Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 2485/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2485/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 30-09-2013 în dosarul nr. 3835/114/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA NR. 2485
Ședința publică din data de 30 septembrie 2013
Președinte - V.-A. P.
Judecători - C. - P. B.
- E.-S. L.
Grefier - N. M.
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului declarat de reclamantul L. N. P., cu domiciliul în ., împotriva sentinței civile nr. 469/9.04.2013 pronunțată de Tribunalul B., în contradictoriu cu pârâta ., cu sediul în Sibiu, ., județul Sibiu.
Dezbaterile părților au avut loc în ședința publică din data de 17 septembrie 2013, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru studierea actelor și lucrărilor dosarului, a amânat pronunțarea pentru data de 23 septembrie 2013 și apoi, pentru același motiv, pentru azi, data de mai sus, când a dat următoarea soluție.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului B. sub nr._, reclamantul L. N. P. a chemat în judecată pe pârâta . solicitând, inițial, ca prin sentința ce se va pronunța pârâta să fie obligată la plata următoarelor drepturi salariale: suma de 8337 euro reprezentând diferența dintre suma de_ euro, cuvenită pentru un număr de 537 zile de delegare în afara României (Spania, Italia, Germania și Franța) și suma primită, de_ euro, calculată în baza fișelor de pontaj zilnice, deciziilor de delegare, fluturașilor de salariu, conform prevederilor HG nr.518/1995, actualizată; suma de 1231 euro reținută nelegal drept garanție în valută din suma plătită drept diurnă de delegare peste plafonul de 300 euro stabilită în baza contractului de garanție din 16.11.2007, semnat de părți, sumă ce rezultă din fluturașii de salariu; suma de 555 lei, pe care pârâta i-a reținut-o pe statele de plată drept penalizări, deși la baza acestei măsuri nu s-a aflat vreun temei legal și nici înscrisuri justificative - netemeinicia măsurii rezultând chiar din mențiunile din fluturașii de salariu în care uneori sunt menționate pentru aceeași lună atât penalizări, cât și stimulente; suma de 360 lei reținută drept garanții în monedă națională peste baremul de 200 lei stabilit prin contractul de garanție; suma de 554 euro, reținută nelegal din diurna de delegare drept imputații, pentru care nu s-a prezentat documentația justificativă și nici baza legală a acestora.
A mai solicitat reclamantul obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a fost angajat al societății pârâte, în calitate de agent de turism, de la data de 08.08.2007, până în prezent.
Referitor la primul capăt de cerere, reclamantul a susținut că în perioada în care a funcționat ca agent de turism a fost trimis în delegație la alte agenții din străinătate (Italia, Franța, Germani, Spania), iar în perioada de referință, respectiv iunie 2009 - iunie 2012, a totalizat un număr de 537 de zile de delegare în afara României, pentru care, potrivit legislației în materie, trebuia să primească sub titlu de diurnă de delegare în străinătate, suma totală de_ euro (35 euro/zi, conform HG nr.518/1995) iar în realitate, a primit doar suma de_ euro, pârâta urmând a fi obligată la diferența de 8337 euro.
În ceea ce privește al doilea și al patrulea capăt de cerere, reclamantul a precizat că la data de 16.11.2007, a semnat cu pârâta un contract de garanție în care se stipula că urma să i se oprească de fiecare dată când încasa diurna de delegare în valută, câte 10% din această sumă până când se completa suma de 300 euro, iar lunar să i se oprească din salariu câte 10 lei, până se completa suma de 200 lei, drept garanție în monedă națională.
A învederat reclamantul că de la data angajării, până în luna iunie 2009, sumele în valută și lei reținute drept garanție au depășit cu mult sumele stabilite prin contract, ceea ce înseamnă că pârâta ar fi trebuit să sisteze reținerile, lucru care nu s-a întâmplat, însă întrucât nu mai poate revendica aceste drepturi decât pentru o perioadă de 3 ani anterioară, solicită acordarea drepturilor bănești pentru ultimii 3 ani, sume în lei și valută, reținute în plus drept garanție.
Referitor la capetele 3 și 5 din cerere, reclamantul a arătat că în perioada iunie 2009 - mai 2012, pârâta i-a reținut din salariu diferite sume de bani sub titlu de penalizări, însumând 555 lei, precum și suma de 554 euro, drept imputații, fără să existe vreun temei legal și fără ca pârâta să-i prezinte vreun înscris din care să reiasă că sumele reținute sunt datorate legal.
A învederat reclamantul că potrivit art.164 din Codul muncii, nicio reținere din salariu nu poate fi operată decât în condițiile prevăzute de lege, iar reținerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă sunt constatate ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
În cuprinsul cererii, reclamantul a invocat prevederile art. 45 lit.b din CCM la nivel național pentru anii 2007-2011, la al căror conținut s-a făcut referire, susținând că singurul act normativ ce stabilește cuantumul diurnei pentru delegare în străinătate este HG nr.518/1995, solicitând admiterea acțiunii, invocând și practica judiciară în materie, fiind enumerate în acest sens hotărâri ale instanțelor.
În drept, au fost invocate prevederile art. 16 alin.1 și 2 și art. 17 din HG nr. 518/1995, art. 45 lit. b din CCMNN pentru anii 2007-2011, art. 16 din Legea nr.22/1969, art. 42,43,44,161 alin.4, art. 263, art. 267 alin.1 din Legea nr.53/2003 actualizată, art. 274 din Cod pr.civilă, art. 1088 Cod civil
Pârâta a formulat întâmpinare în cauză, prin care, pentru capătul de cerere referitor la diurnă, a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, în raport cu prevederile art.268 alin.1 lit.e din Codul muncii și art.6 din Noul Cod Civil, pentru pe motiv că reclamantul a invocat ca temei de drept dispozițiile CCM la nivel național. Mai mult, reclamantul nu a învestit instanța de judecată cu un petit având ca obiect constatarea nulității unor clauze din CCM la nivel de unitate, valabil pentru perioada derulării raporturilor juridice de muncă, astfel încât nivelul diurnei se poate raporta doar la CCM aplicabil, respectiv la CCM la nivel de unitate.
În raport de aceste precizări, pârâta a apreciat că fundamentul acțiunii îl reprezintă dispozițiile din CCM la nivel național, caz în care dreptul la acțiune trebuie exercitat în limitele și termenul prevăzut de art. 268 alin.1 lit.e din Codul muncii.
Pe fondul cauzei, cu privire la obligarea societății la plata sumei cu titlu de diferență diurnă pentru delegările în străinătate, pârâta a arătat că susținerile reclamantului referitoare la aplicabilitatea în speță a HG nr.518/1995 nu subzistă.
Pentru perioada de delegare reclamantul a fost plătit de societate conform contractului individual de muncă, act încheiat cu respectarea contractului colectiv de muncă.
Pârâta a mai susținut că reclamantul a beneficiat pentru perioada de delegare în străinătate atât de diurnă, cât și de salariul aferent, conform Regulamentului de acordare a diurnelor pentru personalul detașat în străinătate, a contractului colectiv de muncă la nivel de societate înregistrat sub nr. 1890/05.05.2008 și a actului adițional la CCM nr. 1890/05.05.2008.
Pârâta a apreciat că solicitarea efectuării plății diurnei în baza HG nr.518/1995 este inadmisibilă în cazul de față, deoarece art. 1, art. 2 și art. 16 din HG nr. 518/1995 privesc în mod special misiunile cu caracter temporar și instituțiile față de care se acordă drepturile în condițiile reglementate de art. 5 și art.7, iar pentru ca HG nr.518/1995 să fie aplicabilă, trebuie îndeplinite două condiții, respectiv: 1. Personalul delegat - trebuie să facă parte din ministere, celelalte organe de specialitate ale administrației publice, precum și alte instituții publice; 2. Misiunile cu caracter temporar să constea în cele prevăzute la art. 1 din HG 518/1995, expres enumerate.
Pârâta a mai susținut că art. 15 din HG nr.518/1995 prevede: „De drepturile stabilite prin prezenta hotărâre beneficiază și personalul care participă la unele acțiuni organizate de către partenerii externi, dar numai în măsura în care, din documentele primite sau din înțelegerile încheiate, rezultă că partenerii în cauză nu suportă integral cheltuielile de deplasare”, iar art. 16 din același act normativ lărgește sfera de aplicare doar la personalul societăților comerciale cu capital integral sau majoritar de stat: „Prevederile prezentei hotărâri se aplică si personalului din regiile autonome, societățile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, care se deplasează temporar în străinătate pentru aducerea la îndeplinire a acțiunilor
menționate la art. 1.”
S-a arătat că potrivit art. 17 din HG nr.518/1995 :„ Se recomandă agenților economici, alții decât cei prevăzuți la art. 16 alin. (1), precum și fundațiilor, asociațiilor și altora asemenea, să aplice în mod corespunzător prevederile prezentei hotărâri.”
Pârâta a apreciat că dacă legiuitorul ar fi dorit ca diurna reglementată de HG nr.518/1995 să fie aplicabilă și societăților cu capital privat ar fi prevăzut acest lucru în mod expres, așa cum a înțeles să prevadă în cazul societăților comerciale cu capital de stat. Rațiunea legii rezidă în faptul că societățile cu capital privat nu se bucură de fonduri din bugetul de stat, părțile contractante (angajat și angajator în cadrul unui contract de muncă) fiind guvernate de principiul consensualismului și al libertății contractuale.
Mai mult, a apreciat pârâta că dacă instanța ar acorda reclamantului această sumă, ar transforma această formă de recomandare într-una imperativă. "Ubi lex non distinguit, nec nos tinguere debemus" este adagiul latin care îl obligă pe judecător să distingă doar acolo unde legea îi permite acest lucru.
S-a mai susținut că normele de recomandare prevăd o anumită conduită pe care statul o recomandă unor organe ale sale sau unor cetățeni, iar în ipoteza în care destinatarii lor își însușesc recomandările, normele capătă caracter obligatoriu.
Art.17 din HG nr.518/1995, a susținut pârâta, nu este o normă imperativă - a cărei respectare se impune obligatoriu, fără a fi admisă nicio derogare sub amenințarea sancțiunii, ci este o normă de recomandare, care nu este obligatorie și nu prevede nicio sancțiune.
În concret, doar categoriile de personal expres prevăzute în HG nr.518/1995, pot pretinde sancționarea destinatarului legii pentru neacordarea diurnei în cuantumul prescris.
S-a apreciat că toate aceste aspecte învederate conduc la o singură concluzie: aplicabilitatea dispozițiilor HG nr. 518/1995 subzistă sub o dublă condiție, aceea a îndeplinirii uneia dintre misiunile cu caracter temporar limitativ prevăzute de către personalul expres și limitativ specificat de art. 1 și art. 16 din HG nr. 518/1995.
Pârâta a mai arătat faptul că în cazul societăților comerciale cu răspundere limitată drepturile salariale fac obiectul negocierii directe între angajat și angajator, aceste drepturi fiind prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, precum și în contractul individual de muncă.
S-a învederat că reclamantul a primit integral diurna negociată și prevăzută în CCM și CIM, iar dacă acțiunea va fi admisă, aceasta ar însemna și faptul că postul ocupat prin contract individual de muncă de agentul de turism la o societate de tip SRL, este echivalentul postului de înalt demnitar, reprezentant al statului român, magistrat sau alt funcționar public ori a administratorului societății comerciale.
Pe de altă parte, admiterea acțiunii înseamnă o îmbogățire fără justă cauză, deoarece patrimoniul reclamantului se mărește pe seama micșorării patrimoniului societății, fără a exista un temei juridic.
S-a apreciat că solicitarea diferenței de diurnă între cea primită ca urmare a negocierii din CIM și CCM și valoarea prevăzută de HG nr.518/1995 este netemeinică și nelegală, deoarece agentul de turism nu este funcționar public; nu este ministru, secretar de stat, personal militar sau civil din cadrul ministerului apărării; nu face parte din serviciile speciale de pază și protecție a demnitarilor; nu este cadru didactic, profesor, elev, student; nu este artist, sportiv, om de cultură; nu este angajat constructor să repare/întrețină spațiile din imobilele misiunilor diplomatice; nu a fost trimis în străinătate pentru a semna tratate, convenții și acorduri internaționale, nu a fost în vizită oficială sau pentru a participa la olimpiadă, concurs sportiv, târg, expoziție, contractări care să decurgă din contracte de comerț exterior.
S-a conchis de către pârâtă că nu există nicio legătură între activitatea reclamantului și activitățile prevăzute de HG nr. 518/1995, reclamantul fiind trimis în străinătate în delegație să vândă bilete de călătorie persoanelor fizice și juridice care doresc să călătorească cu . și să desfășoare alte activități specifice postului la Agenția . din Italia, Spania, Germania și Franța.
Sub un alt aspect, dacă reclamantul era nemulțumit de cuantumul diurnei acordat de societate, s-a susținut că avea posibilitatea, în baza principiului libertății contractuale, să nu încheie contractul individual de muncă și mai mult chiar, în timpul derulării raporturilor juridice de muncă, avea posibilitatea de a ataca contractul colectiv de muncă.S-a arătat că reclamantul, nici pe cale de acțiune și nici pe cale de excepție, nu a contestat valabilitatea clauzelor contractuale, astfel încât s-a apreciat că acțiunea este inadmisibilă.
Tabelul cu valorile diurnelor angajaților în cazul deplasărilor în străinătate, precum și actele adiționale la contractul colectiv de muncă la nivelul unității pentru anii 2008-2010, fac parte integrantă din acest contract și au fost înregistrate la Agenția Națională pentru Prestații Sociale Sibiu.
Pornind de la acest raționament, s-a apreciat că instanța de judecată urmează să constate valabilitatea clauzelor CCM, în raport cu dispozițiile legii speciale, Codul muncii, și, pe cale de consecință, să respingă acțiunea având ca obiect plata diferenței de diurnă în alt cuantum față de cel convențional și legal stabilit.
Față de prevederile Codul muncii, ca lege specială, ale CCM la nivel de unitate, obligatoriu pentru salariați (deoarece a fost negociat), ale contractului individual de muncă, negociat (care conferă salariatului doar drepturile negociate), văzând și dispozițiile art.969 Cod civil, pârâta a considerat că nu a fost încălcată libertatea contractuală prevăzută de art.3 alin.3 din Codul muncii.
Mai mult, la negocierea, încheierea sau modificarea contractului individual de muncă, salariatul are dreptul de a fi asistat de un terț, conform propriei opțiuni, iar dacă a înțeles să-și asigure asistență de specialitate doar în cadrul procesului, atunci înseamnă că a fost mulțumit de rezultatul negocierii diurnei.
S-a arătat că societatea este o persoană juridică de drept privat și nu public și acordă salariaților doar drepturile negociate în mod direct, legal și în limita decenței, iar reclamantul a primit în perioada delegării salariul integral, avea asigurat transportul și cazarea de către firmă, plus sumele de mai sus, acordate cu titlu de diurnă, pentru hrană, nivelul diurnei într-o lună completă însemnând 3-4 salarii în plus pentru reclamant.
S-a apreciat că în speță sunt aplicabile dispozițiile art.44 alin.2 din Codul muncii și CCM la nivel de societate, care, potrivit art.241 Codul muncii „produce efecte pentru toți salariații.”
În conformitate cu art.44 alin.2 din Codul muncii, salariatul delegat are dreptul la plata cheltuielilor de transport și cazare, precum și la o indemnizație de delegare, în condițiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă aplicabil.
Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate a fost înregistrat potrivit art.25 din Legea nr. 130/1996 la Direcția Județeană de Muncă și Protecție Socială Sibiu, însemnând că negocierea clauzelor cu salariații a respectat dispozițiile legale, iar potrivit art.30 din Legea nr. 130/1996 „executarea CCM este obligatorie pentru părți.”
A susținut pârâta că a făcut dovada că reclamantul cunoștea prevederile CCM la nivel A., pe care și le-a însușit, a negociat condițiile salariale, pe care de asemenea, și le-a însușit, în timp de diferența de diurnă pe care o pretinde nu a făcut obiectul negocierii.
S-au invocat prevederile art.3 din Codul muncii, precum și faptul că reclamantul nu mai poate pretinde după 5 ani că diurna primită nu este satisfăcătoare, deoarece timp de 5 ani nu a contestat-o deși ar fi avut această posibilitate legală.
Potrivit art.8 alin.1 și 2 din Codul muncii, relațiile de muncă se bazează pe principiul consensualității și al bunei-credințe, iar pentru buna desfășurare a relațiilor de muncă, participanții la raporturile de muncă se vor informa și se vor consulta reciproc, în condițiile legii și ale contractelor colective de muncă.
Contractului individual de muncă al reclamantului îi sunt aplicabile clauzele contractului colectiv de muncă în vigoare și nu HG nr.518/1995, deoarece CCM este rezultatul negocierii cu reprezentanții salariaților, astfel că pretențiile reclamantului se subordonează principiului „pacta sunt servanda.”
Cu privire la sumele reținute din salariu cu titlu de garanție în sumă de 1231 euro, pârâta a arătat că valoarea garanției s-a majorat la suma de 800 euro, conform actului adițional nr.6._/16.03.2010 și nu există rețineri suplimentare față de această sumă.
Cu privire la capătul de cerere vizând plata penalităților în sumă de 555 lei, pârâta a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, întrucât reclamantul a nu a contestat actul adițional la CIM nr._/28.08.2007, și-a însușit clauzele acestuia și stimulentele acordate și a recunoscut în această manieră că și-a îndeplinit criteriile calitative și cantitative și tot așa, urmând raționamentul logic și simetria actelor, înseamnă că a cunoscut și că nu a realizat în anumite luni standardul impus de angajator.
Pârâta a invocat excepția inadmisibilității având în vedere că salariatul nu a contestat actul adițional la contractul de muncă, așa încât, actul rămâne valabil încheiat.
Mai mult, a arătat că în fiecare lună reclamantul a semnat statele de plată și s-a bucurat când a primit recompensa (stimulentele), astfel încât nu-și poate invoca propria turpitudine în neîncasarea lunară a stimulentelor.
În conformitate cu ROI, salarizarea pentru agenții de turism se face adunând toate veniturile realizate comparându-se cu veniturile totale planificate a fi realizate în luna respectivă. Apoi, se calculează procentul în care planul a fost realizat. Astfel, salariul acordat va fi egal cu salariul de încadrare la care se adaugă sau se scade contravaloarea depășirii, respectiv penalizări rezultate din calculele stabilite conform algoritmului stabilit prin actul adițional la CCM de care contestatorul a luat cunoștință la momentul încheierii contractului de muncă și pe care și l-a asumat prin semnătură.
Din această cauză, pe întreaga durată a contractului de muncă, salariul nu este egal de la o lună la alta, penalizările fiind de fapt nerealizările de plan.
De asemenea, conform pct.7 din Regulamentul 2.4340/02.08.2007, s-a arătat că agenții de turism beneficiază de bonusuri sau penalizări la diurnă, proporțional cu realizarea, respectiv, nerealizarea planului de venituri la agențiile în care și-au desfășurat activitatea. Prin semnarea actului adițional, contestatorul și-a exprimat acordul ca salarizarea să se efectueze în funcție de realizarea indicatorilor cantitativi și calitativi, conform algoritmului de calcul.
Cu privire la suma de 360 lei reținută drept garanție în monedă națională, peste baremul de 200 lei, solicitată de reclamant, pârâta a precizat că s-a majorat cuantumul garanției de la 200 lei la 500 lei prin actul adițional nr.6._ din 17.09.2008, societatea operând rețineri cu acest titlu în limita menționată.
Referitor la reținerea sumei de 554 euro din diurna de delegare, pârâta a precizat că din evidențele societății nu rezultă că au fost reținute sume fără o justificare legală, în speță un titlu executoriu sau un angajament de plată.
Sub aspectul imputațiilor și penalităților solicitate de reclamant, pârâta a arătat că acestea au fost aplicate conform art. 254 din Codul muncii, făcându-se referire la disp.art.254 alin.3 și 4 din Codul muncii, susținându-se că aceste dispoziții reprezintă o excepție de la regula instituită de art. 164 din Legea nr.53/2003, astfel încât, recuperarea pagubei prin acordul părților putea avea loc în limita a 5 salarii minime brute. S-a învederat că salariatul a recunoscut sumele reținute și nu a contestat deciziile prin care i s-au reținut sumele cu titlu de imputații.
S-a solicitat și obligarea reclamantului la cheltuieli de judecată.
Reclamantul și-a precizat acțiunea, în urma studierii setului de înscrisuri primite de la intimată, apreciind că la cererea de chemare in judecată se impun a fi operate unele modificări, după cum urmează:
1-Cuantumul în valută solicitat la primul capăt de cerere reprezentând
diferența de diurnă în valută dintre aceea cuvenită și cea primită efectiv, pentru cele
622 de zile de delegare în afara granițelor României, pe care le-a efectuat în perioada de referință, respectiv luna iunie 2009 - mai, iunie 2012 nu este de 8337 euro, așa cum se menționa în cererea inițială, ci de_ euro, pentru cele 622 zile de delegare în afara granițelor țării, în condițiile în care trebuia să primească suma de_ euro, dar a primit doar_ euro, cerându-se ca suma să fie actualizată cu dobânda legală.
2-La capătul de cerere nr. 2, referitor la obligarea pârâtei la plata sumei de 1231 euro reținută în plus drept garanție, conform contractului de garanție,s-a precizat că în urma calculării rezultă că diurna datorată de intimată este de numai 873 euro.
Reclamantul a precizat că suma totală în valută solicitată după rectificare în urma confruntării cu înscrisurile depuse de pârâtă este_ euro, echivalentul a_ lei, învederând că celelalte capete de cerere rămân neschimbate.
A susținut reclamantul că la baza stabilirii drepturilor bănești cuvenite, dar neacordate în totalitate de către societatea pârâtă, a avut în vedere statele de plată, fluturașii de salarii coroborate cu buletinele de diurnă lunară acordate salariaților, validate, fișele de pontaj zilnic, deciziile delegare.
Prin concluziile scrise depuse la dosar la data de 03.04.2013, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei și la plata dobânzilor legale aferente sumelor solicitate, conform art.161 alin.4 din Codul muncii și art.1088 Cod civil, pentru perioada de referință, până la plata efectivă a acestora.
Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentința civilă nr. 469/9.04.2013 Tribunalul B. a respins excepțiile prescripției dreptului la acțiune și inadmisibilității invocate de pârâtă.
Prin aceeași sentință a fost respinsă în totalitate ca nefondată acțiunea precizată a reclamantului, ce a fost obligat la 2500 lei cheltuieli de judecată către pârâtă.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță, pronunțându-se cu prioritate,
în conformitate cu art.137 Cod pr.civilă, asupra excepției prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă cu privire la primul capăt de cerere, în conformitate cu art.268 alin.1 lit.e Codul muncii, față de temeiul legal inserat de reclamant, respectiv CCMUN pe anii 2007-2010, a reținut că dreptul solicitat de reclamant, respectiv diferență de diurnă delegare, izvorăște din raporturile de muncă, fiind înscris în sfera drepturilor salariale ce se cuvin salariaților delegați, drept consemnat și în contractul individual de muncă al acestuia la lit.J pct.6 și reglementat de art.43 și art. 44 alin.2 Codul muncii.
În acest context, având în vedere că solicitările reclamantului exprimate în acest prim capăt de cerere intră în componența salariului, astfel cum este definit de art.160 Codul muncii, instanța a apreciat că aplicabile sunt prevederile art.268 alin.1 lit.c Codul muncii, care impun un termen de 3 ani sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune în ce privește acțiunile având ca obiect drepturi bănești și prin urmare, nu cel de 6 luni reglementat de art. 268 alin.1 lit.e Codul muncii, astfel încât excepția formulată a fost respinsă ca nefondată.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, în ce privește celelalte capete de cerere, pe motiv că reclamantul nu a contestat anterior actul adițional la contractul colectiv de muncă, instanța a constatat că și aceasta este nefondată, în contextul în care o astfel de procedură prealabilă nu este obligatorie și nici consemnată ca o etapă preliminară formulării acțiunii ca prevedere asumată de ambele părți.
Mai mult, s-a arătat că argumentele invocate de societate presupun o analiză pe fond a solicitărilor reclamantului, context în care a fost apreciată ca nefondată această excepție, care nu poate fi înscrisă în sfera celor peremptorii, de natură să paralizeze soluționarea cauzei în fond.
Pe fondul cererii, instanța a reținut că reclamantul a fost salariat al pârâtei, în baza CIM nr._ din 28.08.2007, înregistrat la ITM Sibiu, în funcția de agent turism.
În această calitate și conform atribuțiilor contractuale, reclamantul a fost delegat în interes de serviciu în Germania, Italia, Spania și Franța, beneficiind în acest interval atât de diurnă, cât și de salariul aferent, negociat prin CIM, CCM la nivel de societate înregistrat sub nr.1890/05.05.2008, actul adițional la CCM și Regulamentul de acordare a diurnelor pentru personalul detașat în străinătate.
Față de primul capăt de cerere, instanța a reținut că reclamantul a solicitat cuantumul diurnei în raport de prevederile HG nr.518/1995, care reglementează diurna pentru delegări în afara țării, de 35 euro/zi și CCM la nivel național pentru anii 2007-2011, care la art. 45 lit.b, stabilește această diurnă prin negociere la nivelul minim al celei statuate prin acte normative ce se aplică instituțiilor publice, apreciind că acesta este doar HG nr.518/1995.
Sub acest aspect, instanța a apreciat susținerile reclamantului ca fiind nefondate, în condițiile în care acesta a beneficiat de diurna prevăzută și negociată în CIM și CCM la nivel de societate înregistrat valabil sub nr.1890 din 05.05.2009 la Direcția Județeană de Muncă și Protecția Socială Sibiu.
Astfel, s-a constatat că pârâta și-a onorat obligațiile, în calitate de angajator, asumate prin CCM, care o dată negociat, devine legea părților, potrivit art. 969 Cod civil, aplicabil în speță față de perioada solicitării dreptului, art.37-38, art.229 alin. 4 Codul muncii, precum și art. 41 alin.5 Constituția României, texte care consacră dreptul la negocieri colective și garantează caracterul obligatoriu al acestora.
Din înscrisurile atașate la dosar, respectiv deciziile de delegare, statele de plată salarii și diurne în lei și valută, instanța a constatat că pentru deplasările în străinătate, pe teritoriul Germaniei, reclamantul a încasat diurna reglementată și calculată în conformitate cu art.40 CCM unitate pe anii 2008-2011, precum și a actelor adiționale la CCM ( filele 43, 45 vol.II dosar), care în anexa 2 a stabilit nivelul diurnelor în euro/lună, valoare majorată prin CCM pe anii 2012 - 2014 ( fila 65 vol.II).
Sub acest aspect, instanța a constatat că pârâta a respectat prevederile contractuale negociate în ce privește indemnizația de delegare, obligație impusă prin art.44 alin.2 din Codul muncii.
Referitor la solicitarea reclamantului privind diferența de diurnă calculată prin raportare la valoarea de 35 euro/lună, stipulată în HG nr.518/1995, tribunalul a apreciat că acest act normativ nu este aplicabil în speță, întrucât reclamantul nu se încadrează în categoria de personal strict enumerată la art.1 din această hotărâre de guvern și care vizează personalul român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar, constând în vizite oficiale, tratative, încheieri convenții, participări la târguri și expoziții, cursuri și stagii de practică și specializare, documentare... etc., ceea ce nu este cazul de față.
De asemenea, s-a arătat că nici prevederile art.45 lit.b din CCMUN pe anii 2007-2010 nu au corespondent în cauză, întrucât nivelul minim al diurnei stabilit prin acest contract vizează pe cel aplicabil instituțiilor publice, pe când în speță pârâta este o societate privată, în care raporturile de muncă dintre angajator și salariat se bazează pe principiul consensualismului, fiind respectate de societate valorile diurnei negociate prin contractul colectiv de muncă, actele adiționale la acesta și Regulamentul de acordare a diurnelor pentru personalul detașat în străinătate.
Față de considerentele evocate, tribunalul a apreciat că solicitările reclamantului privind diferența diurnă în valută în conformitate cu HG nr.518/1995 nu sunt fondate, motiv pentru care a fost respins acest capăt de cerere.
Referitor la capătul de cerere privind restituirea sumei de 873 euro reținută în plus drept garanție în valută, instanța a constatat că și acesta este nefundamentat.
Astfel, s-a reținut că la data de 06.08.2007, între părți a intervenit contractul de garanție în numerar, semnat de ambele părți, prin care s-a convenit, în vederea acoperirii eventualelor pagube produse în gestiunea încredințată reclamantului, în calitate de agent turism, ca acesta să constituie o garanție în numerar de 200 lei prin rețineri lunare reprezentând a zecea parte din retribuția tarifară și de 300 euro prin rețineri în cotă de 10% din diurna cuvenită pentru deplasarea în străinătate.
Totodată, prin actul adițional la contractul de garanție în numerar nr.6._ încheiat la 16.03.2010 (fila 11 vol.II dosar) semnat de ambele părți, s-a stabilit ca începând cu această dată, să fie mărită garanția în valută la valoarea de 800 euro, prin rețineri în aceeași cotă de 10% din diurna cuvenită și deplasarea în străinătate, astfel încât solicitarea reclamantului în ce privește această diferență a fost apreciată ca nejustificată, în contextul în care cuantumul garanției în valută s-a majorat printr-un înscris ce nu a fost contestat. A apreciat prima instanță că simpla susținere verbală a apărătorului reclamantului că nu recunoaște semnătura de pe actul adițional la contractul de garanție, că înțelege să se înscrie în fals, dar nu a concretizat acest lucru printr-o plângere penală, nu pot constitui argumente care să conducă la înlăturarea acestui înscris, motiv pentru care a fost respins și acest capăt de cerere ca nefondat.
De altfel, s-a reținut că reclamantul a solicitat verificarea de scripte cu privire la actele adiționale nr.6._ din 16.03.2010 și nr.6._ din 17.09.2008, iar până la închiderea dezbaterilor, pârâta, prin apărător, a prezentat înscrisurile originale și în conformitate cu art. 178 Cod pr.civilă, instanța, după confruntare, a constatat că acestea sunt identice.
Referitor la solicitarea reclamantului privind restituirea sumei de 555 lei, reținută de pârâtă în mod nelegal, tribunalul a reținut că prin CIM nr._/28.08.2007 și actul adițional la acesta, semnat de ambele părți, reclamantul s-a obligat la îndeplinirea unor indicatori cantitativi și calitativi a căror nerealizare generează și o diminuare corespunzătoare a salariului, conform Capitolului J, pct.2 din contract.
Sub acest aspect, solicitările reclamantului de restituire a sumelor reținute pentru neîndeplinirea indicatorilor de plan nu au fundament în contextul în care, conform susținerilor pârâtei și reținute din înscrisurile atașate, reclamantul a primit periodic și bonusuri pentru realizarea acestor indicatori, fiind nefondată susținerea „ penalităților” invocate, atâta timp cât părțile au convenit în baza unui acord sinalagmatic o modalitate de salarizare însușită prin semnătură, prin contract de muncă necontestat.
Referitor la capătul de cerere privind reținerea sumei de 360 lei cu titlu de garanții în moneda națională peste baremul de 200 lei stabilit prin contractul de garanție, instanța a constatat că și acesta este nefondat, întrucât prin actul adițional la contractul de garanție în numerar nr.6._ din 17.09.2008 s-a dispus majorarea garanției în numerar până la 500 lei, astfel încât solicitările formulate pe acest aspect nu au fundamentat.
În ce privește solicitarea privind suma de 554 euro reținută în mod nelegal din diurna de delegare drept imputații, instanța a constatat din înscrisurile atașate la dosar, respectiv invitațiile la conciliere adresate reclamantului și referatele întocmite de persoana desemnată în cadrul societății pârâte la birou personal, filele 114-128 vol.III și filele 69-119 vol.I, că acesta a fost informat cu privire la pagubele produse societății pe perioada detașării, materializate în intervalul 2009-2011, înscrisuri ce nu au fost contestate, astfel încât s-a apreciat că și acest capăt de cerere este nefondat, întrucât pârâta a reținut aceste sume în conformitate cu art. 254 Codul muncii.
În raport de toate aceste considerente, instanța a respins în totalitate acțiunea precizată formulată de reclamant, ca nefondată și în temeiul art. 274 Cod pr.civilă, l-a obligat la 2500 lei cheltuieli de judecată către pârâtă, reprezentând onorariu avocat ales, conform chitanțelor atașate la dosar.
Împotriva sentinței primei instanțe reclamantul L. N. P. a declarat recurs, criticând-o ca nelegală și netemeinică.
Arată recurentul că prin cerere a solicitat obligarea societății pârâte .-i plătească următoarele drepturi bănești cuvenite, dar neacordate, reprezentând: suma de_ euro ( echivalent în moneda națională de_ lei la data depunerii cererii) reprezentând diferența dintre suma de_ euro, cuvenită drept diurna de deplasare în străinătate (Spania, Italia, Germania si Franța)) pe timp de 622 zile în perioada iunie 2009- iunie 2012 și suma real primită de_ euro;suma de 873 euro (echivalentul a 3980 lei) reținută în plus de către pârâtă drept garanție, peste baremul stabilit prin contractul de garanție de 300 euro; suma de 555 lei reținută drept penalități, deși la baza luării acestei masuri nu se regăsesc acte legale de reținere, respectiv hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sau angajamente de plată semnate de recurent; suma de 360 lei, reținută în plus drept garanție în numerar, peste suma de 200 lei stabilită prin contractul de garanție în numerar; obligarea pârâtei să-i plătească suma de 554 euro (echivalentul sumei de 2526 lei) pe care i-a reținut-o recurentului din salarii drept imputații, rețineri pentru care nu a putut prezenta acte justificative și nici să menționeze cadrul legal al acestor rețineri; obligarea societății pârâte la plata cheltuielilor de judecată pe care le face cu acest proces.
Sumele de mai sus a solicitat recurentul-reclamant să fie majorate prin adăugarea dobânzilor legale aferente perioadei de la data depunerii cererii de chemare în judecată (12.06.2012) până la efectuarea plății.
Susține recurentul că instanța de fond, prin interpretarea greșită sau neluarea în considerare a probelor administrate în cauză, încuviințate în prealabil și prezentate de recurent prin apărătorul ales, prin concluziile orale și scrise și luarea în considerare doar a susținerilor pârâtei, pe care le-a interpretat în mod subiectiv, contrar opiniilor altor instanțe de judecată și ale instanțelor superioare, a respins în tot cererea de chemare în judecată pe care a considerat-o ca fiind nefondată, obligându-l pe recurent și la plata cheltuielilor de judecată deși nu s-au depus niciun fel de probe în susținerea acestor pretenții.
Referitor la primul capăt de cerere, susține recurentul că instanța de fond a respins cererea, apreciind că în cauză nu sunt aplicabile prevederile HG nr. 518/1995 actualizată, deoarece recurentul nu a îndeplinit una din activitățile precizate expres în art. 1 al actului normativ sus-menționat, punct de vedere preluat de instanța de fond din întâmpinarea pârâtei, fără a lua în considerație și opiniile recurentului.
Mai mult decât atât, instanța de fond apreciază că în cauză nu ar fi aplicabile nici dispozițiile art. 45 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național, nr. 2895/2006 valabil pe perioada anilor 2007-2010 și nici cel valabil pentru perioada 2011-2014, ci doar contractul colectiv de muncă pe unitate, despre care pretinde că ar fi fost negociat, precum și contractul individual de muncă semnat de recurent.
Referitor la cele două contracte de muncă, individual și cel pe unitate, recurentul precizează că nicăieri în contractul individual de muncă nu se regăsește vreo referire la cuantumul diurnei de delegare în străinătate și nici nu se putea face vreo referire, din moment ce în conținutul acestora nu se pune problema delegării în afara țării.
Astfel, la capitolul D punctul 2 din contractul individual de muncă nr._ înregistrat la ITM Sibiu la data de 28.08.2007, semnat de recurent, se găsește doar precizarea :” În lipsa unui loc de muncă fix, salariatul va desfășura activitatea „la orice agenție a societății din localitatea B.”, deci, nu se face nici o mențiune referitoare la delegare în țară sau în afara țării.
Mai arată recurentul că în contractul individual de muncă se regăsește o singură frază referitoare la delegare și detașare, respectiv la paragraful „J” punctul 6, în care se precizează că „în situația în care salariatul este trimis în delegare și detașare, beneficiază de următoarele drepturi: transport cu trenul sau autobuzul, cazare la hotel sau în locuri amenajate, diurna negociabilă în limitele legale”.
Susține recurentul că pârâta nu a putut prezenta vreun act adițional la contractul individual de muncă cu care să facă proba vreunei negocieri între părți referitoare la diurna pentru delegări în afara țării, aspect pe care instanța de fond 1-a nesocotit, deși apărătorul său a solicitat să se menționeze acest aspect și să fie luat în considerație și la pronunțarea hotărârii.
Menționează recurentul faptul că acest contract individual de muncă este un contract bilateral și orice modificare sau adăugire în conținutul său nu se poate face decât cu acordul ambelor părți și după o procedură specială.
Referitor la CCM la nivel de unitate, arată recurentul că acest contract nu conține precizări referitoare la diurna de delegare în străinătate, dar, după semnarea acestui contract cu reprezentantul salariaților (deși la negocieri trebuia să participe un număr mai mare de salariați, dat fiind faptul că pârâta are un număr de peste 1338 de salariați) au fost atașate la acest contract niște tabele, semnate doar pe ultima pagină de o persoana neidentificabilă, tabele care inițial au fost semnate doar de un șef de departament, dar pe parcurs acestea au fost înlocuite, tabele care oricum, nu pot constitui acte oficiale, respectiv acte adiționale, nefiind înregistrate la ITM, nu sunt semnate și stampilate pe toate paginile de către ambele părți, ceea ce dă posibilitatea adăugării unor file suplimentare ce pot conține drepturi salariale inferioare celor prevăzute în contractul colectiv de muncă unic la nivel național, contrar prevederilor art. 238 alin.1 Codul muncii și prevederilor Legii nr.130/1996, actualizată, privind contractele colective de muncă.
De asemenea, susține recurentul că în motivarea sentinței, instanța de fond prezintă drept argument al opiniei sale prevederile așa-zisului „Regulament intern” care nu este semnat de nimeni, nu este înregistrat nici la societatea emitentă și nici la ITM, nu poartă nicio ștampilă, fiind practic un înscris fără valoare juridică.
Mai arată recurentul că este eronată reținerea instanței de fond că în speța nu sunt aplicabile prevederile H.G. 518/1995, deoarece el nu a îndeplinit nici una din activitățile prevăzute în art. 1 al acestui act normativ, ignorând faptul că, așa cum au apreciat celelalte instanțe de judecată din țară, activitățile menționate nu sunt limitative, ci doar enunțiative.
Se învederează că instanța de fond a dat o greșită interpretare legii, având în vedere faptul că respectivul contract colectiv de muncă unic la nivel național, cuprinde o normă de trimitere la HG nr.518/1995, singurul act normativ din România care reglementează cuantumul diurnelor de delegare în străinătate stabilind nivelul minim al cuantumurilor diurnei de delegare în străinătate, de la care se poate pleca negocierea dintre părți.
Este adevărat ca potrivit prevederilor art. 37 din Codul muncii, drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc potrivit legii, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă, dar pârâta nu a putut face dovada existenței unor asemenea negocieri referitoare la cuantumul diurnelor de delegare în afara țării, nici în contractul individual de muncă și nici în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, pe care instanța de fond le-a apreciat ca fiind singurele care trebuie luate în seamă.
În plus, deși este invocat de instanța de fond în sentința recurată, a fost nesocotit conținutul art. 38 din Codul muncii, la al cărui conținut recurentul face referire.
Pe cale de consecință, chiar dacă ar fi existat o asemenea negociere, prin care se diminuau drepturile salariaților recunoscute de lege, respectiva tranzacție era lovită de nulitate absolută, susținându-se însă că nu au existat niciun fel de negocieri referitoare la cuantumul diurnelor de delegare în afara țării, singurul act legal care reglementează în România acest aspect fiind HG nr.518/1995.
Mai susține recurentul că și art. 44 alin.2 din Codul muncii, invocat de asemenea de instanța de fond drept temei legal al sentinței, este interpretat în mod greșit în sensul că instanța apreciază că singurul în drept a fi luat în considerație ar fi contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, fără a se lua în considerație că acesta nu poate conține clauze inferioare celor cuprinse în contractul colectiv de muncă la nivel superior.
Or, este cunoscut faptul că potrivit prevederilor art. 236 alin.3 Codul muncii, doar contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților.
Arată recurentul că la pronunțarea sentinței nelegale și netemeinice, instanța de fond a ignorat faptul că în România există două acte normative care reglementează problema diurnei pentru delegare, și anume:HG nr. 1860/2006, care reglementează cuantumul diurnelor de delegare a salariaților în altă localitate decât aceea în care salariatul își desfășoară de regulă serviciul sau în localitatea respectivă într-un loc situat la distanță mai mare de 5 km. de locul în care își desfășoară de regulă serviciul și HG nr. 518/1995, care reglementează problema diurnei de delegare a salariaților în afara țării.
Susține recurentul că HG nr.518/1995 este singurul act normativ care reglementează cuantumul diurnelor pentru delegările efectuate în afara țării susținând că disp.art.45 lit.b din CCMUN, ca și cel valabil pe anii 2011-2014, reprezintă o normă de trimitere atât la HG nr.1860/2006, atunci când este vorba de delegare în interorul țării, cât și la HG nr.518/1995, când este vorba de delegare în afara țării.HG nr.518/1995 este singurul act normativ ce reglementează cuantumul diurnelor pentru delegările efectuate în afara țării, la aceasta făcând trimitere art.45 alin.1 lit.b din CCMUN.
Referitor la cel de al doilea capăt de cerere, privind obligarea pârâtei la plata sumei de 873 euro reținute drept garanție peste plafonul sumei de 300 euro stabilite prin contractul de garanție, instanța de fond 1-a respins, afirmând că prin actul adițional nr. 6._/_ plafonul a fost majorat la suma de 800 euro.
Arată recurentul că nu are cunoștință de un asemenea act adițional, dar un asemenea înscris a fost depus de pârâtă la penultimul termen de judecată, când, observând că semnătura nu aparține recurentului, acesta a adus la cunoștința apărătorului său acest aspect, iar apărătorul s-a înscris în fals, solicitând completului de judecată să ceară pârâtei să predea originalul acestui înscris, precum și al pretinsului act adițional nr. 6._/17.09.2008, unde semnăturile au fost falsificate.
Pârâta nu s-a prezentat la termenul de judecată din 03.04.2013 și nici nu a depus înscrisurile solicitate în original, motiv pentru care instanța de fond a solicitat să se depună concluzii scrise, amânând pronunțarea pentru a da posibilitate și pârâtei să depună concluzii scrise.
Susține recurentul că deși a făcut precizarea că se înscrie în fals, arătând și motivele pe care se sprijină, sens în care recurentul a depus câte un exemplar din înscrisurile incriminate, în sentința criticată se face mențiunea că simpla susținere verbală a apărătorului reclamantului că nu recunoaște semnătura de pe actul adițional la contractul de garanție, că înțelege să se înscrie în fals, dar nu a concretizat acest lucru printr-o plângere penală, nu pot constitui argumente care să conducă la înlăturarea acestui înscris, motiv pentru care a fost înlăturat acest capăt de cerere ca nefondat.
Arată recurentul că nu era obligat să facă dovada depunerii unei sesizări penale, ci, dimpotrivă completului de judecat îi reveneau sarcini concrete, funcție de situația creată, lucru care nu s-a întâmplat, astfel că a fost pronunțată o sentință cu încălcarea dispozițiilor legale în materie.Precizează recurentul că până la închiderea dezbaterilor nu s-a prezentat în sala de judecată niciun apărător al pârâtei, acesta fiind surprins de afirmația din sentință potrivit căreia până la închiderea dezbaterilor, pârâta, prin apărător, a prezentat înscrisurile originale, și, în conformitate cu art.178 Cod pr.civilă, a constatat că acestea sunt identice.
Învederează recurentul că salariul de încadrare al acestuia este de 555 lei/lună, ceea ce înseamnă că i se putea reține o garanție de maximum 1650 de lei, ce echivalează cu 375 euro - având în vedere disp.art.14 și art.12 din Legea nr.22/1969, iar recurentul nu putea semna o convenție prin care s-ar fi urmărit diminuarea unor drepturi recunoscute de lege, un asemenea act fiind lovit de nulitate absolută.
Referitor la cel de - al treilea petit din cererea de chemare în judecată, susține recurentul că instanța de fond l-a respins ca neîntemeiat, constatând că reținerile din salariu ar fi fost legale, deoarece recurentul nu și-ar fi îndeplinit unele criterii de evaluare, pretinzând ca a semnat un act adițional la contractul individual de muncă prin care a fost de acord cu reținerile.
Susține recurentul că nu a semnat un asemenea act adițional și nu a avut cunoștință de existența lui. În plus, intimata a încălcat prevederile art. 164 din Codul muncii, în sensul că „nici o reținere din salariu nu poate fi operată în afara cazurilor și condițiilor prevăzute de lege.”
În alin.2 din același articol se stipulează că „reținerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă și exigibilă și a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă”, condiții ce nu sunt îndeplinite în speță.
Acești pretinși indicatori, potrivit prevederilor legale, trebuia să-i fie aduși la cunoștință înainte de semnarea contractului individual de muncă și să fie cuprinși și dezvoltați în conținutul acestui contract (art. 17 alin. 1 și 2 lit. d și art. 18 din Codul muncii).
Referitor la cel de al patrulea petit din cererea de chemare în judecată, arată recurentul că sunt valabile criticile de la petitul nr. 3.
În ce privește obligarea la plata cheltuielilor de judecată solicitate la prima instanță, și acest capăt de cerere a fost respins, dispunându-se însă obligarea recurentului la plata unor pretinse cheltuieli de judecată, deși intimata nu s-a prezentat la niciunul din cele șapte termene și nici nu a făcut dovada vreunor cheltuieli de judecată, la dosar neexistând vreo chitanță privind onorariul de avocat, așa cum se motivează în sentința criticată.
Se solicită pentru aceste motive admiterea recursului.
Intimata-pârâtă . a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției extinctive în ceea ce privește primul capăt de cerere referitor la diferența de diurnă, susținând că sunt aplicabile disp.art.268 alin.1 lit.e din Codul muncii, termenul de prescripție fiind de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, precum și excepția inadmisibilității pe motiv că reclamantul nu a învestit instanța cu un capăt de cerere având ca obiect constatare a nulității clauzelor contractului colectiv de muncă la nivel de societate pe anii 2008-2010 și nici a actului adițional la acest contract, pe anii 2008-2010, apreciindu-se că nu poate pretinde aplicabilitatea directă a clauzelor din CCM la nivel național.
Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În recurs s-a depus la dosar practică judiciară din partea ambelor părți, iar recurentul a depus, în copie, și extras din CCM la nivel național pe anii 2007-2010, din procesul-verbal întocmit la data de 15.12.2010 cu ocazia finalizării negocierii CCM la nivel național pe anii 2011-2014 și din Regulamentul de acordare a diurnelor pentru personalul detașat în străinătate nr.2490/02.08.2007- înscris depus și la dosarul de fond.
La termenul de judecată din data de 17.09.2013, Curtea a respins excepțiile prescripției dreptului la acțiune pentru capătul de cerere referitor la diferența de diurnă și inadmisibilității invocate de intimata-pârâtă prin întâmpinare, pe motiv că aceste excepții au fost susținute de către pârâtă și la instanța de fond și prin sentința recurată tribunalul s-a pronunțat asupra lor, în sensul respingerii, iar recurs împotriva sentinței tribunalului a declarat numai reclamantul, astfel că intimata nu mai poate reitera aceste excepții în recurs.
Tot la termenul de judecată din 17.09.2013, recurentul, prin apărător, a precizat că își întemeiază recursul pe disp. art. 304 pct.7, 9 și art. 3041 Cod pr.civilă.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în recurs, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că recursul este fondat potrivit considerentelor ce urmează:
Recurentul - reclamant, în calitate de angajat al intimatei-pârâte . în funcția de agent de turism, conform contractului individual de muncă nr._ din data de 28.08.2007, a fost delegat de angajator în perioada dedusă judecății să lucreze în mai multe țări din Europa, la agențiile din străinătate ale pârâtei.
În conformitate cu disp.art. 44 alin.2 din Codul muncii, salariatul delegat are dreptul la plata cheltuielilor de transport și cazare, precum și la o indemnizație de delegare „în condițiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă aplicabil”.
În cuprinsul art. 45 lit.b din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010, obligatoriu pentru unitatea pârâtă potrivit art.3 alin.1 lit.a din acest contract, se prevede că salariații unităților trimiși în delegație în țară sau în străinătate beneficiază de diurna de deplasare al cărei cuantum se stabilește prin negociere la nivel de ramură, grupuri de unități sau unitate, nivelul minim al diurnei fiind cel stabilit prin actele normative ce se aplică la instituții publice.
Potrivit art 238 alin.1 din Codul muncii, „ contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior”, ceea ce înseamnă, în virtutea prevederilor Contractului colectiv de muncă la nivel național, că în cazul personalului trimis în străinătate de către societățile comerciale cu capital privat se aplică dispozițiile referitoare la nivelul diurnei cuprinse în HG nr.518/1995 privind unele drepturi și obligații ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar, ca fiind singurul act normativ care reglementează cuantumul diurnei de deplasare în străinătate pentru instituțiile publice.
HG nr.518/1995 face vorbire de deplasări în străinătate nu numai ale personalului diplomatic sau consular în scopuri diplomatice, ci și a altor categorii de personal pentru participări, printre altele, la târguri și expoziții, documentare, schimb de experiență, cursuri și stagii de practică și specializare sau perfecționare, desfășurarea unei activități științifice, culturale, artistice sau sportive, temporare, executări de lucrări de construcții, reparații și amenajări la imobilele misiunilor diplomatice și se referă, într-adevăr, la instituții publice ( cu excepțiile prev.de art.16 alin.2) și la personalul din regiile autonome și societățile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, care se deplasează în străinătate pentru aducerea la îndeplinire a acțiunilor menționate la art.1 din acest act normativ, iar nu la societăți comerciale cu capital privat, dar contractul colectiv de muncă la nivel național cuprinde o normă de trimitere la acest act normativ, ca fiind minimul de la care se pornește în negocierea cuantumului diurnei. Cum legea se interpretează în sensul aplicării ei, faptul că domeniul de aplicare al actului normativ vizează altă categorie de personal nu împiedică luarea în considerare a nivelurilor diurnelor din anexa acestui act normativ.
Nu era necesar ca recurentul-reclamant să ceară și constatarea nulității clauzelor din contractul colectiv de muncă al unității pentru a i se acorda diurna solicitată în cuantumul prevăzut de HG nr.518 /1995, conform dispozițiilor din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007 -2010,
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 238 din Codul muncii, anterior abrogării acestora prin Legea nr. 40/2011 :„(1) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
(2) Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.
(3) La încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.”
Articolele 238-247 din Legea nr.53/2003 - Codul muncii, au fost abrogate expres prin art. I pct.90 din Legea nr. 40/2011, iar dispozițiile art. 238, mai sus menționate, au fost preluate, în substanța lor și în cuprinsul art. 132 din Legea dialogului social nr. 62/2011.
Art. 37 din Codul muncii consacră principiul negocierii individuale și colective a contractelor de muncă, iar în cuprinsul art. 38 din același cod sunt indicate, într-o modalitate imperativă, limitele minimale ale acestei negocieri și sancțiunea renunțării la unele drepturi stabilite de lege în favoarea salariatului.
În același sens, potrivit art. 8 din Legea nr. 130/1996 republicată, dispoziții preluate în esență, în cuprinsul art. 132 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar la încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.
Normele legale mai sus menționate consacră caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă, caracter garantat constituțional și prin art. 41 alin. 5 din Constituția României conform căruia: „Dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate”.
Toate dispozițiile legale evocate reprezintă măsuri de protecție a salariaților, menite să asigure exercițiul neîngrădit al drepturilor și al intereselor legitime ce li se cuvin în cadrul raporturilor de muncă, pentru a-i feri de consecințele unor eventuale abuzuri ori amenințări din partea angajatorilor.
Ca atare, orice contract colectiv de muncă se încheie nu numai în considerarea legii, dar și în considerarea clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel superior.
Având caracter de izvor de drept, forța lor obligatorie fiind garantată constituțional, rezultă că drepturile salariaților stabilite prin contractele colective de muncă urmează același regim juridic cu cel aplicabil drepturilor stabilite prin acte normative, salariatul neputând renunța nici la drepturile acordate prin lege, nici la cele care, în temeiul legii, au fost statuate prin negocierile colective.
Prin urmare, întrucât prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaților, aceștia nu pot renunța la ele, negocierea clauzelor contractului individual de muncă sau ale contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior - în speță, la nivel de unitate, fiind posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în lege și/sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Având în vedere argumentele de drept mai sus arătate, din care rezultă că prevederile contractului colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010 se aplică cu prioritate, având caracter minimal, nu poate fi primită susținerea intimatei potrivit căreia nu se poate dispune obligarea acesteia la plată în raport de prevederile contractului colectiv de muncă la nivel național pe anii 2007-2010 în condițiile în care a existat contract colectiv de muncă la nivel de unitate și nu s-a solicitat constatarea nulității clauzelor din acest contract referitoare la diurnă.
Conform art.241 alin.1 lit.d din Codul muncii, în forma în vigoare la momentul încheierii contractului colectiv de muncă la nivel național 2007-2010, clauzele contractului colectiv de muncă la nivel național produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din țară.
În mai multe decizii de-a lungul anilor, Curtea Constituțională a reținut că rațiunea încheierii contractelor colective de muncă nu numai la nivel de unități, ci și la niveluri superioare, constă tocmai în asigurarea în mod unitar a drepturilor minimale tuturor salariaților unităților ce aparțin respectivului nivel.
Acest scop nu s-ar putea realiza dacă nu s-ar prevedea caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă la nivel superior pentru clauzele celor de la nivel inferior.
Clauzele contractelor colective de muncă la nivel inferior care înlătură acordarea unor drepturi prevăzute de contractele colective de muncă la nivel superior nu pot fi producătoare de efecte juridice.
Prin urmare, împrejurarea că la nivel de unitate a fost semnat contract colectiv de muncă în care s-a statuat și cu privire la cuantumul diurnei nu putea constitui un argument pentru respingerea cererii recurentului și nu este vorba de o aplicare omisso medio a clauzelor CCM la nivel național, astfel cum afirmă intimata - pârâtă.
Pe de altă parte, recurentul - reclamant nu își poate întemeia acțiunea pe dispozițiile Contractului colectiv de muncă la nivel național după data de 31.12.2010 în condițiile în care acesta și-a încetat aplicabilitatea după această dată ca urmare a denunțării unilaterale făcută de către unul dintre partenerii sociali, nefiind înregistrat la Ministerul Muncii un nou contract colectiv de muncă la nivel național pe anii 2011-2014.
În consecință, Curtea apreciază că pentru calcularea diferențelor de diurnă datorate recurentului-reclamant de către intimată, pentru perioada iunie 2009 - 31 decembrie 2010, în funcție de zilele de delegare efectiv prestate și de dispozițiile HG nr. 518/1995 este necesară efectuarea unei expertize judiciare de specialitate, probă ce nu poate fi administrată direct în recurs, impunându-se, în consecință, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond.
În ceea ce privește capetele de cerere prin care s-a solicitat restituirea sumelor reprezentând garanție în valută și în lei, se reține că prima instanță a arătat că la 06.08.2007, între părți a intervenit contractul de garanție în numerar, semnat de ambele părți, prin care s-a convenit, în vederea acoperirii eventualelor pagube produse în gestiunea încredințată reclamantului, în calitate de agent turism, ca acesta să constituie o garanție în numerar de 200 lei prin rețineri lunare reprezentând a zecea parte din retribuția tarifară și de 300 euro prin rețineri în cotă de 10% din diurna cuvenită pentru deplasarea în străinătate.
A mai reținut tribunalul că prin actul adițional la contractul de garanție în numerar nr.6._ încheiat la 16.03.2010 (fila 11 vol.II dosar) semnat de ambele părți, s-a stabilit ca începând cu această dată, să fie mărită garanția în valută la valoarea de 800 euro, prin rețineri în aceeași cotă de 10% din diurna cuvenită și deplasarea în străinătate, apreciindu-se astfel că solicitarea reclamantului în ce privește această diferență este nejustificată, în contextul în care cuantumul garanției în valută s-a majorat printr-un înscris ce nu a fost contestat.
De asemenea, s-a apreciat că simpla susținere verbală a apărătorului reclamantului că nu recunoaște semnătura de pe actul adițional la contractul de garanție, că înțelege să se înscrie în fals, neconcretizând acest lucru printr-o plângere penală, nu poate constitui argument care să conducă la înlăturarea acestui înscris, motiv pentru care a fost respins și acest capăt de cerere ca nefondat.
În plus, s-a reținut că reclamantul a solicitat verificarea de scripte cu privire la actele adiționale nr.6._ din 16.03.2010 și nr.6._ din 17.09.2008, iar până la închiderea dezbaterilor pârâta, prin apărător, a prezentat înscrisurile originale și în conformitate cu art. 178 Cod pr.civilă, instanța, după confruntare, a constatat că acestea sunt identice.
Față de capătul de cerere privind reținerea sumei de 360 lei cu titlu de garanții în moneda națională peste baremul de 200 lei stabilit prin contractul de garanție, instanța a constatat că și acesta este nefondat, întrucât prin actul adițional la contractul de garanție în numerar nr.6._ din 17.09.2008 s-a dispus majorarea garanției în numerar până la 500 lei, astfel încât solicitările formulate pe acest aspect nu au fundamentat.
Codul de procedură civilă reglementează verificarea de scripte la articolele 177- 179.
Pe parcursul judecării pricinii la prima instanță, reclamantul a contestat semnăturile de pe cele două acte adiționale la contractul de garanție în numerar, având nr.6._ din data de 16.03.2010 și nr.6._ din data de 17.09.2008, susținând că acestea nu îi aparțin, motiv pentru care instanța a pus în vedere pârâtei să prezinte în instanță originalele celor două acte adiționale având în vedere că se contestă semnăturile de pe acestea, astfel că s-a stabilit, conform celor consemnate în încheierea de ședință de la termenul din 20.02.2013, că urmează ca instanța să procedeze la verificarea de scripte.
La termenul următor de judecată, din data de 03.04.2013, astfel cum rezultă din cuprinsul încheierii de la acel termen, ce face parte integrantă din sentință, la strigarea cauzei reclamantul a fost reprezentat prin apărător, iar instanța a constatat încheiată cercetarea judecătorească acordând cuvântul în dezbateri apărătorului reclamantului.După strigarea cauzei și închiderea, practic, a dezbaterilor, s-a prezentat în instanță apărătorul pârâtei, iar în lipsa apărătorului reclamantului, fiindu-i prezentate de către apărătorul pârâtei cele două acte adiționale, instanța a procedat la verificarea de scripte în conformitate cu disp.art.178 Cod pr.civilă, constatând că aceste înscrisuri sunt conforme copiilor aflate la filele 91 și 92 din dosar.
Or, este evident că după închiderea dezbaterilor nu se mai putea proceda la verificarea de scripte, în lipsa apărătorului recurentului, fiind încălcate în acest fel principiile contradictorialității și al apărării, iar pe de altă parte, în condițiile în care s-a contestat de către reclamant semnătura de pe respectivele acte adiționale, verificarea de scripte presupunea a se analiza semnătura reclamantului de pe aceste înscrisuri - ceea ce implica, în primul rând, în mod evident, prezentarea originalelor - fiind nerelevantă împrejurarea că reclamantul nu a formulat plângere penală.
Art.179 alin.1 Cod pr.civilă statuează că dacă instanța, după verificarea înscrisului cu scrisul sau semnătura făcută în fața ei sau cu alte înscrisuri, nu este lămurită, va dispune ca verificarea să se facă prin expert, obligând părțile să depună de îndată înscrisuri pentru verificare.
Referitor la cele două acte adiționale de care s-a prevalat intimata, chiar susținerile acesteia din concluziile scrise depuse la dosarul de fond au fost în sensul că a constatat că nu există identitate între semnătura reclamantului de pe alte înscrisuri cu cea de pe actele contestate, acest lucru fiind explicat de către intimată prin faptul că actele adiționale se trimiteau prin plic de la Sibiu la fiecare Agenție și nu se mai urmărea semnătura.
Atâta vreme cât cele două acte adiționale la contractul de garanție în numerar nu au fost semnate de reclamant, acestea nu pot constitui, în mod evident, temei pentru reținerea sumelor la care fac referire, drept garanție.
Se impune așadar, cu necesitate, ca instanța de fond, cu ocazia rejudecării, să stabilească, în primul rând, care este poziția pârâtei privitoare la aceste două acte adiționale - dacă înțelege să se folosească de ele în apărare, respectiv dacă recunoaște că semnătura de pe respectivele acte adiționale nu aparține reclamantului - acesta contestând semnătura, urmând a se proceda la verificarea de scripte numai în cazul în care pârâta înțelege să se prevaleze de aceste acte adiționale pretinzând că semnătura de pe ele aparține reclamantului.
În măsura în care se va stabili că semnăturile de pe actele adiționale nu aparțin reclamantului, se justifică restituirea către acesta a sumelor reținute drept garanție, în plus față de contractul inițial de garanție - desigur, cu respectarea termenului de prescripție de trei ani, prev.de art.268 alin.1 lit.c din Codul muncii republicat - al căror cuantum va fi stabilit prin expertiza de specialitate ce va fi dispusă în cauză.
În ceea ce privește solicitarea reclamantului vizând restituirea sumei de 555 lei, reținută de pârâtă în mod nelegal, s-a reținut de către prima instanță că prin CIM nr._/28.08.2007 și actul adițional la acesta, semnat de ambele părți, reclamantul s-a obligat la îndeplinirea unor indicatori cantitativi și calitativi a căror nerealizare generează și o diminuare corespunzătoare a salariului, conform Capitolului J, pct.2 din contract.
S-a mai arătat că solicitările reclamantului de restituire a sumelor reținute pentru neîndeplinirea indicatorilor de plan nu au fundament atâta timp cât părțile au convenit în baza unui acord sinalagmatic o modalitate de salarizare însușită prin semnătură prin contract de muncă necontestat.
Or, la dosarul de fond nu este depus vreun act adițional la contractul individual de muncă al reclamantului, acesta susținând și în recurs că nu a încheiat un asemenea contract, iar pe de altă parte, în Capitolul J - referitor la salarizare, pct.2 din contractul individual de muncă, se stipulează numai că salariul lunar negociat se acordă salariatului în funcție de cantitatea, calitatea și importanța muncii prestate de acesta, clauză ce nu putea sta la baza unor rețineri salariale pentru neîndeplinirea unor indicatori cantitativi și calitativi.
Se impune și sub acest aspect, ca prima instanță, cu ocazia rejudecării, să pună în vedere pârâtei să depună la dosar actul adițional la contractul individual de muncă al reclamantului, în măsura în care s-a încheiat un asemenea act, iar dacă respectivul act nu va fi depus la dosar, se justifică admiterea cererii reclamantului, urmând ca, tot prin expertiza ce va fi dispusă, să fie stabilite cu exactitate sumele reținute cu acest titlu de pârâtă, respectându-se, bineînțeles, termenul legal de prescripție, de trei ani anterior introducerii acțiunii, în care puteau fi cerută restituirea sumelor.
În fine, referitor la suma în euro reținută din diurna de delegare a reclamantului drept imputații, instanța a constatat că din înscrisurile atașate la dosar, respectiv invitațiile la conciliere adresate reclamantului și referatele întocmite de persoana desemnată în cadrul societății pârâte la birou personal, rezultă că acesta a fost informat cu privire la pagubele produse societății, materializate în intervalul 2009-2011, înscrisuri ce nu au fost contestate, astfel încât s-a apreciat că și acest capăt de cerere este nefondat, întrucât pârâta a reținut aceste sume în conformitate cu art. 254 Codul muncii.
Or, în cazul răspunderii patrimoniale, conform art.270 alin.1 din Codul muncii, forma în vigoare până la modificările aduse Codului muncii prin Legea nr.40/2011, intrată în vigoare la 30 de zile de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, publicare ce s-a făcut în Monitorul Oficial nr.225/31.03.2011, salariații răspund patrimonial, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătura cu munca lor.
Aceste dispoziții se coroborează cu cele ale art.164 alin.1 din același Cod, (art.169 alin.1din Codul muncii republicat), ce statuează că nicio reținere din salariu nu poate fi operată, în afara cazurilor și condițiilor prevăzute de lege, precum și cu disp.art.164 alin.2 din același Cod ( art.169 alin.1din Codul muncii republicat) conform cărora reținerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă și exigibilă și a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
S-a pretins de către intimată prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond că din evidențele societății nu rezultă că au fost reținute sume fără a avea o justificare legală, în speță un titlu executoriu sau un angajament de plată, însă nu s-a depus la dosarul cauzei de către intimata-pârâtă niciun titlu executoriu sau vreun angajament de plată din partea recurentului-reclamant care să fi stat la baza reținerilor de sume din diurnă.
Este adevărat că art.254 alin.3 din Codul muncii republicat (fost art.270 alin.3 din Codul muncii, introdus tot prin Legea nr.40/2011), stipulează că în situația în care angajatorul constată că salariatul său a provocat o pagubă din vina și în legătură cu munca sa, va putea solicita salariatului, printr-o notă de constatare și evaluare a pagubei, recuperarea contravalorii acesteia, prin acordul părților, într-un termen care nu va putea fi mai mic de 30 de zile de la data comunicării, iar conform alin.4 al art.254 ( fost art.270 alin.4 ) contravaloarea pagubei recuperate prin acordul părților, conform alin.3, nu poate fi mai mare decât echivalentul a 5 salarii minime brute pe economie, însă, contrar celor reținute de prima instanță, nu rezultă că suma reținută de intimată din diurna recurentului ar fi avut la bază acordul părților dat potrivit art.254 alin.3 și 4 din Codul muncii republicat, fost art.270 alin.3 și 4 din Codul muncii republicat, alineate introduse prin Legea nr.40/2011
În consecință, în măsura în care, cu ocazia rejudecării, pârâta nu va depune la dosar dovezi privind efectuarea reținerilor din diurnă cu respectarea dispozițiilor legale sus-menționate, și cererea reclamantului cu privire la obligarea acesteia la restituirea acestor rețineri este întemeiată, cuantumul concret al reținerilor efectuate fără respectarea prevederilor legale urmând a fi stabilit tot de către expertul de specialitate prin expertiza ce va fi dispusă în cauză, respectându-se, desigur, termenul de prescripție de trei ani, prev.de art.268 alin.1 lit.c din Codul muncii republicat, în care se putea cere restituirea.
Concluzionând, față de cele ce preced, Curtea privește recursul ca fondat, astfel încât în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă îl va admite,în cauză fiind incidente disp.art.304 pct.5, 9 Cod pr.civilă, iar conform art.312 alin.2, 3 și 5 Cod pr.civilă va casa sentința în parte și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond în sensul celor arătate în considerentele prezentei decizii.
De asemenea, vor fi menținute dispozițiile sentinței privind respingerea excepțiilor prescripției dreptului la acțiune și inadmisibilității invocate de intimata-pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul L. N. P., cu domiciliul în ., împotriva sentinței civile nr. 469/9.04.2013 pronunțată de Tribunalul B., în contradictoriu cu pârâta ., cu sediul în Sibiu, ., județul Sibiu și în consecință:
Casează sentința sus-menționată în parte și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.
Menține dispozițiile sentinței privind respingerea excepțiilor prescripției dreptului la acțiune și inadmisibilității invocate de intimata-pârâtă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 30 septembrie 2013.
Președinte, Judecători,
V.-A. P. C.-P. B. E.-S. L.
Grefier,
N. M.
Red.VAP
Tehnored.NM
2ex./25.10.2013
d.f._ Tribunalul B.
j.f. G. S.
Operator de date cu caracter personal
Notificare nr. 3120/2006
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 1561/2013.... → |
|---|
