Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 895/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 895/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 03-04-2013 în dosarul nr. 5842/114/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-SECȚIA I CIVILĂ-
Dosar nr._
DECIZIA NR. 895
Ședința publică din data de 3 aprilie 2013
Președinte - M. I. G.
Judecători - V. G.
- A. P.
Grefier - J. Părcălăbescu
Pe rol fiind judecarea recursului formulat de pârâta C. C. S.A.-SUCURSALA CENTRUL REGIONAL DE EXPLOATARE ÎNTREȚINERE ȘI REPARAȚII CĂI FERATE G., cu sediul în Municipiul G., ., județ G. împotriva sentinței civile nr. 1676 pronunțată la 12 decembrie 2012 de Tribunalul B., în contradictoriu cu reclamanții N. D., M. C., S. Ș., S. M. N., P. A., toți cu domiciliul procesual ales pentru comunicarea actelor de în G., ., .. 5, .- la Cabinetul de Avocatură G. A. și cu pârâta C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE C. S.A., cu sediul în București, .. 38, sector 1.
Recurs scutit de taxă de timbru.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit recurenta-pârâtă C. „C.” S.A. - Sucursala Centrul Regional de Exploatare Întreținere și Reparații Căi Ferate G., intimații-reclamanți N. D., M. C., S. Ș., S. M. N., P. A. ți intimata-pârâtă C. Națională de Căi Ferate „C.” S.A.
Procedură îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, învederându-se instanței că recurenta a solicitat judecata cauzei în lipsă.
Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și constatând că recurenta a solicitat judecata cauzei în lipsă, consideră cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
CURTEA:
Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului B. sub nr._ , reclamanții N. D., M. C., S. Ș., S. M. N., P. A. au solicitat, în contradictoriu cu unitățile pârâte C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE „C.” S.A. și C. „C.” S.A. - SUCURSALA CENTRUL REGIONAL DE EXPLOATARE ÎNTREȚINERE ȘI REPARAȚII CĂI FERATE G., pronunțarea unei hotărâri prin care să fie obligate acestea din urmă, în solidar, la plata diferenței de drepturi salariate aferente perioadei octombrie 2009 - decembrie 2010 (salariu de bază, ajutoare materiale, prime de vacanță, sporuri permanente și nepermanente, salariu suplimentar, premieri) actualizate cu rata inflației cu începere de la data nașterii dreptului până la data plății efective, diferența de salariu rezultată dintre salariul de bază minim brut negociat în cuantum de 700 lei, prevăzut de art. 41 din CCM la nivel de R. Transporturi valabil pentru anii 2008-2009 și sumele efectiv primite.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt salariați în cadrul unităților pârte și își desfășoară activitatea pe raza C. - Sucursala Centrul Regional Exploatare, Întreținere Și Reparații Căi Ferate G., așa cum rezultă din carnetele de muncă, iar pentru anii 2009 și 2010 au fost negociate și încheiate contracte colective de muncă între C. C. SA și sindicatele reprezentative ale salariaților prin care s-au acordat drepturi salariale, prime și alte sporuri.
Potrivit art.41 din CCM la Nivel de R. Transporturi aplicabil pentru anii 2008-2010,s-au stabilit coeficienții minimi de ierarhizare pentru categoriile de salariați din ramura transporturi.
La alin.3 lit. a) art. 41 este prevăzut că salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, să fie de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Mai mult decât atât, părțile stabilesc de comun acord că „părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și Unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art.40, pct.3 lit. A), pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minim brute pentru fiecare categorie de salariați, vor fi adaptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art.40, pct.1 din prezentul contract de muncă, așa cum au fost incluse la lit. b) al aceluiași alineat.
În realitate, susțin reclamanții, pârâtele nu au respectat aceste prevederi și nu și-au îndeplinit obligațiile ce le reveneau, în sensul că la încheierea contractelor colective la nivel de unitate pe anii 2007/2008, 2009/2010, cât și a actelor adiționale de prelungire/modificare ale acestora, nu au acceptat ca negocierea pentru stabilirea salariului minim brut pe unitate să înceapă de la valoarea de 700 lei ci de la valori mult mai mici și anume:570 lei pentru perioada ianuarie 2009- aprilie 2010; 600 lei pentru perioada aprilie 2010 - decembrie 2010.
De asemenea, arată reclamanții potrivit dispozițiilor alin. 1 art. 283 din Codul Muncii, Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior iar alin. 2 al aceluiași articol prevede că la încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.
Pârâta C.N.C.F. „C.F.R.” S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, apreciind că nu i se aplică prevederile Contractului Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi, motivat de faptul că societatea nu este operator de transport feroviar, nu efectuează activități de transport feroviar, așa cum, de altfel, prevăd cu claritate dispozițiile art.8 din H.G. nr.581/1998.
După administrarea probatoriilor, prin sentința civilă nr. 1676 pronunțată la 12 decembrie 2012, Tribunalul B. a admis acțiunea și a obligat pârâtele către reclamanți la plata diferențelor de drepturi salariale aferente perioadei 09 octombrie 2009 - 31 decembrie 2010, rezultate din diferențele între sumele efectiv încasate și cele cuvenite raportat la cuantumul salariului de bază minim brut aplicabil - de 700 lei, prevăzut de art.41 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, actualizate cu rata inflației la data plății efective.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanții N. D., M. C., S. Ș., S. M. N. și P. A. sunt salariați în cadrul unităților pârte și își desfășoară activitatea pe raza C. - Sucursala Centrul Regional Exploatare, Întreținere Și Reparații Căi Ferate G. (Secția CT2 B.), astfel cum rezultă din carnetele de muncă depuse la filele 5-22 dosar.
Potrivit art. 41 alin. 3 lit. a) din CCMU pe R. Transporturi s-a stabilit că salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună este de 700 lei, adică de 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri sau indemnizații incluse în acesta; la lit. b) a aceluiași alin. 3 s-a prevăzut ca bază pentru negocierile colective la nivel de grup de unități și de unitate valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi.
Conform art. 238 alin. 1 din Codul Muncii (în forma acestuia de la data nașterii raportului juridic între părți) „contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior”, iar potrivit alin. 2 și 3 ale aceluiași articol „contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă” și „la încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal”. Conform art. 239 „prevederile contractului colectiv de muncă produc efecte pentru toți salariații, indiferent de data angajării sau de afilierea lor la o organizație sindicală”.
În același sens, potrivit art. 8 din Legea nr. 130/1996 republicată (în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă analizate în cauză) contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar la încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.
Pe de altă parte, așa cum se statua expres în dispozițiile art. 24 alin.1 din Legea nr. 130/1996, republicată, „clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate”.
Tribunalul a reținut că toate normele legale anterior menționate consacră caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă, caracter garantat constituțional și prin art. 41 alin.5 din Constituția României conform căruia: „Dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate”.
S-a mai arătat că ulterior modificării Codului Muncii prin Legea nr. 40/2011 precum și a republicării acestuia la 18 mai 2011, art. 229 - stabilește: „(1) Contractul colectiv de muncă este convenția încheiată în formă scrisă între angajator sau organizația patronală, de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă. (3) La negocierea clauzelor și la încheierea contractelor colective de muncă părțile sunt egale și libere.(4) Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților.”
Art. 230 din Codul Muncii republicat prevede că „Părțile, reprezentarea acestora, precum și procedura de negociere și de încheiere a contractelor colective de muncă sunt stabilite potrivit legii”.
Legea dialogului social nr. 62/2011 intrată în vigoare la 13 mai 2011 stabilește prin art. 132 – „(1) Clauzele contractelor colective de muncă pot stabili drepturi și obligații numai în limitele și în condițiile prevăzute de lege; (2) La încheierea contractelor colective de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile angajaților au un caracter minimal; (3) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil încheiat la nivel superior; (4) Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la niveluri inferioare celor stabilite prin contractele colective de muncă aplicabile”.
Prin art. 133 - din aceeași lege se prevede „(1)Clauzele contractelor colective de muncă produc efecte: a) pentru toți angajații din unitate, în cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest nivel; b) pentru toți angajații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă; c) pentru toți angajații încadrați în unitățile din sectorul de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă și care fac parte din organizațiile patronale semnatare ale contractului”, iar alin. 2 prevede că la fiecare dintre aceste niveluri se încheie și se înregistrează un singur contract colectiv de muncă.
A apreciat instanța de fond că respectarea prevederilor sus-menționate este obligatorie pentru pârâte în temeiul art. 236 al.4 Codul muncii - devenit art. 229 alin.4 în urma republicării Codului Muncii, întrucât contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților și sunt obligatorii pentru părțile contractante. Aceste norme se coroborează cu cele ale art. 40 alin. 2 lit. c) din Codul Muncii, potrivit cărora angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă.
De asemenea, instanța a observat și că potrivit noii reglementări cuprinse în art. 148 din Legea nr. 62/2011, în vigoare din data de 13.05.2011, prin alin.1 se prevede că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, iar prin alin.2 stabilește că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta.
Având caracter obligatoriu, tribunalul a constatat că drepturile salariaților sunt cele stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, în cauză la nivel de ramură, în cazul în care la nivel de unitate, respectiv de grup de unități au fost stabilite drepturi la un nivel inferior, iar salariații nu pot renunța la cele care, în temeiul legii, au fost statuate prin negocierile colective.
S-a mai arătat că s-a statuat, prin Deciziile Curții Constituționale nr.380/2004, nr.294/2007, definitive și general obligatorii: „Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale.”
Tribunalul a mai reținut că atât timp cât prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior (în cauză, la nivel de ramură) s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaților, aceștia nu pot renunța la ele, negocierea clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, în cauză, la nivel de unitate, respectiv de grup de unități, fiind posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Au fost înlăturate apărările pârâtei în ce privește neaplicarea la nivel de unitate a Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010, publicat în Monitorul Oficial, Partea a V-a, Nr. 3 din 11 februarie 2008, înregistrat la MMFES sub nr._, ca nefondate, întrucât acest contract colectiv la nivel de ramură produce efecte juridice de la momentul înregistrării sale la MMFES și publicării în Monitorul Oficial, aplicându-se unităților cu activități de transporturi și conexe, în condițiile în care a fost încheiat între reprezentanții patronilor din activitățile de transporturi și conexe constituiți, conform legii patronatelor, în organizații patronale reprezentative la acest nivel și, de cealaltă parte, reprezentanții salariaților din activitățile de transporturi și conexe constituiți, conform legii sindicatelor (în vigoare la momentul respectiv), în organizații sindicale reprezentative la acest nivel, după cum reiese cu claritate din actul și din anexele acestuia publicate în Monitorul Oficial.
Coroborând normele sus-menționate, instanța a apreciat că salariul de bază minim brut ce trebuie luat în calcul pentru un program complet de lucru este cel de 700 lei, prevăzut prin art. 41 alin. 3 lit. a) din CCMU la nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010, înregistrat la MMFES sub nr._, începând cu 01.01.2008 și până la 31.12.2010, data încetării aplicării acestuia. Or, în cauză, conform întâmpinării, pârâta a recunoscut că în perioada ce face obiectul cauzei salariul de bază minim brut a fost cel negociat la nivel de unitate, respectiv la nivel de grup de unități din transportul feroviar și nu cel negociat la nivel de ramură transporturi, fiind calculate și plătite salarii în funcție de un salariu de bază minim brut mai mic, respectiv de 570 lei, pentru perioada 01.07._10 și de 600 lei pentru perioada 01.04._10.
Așa fiind, pe baza prevederilor redate mai sus, conținute în Codul muncii și Legea nr. 62/2011, instanța a constatat că reclamanții N. D., M. C., S. Ș., S. M. N. și P. A. sunt îndreptățiți la plata diferențelor de salariu, începând cu 09 octombrie 2009 (data poștei - la limita a 3 ani anterior promovării cererii) și până la 31 decembrie 2010, data încetării aplicabilității CCM Unic pe R. Transporturi valabil pe anii 2008-2010.
În ce privește actualizarea sumelor datorate de angajator cu indicele de inflație la data plății efective, instanța a reținut că, potrivit art. 166 alin. 4 din Codul Muncii, salariatul este îndreptățit să fie despăgubit de către angajator pentru prejudiciul suferit din culpa acestuia, iar neplata salariului stabilit prin lege constituie o încălcare a contractului de muncă intervenit între angajator și salariat, ce atrage răspunderea celui ce angajează. Se constată că prejudiciul a fost produs ca urmare a neplății drepturilor salariale sus menționate, astfel că reclamanții sunt îndreptățiți la calcularea drepturilor salariale în raport de salariul de bază minim brut cuprins în CCM pe ramură transporturi valabil pe anii 2008 - 2010 și la plata diferențelor dintre drepturile salariale efectiv încasate și cele astfel cuvenite. Întrucât repararea prejudiciului trebuie să fie integrală, se impune indexarea drepturilor salariale neacordate cu indicele de inflație la data plății efective.
În consecință, instanța a admis acțiunea și a obligat pârâtele să plătească reclamanților N. D., M. C., S. Ș., S. M. N. și P. A. diferențele de drepturi salariale aferente perioadei 09 octombrie 2009 - 31 decembrie 2010, rezultate din diferențele între sumele efectiv încasate și cele cuvenite raportat la cuantumul salariului de bază minim brut aplicabil - de 700 lei, prevăzut de art.41 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, actualizate cu rata inflației la data plății efective.
Împotriva sentinței sus-menționate a declarat recurs pârâta C. C. S.A. Sucursala Centrul Regional de Exploatare Întreținere și Reparații CF G., care a invocat nelegalitățile prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C.pr.civilă, arătând că instanța de fond a interpretat greșit actele juridice deduse judecații, încălcând și aplicând greșit dispozițiile legale la pronunțarea hotărârii recurate.
Învederează recurenta că instanța a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1270 alin. 1 cod civil, în conformitate cu care contractul valabil încheiat este legea părților contractante.
În dezvoltarea motivului de recurs, recurenta susține că în perioada aprilie 2009 - decembrie 2010 în care reclamanții solicită diferența de drepturi salariale, diferența rezultată dintre salariul de baza minim brut negociat în cuantum de 700 lei, prevăzut de dispozițiile art.41 din Contractul Colectiv de munca la nivel de Ramura Transporturi valabil pentru 2008-2010 și sumele efectiv primite în conformitate cu prevederile art.7 și anexei 1 din C.C.M. la Nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A., a existat la C. Națională de Căi Ferate C. S.A. contract colectiv de munca valabil încheiate la nivel de unitate pe anii 2009/2010 al cărui prevederi au fost obligatorii pentru părți conform dispozițiilor art. 7 alin.2 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, salariul astfel negociat fiind menționat și în contractul individual de muncă al reclamanților.
Ca atare, părțile au înțeles de comun acord ca pentru anii 2009 și 2010, sa stabilească un alt salariu minim la nivelul societății precum și alți coeficienții de ierarhizare, decât cei prevăzuți în CCM la Nivel de R. Transporturi și, prin urmare instanța de judecata este ținuta sa analizeze cererea reclamanților prin prisma principiului forței obligatorii a convențiilor care reprezintă un motiv de ordine publica.
Contractul colectiv de munca la nivel de unitate aplicabil pentru anii 2009-2010 a fost încheiat cu respectarea contractului de muncă încheiat la nivel superior, respectiv Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități Feroviare pe 2006/2008, a cărui valabilitate a fost prelungită prin act adițional până în anul 2010, astfel încât prevederile din CCM la Nivel de R. Transporturi nu sunt aplicabile în speță, fiind incidente cele la nivel de unitate și grup de unități feroviare.
Pentru anii 2009-2010, prin actul adițional nr. 370/20.06.2008 la Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități Feroviare 2008-2010 s-au stabilit salariile de bază brute corespunzătoare claselor de salarizare valabile de la 01.07.2008, iar prin actul adițional nr. 4294/28.12.2010 a fost prelungită valabilitatea acestuia până la data de 31.01.2010
Salariile de bază lunare stabilite prin contractul individual de muncă al reclamanților se încadrează atât în prevederile CCM încheiat la nivel de unitate, cât și prevederilor Contractului Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități Feroviare.
Mai mult, susține recurenta, prin C.C.M. la nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A. și C.C.M. la Nivel de G., de Unități Feroviare, sunt prevăzute clase și coeficienți de ierarhizare specifici activității feroviare, și mai mult clasa 1 de salarizare nu poate fi asimilata cu salariul minim de 700 lei prevăzut de C.C.M. pe Ramura Transporturi, deoarece în acest contract colectiv nu sunt prevăzute clase de salarizare ci numai coeficienți de ierarhizare pentru diverse categorii profesionale.
Prin urmare, consideră recurenta, cererea reclamanților de plata a acestor drepturi bănești prin raportare la nivelul salariului minim de 700 lei prevăzut de C.C.M. pe Ramura Transporturi nu are temei legal.
Având în vedere prevederile contractuale invocate mai sus și aplicabile în perioada în care reclamanții solicită diferența de salarii, recurenta solicită să se constate că drepturile cuvenite acestora în temeiul contractului colectiv de muncă la nivel de unitate invocat în cererea introductivă și celui individual de muncă au fost plătite în mod corespunzător, societatea onorându-și obligațiile asumate întocmai și la timp.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, se susține că instanța a aplicat greșit prevederile art.11 alin.l lit.c din Legea nr.130/1996, art.8 alin, 1 din legea nr.130/1996 și art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996, toate raportate la prevederile art.8 alin.3 din H.G. nr.581/1998.
Învederează recurenta că instanța de fond în mod greșit a reținut că societății i se aplică prevederile Contractului Colectiv de Muncă la Nivel de R. Transporturi, fără să observe că societatea nu este operator de transport feroviar, nu efectuează activități de transport feroviar, așa cum prevăd cu claritate dispozițiile art.8 din H.G. nr.581/1998.
Apreciază recurenta că instanța de fond nu a avut în vedere prevederile art. 11 alin.l lit.c din legea nr.130/1996 conform cărora, clauzele contractelor colective de munca produc efecte doar pentru salariații încadrați în toate unitățile din ramură de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.
În acest context și în condițiile în care societatea nu poate avea ca obiect de activitate operațiuni de transport, recurenta apreciază că C.C.M. la Nivel de R. Transporturi nu îi este aplicabil, chiar dacă este menționată de semnatarii acestui contract ca fiind unitate la nivelul căreia contractul colectiv se aplica.
Consideră recurenta că, în cauză, este în situația legală în care prevederile art.3 alin.l din C.C.M. la nivel de Ramura Transporturi, prin care părțile au stipulat ca acest contract s-ar aplica si salariaților din unitățile cu activități conexe celei de transport, nu produce nicio consecința juridică atât timp cât o astfel de prevedere excede în mod clar limitelor libertății contractuale stabilite potrivit art. 8 și art.11 alin.l lit.c din Legea nr.130/1996.
Potrivit art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996, numai contractele colective de munca încheiat cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților, or, în cauză, s-a procedat la extinderea efectelor contractului și la salariații unităților conexe cu cele din transporturi, fapt nepermis de Legea nr.130/1996, astfel că acest contract colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi nu poate constitui legea părților.
Prin cel de-al treilea motiv de recurs, se susține că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art.24 alin.l, alin.2, alin3 și alin.4 raportat la art.8 alin.2 și alin.3 din legea 130/1996 în conformitate cu care clauzele contractelor colective de munca încheiate la nivel inferior care conțin drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior sunt lovite de nulitate, insa nulitatea va fi constatata de instanța competenta la cererea pârtii interesate.
Astfel, instanța de fond a reținut prin motivarea hotărârii recurate ca, în conformitate cu prevederile art.24 alin.l din legea nr. 130/1996 clauzele cuprinse în contractele colective de munca negociate cu Încălcarea prevederilor art.8 ( adică acare conțin drepturi la un nivel inferior) sunt lovite de nulitate.
Învederează recurenta că instanța de fond nu a reținut că, în conformitate cu alin.2 al art.24 din legea nr. 130/1996 constatarea nulității clauzelor se face de către instanța judecătoreasca competenta și numai, la cererea pârtii interesate și, ca atare, în perioada de valabilitate a C.C.M. la Nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A. și C.C.M. la Nivel de G. de Unități Feroviare reclamanții singur sau, prin intermediul organizațiilor sindicale avea posibilitatea legala sa solicite instanței competente constatarea nulității acestor clauze, în condițiile în care constatau ca, clauzele prevăzute în art.7 și anexa 1 din C.C.M. la Nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A. conțin drepturi la nivel inferior fata de drepturile prevăzute în Contractul Colectiv de Munca la Nivel de Ramura Transporturi.
În acest context și în condițiile în care instanța ar fi constatat nulitatea clauzelor, acestea puteau fi renegociate, iar până la renegocierea acestora puteau fi înlocuite cu clauzele mai favorabile existente în contractele colective de munca încheiate la nivel superior, în conformitate cu alin.3 și alin.4 din art.24 - legea nr.130/1996.
Or, în speță, instanța nu a fost investita cu o cerere de constatare a nulității unor clauze ale contractului colectiv de munca la nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A și, chiar dacă instanța de judecată ar califica cererea reclamanților ca fiind o cerere de constatare a nulității unor clauze ale CCM. la Nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A., o astfel de cerere ar fi tardiv introdusă, prin raportare la prevederile art.268 alin.l pct. d din Codul muncii, motivat de faptul că, atât CCM. la Nivel de C.N.C.F. „CF.R." S.A. cât și CCM. la Nivel de G. de Unități Feroviare au expirat la data de 31.12.2010, iar cererea reclamanților a fost introdusa în luna aprilie 2012, după expirarea acestor contracte colective de muncă.
Ca atare, apreciază recurenta, în lipsa unei cereri introdusă în termenul legal prevăzut de art. 268 alin.l lit.d din codul muncii, clauzele C.C.M. la Nivel de CN.CF. „CF.R." S.A. și CCM. la Nivel de G. de Unități Feroviare nu pot înlocuite de către instanța de judecata cu clauzele mai favorabile prevăzute în Contractul Colectiv de Munca la Nivel de Ramura Transporturi.
Prin cel de-al patrulea motiv de recurs se susține că instanța de fond a ignorat faptul că, cererile de constatare a nulității unor clauze ale contractelor colective de munca se pot formula doar pe durata existenței contractului colectiv de munca, așa cum prevede art.268 alin.l pct.d codul muncii.
În speță, reclamanții solicită diferența de drepturi salariale, diferența rezultata dintre salariul de baza minim brut negociat în cuantum de 700 lei, prevăzut de dispozițiile art.41 din Contractul Colectiv de Munca la nivel de Ramura Transporturi valabil pentru 2008-2010 și sumele efectiv primite în conformitate cu prevederile art.7 și anexei 1 din C.C.M. la Nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A..
Deci, practic, se solicită înlocuirea unor clauze ale C.C.M. la Nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A. și C.C.M. la Nivel de G. de Unități Feroviare, a căror existenta s-a încheiat la 31.12.2010 cu clauze mai favorabile existente în Contractul Colectiv de Munca la Nivel de Ramura Transporturi, expirat și acesta la data de 31.12.2010.
Prin urmare, consideră recurenta, instanța de fond în mod cu totul nelegal a procedat la înlocuirea unor clauze ale C.C.M. la Nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A: și C.C.M. la Nivel de G. de Unități Feroviare cu clauze ale Contractul Colectiv de Munca la Nivel de Ramura Transporturi, având în vedere ca, aceste contracte colective de munca își încheiaseră valabilitate la sfârșitul anului 2010, iar cererea reclamanților a fost introdusa în cursul lunii aprilie 2012, după data expirării valabilității contractelor, și în condițiile în care art.268 alin.l lit.d din codul muncii permite constatarea nulității unor astfel de clauze numai în perioada de existenta a contractelor colective de munca ale căror clauze fac obiectul cererii de constatarea nulității.
Se critică sentința și sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligată pârâta, de 150 lei pentru fiecare reclamant.
Solicită recurenta ca instanța de recurs să cenzureze aceste cheltuieli de judecată, prin aplicarea dispozițiilor art.274 alin.3 c.pr.civ., motivat de faptul că onorariul avocatului este prea mare în raport de complexitatea pricinii și de munca depusă de apărător.
În raport de motivele invocate, se solicită admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței, în sensul respingerii cererii.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor de recurs formulate, raportat la actele și lucrările dosarului, precum și la textele legale incidente în cauză, Curtea de Apel constată următoarele:
Din actele dosarului, rezultă că reclamanții au fost salariații societății pârâte și prin cererea de chemare în judecată au invocat, în esență, drepturi salariale înscrise în Contractele Colective de Muncă superioare, acțiunea lor fiind admisă la instanța de fond, soluție care, Curtea o apreciază ca legală și temeinică.
Astfel, din dispozițiile Codului muncii, Legii nr. 130/1996, precum și cele ale Contractului Colectiv de Muncă la nivel național, rezultă, fără echivoc, faptul că orice contract colectiv este, concomitent, atât cu act juridic generator de drepturi și obligații, cât și un izvor de drept, făcând parte din categoria normelor juridice negociate și produce efecte față de toți angajatorii și salariații la care se referă.
Dispozițiile art. 229 alin. 4 din Codul muncii, precum și art. 7 alin. 2 și art. 30 din Legea nr. 130/1996, arată că atunci când contractele colective de muncă sunt încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, ele devin legea părților.
Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.
Drepturile prevăzute în Contractul colectiv de muncă național sunt considerate minime, de la nivelul cărora începe negocierea contractelor colective de muncă la celelalte niveluri.
Prin art. 11 din Legea nr. 130/1996, s-a statuat sistemul ierarhic al contractelor colective de muncă și modalitatea în care acestea produc efecte, iar instanța de fond în mod corect a stabilit că reclamanții erau îndreptățiți să beneficieze de toate drepturile salariale prevăzute în Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, grup de unități și de ramură transporturi.
Instanța de fond a dat o interpretare corectă actului dedus judecății, având în vedere că potrivit dispozițiilor art. 123, Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramuri transporturi, produce efecte în toate unitățile din ramură transporturi și activități conexe.
Toate normele legale mai sus arătate consacră caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă, caracter garantat constituțional prin art. 41 alin. 5 din Constituția României, conform căruia „dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate”.
De altfel, și în jurisprudența Curții Constituționale s-a statuat obligativitatea respectării, în negocierile colective, a drepturilor minimale consacrate în favoarea salariaților prin dispozițiile legii și prin contractele colective încheiate la nivel superior.
Instanța de fond a procedat, astfel corect la interpretarea clauzelor contractuale, în baza cărora a apreciat că reclamanții au dreptul la plata diferenței de salarii solicitate prin cererea de chemare în judecată.
Curtea nu poate avea în vedere susținerile recurentei subsumate primului motiv de recurs în sensul că tribunalul a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 1270 alin. 1 cod civil în conformitate cu care contractul este legea părților contractante.
Așa cum s-a arătat în precedentul prezentelor considerente, în materia contractelor colective de muncă există dispoziții legale exprese privind modalitatea de interpretare și aplicare, atât sub aspectul sferei de cuprindere a destinatarilor convențiilor, cât și a întinderii efective a drepturilor.
Pe de altă parte, întrucât drepturile salariale stabilite prin contracte colective de muncă se impun cu forța obligatorie garantată constituțional și au același regim juridic aplicabil drepturilor salariale stabilite prin acte normative, salariatul nu poate renunța la aceste drepturi, indiferent de sorgintea lor contractuală sau legală, nici personal și nici prin reprezentant.
Față de cele pe larg învederate Curtea constată că este lipsit de relevanță juridică faptul că la nivel de unitate pentru anii 2009 și 2010 a fost stabilit un anumit salariu minim sau că acesta a fost în concordanță cu cel stabilit la nivel de grup de unități.
Mai mult decât atât, așa cum rezultă din chiar hotărârea ce face obiectul prezentei căi de atac, tribunalul, raportându-se la clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi a obligat la plata de diferențe prin raportare la salariu de bază minim brut la nivel de ramură, iar nu la clase de salarizare.
Pentru motivele învederate Curtea constată că sunt nefondate criticile recurentei subsumate primului motiv de recurs.
Nefondate sunt și criticile ce fac obiectul celui de al doilea motiv de recurs și potrivit cărora prima instanță a interpretat și aplicat greșit prevederilor art.11 alin. l lit. c din Legea nr.130/1996, art.8 alin. 1 din Legea nr.130/1996, și art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996 toate raportate la prevederile art.8 alin.3 din H.G. nr.581/1998, în sensul că recurenta nu este operator de transport feroviar, nu efectuează și nici nu putea efectua activități de transport feroviar, nefiindu-i deci aplicabil contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
În realitate, potrivit chiar unuia din temeiurile juridice invocate de către recurentă și anume art. 11 al. 1 lit. c din Legea nr. 130/1996 contractele colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.
În speța pendinte, așa cum recunoaște chiar recurenta aceasta face parte din destinatarii contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, convenția fiind încheiată și pentru salariații acesteia.
Așa fiind acesta poate constitui temei pentru pretențiile reclamanților, intimați în prezenta fază procesuală.
Curtea apreciază ca nefondate și criticile potrivit cărora instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art.24 alin. l, alin.2, alin3 și alin.4 raportat la art.8 alin. l și alin.3 din Legea 130/1996 în conformitate cu care clauzele contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior care conțin drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior sunt lovite de nulitate, însă nulitatea va fi constatata de instanța competenta la cererea părții interesate.
Astfel, instanța de fond nu a fost investită cu un petit având ca obiect nulitatea clauzelor contractelor colective de muncă de la nivel inferior, dar constatând că acestea prevăd drepturi inferioare celui de la nivel superior în mod corect a apreciat că primele sunt lipsite de efecte juridice.
Împrejurarea că legea, atât Legea nr. 130/1996 în vigoare la momentul încheierii contractelor colective de muncă incidente speței, cât și Legea nr. 62/2011 a dialogului social, activă la momentul soluționării cauzei, prevede o procedură specială pentru o acțiune având ca obiect nulitatea clauzelor contractelor colective de muncă, nu înseamnă că în prealabil, pentru a se putea aplica un contract colectiv de muncă de la un anumit nivel, trebuie să existe anterior o hotărâre judecătorească de constatare a nulității unor clauze ale contractului colectiv de muncă de la nivel inferior.
Pentru aceiași argumentație juridică apar ca nefondate și criticile recurentei potrivit cărora instanța de fond a ignorat cu desăvârșire faptul că cererile de constatare a nulității unor clauze ale contractelor colective de muncă se pot formula doar pe durata existenței acestora potrivit art. 268 alin. 1 pct. d din Codul Muncii.
Sunt lipsite de relevanță susținerile recurentei-pârâte în legătură cu modalitatea în care trebuia să se constate nulitatea clauzelor contractelor colective de muncă sau că se putea realiza renegocierea lor, pe de o parte, pentru că una din părțile contractante este și angajatorul, deci și acesta putea iniția aceste proceduri, iar pe de altă parte, instanța de fond a aplicat și interpretat corect legislația în materie, atunci când a admis acțiunea.
O ultimă critică formulată de pârâtă, vizează cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată, respectiv câte 150 lei pentru fiecare reclamant.
Dispozițiile art.274 alin.3 cod pr. civilă statuează posibilitatea instanței de a mări sau micșora onorariile avocaților potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori va constata motivat că acestea sunt nepotrivit de mari sau de mici față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Având în vedere faptul că textul mai sus menționat reprezintă o restrângere a dreptului părții care a câștigat procesul de a i se restitui cheltuielile de judecată, instanța poate micșora onorariul, ținând cont de valoarea pricinii, complexitatea acesteia ori munca îndeplinită de avocat.
În literatura de specialitate s-a menționat că munca îndeplinită de avocat va fi analizată doar prin prisma culpei procesuale a părții care a căzut în pretenții. Astfel spus, utilizând acest criteriu, instanța nu are căderea să facă aprecieri asupra a ceea ce ar fi putut face avocatul părții care a câștigat procesul și nu a făcut.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, fiind investită cu soluționarea pretențiilor de rambursare a cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile de avocat, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.
În cauză, raportat la complexitatea pricinii deduse judecății, la faptul că apărătorul reclamanților a formulat concluzii scrise la instanța de fond, Curtea apreciază că onorariul nu a fost nepotrivit de mare, pentru a se dispune reducerea lui în baza art.274 al.3 Cod pr. civilă, ci se situează într-un cuantum rezonabil. Prin urmare din moment ce reclamanta a căzut în pretenții, în mod corect, ținând cont de prevederile art.274 cod pr. civilă s-a dispus obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată către pârâți.
Pentru toate motivele arătate, Curtea, în temeiul art. 312 al. 1 Cod pr. civ. coroborat cu art. 3041 Cod pr. civ. urmează să respingă recursul ca nefondat, nefiind incidente în cauză niciunul din cazurile prevăzute de art. 304 c.pr.civ. și invocate de către recurentă pentru a se dispune modificarea sau casarea hotărârii în calea de atac a recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâta C. C. S.A.-SUCURSALA CENTRUL REGIONAL DE EXPLOATARE ÎNTREȚINERE ȘI REPARAȚII CĂI FERATE G., cu sediul în Municipiul G., ., județ G. împotriva sentinței civile nr. 1676 pronunțată la 12 decembrie 2012 de Tribunalul B., în contradictoriu cu reclamanții N. D., M. C., S. Ș., S. M. N., P. A., toți cu domiciliul procesual ales pentru comunicarea actelor de în G., ., .. 5, .- la Cabinetul de Avocatură G. A. și cu pârâta C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE C. S.A., cu sediul în București, .. 38, sector 1.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 aprilie 2013.
Președinte, Judecători,
M. I. G. V. G. A. P.
Grefier,
J. Părcălăbescu
Red. ..PJ
2 ex/11.04.2013
j.f. I. M.
d.f._ Tribunalul B.
operator de date cu caracter personal,
nr. notificare 3120
| ← Întoarcere executare. Decizia nr. 1415/2013. Curtea de Apel... | Acţiune în constatare. Decizia nr. 3747/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
