Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1547/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1547/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 29-05-2013 în dosarul nr. 9925/120/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-SECȚIA I CIVILĂ-
Dosar nr._
DECIZIA NR. 1547
Ședința publică din data de 29 mai 2013
Președinte - C. M. M.
Judecători - A. P.
- V. G.
Grefier - C. C.
Pe rol fiind judecarea recursurilor formulate de reclamantul D. C. cu domiciliul în comuna Brănești . județul Dâmbovița și pârâta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A. (S.N.T.F.M.CFR Marfă S.A.) cu sediul ales în C., ., nr.2, cod poștal_, județul C., împotriva sentinței civile nr. 545 din 5 martie 2013, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița.
Recursurile sunt scutite de plata taxei de timbru.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat instanței că recursurile sunt la primul termen de judecată și sunt motivate, iar părțile au solicitat judecata cauzei în lipsă, potrivit disp. art. 242 alin.1 pct. 2 Cod pr. civilă.
Curtea, având în vedere că părțile au solicitat judecata cauzei în lipsă, potrivit disp. art. 242 alin.1 pct. 2 Cod pr. civilă, constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, sub nr._ /2013, reclamantul D. C. a chemat în judecată pe pârâta S. Națională de Transport Feroviar Călători CFR Călători S.A.solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța să fie obligată pârâta la plata salariului suplimentar pe anii 2009, 2010, 2011, echivalentul unui salariu de bază de încadrare pe luna decembrie a anului pentru care se acordă, Ziua Feroviarului pe anii 2010-2011, ajutorul material de Paști pe anii 2010-2011, echivalentul unui salariu de bază la nivelul clasei I de salarizare, ajutorul material de C. pe anii 2009, 2010, 2011, echivalentul unui salariu de bază la nivelul clasei I de salarizare și la contravaloarea tichetelor de masă neeliberate din aprilie 2009 până la data introducerii cererii, actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală.
În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că drepturile privind prima de Ziua Feroviarului, P. și C. sunt prevăzute la art. 71 în CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, prelungit prin actul adițional nr. 370/20.06.2008 până la 31.01.2011. În art. 30 alin. 1 din același contract este prevăzut salariul suplimentar pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, iar în art. 40 alin 2 din Codul muncii se stipulează că angajatorul este obligat să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă.
În drept s-au invocat prevederile Contractului colectiv de muncă la nivel de unități în transportul feroviar pe anii 2006-2008, Codul muncii și Constituția României .
Ulterior, reclamantul a formulat precizări la acțiune în sensul indicării temeiurilor în baza cărora a solicitat drepturile din acțiunea principală și a anexat copii de pe următoarele acte:carnet de muncă, contract individual de muncă, CCM la nivel de grup de unități pe anii 2006-2008, act adițional la CCM la nivel de grup de unități pe 2006-2008, CCM al CFR Marfă și act adițional al CCM CFR Marfă.
În baza art. 115 Cod procedură civilă,pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune în raport de prevederile art.268 alin.1 lit. e din Codul muncii, care stabilesc că astfel de acțiuni pot fi formulate în termen de 6 luni de la nașterea dreptului la acțiune.
A mai invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune în raport de prevederile art.268 alin.1 lit. c din Codul Muncii, referitoare la introducerea acțiunilor în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Pe fondul cauzei pârâta a menționat că se impune respingerea acțiunii, motivat de faptul că salariul suplimentar nu este cuvenit, neavând caracterul unei obligații asumate de angajator în CCM al CFR marfă, în condițiile în care în disp.art.30 ale acestui contract se prevede ca pentru anul 2010 să nu se acorde acest drept.
Referitor la ajutorul material de C. și Paști pârâta a arătat că în lipsa posibilităților financiare nu poate să asigure aceste venituri, temeiul juridic aplicabil pentru drepturile bănești aferente anului 2009 și 2010 fiind CCM înregistrat sub nr.2584/4.06.2009, modificat pentru anul 2010 prin act adițional. Potrivit art.64 alin.1 din CCM pe anii 2009-2010 drepturile pe care le solicită reclamantul nu se acordă pentru anul 2009, pentru anul 2010 părțile dialogului social stabilind ca prevederile art.64 din CCM la nivel de unitate să nu se aplice, iar pentru anul 2011 nu s-a mai prevăzut posibilitatea acordării acestor drepturi.
Premierea de Ziua Feroviarului pe 2010 și 2011 s-a stabilit de către părți prin contract a fi acordată în anumite condiții, nefiind obligatorie și trebuind parcurse mai multe etape, iar pentru anul 2011 nu există nici o prevedere contractuală de acordare a acestei prime.
În legătură cu tichetele de masă s-a arătat că Legea nr.142/1998 nu instituie obligativitatea acordării acestora, ci doar o posibilitate raportat la limita prevederilor bugetului societății, iar în bugetul de venituri și cheltuieli pe anii solicitați de reclamant nu s-a inclus o alocare bugetară pentru tichetele de masă.
S-au anexat întâmpinării înscrisurile de care s-a făcut mențiune în cuprinsul acesteia.
După administrarea probelor cu acte și analizarea actelor și lucrărilor dosarului, Tribunalul Dâmbovița, prin sentința civilă nr.545 din 5 martie 2013, a respins excepțiile prescripției dreptului material la acțiune invocate de pârâtă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamant, a obligat pârâta la plata către reclamant a salariului suplimentar pe anii 2009 și 2010, echivalentul unui salariu de bază de încadrare al salariatului pe luna decembrie a anului pentru care se acordă, a primei de Ziua Feroviarului pe anul 2010, Paști 2010, C. 2009-2010, echivalentă cu salariul de bază la nivelul clasei I de salarizare, actualizate cu indicele de inflație de la data la care trebuiau acordate până la data plății efective la care se va aplica dobânda legală aferentă sumei și a respins cererea privind acordarea salariului suplimentar a primei pentru Ziua Feroviarului, Paști, C. 2011 și acordarea tichetelor de masă, începând cu anul 2009 până la data introducerii cererii.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul Dâmbovița a reținut referitor la excepțiile prescripției dreptului material la acțiune prevăzut de art.268 alin.1 lit. e și art.268 alin.1 lit. c din Codul muncii invocate de intimată, că sunt neîntemeiate, întrucât drepturile solicitate de reclamant sunt drepturi salariale și se aplică termenul de 3 ani prevăzut de art.268 alin.1 lit. c din Codul muncii în care pot fi solicitate și nu termenul de 6 luni invocat de intimată.
În ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune în raport de prevederile art.268 alin.1 lit. c susținută de intimată care a arătat că cererea a fost introdusă cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut de acest text de lege, tribunalul a constatat că aceasta nu este întemeiată, întrucât cererea a fost introdusă la instanța de judecată la data de 17.12.2012, împrejurare atestată de ștampila de pe plicul aflat la fila 9 din dosar.
Problema prescripției nu se pune pentru drepturile solicitate pe anii 2010 și 2011, nici pentru prima de C. pe anul 2009, Crăciunul fiind sărbătorit pe data de 25 decembrie a fiecărui an și nici în ce privește salariul suplimentar pe anul 2009, întrucât potrivit contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități, acesta se acordă pentru munca ireproșabilă desfășurată în decursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia.
Pe fondul cauzei, s-a reținut că reclamantul este salariatul societății conform cărții de muncă atașată la dosarul cauzei și contractului individual de muncă și în virtutea acestei calități a solicitat obligarea la plata unor drepturi prevăzute de contractul colectiv de muncă la nivel de societate, la nivel de ramură și la nivel de grup de unități.
În legătură cu primele de C. 2009, P. și C. 2010 și premierea de Ziua Feroviarului 2010, s-a stabilit că potrivit dispozițiilor art. 71 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 înregistrat la MMFPS sub nr. 2836/20/28.12.2006, prelungit prin actul adițional nr. 370 /20.06.2008 la CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar și actul adițional nr. 4294/28.12.2010 până la 31.12.2011, în afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații mai beneficiază de un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei I de salarizare cu ocazia sărbătorilor de P. și C. și de o premiere la același nivel pentru Ziua Feroviarului.
Potrivit art. 229 alin.4 din Codul muncii Contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților, prevederile contractelor încheiate la nivel superior fiind obligatorii și având caracter minimal pentru nivelurile inferioare.
Prin prisma acestor dispoziții legale și având în vedere că pârâta nu a făcut dovada achitării drepturilor solicitate prin cererea de chemare în judecată sau a faptului că reclamantul nu ar întruni condițiile pentru a beneficia de aceste drepturi s-a admis cererea privind acordarea lor.
Salariul suplimentar solicitat de reclamant pe anii 2009 și 2010 s-a menționat că este prevăzut de art. 30 din CCM nr. 1781/10.06.2009 aplicabil pe anii 2009-2010 în conformitate cu care pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, societatea pârâtă având obligația să constituie lunar în cadrul fondului de salarii sumele necesare pentru acordarea acestuia. Acest drept nu este condiționat de imposibilitatea pârâtei de a constitui fondul social și este prevăzut totodată și de art. 30 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, a cărui valabilitate a fost prelungită prin act adițional pe un termen de 48 de luni, aceste contracte constituind legea părților, cu caracter de obligativitate.
Referitor la cererea privind acordarea primelor de P. și Ziua Feroviarului 2011 dar și salariul suplimentar 2011, tribunalul a constatat cererea neîntemeiată întrucât prevederile contractului colectiv de muncă unic la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 a fost prelungit prin act adițional pentru încă 48 de luni până la data de 31.12.2010 iar în anul 2011 nu a mai fost încheiat un Contract colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, ci doar la nivel de unitate, contract în care nu sunt prevăzute prime și ajutoare materiale pentru salariați.
În legătură cu tichetele de masă, tribunalul a constatat că cererea nu este întemeiată, întrucât potrivit art.1 alin.2 din Legea nr.142/1998, tichetele de masă se acordă în limita prevederilor bugetului de stat și în limita bugetelor de venituri și cheltuieli aprobate potrivit legii, acordarea acestora nu reprezintă o obligație, ci doar o posibilitate, condiționată de resursele financiare, în acest sens pronunțându-se Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.14 din 18.02.2008.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs atât reclamantul D. C., cât și pârâta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A, criticând-o pentru nelegalitate.
Recurentul reclamant D. C. a arătat că prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, a solicitat sprijinul instanței pentru executarea întocmai a contractelor colective de muncă și acordarea drepturilor bănești ce i se cuvin, în calitate de salariat al CFR Marfa SA, constând în salariul suplimentar aferent anilor 2009, 2010, 2011, echivalentul unui salariu de baza de încadrare din luna decembrie a anului pentru care se acorda; prima de "Ziua Feroviarului" pe anii 2010, 2011, echivalent cu un salariu de baza la nivelul clasei I din grila de salarizare; ajutorul material cu ocazia sărbătorilor de P. pentru anii 2010, 2011 echivalent cu un salariu de baza la nivelul clasei I de salarizare; ajutorul material cu ocazia sărbătorilor de C. pentru anii 2009, 2010, 2011, echivalentul unui salariu de baza la nivelul clasei I din grila de salarizare; contravaloarea tichetelor de masa neacordate începând cu luna decembrie 2009; plata drepturilor ce i se cuvin să-i fie achitate urmând a fi actualizate cu indicele de inflație până la data efectuării plații efective, precum și dobânda legală aferentă sumei.
Temeiul de drept invocat l-a constituit Contractul Colectiv de Munca încheiat la nivel de grup de unități feroviare 2006-2011, astfel cum a fost modificat prin actele adiționale încheiate nr. 370/20.06.2008 si nr. 629/04.0L2011, contract ce a stat la baza încheierii contractului colectiv de muncă al CFR Marfa SA.
A învederat recurentul că drepturile bănești solicitate în prezenta acțiune îi sunt conferite reclamantului prin Contractul Colectiv de Munca la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2011, prelungit prin acte adiționale și Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010.
Potrivit art. 37 din Legea nr. 53/2003 republicată se dispune ca drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc potrivit legii, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă.
Conform art.30 din Legea 130/1996 - privind contractul colectiv de munca, executarea contractului colectiv de munca este obligatorie, iar neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractual colectiv de munca atrage răspunderea părtilor care se fac vinovate de aceasta. Obligația de respectare a clauzelor contractului colectiv de muncă derivă din poziția de egalitate a partenerilor sociali la negocierea colectivă, precum și din prevederea legală cuprinsă în art. 7 alin 2 din Legea nr.130/1996, care menționează că aceste contracte încheiate cu respectarea legii constituie legea părților.
Art. 253 alin 1 din Legea nr.53/2003 republicata statuează că "angajatorul este obligat in temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
În baza prevederilor legale mai sus menționate, cu acordul scris si prealabil negociat si semnat de către parata S.N.T.F.M. CFR Calatori S.A. a fost încheiat Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2011, prelungit cu cele doua acte adiționale, contract care cuprinde prevederi privind condițiile de munca si salarizare, precum si alte drepturi ce decurg din raporturile de munca la nivelul grupului de unități feroviare.
Potrivit prevederilor art. 229 din Legea nr. 53/2003 republicata se dispun următoarele "Contractul colectiv de munca este convenția încheiata in forma scrisa între angajator sau organizația patronala, de o parte si salariați, reprezentați prin sindicate ori in alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de munca, salarizarea, precum si alte drepturi si obligații ce decurg din raporturile de muncă."
Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2011, prevede în art. 1(1) că ""Părțile contractante recunosc si accepta pe deplin ca sunt egale si libere in negocierea Contractului colectiv de munca unic la nivelul grupului de unități feroviare si se obliga sa respecte in totalitate prevederile acestuia".
Conform art. 3 alin 2 din Contractul Colectiv de Munca la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2011, prelungit prin acte adiționale prevede "in cazul in care părțile au încheiat contractul colectiv de munca la nivelul grupului de unități feroviare, cele de la nivelurile inferioare acestuia se vor adapta la prevederile sale, acolo unde prevederile minimale din cadrul prezentului contract nu au fost atinse sau ale cărui clauze nu se regăsesc incluse.
Pe de altă parte, potrivit prevederilor art. 2 alin 4 din Contractul Colectiv de Munca la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2011, "contractele colective de munca la nivel de unități vor respecta prevederile minimale stabilite prin prezentul contract".
Deci, drepturile prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2011, reglementează condițiile minimale dar obligatorii pentru întocmirea ori adaptarea contractelor colective de muncă încheiate la nivel de unitate, din cadrul grupului de unități din transportul feroviar.
Art. 7 alin 3 Contractul Colectiv de Munca la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2011, prevede că "salariul personalului din grupul de unități feroviare este confidențial și cuprinde — salariul de baza, sporurile la salariul de baza, adaosuri și premii. Având în vedere cele prezentate mai sus, angajatorul are obligația legala de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractele colective de muncă și din contractul individual de muncă, așa cum prevede art. 40 alin 2 lit. c din Codul Muncii, republicat.
Conform dispozițiilor art. 11(1) lit. b din Legea nr. 130/1996 "clauzele CCM produc efecte pentru toți salariații încadrați in unitățile care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractual colectiv de munca la acest nivel".
Potrivit art. 238(1) Codul Muncii "Contractele colective de munca nu pot conține clauze care sa stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior". Aceleași dispoziții se regăsesc și în prevederile art. 133 alin 1 lit. b si art. 132 alin 3 din Legea nr. 62/2011-Legea dialogului social.
Prin urmare, CCM la Nivel de G. de Unități fiind încheiat la nivel superior fata de CCM al paratei, prevederile sale minimale sunt obligatorii pentru unitatea angajatoare.
Reclamantul a apreciat că instanța de fond a reținut în mod greșit că cererea de acordare a tichetelor de masa în perioada de valabilitate a CCM la Nivel de G. de Unități nu este întemeiată, întrucât angajatorul a acordat tichetele de masă în limita bugetului de stat și a bugetelor de venituri și cheltuieli aprobate potrivit legii, acordarea acestora nereprezentând o obligație ci doar o posibilitate, condiționată de resursele financiare.
De fapt, conform art. 81 din CCM la nivel de grup de unități "începând cu data de 01.01.2007 salariații din unitățile componente ale grupului de unități feroviare vor beneficia de tichete de masa in cuantum de un tichet pentru fiecare zi lucrătoare din luna, în condițiile legislației in vigoare"" Astfel, deși se susține că în bugetul de venituri și cheltuieli pe anul 2009 s-a prevăzut un capitol distinct pentru plata tichetelor de masa, din cauza dificultăților economice acestea nu s-au mai acordat începând cu luna aprilie 2009.
Dificultățile economice întâmpinate de angajator nu sunt suficiente ca acestea sa exonereze de plata unor drepturi Ia care era obligat potrivit legii si la care se obligase el însuși prin aprobarea in buget a acestor cheltuieli.
Față de cele menționate mai sus, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței recurate în sensul admiterii cererii si obligarea paratei SNTFM CFR Marfa SA la plata drepturilor bănești solicitate în acțiune, actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală până la data plății efective.
În drept, recurentul a invocat prevederile Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivel de grup de unități feroviare 2006-2011, astfel cum a fost modificat prin actele adiționale încheiate nr. 370/20.06.2008 și nr. 629/04.01.2011, contract ce a stat la baza încheierii contractului colectiv de muncă al CFR Marfa SA, precum și cel al filialei, .-Boat SA.
La rândul său pârâta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A, a declarat recurs arătând că prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedura prevăzute sub sancțiunea nulității de an 105 alin, 2 Cod procedura civilă, întrucât hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, dar cuprinde motive contradictorii, străine de natura pricinii; instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura pricinii ori înțelesul lămurit si vădit neîndoielnic; hotărârea pronunțată fiind lipsită de temei legal. Conform art.3041 Cod procedură civilă, recurenta a solicitat instanței de recurs să examineze cauza sub toate aspectele, fără a se limita la motivele de casare prevăzute de art.304 Cod procedură civilă.
Astfel, s-a învederat că hotărârea recurată este nelegală întrucât au fost interpretate greșit dovezile administrate, fiind nesocotite Contractele Colective de Munca încheiate la nivel de unitate, probe ce erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii și pentru pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice.
Prin sentința recurată a fost antrenata răspunderea angajatorului pârât și a fost obligat la plata unor drepturi bănești ce nu au fost prevăzute în convenția încheiată de părți, respectiv Contractul Colectiv de Munca al CFR Marfa în vigoare în perioada analizată 2009/2010 și 2011.
Cum prima instanța a nesocotit dovezile administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, s-a considerat că s-a încălcat flagrant dreptul său la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din CEDO, drept ce implică, printre altele, obligația pentru instanțe de a proceda la examinarea efectivă a cererilor deduse judecații, a mijloacelor de apărare și a dovezilor administrate, pentru a putea pronunța o hotărâre care să asigure o rezolvare completă și pertinentă a acestora.
În acest sens, CEDO a statuat constant, în jurisprudența sa că, întrucât Convenția nu urmărește să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete si efective, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat drept unul efectiv, decât dacă cererile, probele și observațiile părtilor sunt cu adevărat reținute, în sensul de a fi analizate și apreciate corespunzător de către instanța sesizată. (Cauza Aitico împotriva Italiei, Cauza D. împotriva României, Cauza Albina împotriva României).
În acest context, se constată că o dispoziție asemănătoare se întâlnește în legislația naționala, Codul de procedura civilă statuând prin normele reglementate de art. 129 alin.5 și 6, obligația instanței de a stărui prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, hotărând asupra tuturor cererilor deduse judecații, apreciind toate probele administrate, în scopul pronunțării unei hotărâri legale si temeinice.
Raportat la aceste argumente, recurenta a solicitat să se rețină că hotărârea instanței de fond încalcă dispozițiile legale sus menționate, neasigurând o rezolvare completă și corectă a cererii deduse judecații, ci una informă, plina de contradicții, încălcând formele de procedură, de natură să atragă incidența cazului de nulitate de ordine publică, reglementat de art. 304 pct.5 Cod procedura civilă și să impună, în raport de dispozițiile imperative ale art. 312 pct. l, 2, 3 și 4 Cod procedura civilă, admiterea recursului, casarea deciziei si trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanța de fond.
Cu referire la motivele de recurs prezentate, recurenta a solicitat instanței de control judiciar să aibă în vedere vătămările aduse recurentei pârâte prin pronunțarea hotărârii recurate, date cu încălcarea formelor de procedura prevăzute de art. 105 alin.2 Cod procedura civilă, apreciind că se impune înlăturarea prin casare a hotărârii date cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de lege.
Interpretând și aplicând greșit prevederile contractuale, instanța a schimbat în mod nelegal înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acțiunii, dând o interpretare diferită și aplicând eronat prevederile CCM încheiate la nivel de unitate.
Așa cum s-a arătat prin întâmpinarea formulată, în anii 2007, 2008, 2009, 2010 și 2011 la nivelul unității SNTFM CFR Marfă SA, au fost încheiate și aplicate, succesiv contractele colective de muncă al CFR Marfa SA.
În conformitate cu dispozițiile art.229 din Legea nr. 53/2003 republicată, "(1) Contractul colectiv de munca este convenția încheiată în forma scrisă între angajator sau organizația patronală, de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de munca.
Negocierea colectivă la nivel de unitate este obligatorie, cu excepția cazului în care angajatorul are încadrați mai puțin de 21 de salariați.
La negocierea clauzelor si la încheierea contractelor colective de muncă părțile sunt egale și libere. Contractele colective de munca, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților.
Prin urmare, recurenta a arătat că orice contract individual de muncă se încheie nu numai în considerarea prevederilor legii, ci și în considerarea clauzelor contractelor colective ce îi sunt aplicabile salariatului în cauză.
Astfel, în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, cum de altfel legiuitorul a stipulat în art. 247 Codul muncii, prevedere abrogată prin art. I pct.90 din Legea 40/2011.
În consecința, dacă la nivelul angajatorului sau, eventual, a grupului de angajatori nu ar fi existat contract colectiv de munca, s-ar fi aplicat contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi. Or, dacă la nivelul angajatorului CFR Marfa SA exista și a existat valabil încheiat contractul colectiv de muncă ale CFR M. SA, aceste contracte constituie legea părților, având caracterul unor norme speciale în raport cu contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
În concluzie, cum prevederile contractuale din CCM la nivel de unitate au putere de lege, producând efecte juridice pentru toți salariații CFR Marfa, iar contractul colectiv legal și valabil încheiat la nivel de unitate are caracterul unei norme speciale in raport cu contractele colective încheiate la nivel superior, ținând cont și de abrogarea expresă a dispozițiilor art. 238 - 247 Codul Muncii, prin Legea nr.40/2011.
În acest context, în temeiul art.40 alin.2 Codul Muncii, raportat la art.243 Codul Muncii, arl.155 Codul Muncii si art.41 alin.5 din Constituție, ce statuează obligația angajatorului de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv aplicabil si contractele individuale de munca, s-a apreciat ca in mod eronat, vădit nelegal pârâta a fost obligată să achite intimatului reclamant drepturi bănești ce nu sunt prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, norma specială aplicabilă în raporturile de muncă între angajatorul CFR Marfa și salariatul reclamant.
În acest context, recurenta a solicitat să se reanalizeze probele administrate, urmând să se constate valabilitatea Contractelor Colective de Muncă încheiate la nivel de unitate, modificarea legală a acestor contracte prin acte adiționale înregistrate la ministerul muncii, conform legii.
De asemenea, recurenta a arătat că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, fiind data cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii și în soluționarea excepției prescrierii dreptului material la acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 268 alin.1 lit. c Codul muncii, referitor la capetele de cerere privind executarea retroactiva a unor clauze prevăzute în Contractul Colectiv de Munca și acordarea retroactivă a unor drepturi bănești stipulate în contractele colective de muncă încheiate la nivel de angajator.
În mod nelegal, raportându-se la obiectul acțiunii, instanța de fond a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 268 alin. l lit. c Codul muncii, potrivit cărora cerințele în vederea soluționării unui conflict de munca pot fi formulate in termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, in situația in care obiectul conflictului individual de muncă constă printre altele fie în plata unor drepturi salariale neacordate.
Potrivit art. 268 alin. l lit. e din Codul Muncii, cererile privind soluționarea unui conflict de munca, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.
Or, drepturile bănești solicitate prin acțiune, nu reprezintă un adaos la salariu, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 160 din Codul muncii, iar simpla cuantificare a ajutoarelor materiale stipulate în CCM la nivel de unitate, conform Capitolului VI, prin raportare cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare, nu le conferă natura juridică a unui drept salarial.
În condițiile arătate, premierile și ajutoarele materiale, la care se face referire în CCM nu pot fi considerate drepturi salariate în sensul definiției de mai sus, aceasta pentru că nu sunt stipulate în contractul individual de muncă, nu reprezintă o contraprestație a muncii depuse de angajat și nu se plătește cel puțin o dată pe lună, ci anual, cu prilejul Zilei Feroviarilor, a sărbătorilor religioase de P. și C., la sfârșitul fiecărui an, dacă există posibilitatea acordării salariului suplimentar în situația obținerii profitului de către societate, daca s-ar fi constituit fondul de 10% privind participarea salariaților la profit, conform art. 30 raportat la dispozițiile ari. 21 din CCM.
Fiind vorba despre un drept patrimonial ce izvorăște dintr-o clauză a unui contract colectiv de muncă (clauza neexecutată in parte de către angajator), s-a considerat că incidente în această situație sunt prevederile art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii, în conformitate cu care, cererea de chemare în judecată trebuie introdusă termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune în cazul neexecutării CCM ori a unor clauze ale acestuia".
Având în vedere prevederile art. 268 alin. l lit. e Codul Muncii, recurenta a solicitat admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune, în ce privește cererea de executare retroactivă a CCM.
Pe fondul cauzei, recurenta a arătat că a criticat hotărârea prin prisma interpretării si aplicării greșite a prevederilor contractelor colective de munca încheiate la nivel de unitate CFR Marfa SA, astfel încât se impune modificarea hotărârii si respingerea capetelor de cerere privind plata premierelor, ajutoarelor materiale si contravaloarea tichetelor de masa neacordate din luna aprilie 2009.
Astfel, s-a învederat că ajutorul material cu ocazia Paștelui, Crăciunului și prima de Ziua Feroviarului sunt reglementate de art64 alin. l si 2 din CCM 2009/2010, modificat prin act adițional pentru aplicarea CCM în anul 2010.
În ceea ce privește anii 2009 si 2010, recurenta a solicitat a se interpreta prevederile Contractului Colectiv de Muncă 2009/2010, notele de negociere, procesele verbale încheiate anterior încheierii CCM 2009, actul adițional la CCM 2009/2010, înregistrat la Direcția de Munca București sub nr. 1713/21.04.2010, potrivit cărora părțile dialogului social au stabilit de comun acord cu reprezentanții salariaților - federațiile sindicale semnatare, că prevederile art. 64 alin. l și 2 să nu se aplice în anii 2009 si 2010.
Conform actului adițional la CCM 2009/2010, înregistrat la Direcția de Muncă București sub nr. 1713/2L04-2010, prevede modificarea art.30, 64 alin. 1 și 2 și art. 74 ce reglementa acordarea ajutorului material de P. și C. și prima de Ziua Feroviarului, în sensul ca prevederile art.30, 64 alin. l si 2 si art. 74 să nu se aplice în anul 2010. Având în vedere înțelegerea părților semnatare consemnată în Contractul Colectiv de Muncă 2009/2010 și actul adițional la CCM, recurenta a solicitat să se rețină că voința părților semnatare a CCM a fost de a nu se aplica prevederile art. 64 în anul 2009, precum și art. 30, art. 64 si art.74 în anul 2010 si deci, a nu se acorda premierile de P., C. și Ziua Feroviarului, salariul suplimentar, tichete de masă.
Având în vedere voința părților dialogului social, astfel cum rezultă din redactarea CCM 2009 și a actului adițional nr.1713/2010, recurenta a solicitat să se constate că nu sunt întrunite condițiile antrenării răspunderii contractuale a angajatorului, întrucât convenția încheiată de părți prezentată nu prevede acordul niciuneia din părțile semnatare a CCM la aplicarea art.64 din CCM, această obligație nefiind asumată de angajator pentru anii 2009 si 2010.
Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului și modificând sentința recurată, să se respingă capetele de cerere privind acordarea ajutorului material de Paste, C., prima de Ziua Feroviarului și salariul suplimentar.
Totodată, recurenta a arătat că, interpretând greșit prevederile Contractului Colectiv de Munca al CFR Marfa SA, instanța a schimbat in mod nelegal înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestora, dând o interpretare diferită, eronată a prevederilor CCM.
În acest context, recurenta a învederat că, în temeiul art.40 alin.2 Codul Muncii, raportat la art.243 Codul Muncii, art.l55 Codul Muncii si art.41 alin.5 din Constituție, ce statuează obligația angajatorului de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv aplicabil și contractele individuale de muncă, a fost obligată să achite intimaților reclamanți drepturi bănești necuvenite ori deja acordate salariaților.
Recurenta pârâta a solicitat să se reanalizeze probele administrate, și să se constate ca CCM 2007/2008, 2009/2010 stabilit de părți prevede la art.30 următoarele: (1) ”Pentru munca depusă în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv".
Așa cum este prevăzută în Contractele Colective de Munca, aceasta clauza nu are caracter obligatoriu, deci angajatorul nu s-a obligat să acorde si nici nu s-a prevăzut ca salariatul va primi, clauza neavând caracter imperativ, recurenta a menționat că în mod nelegal a fost dispusă angajarea răspunderii contractuale specifică raporturilor de muncă.
Prin depășirea rolului activ al instanței de judecată, au fost nesocotite prevederile contractuale și temeiul de drept al acțiunii, Contractul Colectiv încheiat la nivel de unitate angajatoare, apreciindu-se aplicabilitatea în cauză a contractului colectiv la nivel superior, CCM grup de unități feroviare încheiat în anul 2006.
De asemenea, recurenta a arătat că a criticat sentința întrucât nu este pronunțată prin interpretarea unor probe administrate, aflate la dosarul cauzei, care să susțină și să motiveze hotărârea pronunțată.
Astfel, raportându-se la CCM la nivel de grup de unități feroviare încheiat în anul 2006 si modificat în anul 2008 prin act adiționai, recurenta a susținut nelegalitatea hotărârii pentru motivele prevăzute de art. 304 pct.5, 6 si 7 Cod procedura civilă, impunându-se admiterea recursului, modificarea sentinței și respingerea cererilor.
În consecința, recurenta a arătat că hotărârea atacată cuprinde motive si dispoziții contradictorii, fiind admisă în parte acțiunea în contradictoriu cu SNTFM CFR Marfa SA, arătându-se că prevederile contractuale urmează a se executa, având putere de lege între părțile contractante, sens în care a obligat angajatorul la plata drepturilor bănești solicitate.
Referitor la ajutorul material cu ocazia Paștelui, Crăciunului și premierea de Ziua Feroviarului, recurenta a precizat că acestea sunt reglementate de art. 64 din CCM 2007/2008 și reluate de același articol al CCM 2009/2010, cu mențiunea că în anii 2009 si 2010 nu se aplică prevederile art.64 CCM.
Conform Contractelor Colective de Munca încheiate, premierea acordată de Ziua Feroviarului și ajutoarele materiale de P. și C. 2009 sunt asimilate unui ajutor social financiar, fiind în fapt o sumă acordată de societate pentru completarea veniturilor nete ale salariaților.
Acest sprijin financiar s-a stabilit de către părți, prin contract, urmând a fi acordat în anumite condiții. Acordarea acestui sprijin material nu este obligatorie, dovada fiind neincluderea sa ca obligație a societății în clauzele contractuale prevăzute în CCM, Cap. II - Sistemul de salarizare. El poate fi acordat numai în anumite condiții negociate de părți.
Statutul premierilor de Ziua Feroviarului, Paste si C. era acela de ajutor social, financiar, fiind o libertate a SNTFM CFR Marfa SA, în raport cu angajații săi, având caracter de obligație doar în condițiile financiar-economice stabilite de Consiliul de Administrație al societății.
A arătat recurenta că reclamanții doresc acordarea unei premieri doar pentru faptul că în contractul colectiv de muncă se prevede că se poate acorda aceasta premiere în anumite condiții, fără a se verifica existența și îndeplinirea acelor condiții, instanța fiind obligată la a aprecia dacă toate aceste susțineri se confirmă.
Prin acordul părților, în Contractul Colectiv de Munca s-a instituit un mecanism prin care să se acorde o sumă de bani cu ocazia Zilei Feroviarului si cu ocazia sărbătorilor religioase. Aceste sume de bani, pentru a putea fi acordate, trebuiau parcurse o . etape, respectiv obligativitatea deciziei Consiliului de Administrație, decizie care se ia cu consultarea reprezentanților sindicatelor reprezentative și vizează tocmai constatarea îndeplinirii condițiilor cumulative pentru a se putea acorda o recompensa materiala.
În ceea ce privește anul 2009, recurenta a solicitat a se interpreta prevederile Contractului Colectiv de Muncă 2009/2010, notele de negociere, procesele verbale întocmite anterior încheierii CCM 2009, actul adiționai la CCM 2009/2010, înregistrat la Direcția de Muncă București sub nr. 1713/21.04.2010, părțile dialogului social stabilind de comun acord cu reprezentanții salariaților - federațiile sindicale semnatare, că prevederile art.64 alin. l si 2 să nu se aplice în anul 2009 si 2010, deci să nu se acorde premierele solicitate în cauză.
Față de cele prezentate, recurenta a arătat că se impune admiterea recursului, casarea hotărârii atacate în raport cu criticile formulate în ceea ce privește încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art.105 alin.2 Cod procedura civila, dezbătute in motivele cererii de recurs și modificarea în parte a hotărârii, cu privire la celelalte motive de recurs.
De asemenea, în temeiul prevederilor art. 3041 Cod procedura civilă, recurenta a solicitat desființarea titlului, repunerea părților în situația anterioara, prin întoarcerea executării, în temeiul dispozițiilor art. 4042 alin. 1 Cod procedura civila.
Având în vedere cererea de executare formulată de intimatul reclamant, însoțită de copia hotărârii recurate și având în vedere listele de plata comunicate, recurenta a solicitat să se dispună întoarcerea executații, prin obligarea intimatului la restituirea sumelor încasate în temeiul titlului desființat.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, raportat la actele și lucrările dosarului, precum și textele legale incidente, Curtea reține următoarele:
Prin recursul formulat reclamantul și-a exprimat nemulțumirea referitor la faptul că în mod eronat s-a respins solicitarea privind acordarea tichetelor de masă, deși era vorba de o obligație legală stabilită în sarcina de plată a angajatorului.
Prin Legea nr.142/1998 privind acordarea tichetelor de masă, s-a creat cadrul legislativ al unui sistem de protecție socială pentru salariații încadrați în baza unui contract individual de muncă, care permite acordarea de către angajator, salariaților proprii din societăți comerciale, regii autonome și din sectorul bugetar, precum și din cadrul altor persoane juridice care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă, a unei alocații individuale de hrană gratuite, sub forma tichetelor de masă suportată integral pe costuri de către angajator.
În conformitate cu dispozițiile art.1 din Legea nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă, „Salariații din cadrul societăților comerciale, regiilor autonome și din sectorul bugetar, precum și din cadrul unităților cooperatiste și al celorlalte persoane juridice sau fizice, care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă, denumite în continuare angajator, pot primi o alocație individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă, suportată integral pe costuri de angajator.
Tichetele de masă se acordă în limita prevederilor bugetului de stat sau, după caz, ale bugetelor locale pentru unitățile din sectorul bugetar, și în limita bugetelor de venituri și cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori”.
Din analiza acestei norme legale, cu un evident caracter dispozitiv, iar nu imperativ, se constată că acordarea tichetelor de masă nu reprezintă o obligație legală pentru angajator, deci un drept câștigat pentru angajați, ci doar o facultate a angajatorului, iar punerea în aplicare conduce la efectuarea unei plăți voluntare. Mai mult decât atât, tichetele de masă se acordă în limita prevederilor bugetelor de venituri și cheltuieli aprobate.
În condițiile în care acordarea tichetelor de masă nu reprezintă o obligație în sarcina angajatorului ( astfel cum rezultă din cele expuse anterior), achitarea acestora este condiționată și de existența surselor de finanțare pentru aceste cheltuieli, iar în speță nu s-a făcut dovada că pârâta dispunea de fonduri pentru plata lor în perioada aprilie 2009 la zi, în mod corect prima instanță a respins solicitările reclamantului sub acest aspect. Prin urmare criticile recurentului referitoare la această împrejurare sunt neîntemeiate și urmează a fi respinse.
Pe cale de consecință, în raport de aceste considerente recursul formulat de reclamant apare ca nefondat, motiv pentru care, în baza art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, instanța va proceda la respingerea acestuia.
În ceea ce privește recursul pârâtei se reține că una din criticile formulate vizează împrejurarea că în mod nelegal s-a respins excepția prescripției în condițiile în care în speță erau incidente prevederile art. 283 alin.1 lit.e din Codul muncii.
Conform art.283 lit.c din Codul muncii (devenit în prezent art.268 alin.1, lit.c) cererea în vederea soluționării unui conflict de muncă poate fi formulată în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate.
Sumele acordate reclamantului prin sentința atacată, reprezentând premiere de Ziua Feroviarului, P., C. și salariul suplimentar pe anul 2010, precum și salariul suplimentar și prima de C. pe anul 2009 sunt drepturi salariale care au același regim juridic cu cel al salariului, diferit fiind numai temeiul juridic al plăților, în sensul că dacă salariul se plătește în temeiul contractului individual de muncă, acestea se plătesc în temeiul contractului colectiv de muncă.
Așa cum s-a subliniat în practica judiciară faptul că acestea au sorginte diferită nu înseamnă că au regim juridic diferit sub aspectul prescripției extinctive, în speță fiind incidente prevederile art.166 coroborat cu art.283 lit. c din Codul muncii, întrucât drepturile solicitate de reclamanți se încadrează în categoria drepturilor salariale neacordate.
În condițiile în care promovarea prezentei acțiuni de către reclamant s-a realizat în termenul de 3 ani de la nașterea dreptului de a încasa sumele respective criticile formulate sub acest aspect de pârâtă sunt neîntemeiate și urmează a fi respinse.
În ceea ce privește nemulțumirea recurentei legată de obligarea sa la plata premierii de Ziua Feroviarului, P. și C. pe anul 2010, salariul suplimentar și prima de C. pe anul 2009 instanța reține că prin art.64 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate s-a stipulat faptul că, în afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia, cu ocazia sărbătorilor de P. și C. de un ajutor material stabilit la nivelul clasei 1 de salarizare (de acest ajutor nebeneficiind salariații care în cursul anului respectiv au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum și salariații SNTFM care la data acordării ajutorului de P. și C. se află în concediu fără plată cu o durată de un an), iar de Ziua Feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, cu consultarea delegaților aleși ai sindicatului, cel puțin la nivelul clasei I de salarizare.
Pe de altă parte prin contractului colectiv de muncă la nivel de unitate s-a stabilit în art.30 alin.1 că, pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, persoana poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Chiar dacă prin procesele verbale încheiate la nivelul societății pârâte s-a stipulat că ajutorul de P., C. și Ziua Feroviarului pe anii 2009 și 2010 nu se acordă, deoarece nu se aplică art. 64 din CCM, cert este că la momentul respectiv era în vigoare Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008, a cărui valabilitate fusese prelungită prin actul adițional nr.370/20.06.2008 încă 24 de luni de la data înregistrării.
În cuprinsul acestui contract, în art.71 se stipula că în afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia de următoarele: - cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare (de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care, în cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum și salariații unitățile componente ale grupului de unități feroviare care la data acordării ajutoarelor cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se afla în concediu fără plată cu o durată de un an). Pentru Ziua Feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, la nivelul clasei 1 de salarizare.
Sub aspectul salariului suplimentar în art.30 din acest contract se menționează că pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
În condițiile în care în Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar plata salariului suplimentar era prevăzută ca o obligație pentru angajator și nu doar o posibilitate, ajutorul material de P., C. și Ziua Feroviarului aferente anilor 2009 și 2010 erau de asemenea reglementate (fără să se fi dispus că acestea nu se acordă) Curtea apreciază că în mod corect instanța de fond a dispus obligarea pârâtei la plata lor, iar criticile recurentei sub acest aspect nu pot fi primite.
Aceste prevederi ale CCM-ului la nivel de grup de unități din transportul feroviar se aplică pârâtei prin prisma prevederilor art.133 alin.1 lit.b din Legea nr.62/2011, potrivit cărora clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la angajatorii care fac parte din grupul de angajatori pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
Prin urmare, chiar dacă prin procesele verbale încheiate între părțile semnatare ale CCM la nivel de unitate s-a prevăzut că ajutorul material pentru Ziua Feroviarului, P. și C. nu se acordă pe anii 2009, 2010 o atare împrejurare nu are relevanță în cauză, în condițiile în care potrivit art.132 alin.3 din legea 62/2011 „contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior”.
Dispozițiile legale evocate reprezintă măsuri de protecție a salariaților, menite să asigure exercițiul neîngrădit al drepturilor și al intereselor legitime ce li se cuvin în cadrul raporturilor de muncă, pentru a-i feri de consecințele unor eventuale abuzuri ori amenințări din partea angajatorilor.
Ca atare, orice contract colectiv de muncă se încheie nu numai în considerarea legii, dar și în considerarea clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel superior, iar în cazul în care, din diferite motive, părțile au încheiat contracte colective prin care au negociat, în favoarea angajatului, drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele încheiate la nivel superior, clauzele celor dintâi sunt înlăturate.
Aceste contracte colective de muncă se constituie într-un sistem ierarhic în vârful căruia se află, în prezent, contractul colectiv la nivelul sectoarelor de activitate, iar la baza lui, contractele de la nivelul angajatorilor.
Atâta timp cât prin lege sau/și prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior (în speță, la nivel de grup de unități) s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaților, aceștia nu pot renunța la ele, negocierea clauzelor contractului individual de muncă sau a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, în speță, la nivel de unitate, fiind posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în lege și/sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior. Totodată Curtea Constituțională în mai multe decizii de-a lungul anilor a reținut că rațiunea încheierii contractelor colective de muncă nu numai la nivel de unitate, ci și la niveluri superioare constă tocmai în asigurarea în mod unitar a drepturilor minimale tuturor salariaților unitățile care aparțin respectivului nivel.
Acest scop nu s-ar putea realiza dacă nu s-ar prevedea caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă de la nivel superior pentru clauzele celor de la nivel inferior.
Cu alte cuvinte, ierarhia în care se prezintă contractele colective de muncă face ca dispozițiile cuprinse în astfel de contracte încheiate la nivel superior să se impună în negocierea clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior, negocierea fiind posibilă numai peste nivelul minimal recunoscut de lege și/sau contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Într-o atare situație, constatând că drepturile ce fac obiectul litigiului dintre părți au fost stabilite la un nivel inferior celui din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități, în mod legal tribunalul a aplicat direct clauzele mai favorabile ale acestuia.
Pe de altă parte, întrucât drepturile salariale stabilite prin contracte colective de muncă se impun cu forța obligatorie garantată constituțional și au același regim juridic aplicabil drepturilor salariale stabilite prin acte normative, salariatul nu poate renunța la aceste drepturi, indiferent de sorgintea lor contractuală sau legală, nici personal și nici prin reprezentant.
Totodată se impune a se face precizarea că și în condițiile în care societatea nu a mai înregistrat profit, ci pierderi, o atare împrejurare nu poate avea vreo influență asupra recunoașterii drepturilor salariale prevăzute în contract și nu o exonerează de plata lor, respectiv de răspunderea executării obligațiilor contractuale, întrucât plata muncii către salariați și a drepturilor de natura salariala cuvenite ca urmare a desfășurării muncii în condiții negociate legal, nu poate fi supusă unei condiții din partea angajatorului, cu consecința sistării acestora ori de câte ori angajatorul nu întocmește corespunzător bugetul, astfel încât sa fie în măsura sa respecte prevederile din Codul muncii referitoare la onorarea cu prioritate a obligațiilor salariale.
Sub aspectul primei pentru Ziua Feroviarului câtă vreme prin CCM s-a stabilit acordarea acestui drept, faptul că nu există o hotărâre a Consiliului de Administrație prin care să se acorde această primă nu înseamnă că nu se justifică plata sa, întrucât ar însemna că achitarea ei efectivă să fie supusă unei condiții pur potestative din partea pârâtei, lucru care nu este normal și este prohibit de Codul Muncii.
Având în vedere caracterul comutativ, oneros și sinalagmatic al contactului colectiv de muncă rezultă că prevederile mai sus menționate stabilesc un drept determinat și numit a cărui existență și întindere nu poate depinde de existența unui element aleatoriu.
O altă critică formulată de pârâtă se referă la faptul că hotărârea instanței de fond nu este motivată potrivit dispozițiilor legale și, în acest context sunt incidente prevederile art. 105 Cod procedură civilă.
Potrivit art. 261 pct.5 Cod proc.civilă, hotărârea se dă în numele legii și, printre altele, trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.
Motivarea deciziei reprezintă o puternică garanție a imparțialității judecătorului, a calității actului de justiție, oferind posibilitate justițiabililor de a cunoaște conținutul argumentelor ce au determinat pronunțarea unei anumite hotărâri judecătorești.Ținând cont că scopul motivării este acela de a fundamenta și explica măsurile adoptate de instanță, ea trebuie să fie completă, convingătoare și accesibilă, dar aceasta nu înseamnă că instanța trebuie să răspundă la toate argumentele folosite de părți în susținerea pretențiilor lor.
Pe de altă parte se impune a se face precizarea că art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului statuează că toate persoanele au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, de către o instanță imparțială și independentă, constituită potrivit legii. Deși Convenția nu definește termenul de „ echitabil”, în doctrină s-a arătat că această cerință trebuie interpretată în sensul de a se asigura respectarea, cu ocazia soluționării pricinilor aflate pe rolul instanței, a unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea, dreptul la apărare și principiul disponibilității.
Cert este că pornind de la aceste principii, coroborat și cu celelalte principii care guvernează desfășurarea procesului civil, instanța este ținută să se pronunțe în limitele investirii asupra obiectului determinat al pricinii, care a făcut obiectul dezbaterilor părților,explicând totodată motivele pentru care, în opinia sa se justifică o atare soluție.
În speța dedusă judecății, în condițiile în care instanța exercitându-și pe deplin rolul activ a procedat la soluționarea cauzei și a explicat în considerentele hotărârii atacate argumentele pentru care se justifică admiterea demersului reclamantului, motivarea fiind clară și precisă nu pot fi primite criticile recurentei în sensul că s-ar fi încălcat dreptul său la un proces echitabil și că ar fi incidente prevederile art. 105 Cod procedură civilă.
Referitor la solicitarea recurentei pârâte privind întoarcerea executării instanța nu poate să o aibă în vedere întrucât nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 404 indice 1 Cod procedură civilă care reglementează această instituție, respectiv nu s-a desființat hotărârea care reprezintă titlu executoriu.
În raport de toate argumentele expuse în precedent, Curtea apreciază că nu sunt incidente dispozițiile art.304 pct.5,6, 7,8 și 9 Cod pr. civilă invocate de recurenta pârâtă în susținerea căii de atac, motiv pentru care, în baza art.312 alin.1 Cod pr. civilă, va respinge recursul acesteia ca nefondat, menținând ca legală sentința atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursurile formulate de reclamantul D. C. cu domiciliul în comuna Brănești . județul Dâmbovița și pârâta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A. (S.N.T.F.M.CFR Marfă S.A.) cu sediul ales în C., ., nr.2, cod poștal_, județul C., împotriva sentinței civile nr. 545 din 5 martie 2013, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 29 mai 2013.
Președinte, Judecători,
C. M. M. A. P. V. G.
Grefier,
C. C.
Red.VG
Tehnored.
2 ex./21.06.2013
d.fond_ Tribunalul Dâmbovița
j.fond. C. N.
operator date cu caracter personal
notificare nr.3120
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 4092/2013. Curtea de Apel... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
