Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1748/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1748/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 12-06-2013 în dosarul nr. 606/114/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-SECȚIA I CIVILĂ-
Dosar nr._
DECIZIA NR. 1748
Ședința publică din data de 12 iunie 2013
Președinte - V. G.
Judecători - C. M. M. - A. P.
Grefier - J. Părcălăbescu
Pe rol fiind judecarea recursului formulat de pârâta C. C. SA SUCURSALA CENTRUL REGIONAL DE EXPLOATARE ÎNTREȚINERE ȘI REPARAȚII CF G., cu sediul în G., ., J. G. împotriva sentinței civile nr.301 pronunțată la 26 februarie 2013 de Tribunalul B., în contradictoriu cu reclamanta D. M., domiciliată în B., ., . domiciliul procesual ales la Cabinetul Individual de Avocatură „N. L.”, cu sediul în G., ., ., J. G..
Recurs scutit de taxă de timbru.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit recurenta-pârâtă C. SA-Sucursala Centrul Regional de Exploatare Întreținere și Reparații CF G. și intimata-reclamantă D. M..
Procedură îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, învederându-se instanței că recurenta a solicitat judecata cauzei în lipsă, iar intimata-reclamantă D. M. depus la dosar, prin Serviciul Registratură, concluzii scrise.
Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și având în vedere că recurenta a solicitat judecata cauzei în lipsă, potrivit art. 242 alin. 2 C.pr.civilă, consideră cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
CURTEA :
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului B. sub nr._ reclamanta D. M. a chemat în judecată pe pârâta C. "C." SA- Sucursala centrul regional de exploatare întreținere și reparații CF G., solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să fie obligată pârâta la plata unei sume compensatorii în valoare de minim 6 salarii brute negociate, actualizate cu indicele de inflație de la data scadentă până la data plății efective.
În motivarea cererii, reclamanta a relatat că a avut calitatea de salariat al pârâtei până la data de 03.05.2010 când contractul de muncă i-a încetat conform art.55 lit.c și art.65 al.1 Codul Muncii, ca urmare a concedierii colective.
A mai precizat reclamanta că la data încetării contractului pârâta avea obligația să achite atât drepturile salariale curente, cât și cele prevăzute în CCM la nivel de ramură valabil pe anii 2008-2010, respectiv 6 salarii brute negociate pe care societatea i le-a onorat.
Reclamanta a mai relatat că prin clauza înscrisă în art.80 al.1 și 2 din CCM la nivel de ramură, părțile au convenit ca la desfacerea contractului individual din inițiativa angajatorului, salariatul să primească pe lângă celelalte drepturi curente la zi și plăți compensatorii în valoare de 6 salarii brute negociate atunci când aceasta a intervenit ca urmare a reorganizării, dispoziții ce sunt obligatorii pentru pârâtă conform art.3 al.1, 113 al.1, 114, 115 și 119 al.1 din contract, întrucât pârâta face parte din rândul societăților de transporturi.
A mai invocat reclamanta că pârâta este indicată în anexa 5, poz.3 în CCM la nivel de ramură, iar în conformitate cu art.11 al.1 lit.c și art.13 din Lg.130/1996 acesta îi este aplicabil chiar dacă a participat sau nu în mod direct sau indirect la negocierea sa.
Susține reclamanta că drepturile solicitate își au izvorul în contractul colectiv care își produce efectele față de toți salariații conform art.969 – 970 Cod civil, art.241 al.1 Codul Muncii și art.11 al.1 din Lg.130/1996 având putere de lege pentru părțile contractante.
Întrucât pârâta nu a făcut dovada că ar fi exclus de la beneficiul drepturile pretinse, reclamanta a solicitat admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
În drept, au fost invocate prev.art.42 al.2 lit.c, 236, 241, 243, 269, 283 al.1 lit.c Codul Muncii; art.11,13,30 din Lg.130/1996, art.3, 80, 113 din CCMNRT pe anii 2008-2010, art.969-970, 1084, 1086 și 1088 Cod Civil.
În termen legal, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, invocând inaplicabilitatea prevederilor CCM la nivel de ramură, pentru societate și, totodată, excepția dreptului material la acțiune, prev. de art.268 al.1 lit.e Codul muncii.
În sprijinul excepției, pârâta a relatat că aceste drepturi bănești nu pot considerate elemente componente ale salariului cum este definit la art. 155 Codul muncii și art. 154 al.1 din același cod, neavând natura juridică de drepturi salariale, acestea fiind reglementate în titlul V al Codului muncii, intitulat „Sănătatea și securitatea în muncă”.
A mai invocat pârâta că drepturile stipulate cu alt titlu decât cel de salariu, chiar dacă sunt prevăzute sub formă bănească nu fac parte din categoria drepturilor salariale, nefiind prevăzute în titlul intitulat „salarizarea”, motiv pentru care termenul de prescripție pentru solicitarea acestora este cel de 6 luni, prev. de art. 268 al.1 lit.e Codul muncii, care s-a împlinit în luna noiembrie 2010.
Pe fondul cauzei, pârâta a invocat că nu i se aplică aceste prevederile din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, întrucât societatea nu este operator de transport feroviar și nu efectuează astfel de activități, iar potrivit art.11 al.1 lit.c din Legea nr.130/1996 clauzele contractelor colective de muncă produc efecte doar pentru salariații încadrați în unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat.
A mai relatat pârâta că societatea nu poate avea ca obiect de activitate operațiuni de transport, iar asigurarea infrastructurii pentru desfășurarea transportului pe calea ferată este irelevantă, astfel încât prev.art.3 al.1 din CCM la nivel de ramură nu sunt aplicabile.
Pârâta a mai precizat că CCM la nivel de unitate este contractul colectiv aplicabil, reprezentând legea părților contractante și în condițiile în care în acest contract pe anii 2009-2010 nu s-a prevăzut plata unor salarii compensatorii pentru persoanele disponibilizate, demonstrează că solicitările reclamantei sunt nefondate.
S-a mai relatat prin întâmpinare că CCM la nivel de unitate pe anii 2009-2010 a fost încheiat cu respectarea contractului la nivel superior, respectiv de grup de unități feroviare pe anii 2006/2008 a cărui valabilitate a fost prelungită prin act adițional până în anul 2010.
Pârâta a invocat pentru inaplicabilitatea CCM la nivel de ramură, dispozițiile art. 8 al.3 și 22 al.1 din HG 581/1998 și a susținut că este o societate comercială pe acțiuni cu capital integral vărsat de Statul Român care își stabilește bugetul de venituri și cheltuieli aprobat de guvern la propunerea Ministerului Transporturilor, iar pe anul 2010 acest buget nu a permis constituirea fondului necesar pentru acordarea unor salarii compensatorii.
A mai relatat pârâta că drepturile de care beneficiază persoanele concediate sunt prevăzute de art.7 din OG 9/2010 conform cărora persoanele concediate beneficiază de o sumă egală cu de două ori salariul mediu net pe economie din luna ianuarie a anului în care s-a efectuat concedierea, fiind achitate persoanelor concediate această sumă.
Pârâta a mai precizat că potrivit art. 24 al.1,2,3,4, raportat la art.8 al.2 și 3 din Legea 130/1996, clauzele CCM încheiate la nivel inferior care conțin drepturi la un nivel inferior celor încheiate la nivel superior sunt lovite de nulitate, iar nulitatea urmează a fi constată de instanța competentă la cererea părții interesate, or, în cauză, instanța nu a fost investită cu o astfel de cerere de constatare a nulității CCM la nivel de unitate și chiar dacă s-ar recalifica cererea reclamanților în acest sens, ea este tardiv introdusă prin raportare la art. 268 al.1 pct.d Codul muncii, motivat de faptul că atât CCM la nivel de unitate, cât și cel la nivel de grup de unități au expirat la data de 31.12.2010, iar cererea reclamantului a fost introdusă în luna septembrie 2012, după expirarea acestora.
După administrarea probatoriilor, prin sentința civilă nr. 301 pronunțată la 26 februarie 2013, Tribunalul B. a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă, în conformitate cu art. 268 al.1 lit.e Codul Muncii și a admis, parte, acțiunea formulată de reclamanta D. M., în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a compensației în valoare de 6 salarii de bază brute, negociate, actualizată în raport cu rata inflației la data plății efective; s-a respins, nedovedit,capătul de cerere privind cheltuielile de judecată.
Față de excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța a reținut că pârâta a invocat, în sprijinul acesteia, prevederile art. 268 lit. e) Codul muncii, deși se apreciază că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 268 lit.c) Codul muncii.
Comparând cele două texte, rezultă că art. 268 alin.1 lit.e) Codul Muncii, care stabilește termenul de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune în cazul neexecutării CCM, ori a unor clauze ale acestuia, are caracterul unei norme generale față de cel de la lit.c), în care termenul de 3 ani se referă la plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator, care au caracter de normă specială, ce derogă de la dreptul comun.
Explicația faptului că pentru situațiile de la art. 268 lit.e) legiuitorul a prevăzut un termen atât de scurt, de numai 6 luni, constă în faptul că acest termen a fost corelat cu principiul anuității care guvernează CCMU. Întrucât CCMU reglementează raporturile de muncă sub toate aspectele, iar salarizarea constituie numai un capitol din acesta și, în acest context, trebuie văzut și raportul dintre literele c) și e) ale art. 268 Codul muncii.
Instanța a apreciat ca neîntemeiată excepția invocată, având în vedere și prevederile art.11 Codul muncii, potrivit căruia contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă. Aceste dispoziții situează contractul individual de muncă în raport de CCM în aceeași poziție ca și acesta față de lege.
Prin urmare, conchide instanța, clauzele CCM la nivel de unitate, care au un caracter concret, devin parte a contractului individual, astfel că termenul de prescripție aplicabil cererii reclamantului, cuprins în contractul colectiv dar neinclus și în cel individual, este cel de 3 ani prevăzut de art. 268 alin.1 lit.c) Codul muncii, când obiectul conflictului îl constituie plata unor drepturi salariale neachitate, text ce trebuie interpretat în coroborare cu art. 166 alin.1 Codul muncii.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanta a fost salariata pârâtei până în data de 03.05.2010, când prin decizia nr.700/45 din 1.04.2010 s-a dispus încetarea contractului individual de muncă, iar prin cererea formulată a invocat, în esență, compensația înscrisă în CCM superior neachitată de către societate.
S-a mai arătat că pârâta a apreciat, prin întâmpinarea formulată, că aplicabile sunt CCM încheiat la nivel de unitate și, în consecință, solicitările formulate nu au fundament.
Sub acest aspect, instanța are în vedere prevederile art. 238 Codul muncii în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă, potrivit cărora: „(1) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.(2) Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.(3) La încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal”.
Pe de altă parte, art. 37 din Codul muncii, consacră principiul negocierii individuale și colective a contractelor de muncă, iar în cuprinsul art. 38 din același Cod sunt indicate, într-o modalitate imperativă, limitele minimale ale acestei negocieri și sancțiunea renunțării la unele drepturi stabilite de lege în favoarea salariatului.
În același sens, potrivit art. 8 din Legea nr. 130/1996 republicată (în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă analizate în cauză) contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar la încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.
În art. 24 alin.1 din Legea nr. 130/1996, republicată, se statuează că „clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate”.
S-a mai arătat că toate normele legale anterior menționate consacră caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă, caracter garantat constituțional și prin art. 41 alin.5 din Constituția României conform căruia: „Dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate”.
Ca atare, orice contract colectiv de muncă se încheie nu numai în considerarea legii, dar și în considerarea clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel superior, iar în cazul în care, din diferite motive, părțile au încheiat contracte colective prin care au negociat, în favoarea angajatului, drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele încheiate la nivel superior, clauzele celor dintâi sunt lovite de nulitate, în condițiile art.24 alin.1 din Legea nr.130/1996, în vigoare la datele analizate în prezenta cauză.
Astfel, contractele colective de muncă se constituiau într-un sistem ierarhic, în vârful căruia se afla contractul colectiv de muncă la nivel național, iar la baza lui, contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate.
Având caracter obligatoriu, rezultă că drepturile salariaților sunt cele stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, în cauză la nivel de ramură, în cazul în care la nivel de unitate au fost stabilite drepturi la un nivel inferior, iar salariații nu pot renunța la cele care, în temeiul legii, au fost statuate prin negocierile colective.
De altfel, și în jurisprudența Curții Constituționale s-a statuat obligativitatea respectării, în negocierile colective, a drepturilor minimale consacrate în favoarea salariaților prin dispozițiile legii și prin contractele colective încheiate la nivel superior.
S-a consacrat, prin Deciziile Curții Constituționale nr.380/2004, nr.294/2007, definitive și general obligatorii: „Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale.”
Atât timp cât prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior (în cauză, la nivel de ramură) s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaților, aceștia nu pot renunța la ele, negocierea clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, în cauză, la nivel de unitate, fiind posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Față de considerentele evocate, instanța a apreciat ca fondată acțiunea privind plata compensației în valoare de 6 salarii de bază brute negociate, reținând că potrivit art. 80 alin. 1 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010, încheiat la 19.12.2007 și înregistrat la MMFES sub nr._, părțile au convenit ca la desfacerea contractului individual de muncă, din inițiativa angajatorului, salariații să primească pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestată, și o plată compensatorie în valoare de minim 6 salarii de bază brute negociate, la alin. 2 lit. a) din același articol stabilindu-se că prevederile alin. 1 se aplică atunci când desfacerea contractului de muncă a intervenit pentru că unitatea își reduce personalul prin desființarea unor posturi de natura celui ocupat de cel concediat, ca urmare a reorganizării.
S-a constatat de instanță că aceste dispoziții își găsesc aplicare în cauză atât timp cât reclamanta a fost concediată din inițiativa angajatorului, ca urmare a restructurării și reorganizării societății cu consecința desființării postului ocupat de aceștia .
În cauză, din înscrisurile depuse la dosar și din mențiunile din carnetul de muncă, tribunalul a reținut că reclamanta, în urma concedierii colective, nu a beneficiat și încasat nicio compensație la concediere, iar susținerea pârâtei în sensul achitării acesteia în baza OG 9/2000 nu au fost dovedite.
În același sens, instanța a observat și că potrivit art. 67 din Codul muncii, salariații concediați din motive care nu țin de persoana lor pot beneficia de compensații prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă aplicabil, context în care a obligat pârâta la plata către reclamantă a compensației în valoare de 6 salarii de bază brute negociate, prevăzute de art. 80 CCM la nivel de ramură transport.
Susținerea pârâtei, în sensul că reclamanta nu este îndreptățită la plata salariilor compensatorii pe motiv că nu sunt prevăzute în CCM la nivel de unitate, au fost considerate ca fiind fără fundament, în condițiile în care în CCM la nivel de ramură, anexa nr.5, la poziția 3, figurează societatea pârâtă ca membră semnatară a acestui contract și, implicit, drepturile prevăzute în cuprinsul acestuia sunt aplicabile reclamantei.
În conformitate cu art.166 al.4 Codul muncii, tribunalul a dispus ca sumele de bani datorate de pârâte reclamantei să fie reactualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Împotriva sentinței sus-menționate a declarat recurs pârâta CNCF C. S.A. Sucursala Centrul Regional de Exploatare Întreținere și Reparații CF G., care a invocat nelegalitățile prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C.pr.civilă.
Printr-un prim motiv de recurs, pârâta susține că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile art.268 alin.l lit.e din Codul muncii, atunci când a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Apreciază recurenta că drepturile bănești solicitate de reclamantă nu pot fi considerate elemente componente ale salariului, astfel cum acesta este definit la art.155 din Codul muncii, respectiv nu constituie salariul de baza, indemnizație, spor sau adaos, și ca atare, nu sunt drepturi salariale.
Astfel, așa cum rezulta din art. 154 alin. 1 din Codul muncii, salariul este contraprestația muncii depusa de salariat în baza contractului individual de munca iar, din art.155 din Codul muncii, reiese ca, elementele salariului sunt: salariul de baza, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri. Prin urmare, sintagma „drepturi salariale" se refera la acele sume de bani ce au natura juridica de salariu de baza, indemnizație, spor sau adaos, prevăzute în art.155 din Codul muncii și situate de către legiuitor în Tilul IV al codului muncii denumit „Salarizarea”.
Susține recurenta că, deși Codul muncii prevede acordarea către salariat și a altor drepturi, fie bănești, fie de altă natură, acestea nu fac parte din salariu, neavând astfel natura juridică de drepturi salariale, ele fiind de altfel reglementate în Tilul V al Codului muncii, intitulat „Sănătatea și Securitatea în munca".
De altfel, și art.236 din Codul muncii când reglementează obiectul contractelor colective de munca, prevede ca, prin astfel de contracte se pot stabili și clauze privind condițiile de munca, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de munca.
Ca atare, apreciază recurenta, legiuitorul face în mod expres diferențierea intre conceptul de salarizare și/sau salariu și alte drepturi ce decurg din raportul de munca, ceea ce înseamnă ca se permite acordarea unor drepturi bănești cu altă natură juridică decât aceea de salariu.
Mai mult, drepturile stipulate cu alt titlu decât cel de salariu, chiar dacă sunt prevăzute sub forma băneasca, nu fac parte din categoria drepturilor salariale, cu atât mai mult cu cât, ele nu sunt prevăzute în titlul intitulat „Salarizarea", ci în titlul referitor la Sănătatea și securitatea în muncă.
Prin urmare, arată recurenta, stabilind că drepturile revendicate de către reclamanți nu sunt drepturi de natură salarială și nici nu sunt prevăzute într-un contract colectiv de munca, termenul de prescripție pentru solicitarea acestora era de 6 luni, conform art.283 alin.l lit.e din Codul muncii, astfel că, în cauză, având în vedere că dreptul material la acțiune s-a născut în luna mai 2010, termenul de prescripție s-a împlinit în luna noiembrie 2010.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, se susține că instanța a interpretat și aplicat greșit prevederile art.268 alin.l lit. d din Codul muncii, coroborat cu art. 73 lit. b din Legea nr.168/1999.
Astfel, susține recurenta, instanța de fond în mod greșit a interpretat că, potrivit art.11 alin.l lit.c din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă, act normativ abrogat de Legea nr.62/2011 dar aplicabil în cauză potrivit principiului tempus regit actum clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat Contractul colectiv de muncă, iar potrivit art.8 din același act normativ, Contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care sa stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior.
În opinia recurentei, instanța de fond în mod greșit a aplicat prevederile legale sus-menționate, fără a le raporta la dispozițiile art.268 alin.l lit.d din codul muncii și art. 73 lit. b din Legea nr.168/1999.
Susține recurenta că în mod greșit instanța de fond a aplicat direct prevederile Contractului colectiv de muncă la Nivel de R. Transporturi, în condițiile în care reclamantul nu a solicitat să se constate nulitatea clauzelor contractului de muncă la nivel inferior în perioada de valabilitate a acestuia, fapt care echivalează practic cu o eludare a dispozițiilor legale referitoare la prescripție cuprinse în codul muncii, precum și de prevederile art.229 alin.4 din Codul muncii, potrivit cărora contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților.
Mai mult, arată recurenta, atât timp cât Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate nu prevedea plata de salarii compensatorii, în mod greșit societatea a fost obligată să aplice în mod direct dispozițiile din Contractul Colectiv de Munca la Nivel de Ramura Transporturi, care prevedeau acordarea celor sase salarii compensatorii.
Totodată, consideră recurenta, în condițiile în care, în speță, sunt aplicabile și prevederile O.G. nr.9/2010, sunt inaplicabile prevederile art.80 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de Ramura Transporturi, deoarece sunt contrare dispozițiilor unui act normativ în vigoare.
Prin cel de-al treilea motiv de recurs, se susține că instanța a aplicat greșit prevederile art.11 alin.1 lit.c și art.7 alin. 2 din Legea nr.130/1996.
Învederează recurenta că instanța de fond în mod greșit a reținut că societății i se aplică prevederile Contractului Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi, fără să observe că societatea nu este operator de transport feroviar, nu efectuează activități de transport feroviar, așa cum prevăd cu claritate dispozițiile art.8 din H.G. nr.581/1998.
Apreciază recurenta că instanța de fond nu a avut în vedere prevederile art. 11 alin.l lit.c din legea nr.130/1996 conform cărora, clauzele contractelor colective de munca produc efecte doar pentru salariații încadrați în toate unitățile din ramură de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.
În acest context și în condițiile în care societatea nu poate avea ca obiect de activitate operațiuni de transport, recurenta apreciază că C.C.M. la Nivel de R. Transporturi nu îi este aplicabil, chiar dacă este menționată de semnatarii acestui contract ca fiind unitate la nivelul căreia contractul colectiv se aplica.
Consideră recurenta că, în cauză, este în situația legală în care prevederile art.3 alin.l din C.C.M. la nivel de Ramura Transporturi, prin care părțile au stipulat ca acest contract s-ar aplica și salariaților din unitățile cu activități conexe celei de transport, nu produce nicio consecința juridică atât timp cât o astfel de prevedere excede în mod clar limitelor libertății contractuale stabilite potrivit art. 8 și art.11 alin.l lit.c din Legea nr.130/1996.
Potrivit art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996, numai contractele colective de munca încheiat cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților, ori, în speță s-a procedat la extinderea efectelor contractului și la salariații unităților conexe cu cele din transporturi, fapt nepermis de Legea nr.130/1996, astfel că acest contract colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi nu poate constitui legea părților.
Prin cel de-al patrulea motiv de recurs, se susține că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1270 Cod civil.
Învederează recurenta că în Contract colectiv de munca valabil încheiate la nivel de unitate pe anii 2009/2010 nu s-a prevăzut plata unor salarii compensatorii pentru persoanele disponibilizate ca urmare a aplicării unui program de reorganizare și restructurare.
Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate aplicabil pentru anii 2009-2010 a fost încheiat cu respectarea contractului de muncă încheiat la nivel superior, respectiv Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități Feroviare pe 2006/2008, a cărui valabilitate a fost prelungită prin act adițional până în anul 2010, astfel încât prevederile din Contractul colectiv de muncă la Nivel de R. Transporturi nu sunt aplicabile în speță, fiind incidente cele la nivel de unitate și grup de unități feroviare.
Potrivit art.22 alin. l din H.G. nr.581/1998, societatea își stabilește bugetul de venituri și cheltuieli care se aproba de Guvern la propunerea Ministerului Transporturilor cu avizul Ministerului Muncii și Protecției Sociale și al Ministerului de Finanțe. Alocațiile pentru cheltuielile de personal, aprobate pe ordonatori principali de credite și în cadrul acestora, pe capitole, nu pot fi virate și utilizate la alte articole de cheltuieli.
Susține recurenta că, urmare aplicării unui program de reorganizare și restructurare, bugetul de venituri și cheltuieli al societății aprobat pentru anul 2010 nu a permis constituirea fondului necesar pentru acordarea unor salarii compensatorii pentru persoanele disponibilizate. Mai mult, pentru aceleași motive, nici în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități feroviare nu s-a prevăzut plata unor salarii compensatorii pentru persoanele disponibilizate.
În acest context, apreciază recurenta, nu se poate aplica o clauză existentă în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, ci prevederile OG nr. 9/2010 privind măsuri pentru diminuarea consecințelor restructurării și reorganizării unor societăți naționale, companii naționale și societăți comerciale cu capital majoritar de stat din domeniul feroviar, în vigoare la data concedierii reclamantului.
Prin cel de-al cincilea motiv de recurs se susține că instanța a interpretat și aplicat greșit prevederile O.G. nr.9/2000.
Menționează recurenta că drepturile de care beneficiază persoanele concediate ca urmare a restructurării și reorganizării unor companii naționale, astfel cum este și C.N.C.F. C. S.A., sunt prevăzute de O.G. nr. 9/2010 privind măsuri pentru diminuarea consecințelor restructurării și reorganizării unor societăți naționale, companii naționale și societăți comerciale cu capital majoritar de stat din domeniul feroviar, în vigoare la data concedierii reclamanților.
Potrivit dispozițiilor art. 7 din O.G. nr.9/2010 „Persoanele concediate în condițiile prezentei ordonanțe beneficiază de următoarele drepturi: a)la data încetării contractului individual de muncă, ca urmare a concedierii colective, de o sumă egala cu de două ori salariul mediu net pe economie din luna ianuarie a anului în care s-a efectuat concedierea, comunicat de Institutul Național de S.; b) indemnizație de șomaj, stabilita potrivit reglementarilor legale în vigoare;c) venit lunar de completare."
În baza acestor prevederi legale, susține recurenta, societatea a primit fonduri de la bugetul de stat și a plătit persoanelor concediate o suma egală cu de două ori salariul mediu net pe economie din luna ianuarie a anului în care s-a efectuat concedierea, iar plata venitului lunar de completare era în sarcina Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Munca, prin agențiile județene, având în vedere ca potrivit dispozițiilor art. 8 alin. 1 din O.G. nr.9/2010 venitul lunar se stabilește odată cu indemnizația de somai.
Astfel, potrivit dispozițiilor art.8 din O.G. nr.9/2010 "(1) Venitul lunar de
completare prevăzut la art. 7 lit. c) se stabilește odată cu indemnizația de șomaj și este egal cu diferența dintre salariul individual mediu net pe ultimele 3 luni înainte de concediere, stabilit pe baza clauzelor din contractul individual de muncă, dar decât salariul mediu net, pe economie din luna ianuarie a anului în care s-a efectuat concedierea, comunicat de Institutul Național de S., și nivelul indemnizației de șomaj.”
În alineatul 2 al aceluiași act normativ, se stipulează că „venitul de completare se acordă lunar, pe perioade stabilite diferențiat, în funcție de vechimea în muncă a persoanelor concediate în condițiile prezentei ordonanțe, după cum urmează: 12 luni, pentru salariații care au o vechime în muncă de până la 15 ani; 13 luni, pentru salariații care au o vechime în munca cuprinsă între 15 și 25 de ani; 15 luni, pentru salariații care au o vechime în muncă de peste 25 de ani.”
De asemenea, în alineatul 3 al art.8 din O.G. nr.9/2010, se arată că „după expirarea perioadei de acordare a indemnizației de șomaj, persoanele concediate
în condițiile prezentei ordonanțe beneficiază, până la încheierea perioadei prevăzute la alin.(2), de un venit lunar de completare egal cu salariul individual mediu net pe ultimele: înainte de concediere, stabilit pe baza clauzelor din contractul individual de munca, mai mult decât salariul mediu net pe economie din luna ianuarie a anului efectuat concedierea, comunicat de Institutul Național de S..”
Prin urmare, susține recurenta, pentru protecția persoanelor concediate nu s-au stabilit salarii compensatorii plătibile de către angajator, astfel cum solicită reclamanta. Angajatorul fiind companie de stat măsurile pentru diminuarea consecințelor restructurării au fost stabilite prin norme speciale, sub forma unui venit de completare pentru plata căruia au fost asigurate fonduri prin intermediul Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă.
În raport de motivele invocate, se solicită admiterea recursului și modificarea sentinței, în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii privind obligarea societății la plata a șase salarii compensatorii.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor de recurs formulate, raportat la actele și lucrările dosarului, precum și la textele legale incidente în cauză, Curtea de Apel constată următoarele:
O primă critică formulată de pârâtă vizează împrejurarea că în mod nelegal s-a respins excepția prescripției, în condițiile în care, în speță, erau incidente prevederile art. 268 alin.1 lit.e din Codul muncii.
Conform art.2 lit.c din Codul muncii (devenit în prezent art.268 alin.1, lit.c) cererea în vederea soluționării unui conflict de muncă poate fi formulată în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate.
Drepturile solicitate de reclamant sunt drepturi salariale care au același regim juridic cu al salariului, diferit fiind numai temeiul juridic al plăților, în sensul că dacă salariul se plătește în temeiul contractului individual de muncă, acestea se plătesc în temeiul contractului colectiv de muncă.
Așa cum s-a subliniat în practica judiciară faptul că acestea au sorginte diferită nu înseamnă că au regim juridic diferit sub aspectul prescripției extinctive, în speță fiind incidente prevederile art.166 coroborat cu art.283 lit. c din Codul muncii, întrucât drepturile solicitate de reclamant se încadrează în categoria drepturilor salariale neacordate.
Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, prin care se susține că instanța de fond a ignorat cu desăvârșire faptul că cererile de constatare a nulității unor clauze ale contractelor colective de muncă se pot formula doar pe durata existenței acestora potrivit art. 268 alin. 1 pct. d din Codul Muncii, curtea apreciază că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Instanța de fond nu a fost investită cu un petit având ca obiect nulitatea clauzelor contractelor colective de muncă de la nivel inferior, dar constatând că acestea prevăd drepturi inferioare celui de la nivel superior, în mod corect a apreciat că primele sunt lipsite de efecte juridice.
Împrejurarea că legea, atât Legea nr. 130/1996 în vigoare la momentul încheierii contractelor colective de muncă incidente speței, cât și Legea nr. 62/2011 a dialogului social, activă la momentul soluționării cauzei, prevede o procedură specială pentru o acțiune având ca obiect nulitatea clauzelor contractelor colective de muncă, nu înseamnă că în prealabil, pentru a se putea aplica un contract colectiv de muncă de la un anumit nivel, trebuie să existe anterior o hotărâre judecătorească de constatare a nulității unor clauze ale contractului colectiv de muncă de la nivel inferior.
Sunt lipsite de relevanță susținerile recurentei-pârâte în legătură cu modalitatea în care trebuia să se constate nulitatea clauzelor contractelor colective de muncă sau că se putea realiza renegocierea lor, pe de o parte, pentru că una din părțile contractante este și angajatorul, deci și acesta putea iniția aceste proceduri, iar pe de altă parte, instanța de fond a aplicat și interpretat corect legislația în materie, atunci când a admis acțiunea.
Nefondate sunt și criticile ce fac obiectul celui de al doilea motiv de recurs și potrivit cărora prima instanță a interpretat și aplicat greșit prevederilor art.11 alin. l lit. c din Legea nr.130/1996 și art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996, în sensul că recurenta nu este operator de transport feroviar, nu efectuează și nici nu putea efectua activități de transport feroviar, nefiindu-i deci aplicabil contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
În realitate, potrivit chiar unuia din temeiurile juridice invocate de către recurentă și anume art. 11 al. 1 lit. c din Legea nr. 130/1996 contractele colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.
În speța pendinte, așa cum recunoaște chiar recurenta aceasta face parte din destinatarii contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, convenția fiind încheiată și pentru salariații acesteia.
Așa fiind acesta poate constitui temei pentru pretențiile reclamanților, intimați în prezenta fază procesuală.
De asemenea, Curtea nu poate avea în vedere susținerile recurentei, în sensul că tribunalul a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 1270 Cod civil, în conformitate cu care contractul este legea părților contractante.
Așa cum s-a arătat în precedentul prezentelor considerente, în materia contractelor colective de muncă există dispoziții legale exprese privind modalitatea de interpretare și aplicare, atât sub aspectul sferei de cuprindere a destinatarilor convențiilor, cât și a întinderii efective a drepturilor.
Pe de altă parte, întrucât drepturile salariale stabilite prin contracte colective de muncă se impun cu forța obligatorie garantată constituțional și au același regim juridic aplicabil drepturilor salariale stabilite prin acte normative, salariatul nu poate renunța la aceste drepturi, indiferent de sorgintea lor contractuală sau legală, nici personal și nici prin reprezentant.
Față de cele pe larg învederate Curtea constată că este lipsit de relevanță juridică faptul că la nivel de unitate pentru anii 2009 și 2010 nu s-a prevăzut plata unor salarii compensatorii pentru persoanele disponibilizate.
În ceea ce privește acordarea plăților compensatorii, art. 7 alin. 1 din OG 9/2010 (text care a fost abrogat prin Legea 118/2010) prevedea că persoanele concediate în condițiile acestui act normativ beneficiază la data încetării contractului individual de muncă, ca urmare a concedierii colective, de o sumă egală cu de două ori salariul mediu net pe economie din luna ianuarie a anului în care s-a efectuat concedierea, comunicat de Institutul Național de S..
Pe de altă parte, potrivit art. 80 alin. 1 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010, părțile au convenit ca la desfacerea contractului individual de muncă, din inițiativa angajatorului, salariații să primească pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestată, și o plată compensatorie în valoare de minim 6 salarii de bază brute negociate, la alin. 2 lit. a) din același articol stabilindu-se că prevederile alin. 1 se aplică atunci când desfacerea contractului de muncă a intervenit pentru că unitatea își reduce personalul prin desființarea unor posturi de natura celui ocupat de cel concediat, ca urmare a reorganizării.
În speță, corect tribunalul a apreciat că nu se poate reține ca fondată apărarea pârâtei în sensul că OG 9/2010 este norma specială derogatorie de la CCM pe ramură transporturi aplicabil, care ar constitui norma generală, și pe acest considerent salariații concediați colectiv nu pot cumula compensațiile acordate la concediere prin ambele acte normative.
O atare concluzie se impune, întrucât art.7 lit. a din OG 9/2010 a avut o aplicabilitate limitată în timp de la data de 02.02.2010 și până la abrogarea expresă a normei, la data de 03.07.2010 prin art. 15 lit. f din Legea nr. 118/2010 și doar adaugă pe respectiva perioadă și alte compensații la concedierea colectivă, compensațiilor existente stabilite prin dispozițiile contractului colectiv în situația concedierii salariatului din motive neimputabile, din inițiativa angajatorului, pentru situațiile determinate la pct. a-h alin. 2 art. 80 din Contractul colectiv de muncă.
Având în vedere prevederile art. 67 din Codul muncii, care menționează că salariații concediați din motive care nu țin de persoana lor pot beneficia de compensațiile prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă aplicabil, criticile recurentei sub acest aspect vor fi înlăturate.
În raport de considerentele expuse în precedent, Curtea apreciază că nu sunt incidente dispozițiile art.304 pct. 8 și 9 Cod pr. civilă invocate de recurentă în susținerea căii de atac, motiv pentru care, în baza art.312 alin.1 Cod pr. civilă, va respinge recursul ca nefondat, menținând ca legală sentința atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâta C. C. SA SUCURSALA CENTRUL REGIONAL DE EXPLOATARE ÎNTREȚINERE ȘI REPARAȚII CF G., cu sediul în G., ., J. G. împotriva sentinței civile nr.301 pronunțată la 26 februarie 2013 de Tribunalul B., în contradictoriu cu reclamanta D. M., domiciliată în B., ., ., . domiciliul procesual ales la Cabinetul Individual de Avocatură „N. L.”, cu sediul în G., ., .. III, ., J. G..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 iunie 2013.
Președinte, Judecători,
V. G. C. M. M. A. P.
Grefier,
J. Părcălăbescu
Red. ..PJ
2 ex/19.06.2013
j.f. G. S.
d.f._ Tribunalul B.
operator de date cu caracter personal
nr. notificare 3120
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 1844/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
