legea nr. 284/2010 (care abroga Legea nr. 330/2009) si Legea nr. 285/ 2010. Astfel, in domeniul salarizării personalului plătit din fonduri publice, in anul 2011, exista reglementare speciala vizând atât drepturile de care beneficiază personalul din aceasta categorie, cat si reglementari vizând procedura de acordare a acestor drepturi.

Ținând cont de dispozițiile art. l alin. 2 din Codul muncii, potrivit cărora „prezentul cod se aplica si raporturilor de munca reglementate prin legi speciale, numai in măsura in care acestea nu conțin dispoziții speciale derogatorii, rezulta, in opinia paratului, că neacordarea acestor drepturi creează premisele formulării unei contestații in baza legislației speciale (Legea nr. 284/2010 - legea cadru in materia salarizării, respectiv Legea nr. 285/2010 privind salarizarea pe anul 2011) si in nici un caz in baza dreptului comun in materie, care este Codul muncii.

Pentru anul 2011, legiuitorul a stabilit pentru salarizarea personalului plătit din fonduri publice două acte normative speciale, care deroga de la dreptul comun: un cadru general (Legea nr. 284/2010) si unul special, cu referire exclusiva la anul 2011 (Legea nr. 285/ 2010), acordarea drepturilor făcându-se prin cumularea dispozițiilor celor doua acte normative si aplicarea lor, in funcție de speța (reglementarea speciala este completata cu cea generala, acolo unde cea speciala nu dispune).

De asemenea, în aceste două acte normative se indicau mai multe proceduri de contestare a masurilor ce se pot adopta, respectiv: în cazul Legii nr. 285/2010, art. 7 alin 1 pentru contestarea salariilor de baza si a indemnizațiilor lunare stabilite in baza acestei legi; in cazul Legii nr. 284/2010: a) art. 7 din capitolul VI - familia ocupaționala de funcții bugetare care pune in discuție posibilitatea contestării unor drepturi stabilite prin act administrativ al ordonatorului de credite și b) art. 30 din cadrul general al Legii nr. 284/2004 pentru contestațiile in legătura cu stabilirea altor drepturi, acest ultim temei de drept, respectiv art. 30 din Legea nr. 284/2010 reglementând procedura de contestare a neacordării dreptului pe care reclamanții îl solicită.

Având in vedere dispozițiile art. 30 alin. 4 din Legea nr. 284/2004, potrivit căreia, persoana nemulțumită de modul in care i-au fost stabilite drepturile salariale (in speța, neacordarea primei anuale), se poate adresa instanței competente, după îndeplinirea unei proceduri prealabile, stabilite la alin. 1 al aceluiași articol, respectiv la ordonatorul de credite și pe cale de consecința, reclamanții neîndeplinind aceasta procedură prealabilă, pârâtul a invocat excepția lipsei procedurii prealabile (procedura prealabila constituind o condiție pentru declanșarea procedurii judiciare), solicitând instanței admiterea acesteia, cu consecința respingerii acțiunii pentru acest considerent.

In subsidiar, in măsura respingerii excepției mai sus-menționate, s-a formulat următoarea apărare: Potrivit art. 25 din Legea nr. 330/2009, legea-cadru privind salarizarea unitara a personalului plătit din fonduri publice (aplicata in anul 2010 si abrogata ulterior), pentru activitatea desfășurata, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de baza sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate in anul pentru care se face premierea.

Alineatul 4 al aceluiași articol prevede ca plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit legii, începând cu ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acorda premiul și ca atare, premiul anual aferent anului 2010, conform Legii nr. 330/ 2009, trebuia plătit începând cu luna ianuarie 2011.

Insa, dreptul solicitat, respectiv acordarea premiului anual a fost sistat atât prin art. 39 din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitara a personalului plătit din fondurile publice, care abroga in mod expres Legea nr. 330/2009, cat si prin art. 8 din Legea nr. 285/28.12.2010 privind salarizarea in anul 2011, care menționează faptul ca „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acorda începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute in vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acorda in anul 2011 personalului din sectorul bugetar”.

In privința principiului neretroactivității legii, reclamanții au susținut ca, in cazul in care toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, s-au realizat înainte de . legii noi, ele nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi. In cazul lor, legea ce a abrogat posibilitatea acordării premiului anual a intrat in vigoare ulterior perioadei prevăzuta pentru acordarea acestuia.

Această susținere este apreciată de pârât ca nefondată, pentru următoarele considerente: Legea nr. 285/2010 a fost publicata in M. Of. nr. 878/28.12.2010, iar prin coroborare cu dispozițiile art. 12 alin. 1 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativa, aceasta a intrat in vigoare la data de 31.12.2010. Astfel, legea neintrând in vigoare ulterior perioadei prevăzuta pentru acordarea premiului anual, respectiv, începând cu ianuarie 2011, nu a fost încălcat principiul neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 alin. 2 din Constituție (legea dispune numai pentru viitor), așa cum s-a susținut de către reclamanți.

In jurisprudența Curții Constituționale s-a stabilit, de principiu, cu prilejul soluționării unor excepții de neconstituționalitate având ca obiect dispoziții legale criticate pentru încălcarea prevederilor art. 15 alin. 2 din Constituție, ca „o lege nu este retroactiva atunci când modifica pentru viitor o stare de drept născuta anterior si nici atunci când suprima producerea in viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru ca in aceste cazuri legea noua nu face altceva decât sa refuze supraviețuirea legii vechi si sa reglementeze modul de acțiune in timpul următor intrării ei in vigoare, adică in domeniul ei propriu de aplicare”. (decizia nr. 458/2003, decizia nr. 330/2001, decizia nr. 73/2001), aceasta fiind si situația în speță, Legea nr. 285/2010 nefiind retroactivă.

De asemenea, măsura de constrângere bugetara instituita prin emiterea actelor normative mai sus menționate (care nu mai prevăd acordarea acestui drept) a fost determinata de situația economica grava care poate pune in pericol stabilitatea economica, situație ce a impus astfel adoptarea unor reglementari speciale.

In acest context, Legea nr. 285/2011 a fost adoptata cu scopul atenuării efectelor unei stări de criza economica generalizata. Eludarea acestor reglementari ar avea drept consecința imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare si, in mod implicit, nerespectarea angajamentelor interne si internaționale asumate de Statul roman, prin intermediul Guvernului, inclusiv in ceea ce privește nivelul deficitului bugetar.

Toate aceste elemente vizează interesul general public si constituie situații de urgență si extraordinare, care justifica luarea acestei masuri.

Analizând constituționalitatea unor masuri similare luate de stat in scopul redresării economice, Curtea Constituționala a statuat ca este constituționala o măsura de diminuare a veniturilor salariale, atât timp cat se aplica nediscriminatoriu destinatarilor săi, este temporara (aplicându-se numai in anul 2011), rezonabila si proporționala cu situația care a determinat-o, alăturându-se altor masuri legislative, determinate de aceeași cauza si având aceeași finalitate, respectiv încadrarea in constrângerile bugetare determinate de fenomenul de criza economica.

In ceea ce privește obligarea PCA Ploiești si a PT Prahova la plata acestor sume, s-a apreciat ca in situația în care instanța ar admite acțiunea, aceasta ar fi o obligație imposibila, din calitatea acestora de ordonatori secundari, respectiv terțiari de credite.

S-a arătat că, în conformitate cu art. 131 pct. l din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicata, activitatea instanțelor si a parchetelor, implicit a PCA Ploiești si PT Prahova, este finanțată de la bugetul de stat. Art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice prevede că Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum si ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. Ministerul Finanțelor Publice are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum si de proiectele de rectificare a acestor bugete.

Conform art. 14 alin. 2 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice „nici o cheltuiala nu poate fi înscrisa in buget si nici angajata si efectuata din acesta daca nu exista baza legala pentru respectiva cheltuiala”. Totodată, art. 29 alin. 3 din Legea nr. 500/ 2002 stabilește „cheltuielile prevăzute in capitole si articole au destinație precisa si limitata, astfel încât, angajarea cheltuielilor din bugetul de stat putându-se realiza numai in limita creditelor bugetare anuale aprobate”.

Cum M. P. si implicit PCA Ploiești si PT Prahova sunt instituții bugetare, fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat, fapt pentru care, prin admiterea acțiunii, s-ar stabili in sarcina instituțiilor pârâte o obligație imposibila.

Prin încheierea pronunțată la data de 07 decembrie 2011 a fost introdus în cauză Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de chemat în garanție.

La data de 13.02.2012, intervenientele I. G., I. S. V. si N. R., procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, cu domiciliul ales la P. de pe lângă Tribunalul Prahova, prin reprezentant –reclamanta R. C. pentru comunicarea tuturor actelor de procedura, in temeiul disp. art. 49 alin. 1 si 2 coroborat cu art. 50 alin. 1 si 2 Cod pr. civila, au formulat cerere de intervenție in interes propriu, in contradictoriu cu aceiași parați Statul Român reprezentat de M. Economiei și Finanțelor Publice, M. P., în calitate de ordonator principal de credite si P. de pe lângă Tribunalul Prahova, în calitate de ordonator terțiar de credite, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună acordarea premiului anual aferent anului 2010, cunoscut sub denumirea de „al 13-lea salariu", având în vedere că acest drept a fost prevăzut în legislația în vigoare pentru anul calendaristic anterior, fiind un drept câștigat.

In calitate de procurori in cadrul PT Prahova, asemenea reclamanților care au formulat cererea inițiala de chemare in judecata, au același interes, de a obține dreptul salariat precizat, solicitând, ca in temeiul dispozițiilor art. 52 alin. 1 Cod procedura civila, admiterea in principiu a cererii de intervenție, motivând pe fond, ca prin art. 18 din O.U.G. nr. 27/29.03.2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și alte categorii de personal din sistemul justiției se prevedea că „pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază la sfârșitul anului calendaristic de un premiu anual egal cu indemnizația de încadrare brută din ultima lună a anului pentru care se face premierea (...)"". Abrogat tehnic, acest articol și-a găsit pe mai departe ecou în dispozițiile art. 25 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, care prevedea: (1)Pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea. (2)Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate. (3)Premiul anual poate fi redus sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor. (4) Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul”.

Dispozițiile art. 25 din Legea nr. 330/2009 au fost, de asemenea, abrogate de art. 39 din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 877 din 28 decembrie 2010, ce a intrat în vigoare la data de 01 ianuarie 2011 (art. 46). De asemenea, prin art. 8 din Legea nr. 285/18.12.2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 878 din 28 decembrie 2010, in vigoare la data de 31.12.2010, s-a prevăzut, în mod expres, că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar.

Au apreciat intervenientele că dreptul de a beneficia de acest premiu este câștigat, atât timp cât prevederile legale erau în vigoare la data de 31.12.2010, doar plata sumelor bănești fiind amânată pentru luna ianuarie a anului următor celui pentru care se acordă premiul, orice prevedere contrară încălcând principiul neretroactivității legii, consacrat atât de art. 15 alin. 2 Constituție, cât și de art. 1 din Codul Civil. Potrivit acestui principiu, o lege devine obligatorie numai după promulgare și după aducerea ei la cunoștință, prin publicarea în Monitorul Oficial al României, aceasta rămânând în vigoare până intervine o altă lege, care o abrogă pe cea anterioară în mod explicit sau implicit.

D. consecință, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de . legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.

În determinarea câmpului de aplicare a legilor în timp, trebuie să se țină seama nu numai de prioritatea pe care o are legea nouă față de cea veche, ci și de siguranța raporturilor sociale, care impune să nu fie desființate sau modificate fără un motiv deosebit de ordine socială, drepturi care, în momentul intrării în vigoare a legii noi, erau deja concretizate în acte de voință sau în raporturi definitiv și valabil încheiate după legea existentă în momentul consfințirii lor.

Norma retroactivității, așa cum este înscrisă în Codul civil sau în Constituție, se referă la toate raporturile născute sub legea veche, care nu și-au epuizat toate efectele si strict tehnic, cum raportul juridic în discuție s-a ivit și desfășurat în totalitate în perioada în care Legea nr. 330/2009 era în vigoare, numai o sancțiune deosebit de gravă, cum este nulitatea, prin efectul său retroactiv, ar putea lipsi de efect un asemenea act, legea, pe perioada sa de activitate.

Or, în cazul intervenientelor, dreptul de a încasa premiul anual aferent anului era deja câștigat, Legile nr. 284/2010 și nr. 285/2010, ce au eliminat posibilitatea acordării sale, intrând în vigoare ulterior perioadei prevăzută pentru acordarea acestuia.

În drept, intervenienții și-au întemeiatcererea pe prevederile art. 25 din Legea nr. 330/2009, precum și pe art. 15 alin. 2 din Constituție.

Pentru termenul de judecată al procesului din data de 27.02.2012, la data de 14.02.2012, P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a formulat cerere de intervenție in interesul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, in calitate de ordonator terțiar, P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești fiind un ordonator secundar de credite.

S-a arătat ca sunt întrunite cerințele legale pentru admisibilitatea in principiu a cererii de intervenție, argumentând interesul in cauza atât prin atribuțiile legal instituite prin dispozițiile Legii nr. 304/2004, anume de ordonator secundar de credite, cu atribuții de control si coordonare a parchetelor din subordine, in speța al Parchetului de pe langa Tribunalul Prahova, astfel incat, in măsura in care paratul ar fi obligat la plata sumelor solicitate, acesta ar solicita PCA Ploiești acordarea acestora, solicitând admiterea in principiu a cererii.

S-a solicitat, de asemenea și respingerea acțiunii pentru aceleași considerente arătate de PT Prahova in întâmpinarea formulata si înaintata la termenul din 06.12.2011, întâmpinare formulata prin intermediul PCA Ploiești in calitate de apărător, conform dispozițiilor art. 67 din Ordinul Ministerului Justiției nr. 529 IC din 21 februarie 2007 privind Regulamentul de ordine interioara al parchetelor, precum si a Ordinului nr. 2037/24.09.2008 al Procurorului General al P.I.C.C.J. de înființare in cadrul P.C.A. Ploiești a Biroului Juridic, motive in fapt si in drept la care subscrie in totalitate.

D.G.F.P. Prahova, in numele Ministerului Finanțelor Publice-Agenția Naționala de Administrare Fiscală a formulat la data de 23.02.2012, întâmpinare la cererea de chemare in garanție a Ministerului Finanțelor Publice formulata de M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, solicitând respingerea acesteia ca neîntemeiata.

In fapt, s-a arătat că, prin cererea introductiva, reclamantele au solicitat instanței satisfacerea unor pretenții pecuniare, acțiunea constituindu-se . munca, in care parți nu pot fi, potrivit art. 282 din Codul Muncii, decât salariații, angajatorii, sindicatele si patronatul, precum si alte persoane juridice sau fizice ce au aceasta vocație in temeiul legilor speciale sau ale Codului de procedura civila.

In speța, Ministerul Finanțelor Publice este un terț ce nu are atribuții privind angajarea si salarizarea reclamantei, neavând nici un fel de raporturi de munca cu aceștia si, de asemenea, Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi ordonator principal de credite pentru alte instituții sau ministere, care la rândul lor sunt ordonatori principali de credite, așa cum este M. P. si nu repartizează sume de la buget acestora, acestea fiind alocate conform destinațiilor bugetare in conformitate cu legea bugetului de stat, astfel încât nu poate fi obligat Ministerul Finanțelor Publice sa facă efectiv o plata pentru salariații altor instituții. Ministerul Finanțelor Publice nu trebuie confundat cu Statul R. si cu bugetul de stat.

Statul R., a arătat pârâta D.G.F.P. Prahova, ce poate avea numeroși reprezentanți - instituții publice, nu poate fi confundat cu Ministerul Finanțelor Publice, pe de o parte, pentru ca sunt doua entități diferite care nu se suplinesc una pe cealaltă, ci au drepturi si obligați distincte, iar pe de alta parte, având in vedere ca nu exista in dreptul roman o reglementare care sa identifice Statul R. cu Ministerul Finanțelor Publice sau Ministerul Finanțelor Publice cu Statul R..

Faptul ca ordonatorul principal de credite nu a corectat indemnizațiile cuvenite reclamanților, nu poate conduce la obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata unor sume de bani aferente unor raporturi de munca.

Guvernul este cel răspunzător de realizarea prevederilor bugetare si repartizarea ordonatorilor principali de credite a sumelor de la bugetul de stat conform destinațiilor bugetare stabilite in conformitate cu legea bugetara anuala, astfel incat este neîntemeiata aprecierea ca Ministerul Finanțelor Publice trebuie sa fie parte in litigiu si sa fie obligat la alocarea fondurilor necesare pentru achitarea sumelor solicitate.

S-a învederat totodată, ca Înalta Curte de Casație si Justiție -Completul competent sa judece recursul in interesul legii, s-a pronunțat in dosarul nr. 12/2011 prin Decizia nr. 10/19.09.2011, în sensul ca a fost admis recursul in interesul legii stabilind ca: "in aplicarea dispozițiilor art. 60 din codul de procedură civilă raportat la art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare și art. 1 - 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice formulată de către instituțiile publice angajatoare sau ordonatorii de credite cu privire la drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar sau la ajutorul financiar prevăzut în favoarea cadrelor didactice titulare și/sau suplinitoare calificate din învățământul preuniversitar de Legea nr. 315/2006 privind stimularea achiziționării de cărți sau de programe educaționale pe suport electronic, necesare îmbunătățirii calității activității didactice, în învățământul preuniversitar, nu îndeplinește cerințele prevăzute de textul de lege”.

Având in vedere cele prezentate, s-a solicitat respingerea cererii de chemare in garanție ca neîntemeiata.

La termenul procesului din data de 04 iulie 2012, instanța a încuviințat în principiu cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientele I. G., I. S. V. si N. R. și, de asemenea, a încuviințat în principiu cererea de intervenție în interesul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova formulată de P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, dispunându-se introducerea, conceptarea și citarea în cauză a intervenientelor în interes propriu și a intervenientului în interesul unității de parchet.

Părțile au depus, în susținerea acțiunii și în apărare, practica judiciară.

Prin încheierea de ședință pronunțată la data de 28 septembrie 2012, instanța a respins, ca neîntemeiată, excepția de necompetență materială și teritorială a Tribunalului Prahova, excepția invocată prin întâmpinare de pârâta P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru considerentele expuse în încheierea pronunțată la acea dată ce nu vor mai fi reluate și a repus cauza pe rol în vederea continuării judecății.

Pe baza probelor administrate, Tribunalul Prahova a pronunțat sentința civilă nr.5272/15.11.2012 prin care a respins ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice în reprezentarea Statului Român, excepție invocată de Direcția G. a Finanțelor Publice Prahova în numele pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, prin întâmpinare.

S-a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei procedurii prealabile invocată prin întâmpinare de pârâtul P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

S-a admis acțiunea civilă având ca obiect „drepturi bănești” formulată de reclamanții A. C., S. E., G. D., D. G., D. G., G. G., C. C., R. C., R. D. P., A. O., A. E., I. O., S. A., toți si prin reprezentant – reclamanta R. C. pentru comunicarea tuturor actelor de procedura, intervenienții în interes propriu Iorguța G., I. S. V., N. R., în contradictoriu cu pârâții Statul R. prin M. Economiei și Finanțelor Publice, MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție și P. de pe lângă Tribunalul Prahova, chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, intervenient accesoriu P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

Prin aceeași sentință s-a admis cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții în interes propriu Iorguța G., I. S. V. și N. R..

S-a admis cererea de intervenție în interesul P. de pe lângă Tribunalul Prahova formulată de Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

Au fost obligați pârâții M. P. - Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești să plătească reclamanților și intervenienților în interes propriu drepturile salariale constând în premiul anual aferent anului 2010 cunoscut sub denumirea de „al 13 – lea salariu”.

S-a respins, ca nefondată, cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice formulată de M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pentru a pronunța această sentință, instanța fondului a reținut următoarele:

Excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice invocată de Direcția G. a Finanțelor Publice Prahova în numele pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, prin întâmpinare, a fost respinsă ca neîntemeiată.

S-a reținut că reclamanții nu au chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de pârât, ci Statul Român prin acest minister, iar excepția lipsei calității procesuale pasive nu poate fi invocată cu privire la reprezentantul uneia din părțile cererii, ci doar față de parte si prin urmare, instanța va respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice.

Excepția lipsei procedurii prealabile invocată prin întâmpinare de pârâtul P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a fost respinsă ca neîntemeiată. Au fost avute în vedere disp. art. 30 alin. 4 din Legea nr. 284/2004, potrivit căreia, persoana nemulțumită de modul in care i-au fost stabilite drepturile salariale, se poate adresa instanței competente, după îndeplinirea unei proceduri prealabile, stabilite la alin. 1 al aceluiași articol, respectiv la ordonatorul de credite, nu sunt aplicabile in cauza.

Dreptul salarial pretins de reclamanți nu a fost prevăzut printr-un ordin al ordonatorului de credite împotriva căruia cel nemulțumit de modul său de stabilire are deschisă calea contestației ce se soluționează de colegiul de conducere al parchetului de pe lângă curtea de apel în circumscripția căruia funcționează magistratul – reclamant, premiul anual cunoscut sub denumirea de „al 13-lea salariu” este acordat prin lege, în speță, Legile nr. 284/2010 și nr. 285/2010.

Reclamanții au solicitat concursul instanței pentru valorificarea unor drepturi bănești neacordate, învestind instanța cu un litigiu de muncă și nu au contestat vreo hotărâre a ordonatorului de credite privind modul de stabilire al drepturilor salariale.

Astfel, acțiunea vizează plata unui premiu anual, prevăzut de lege, pentru acordarea căruia nu este necesară emiterea unui ordin sau a unei decizii, nu este contestată modalitatea de salarizare, nefiind vorba de un litigiu de contencios administrativ, ci un litigiu de muncă prin care se solicită plata unor drepturi de natură salarială și ca atare, nu se impune parcurgerea unei proceduri prealabile. Acțiunea reclamanților nu se îndreaptă împotriva unui act emis de ordonatorul de credite și ca urmare, legiuitorul nu a prevăzut o procedură prealabilă necesară a fi parcursă anterior promovării acțiunii, iar legea generală – Codul muncii și legea specială invocată nu prevăd, de altfel, nici o dispoziție privind instituirea obligativității de a parcurge o procedură prealabilă referitoare la plata drepturilor salariale pretinse, în sarcina reclamanților.

Pe fond, tribunalul a constatat ca reclamanții si intervenientele au calitatea de procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova.

Potrivit art. 25 din Legea nr. 330/2009: (1) Pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea. (2) Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate. (3) Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor. (4) Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.

Potrivit art. 8 din Legea nr. 285/2010, intrată în vigoare la data de 1.01.2011 „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acorda începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acorda în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.”

În ceea ce privește argumentele reclamanților si intervenientelor referitoare la retroactivitatea legii, acestea pot fi valorificate doar pe calea unei excepții de neconstituționalitate.

Curtea Constituțională fiind unica autoritate de jurisdicție constituțională în România, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, instanța judecătorească nu este în drept să facă aprecieri asupra unor critici de neconstituționalitate, sub aspectul respectării principiului neretroactivității legii, formulate de părțile din litigiile deduse judecății.

Conform art. 20 din Constituția României: “ (1)Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Daca există neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.”

Chiar Curtea Constituțională prin decizia nr. 1344 din 09.12.2008 a reținut faptul că nu are atribuția de a rezolva conflictul unui act normativ intern cu legislația supranațională, aceasta revenind instanțelor judecătorești arătând: „de altfel instanțelor judecătorești le revine sarcina de aplicare directă a legislației comunitare atunci când legislația națională este în contradicție cu acesta”.

Aplicând cu prioritate reglementările internaționale privitoare la drepturile omului sau dreptul comunitar, instanțele de judecată nu depășesc limitele judecătorești și nu își arogă atribuții specifice celorlalte puteri în stat (legislativă și executivă), deoarece nu creează noi norme, ci le aplică pe cele internaționale existente în defavoarea celor interne, norme internaționale care, prin ratificare sau prin aderarea României la Uniunea Europeană au devenit parte a dreptului intern.

Conform art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.

Prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului fac parte integrantă din ordinea juridică internă a statelor semnatare, acest aspect implicând obligația "pentru judecătorul național de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenta față de orice alta prevedere contrara din legislația naționala”.

Majorările salariale pentru anul 2011 au o alta natura si regim de acordare, fiind creșteri salariale acordate in considerarea unei anumite categorii de personal salariat, iar prima anuală este un premiu acordat în considerarea unei anumite activități, desfășurată într-o anumită perioadă de activitate, în anumite condiții, doar pentru activitatea profesională satisfăcătoare desfășurată în anul 2010 și proporțional cu perioada în care a fost prestată aceasta.

Prin urmare, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cuprinde 3 norme distincte, strâns legate între ele. Prima normă, de ordin general, enunță principiul general al necesității respectării dreptului de proprietate: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale”.

A doua normă prevede posibilitatea privării unui titular, prin acțiunea organelor statului, de dreptul său de proprietate, privare supusă unor anumite condiții: „nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.

Cea de-a treia normă, cuprinsă în al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., recunoaște statelor contractante posibilitatea de a reglementa modul de folosință a bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate, în conformitate cu interesul general, astfel: „dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.

Dispozițiile art. 25 din Legea nr. 330/2009 au fost în vigoare pe întreaga perioadă a anului 2010, fiind abrogate prin Legea nr. 284/2010.

A constatat tribunalul că, în cauză, reclamanții și intervenienții in interes propriu invocă posibilitatea de a solicita plata unei sume de bani cu titlu de premiu anual cuvenit în considerarea muncii desfășurate în anul 2010.

Dreptul la acest premiu anual a fost pe deplin realizat la expirarea ultimei zile din anul 2010. Faptul că stingerea obligației corelative prin plată are loc la un moment ulterior, nu este de natură să aducă atingere existenței dreptului.

Cu privire la drepturile asupra veniturilor salariale, trebuie distins între dreptul unei persoane de a primi în viitor salariu într-un anumit cuantum, acesta nefiind recunoscut din perspectiva Convenției și dreptul de a primi salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată.

S-a constatat că pretențiile reclamanților și intervenienților se întemeiază pe acte normative interne care instituie obligații in sarcina Statului R., precum si pe reglementari internaționale ratificate de către acesta si anume pe Primul Protocol adițional la Convenția europeana a drepturilor omului, a cărei obligație de respectare ii revine, de asemenea, Statului R. ca parte semnatară.

Privarea acestora de dreptul salarial invocat încălca și art. 1 al Protocolului 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului. In aceasta privința Curtea EDO face o distincție intre dreptul angajatului de a continua sa primească in viitor un salariu . si dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioada in care munca a fost prestata.

Jurisprudența CEDO vine in sprijinul poziției reclamanților si intervenienților, întrucât pentru perioada anului 2010 supusă judecății, acțiunea este întemeiata pe o prevedere expresa si efectiva a legii interne, si anume art. 25 din Legea nr. 330/2009, aflata in vigoare in perioada menționata.

Astfel, în cauza Lelas c. Croației din 20.05.2010, Curtea a statuat încă o dată că nu este consacrat de Convenție dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al salariului, dar ceea ce s-a obținut, ce s-a câștigat, reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1. Prin urmare, fiind prevăzut într-un act normativ, dreptul reclamanților si intervenientele in interes propriu la sume de bani zilnice pentru munca efectuată este suficient de determinat pentru a fi considerat bun.

În cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19.04.2007, reclamanții susțineau că au dreptul la un supliment bănesc, care însă fusese abrogat. Curtea a statuat că pretenția poate fi considerată bun dacă este suficient de determinată și fundamentată legal în dreptul intern (de ex. când există o jurisprudență constantă care să recunoască acel drept). Curtea a reținut, de asemenea, că reclamanții nu aveau o speranță legitimă de a primi un spor la salariu individual din moment ce schimbându-se condițiile pentru acordarea lui, dreptul la acel spor a încetat.

În cauza Bahceyaka c/Turciei din 13.07.2006, Curtea a statuat că un venit viitor poate fi considerat „bun” numai dacă venitul a fost câștigat sau dacă există un titlu executoriu cu privire la acel venit.

De asemenea in Cauza Kchko c. Ucrainei din 8.11.2005 Curtea a statuat ca, „daca printr-o dispoziție legala in vigoare se stabilește plata unor sporuri si condițiile pentru aceasta au fost îndeplinite, autoritățile nu pot in mod deliberat, sa amâne plata lor, atâta vreme cat dispozițiile legale sunt in vigoare" (par. 23).

În cauză, dreptul la primirea premiului anual aferent anului 2010 a avut, până la data de 01.01.2011, o fundamentare în legislația internă, conform art. 25 din legea nr. 330/2009.

Reclamanții si intervenientele in interes propriu nu ar putea pretinde acordarea premiului după data de 01.01.2011, însă aceștia solicită acordarea sa pentru anul 2010, când era consacrat în legislația internă.

Acest drept s-a realizat în momentul epuizării ultimei zile a anului 2010, reclamanții si intervenientele devenind titularii dreptului asupra unui “bun”, în sensul Convenției constând în premiul anual.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin art. 8 din Legea nr. 285/2010, intrată în vigoare la data de 01.01.2011, s-a stabilit că „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acorda începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acorda în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.”

Dacă în cazul amânării, eșalonării sau compensării unor sume de bani, nu se poate reține o încălcare a dreptului de proprietate, având în vedere marja de apreciere a statului în această materie, se observă că, prin textul de lege sus-menționat, nu s-a stabilit o amânare sau eșalonare, utilizându-se sintagma „nu se mai acordă”.

De asemenea, nu se poate reține nici realizarea unei compensări a sumei de bani constând în premiul anual cu alte sume.

Prin art. 8 din Legea nr. 285/2010, intrată în vigoare la data de 01.01.2011, s-a prevăzut că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011, personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.

Legiuitorul intervine în raportul juridic obligațional referitor la plata premiului, stipulând că sumele nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011.

Premiul anual pe anul 2010 reprezintă o creanță certă, lichidă și exigibilă, pe care angajatul o are asupra angajatorului public și constituie un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, dar dispozițiile de lege criticate prevăd, în același timp, doar modalitatea prin care statul urmează să-și execute întru totul această obligație financiară, în forma arătată mai sus, fără a fi afectate în niciun fel cuantumul sau întinderea acestei creanțe.

Conform art. 1 din Legea nr. 285/2010 „majorările salariale” la care face referire art. 8 din același act normativ s-au acordat „ținându-se seama de gradul sau treapta profesionala, vechimea în munca, vechimea în funcție sau, după caz, în specialitate, dobândite în condițiile legii până la 31 decembrie 2010” (alin. 3 al art. 1), criterii care nu au legătură cu dreptul la premiul anual cuvenit fiecărui angajat la expirarea anului 2010, acesta depinzând de perioada lucrată și de modul de desfășurare a activității profesionale.

Premiul constituie o sumă unică, acordată o singură dată, în considerarea muncii desfășurate pentru perioada de 1 an, pe când salariul reprezintă o prestație bănească periodică, lunară, acordată pentru munca depusă.

Mai mult decât atât, premiul se acordă în raport cu perioada de timp lucrată în anul 2010, iar creșterea salarială s-a acordat de la 01.01.2011 tuturor angajaților, indiferent de perioada lucrată.

În consecință, prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 a avut loc privarea reclamanților de un bun, dreptul dobândit la premiul anual, prevăzut pe perioada anului 2010 de art. 25 din Legea nr. 330/2009, fără a se realiza vreo compensare cu alte sume.

Dacă ingerința este prevăzută de lege și urmărește un scop legitim, aceasta nu este însă proporțională cu scopul urmărit.

Respingerea acțiunii reclamanților si a cererii intervenientelor ar conduce la încălcarea dreptului fundamental al acestora la respectarea bunului acestora, drept consacrat printr-un act normativ cu forță juridică superioară și care este prioritar la aplicare, potrivit art. 20 din Constituția României.

Privarea acestora de dreptul invocat încălca art. 1 al Protocolului 1 din Convenita Europeana a Drepturilor Omului, întrucât dreptul de a primi venituri salariale, in care se include si dreptul la plata celui de al 13 -lea salariu, face obiectul de protecție al art. 1 din primul Protocol la CEDO, având o fundamentare in legislația interna.

Instanțele naționale sunt ținute de obligația de a aplica dispozițiile convenției și interpretările date de Curte noțiunilor acesteia. Efectul direct al hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului este aproape în unanimitate admis în sistemele interne.

Pentru activitatea prestata in anul 2010, reclamanții si intervenientele trebuie sa beneficieze de premiul anual pretins, prevăzut de legislația aflata in vigoare pe parcursul acestuia si îndeplinesc toate condițiile impuse de legiuitor pentru acordarea sa.

Dreptul are o baza clara si suficienta in dreptul intern, obligația corelativa de plata revenindu-le paraților. Posibilitatea înlăturării in fapt a unui act normativ, in ceea ce privește acordarea unor drepturi născute in perioada in care acesta isi producea efectele, fiind in vigoare, pentru motive de natura economica nu exista . drept si este contrara ordinii constituționale.

Astfel, art. 11 din Constituția României privind aplicabilitatea directa a normelor internaționale din materia drepturilor omului în ordinea juridica interna, prevede "statul roman se obliga sa îndeplinească întocmai si cu buna - credința obligațiile ce îi revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern"", art. 20 din Constituție ce consacra subsidiaritatea normelor internaționale relativ la drepturile omului față de reglementările naționale referitor la tratatele internaționale în materia drepturilor omului la care România este parte, prevăd, de asemenea, ca: "dispozițiile constituționale privind drepturile si libertățile cetățenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si celelalte tratele la care România este parte. Daca exista neconcordanta între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile."

S-au avut în vedere și dispozițiile constituționale prevăzute de art. 15 privind principiul neretroactivității legii, art. 41 privind munca și protecția socială a muncii, art. 44 privind dreptul la proprietate privată, art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi ori al unor libertăți.

S-a admis cererea de intervenție în interesul P. de pe lângă Tribunalul Prahova formulată de Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, având in vedere atribuțiile instituite prin dispozițiile Legii nr. 304/2004 pentru cele doua unități de parchet, P. de pe lângă Tribunalul Prahova fiind ordonator terțiar de credite, in timp ce P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești este ordonator secundar de credite, cererea de intervenție fiind întemeiata fata de atribuțiile de control si coordonare ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel pentru parchetul din subordine, în speță P. de pe lângă Tribunalul Prahova, cu privire la plata drepturilor salariale solicitate si acordate de instanța.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, s-a constatat că art. 19 din Legea nr. 500/2002 stabilește atribuțiile acestuia.

În jurisprudență s-a reținut în mod constant că „instituția chemării în garanție se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau despăgubire și revine, în principiu, tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros” și că obligația de garanție este condiționată de existența unei transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv.

Potrivit art. 16 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 500/2002 privind Finanțele Publice, bugetul de stat se aprobă prin lege, rectificarea urmând aceeași procedură, conform principiului simetriei actelor juridice, fiind evident faptul că M. Economiei și Finanțelor nu are atribuția de a adopta legi. Tot Legea nr. 500/2002 prevede, în art. 28, că M.F.P. are atribuții în elaborarea proiectului legii bugetului și a proiectului bugetului de stat pe baza propunerilor prezentate de ordonatorii principali de credite.

Atribuțiile ce revin ministerului în privința elaborării bugetului de stat sunt detaliate și în actele normative de organizare și funcționare a ministerului (H.G. nr. 34/2009). În consecință, M.F.P. are rolul de administrator al bugetului statului, iar, în baza legii bugetului de stat, repartizează sumele către ordonatorii principali de credite, astfel cum acestea sunt prevăzute în buget, dar, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul deciziei nr. 10/19.09.2011 pronunțată în cadrul soluționării unui recurs în interesul legii, nu are atribuția de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute în legea bugetului de stat și cu respectarea acesteia.

De altfel, prin O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii sunt reglementate modalitățile prin care instituțiile publice vor proceda la punerea în executare a titlurilor executorii. Ordonatorii principali de credite au obligația de diligență de a efectua demersurile legale în vederea asigurării în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare efectuării plății sumelor stabilite prin titluri executorii, iar Ministerul Finanțelor Publice are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de a elabora proiectele de rectificare a acestor bugete, rol care se realizează prin atribuțiile prevăzute de art. 19 lit. a), g), h) și i) din Legea nr. 500/2002, cu modificările și completările ulterioare, respectiv de art. 3 alin. (1) pct. 6 - 8, 11 și 13 din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009, cu modificările și completările ulterioare.

Dispozițiile art. 2 din O.G., astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 110/2007, prevăd expres că „dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată”. În consecință, cererea de chemare în garanție a M.F.P. se vădește a fi neîntemeiată în raport cu obiectul acțiunii și atribuțiile ce revin ministerului chemat în garanție, nefiind îndeplinite condițiile art. 60 Cod procedura civilă.

Cu privire la cererea de chemare în judecată formulată împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a observat că Statul nu participă în nume propriu în raporturile juridice civile. În cauză, nu se poate reține existența unei obligații la plata premiului anual în sarcina Statului, ca subiect juridic distinct.

Față de cele expuse, instanța a admis acțiunea formulată de reclamanții A. C., S. E., G. D., D. G., D. G., G. G., C. C., R. C., R. D. P., A. O., A. E., I. O., S. A., prin reprezentant – reclamanta R. C., în contradictoriu cu pârâții M. P. și P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, a admis, de asemenea, cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții în interes propriu Iorguța G., I. S. V. și N. R., prin același reprezentant, reclamanta R. C., în contradictoriu cu aceiași pârâții și va obliga pârâții M. P. - Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești să plătească reclamanților și intervenienților în interes propriu drepturile salariale constând în premiul anual aferent anului 2010 cunoscut sub denumirea de „al 13-lea salariu”.

A respins, ca nefondată, cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice formulată de M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Împotriva deciziei au declarat recurs în termen legal pârâții Direcția G. a Finanțelor Publice Prahova – în numele Ministerului Finanțelor Publice, MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, P. de pe lângă Tribunalul Prahova și, intervenientul în numele altei persoane P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

În recursul său pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice Prahova – în numele Ministerului Finanțelor Publice a susținut că hotărârea instanței de fond este nelegală sub aspectul soluționării excepției lipsei calității procesuale pasive a MFP ca reprezentant al Statului Român, excepție pe care a formulat-o în fața instanței de fond prin întâmpinare.

A susținut această recurentă că Ministerul Finanțelor Publice este terț ce nu are atribuții privind angajarea și salarizarea reclamanților cu care nu are niciun raport de muncă, că Statul Român nu poate fi confundat cu MFP pe de o parte, deoarece sunt două entități diferite cu drepturi și obligații distincte, iar pe de altă parte nu există nicio reglementare în dreptul român care să identifice statul cu Ministerul Finanțelor Publice.

Parchetul de pe lângă ICCJ, cel de pe lângă Tribunalul Prahova și de pe lângă Curtea de Apel Ploiești deși au formulat recursuri separate, interesele lor sunt aceleași și, în esență, au criticat hotărârea instanței de fond pentru aceleași considerente.

Acești recurenți susțin, în esență, că începând cu data de 01.01.2011 a intrat în vigoare Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, care are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, care în alin. 2 stabilește că începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute de prezenta lege, iar art. 39 din lege prevede, la lit. w) că la data intrării în vigoare a acestei legi, se abrogă Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

În raport de aceste aspecte, începând cu data de 01.01.2011 sunt aplicabile dispozițiile Legii-cadru nr. 330/2009.

Mai susțin că pentru anul 2011 a fost adoptată Legea nr. 285/2011 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, care la art. 8 prevede că: „Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi", art. 1 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în M.O. nr.878/28.12.2010 prevede că „(1) începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariile funcției de bază/indemnizațiile de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%", acest procent fiind așadar stabilit și prin luarea în considerare a premiul anual cuvenit personalului bugetar pentru anul 2010.

S-a solicitat de acești recurenți să se aibă în vedere poziția Curții Constituțională cu privirea la excepția de neconstituționalitate a art. 8 din Legea nr. 285/2010, care a stabilit că legea privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, în ansamblul său și, cu precădere, art. 1 din actul normativ este constituțională prin decizia nr. 1655/28.12.2010 a Curții Constituționale, publicată în M.O. al României, Partea I, nr.51/20.01.2011.

În continuare, recurenții susțin, cu privire la aplicarea dispozițiilor art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, că în momentul în care dreptul salarial este abrogat sau suspendat, Iar această operațiune se realizează prin lege, nu se mai poate reține în continuare existența unei posesii sau bun, în acest sens urmând a fi avută în vedere cauza Kechko versus Ucraina dar și hotărârea dată în cauza Vilho Eskeiinen și alții versus Finlanda prin care s-a statuat că: " .... nu există un drept protejat de Convenție de a continua să primești un salariu într-un anumit cuantum…, astfel rezultând că reclamanții nu aveau o speranță legitimă să primească un spor salarial după încorporare în condițiile în care, ca o consecință a schimbării postului către o municipalitate în afara Sonkajarvi (prin Ordin al Ministrului de Interne n.n.), dreptul la un spor salarial încetase."

Față de aceste decizii de speță, arată recurenții, se desprinde principiul potrivit căruia conturarea unei posesii sau bun în sensul convenției, în ceea ce privește drepturile salariale, are loc atunci când acesta are un fundament solid în dreptul intern, când dreptul este prevăzut în ordinea de drept a statului, în momentul în care dreptul salarial este abrogat sau suspendat, iar această operațiune se realizează prin lege, nu se mai poate reține în continuare existența unei posesii sau bun.

Concluzionând, recurenții solicită ca, înlăturându-se temeiul legal pentru plata premiului anual aferent anului 2010, să se constate în principal că această parte a salariului nu poate fi avută la acest moment în vedere sub aspectul incidenței prevederilor art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, raportat la actele și lucrările dosarului, precum și textele legale incidente, Curtea reține următoarele:

În ce privește recursul declarat de pârâta DGFP Prahova, Curtea constată că este întemeiat deoarece Ministerul Finanțelor Publice este într-adevăr un terț față de părțile din prezenta cauză, nu are atribuții nici în ce privește angajarea și nici în ce privește angajarea reclamanților, astfel că neexistând raporturi de muncă între MFP și reclamanți el nu poate fi ordonator principal de credite pentru alte instituții sau ministere care la rândul lor sunt ordonatori principali de credite, cum este de exemplu M. P. și nu repartizează sume de la buget acestora, ele fiind alocate conform destinațiilor bugetare și conform legii bugetului de stat.

În aceste condiții, MFP nu poate fi obligat să facă plăți pentru salariații altor instituții, împrejurări în care în mod greșit instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a MFP ca reprezentant al Statului Român, excepție invocată de DGFP Prahova în numele Ministerului Finanțelor Publice.

Pentru motivele arătate, recursul de față este fondat urmând ca în baza art.312 pct.23 Cod pr.civilă să fie admis și pe cale de consecință să se modifice în parte sentința, în sensul de a se admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin MFP și a se respinge acțiunea față de acest pârât ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, restul dispozițiilor sentinței urmând a fi menținute.

Referitor la recursurile formulate de P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, P. de pe lângă Tribunalul Prahova, MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, se constată următoarele:

Prin calea de atac promovată se critică soluția primei instanțe apreciindu-se că s-au interpretat în mod greșit dispozițiile art. 25 alin. l din Legea nr. 330/2009 raportat la art.8 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, care a intrat în vigoare la 1.01.2011 și potrivit căruia sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011(...).

Sub acest aspect, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 330/2009, „(1) Pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea; (2) Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate; (3) Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor; (4) Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul”.

Această prevedere legală a fost în vigoare pe întreaga perioadă a anului 2010, fiind abrogată prin art. 39 din Legea nr. 284/2010. Astfel, potrivit art. 8 din Legea nr. 285/2010, intrată în vigoare la data de 1.01.2011 „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.”

Conform art. 20 din Constituția României: “ (1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.”

Însăși Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1344 din 09.12.2008, a reținut faptul că nu are atribuția de a rezolva conflictul unui act normativ intern cu legislația supranațională, aceasta revenind instanțelor judecătorești. În acest sens s-a menționat că „instanțelor judecătorești le revine sarcina de aplicare directă a legislației comunitare atunci când legislația națională este în contradicție cu acesta”.

Aplicând cu prioritate reglementările internaționale privitoare la drepturile omului sau dreptul comunitar instanțele de judecată nu depășesc limitele judecătorești și nu își arogă atribuții specifice celorlalte puteri în stat (legislativă și executivă) deoarece nu creează noi norme ci le aplică pe cele internaționale existente în defavoarea celor interne, norme internaționale care, prin ratificare sau prin aderarea României la Uniunea Europeană au devenit parte a dreptului intern.

Fiind un drept de natură salarială, premiul anual intră sub sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, el constituind un „bun” în sensul acestui text, conform căruia „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.

În speță, împrejurarea că stingerea obligației angajatorului a avut loc la un moment ulterior perioadei pentru care dreptul s-a realizat prin trecerea timpului nu are, însă, nicio relevanță în ceea ce privește existența și consacrarea legislativă a dreptului la premiu, acest drept fiind pe deplin realizat și efectiv prin expirarea ultimei zile a anului 2010, respectiv data de 31 decembrie 2010, dat fiind faptul că dispozițiile art. 25 din Legea nr. 330/2009 au fost în vigoare pe întreaga perioadă a anului 2010, fiind abrogate prin Legea nr. 284/2010.

În cauza de față, reclamanții invocă posibilitatea de a solicita plata unei sume de bani cu titlu de premiu anual cuvenit în considerarea muncii desfășurate în anul 2010. Din această perspectivă, dreptul la acest premiu anual a fost pe deplin realizat la expirarea ultimei zile din anul 2010. Faptul că stingerea obligației corelative prin plată are loc la un moment ulterior nu este de natură să aducă atingere existenței dreptului.

Raportat la dreptul unei persoane de a primi salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată este aplicabil art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO, concluzie ce se desprinde din analizarea jurisprudenței CEDO în privința drepturilor asupra veniturilor salariale cum ar fi cauza Lelas c. Croației din 20.05.2010, cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19.04.2007 sau cauza Bahceyaka c. Turciei din 13.07.2006.

În cauza de față, dreptul la primirea premiului anual aferent anului 2010 a avut, până la data de 01.01.2011, o fundamentare în legislația internă, conform art. 25 din legea nr. 330/2009.

Reclamanții nu ar putea pretinde acordarea premiului după data de 01.01.2011, însă aceștia solicită acordarea sa pentru anul 2010, când era consacrat în legislația internă. Acest drept s-a realizat în momentul epuizării ultimei zile a anului 2010 (31 decembrie 2010), ele devenind titularii dreptului asupra unui „bun” în sensul Convenției constând în premiul anual.

Prin art. 8 din Legea nr. 285/2010, cu aplicabilitate de la data de 01.01.2011, s-a stabilit că „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.”

Dacă în cazul amânării, eșalonării sau compensării unor sume de bani, nu se poate reține o încălcare a dreptului de proprietate, având în vedere marja de apreciere a statului în această materie, se observă că, prin textul de lege sus-menționat, nu s-a stabilit o amânare sau eșalonare, utilizându-se sintagma “nu se mai acordă”.

De asemenea, nu se poate reține nici realizarea unei compensări a sumei de bani constând în premiul anual cu alte sume, întrucât, deși prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 s-a prevăzut că aceste sume urmează a fi „avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi”, în fapt, nu a avut loc o compensare.

Conform art. 1 din legea nr. 285/2010 „majorările salariale” la care face referire art. 8 din același act normativ s-au acordat „ținându-se seama de gradul sau treapta profesională, vechimea în muncă, vechimea în funcție sau, după caz, în specialitate, dobândite în condițiile legii până la 31 decembrie 2010” (alin. 3), criterii care nu au legătură cu dreptul la premiul anual cuvenit fiecărui angajat la expirarea anului 2010, acesta depinzând de perioada lucrată și de modul de desfășurare a activității profesionale.

De altfel, în textul art. 8 nu se menționează noțiunea de “compensare”. Premiul constituie o sumă unică, acordată o singură dată, în considerarea muncii desfășurate pentru perioada de 1 an, pe când salariul reprezintă o prestație bănească periodică, lunară, acordată pentru munca depusă.

Mai mult decât atât, premiul se acordă în raport cu perioada de timp lucrată în anul 2010, iar creșterea salarială s-a acordat de la 01.01.2011 tuturor angajaților, indiferent de perioada lucrată.

În consecință, prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 a avut loc privarea reclamantelor de un bun, dreptul dobândit la premiul anual, prevăzut pe perioada anului 2010 de art. 25 din Legea nr. 330/2009, fără a se realiza vreo compensare cu alte sume.

Dacă ingerința este prevăzută de lege și urmărește un scop legitim, aceasta nu este însă proporțională cu scopul urmărit, astfel încât în mod corect a constatat instanța de fond că respingerea acțiunii reclamantelor ar conduce la încălcarea dreptului fundamental al acestora la respectarea bunului acestora, drept consacrat printr-un act normativ cu forță juridică superioară și care trebuie aplicat cu prioritate potrivit art. 20 din Constituția României.

Față de argumentele expuse anterior, Curtea apreciază ca fiind nefondate criticile formulate de P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, P. de pe lângă Tribunalul Prahova, MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, motiv pentru care în baza art. 312 alin.1 Cod pr. civilă va respinge recursurile declarate ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile declarate de P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, cu sediul în municipiul Ploiești, ., județul Prahova, P. de pe lângă Tribunalul Prahova, cu sediul în municipiul Ploiești, ., județul Prahova și MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, cu sediul în municipiul București, .-4 sector 5, împotriva sentinței civile nr. 5272 din 15 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamanții S. E., G. D., D. G., D. G., G. G., C. C., R. C., R. D. P., A. O., A. E., I. O., S. A., I. G., I. S.-V., N. M.-R. (actualmente E.), A. C., toți cu domiciliul ales la P. de pe lângă Tribunalul Prahova, cu sediul în municipiul Ploiești, ., județul Prahova și prin reprezentant – reclamanta R. C., pentru comunicarea tuturor actelor de procedură, cu pârâtul Direcția G. a Finanțelor Publice Prahova – în numele Ministerului Finanțelor Publice, cu sediul în municipiul Ploiești, ..22, jud.Prahova.

Admite recursul declarat de Ministerului Finanțelor Publice prin Direcția G. a Finanțelor Publice Prahova, cu sediul în municipiul Ploiești, ..22, jud.Prahova, împotriva aceleiași sentințe.

Modifică în parte sentința în sensul că admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Respinge acțiunea față de acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Menține restul dispozițiilor sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi 8 octombrie 2013.

Președinte, Judecători,

C. Ș. V. S. E. M.

Grefier,

V. M.

red. E.M./tehnored. FA

2 ex./ 2013-10-11

d.f._ Tribunalul Prahova

j.f. D. L.-C.

Operator de date cu caracter

personal Nr.notificare 3120

← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr....		Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1792/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 893/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 3511/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 2359/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 3394/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI Acţiune în răspundere patrimonială. Decizia nr. 952/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI