Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 47/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 47/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 21-01-2015 în dosarul nr. 1133/105/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-SECȚIA I CIVILĂ -
Dosar nr._
DECIZIA NR. 47
Ședința publică din data de 21 ianuarie 2015
Președinte - P. M. G.
Judecător - V. G.
Grefier - G. C.
Pe rol fiind soluționarea apelurilor formulate de contestatorul D. D. domiciliat în Ploiești, ., .. D, . și intimata . cu sediul în Ploiești, ., nr.220 A, .. B, ., împotriva sentinței civile nr. 1610 pronunțată la 27 iunie 2014 de Tribunalul Prahova.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 14 ianuarie 2014, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când, având nevoie de timp pentru studierea actelor și lucrărilor dosarului, Curtea a amânat pronunțarea pentru astăzi, data de mai sus, iar după deliberare a decis următoarea soluție:
CURTEA ,
Deliberând asupra apelului civil de față, reține următoarele:
Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 1133 105/2014, contestatorul D. D. a chemat în judecată pe intimata . Ploiești, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate nulitatea deciziei nr.1/ 14.06.2013 emisă de către intimată, reîncadrarea sa pe postul deținut anterior, obligarea intimatei la plata c/ valorii drepturilor salariale ce i se cuveneau actualizate în raport cu rata inflației de la data concedierii nelegale până la reîncadrarea sa efectivă, a drepturilor salariale restante, neachitate de către intimată pentru perioada 15.03._13 actualizate cu rata inflației, precum și a cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, contestatorul a arătat că a fost salariatul intimatei în perioada 15.03._13, îndeplinind funcția de conducător auto taxi, însă, prin decizia nr. 1/14.06.2013 s-a dispus încetarea raporturilor de muncă dintre părți, decizie emisă nelegal atât timp cât nu a existat acordul său la încetarea raporturilor de muncă, mai ales că intimata nu i-a achitat toate drepturile salariale ce i se cuveneau pentru perioada sus menționată.
La data de 09.04.2014 intimata a formulat întâmpinare prin care a invocat excepțiile inadmisibilității și tardivității contestației, motivând că vinovat de încetarea raporturilor de muncă a fost contestatorul care a cauzat societății un prejudiciu de 7000 de lei în urma distrugerii autoturismului aparținând acesteia, prejudiciu nerecuperat până în prezent. A învederat intimata că i-a fost comunicată contestatorului decizia de concediere nr.1/2013, potrivit confirmării de primire existentă la dosar și că a achitat toate drepturile salariale ce i se cuveneau contestatorului la data de 29.08.2013 în valoare de 654,22 lei.
La 28.04.2014, contestatorul a formulat un răspuns la întâmpinarea pârâtei iar la data de 25.06.2014 și-a modificat capătul de cerere solicitând constatarea nulității deciziei nr.1/2013 în condițiile în care a încercat soluționarea litigiului pe cale amiabilă, formulând contestația în raport de data la care a luat cunoștință de decizia atacată, care este o decizie privind încetarea raporturilor de muncă ca măsură disciplinară. A precizat contestatorul că nu există nicio dovadă la dosar privind comunicarea deciziei și că nu i-au fost achitate drepturile salariale ce i se cuveneau.
La data de 27.06.2014 instanța a pus în discuția părților excepțiile invocate, iar în cauză s-a administrat proba cu acte.
După analizarea actelor și lucrărilor dosarului, Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 1610 din 27.06.2014 a respins excepția inadmisibilității contestației invocată de către intimată, a admis excepția tardivității introducerii contestației invocată de către intimată și, în consecință, a respins capătul contestației modificate privind constatarea nulității deciziei nr.1/14.06.2013 formulat de contestatorul D. D., ca tardiv introdus. Prin aceeași hotărâre instanța a admis în parte contestația modificată formulată de contestatorul D. D. și a obligat intimata să plătească contestatorului drepturi salariale pentru perioada 15.03._13, cu excepția c/valorii concediului de odihnă, actualizate; a respins ca neîntemeiate capetele contestației modificate privind obligarea intimatei la plata drepturilor salariale de la data concedierii până la reîncadrarea contestatorului și a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Prahova a reținut că potrivit contractului individual de muncă nr.2/15.03.2012, adreselor existente, procesului verbal nr.2490/2013, anexei din data de 20.08.2013, statelor de plată, referatului și facturii existente la dosar, procesului verbal de contravenție din data de 26.07.2013 și autorizației anexate, contestatorul a fost salariatul intimatei în perioada 15.03._13, îndeplinind funcția de conducător auto taxi, perioadă în care ar fi cauzat un accident de circulație la data de 10.06.2013, în urma căruia intimata a pretins că ar fi avut loc avarierea autoturismului condus de acesta.
La data de 14.06.2013 a fost emisă decizia nr.1/14.06.2013 în temeiul căreia s-a dispus încetarea raporturilor de muncă dintre părți în baza disp. art.55 lit.b Codul muncii, ținându-se seama de cererea formulată de către contestator, iar decizia i-a fost comunicată la 01.07.2013, după care intimata, în urma unui control efectuat de ITM, a achitat contestatorului la 03.09.2013 suma de 654,22 lei, reprezentând c/valoarea concediului de odihnă.
S-a constatat de instanță că în cadrul statelor de plată existente la dosar, în dreptul contestatorului nu există semnătura acestuia privind încasarea unor sume de bani ce i se cuveneau pentru perioada 15.03._13, intimata aplicând la rubrica vizându-l pe contestator ștampila societății și mențiunea „s-a efectuat plata”.
Disp. art.252 alin.5 Codul muncii, stipulează că o decizie de sancționare poate fi contestată de salariat la instanțele judecătorești competente în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării, iar în baza disp. art. 166 Codul muncii, salariatul are dreptul la plata c/valorii muncii prestate în favoarea angajatorului, care are obligația la rândul său să achite la termenele prevăzute în contractul individual de muncă drepturile salariale ce se cuvin salariatului, în caz contrar, salariatul având dreptul la încasarea unor daune interese pentru neplata sau plata cu întârziere a salariului.
Tribunalul a stabilit că atât timp cât în perioada 15.03._13, contestatorul a prestat activitate în favoarea intimatei, în calitate de salariat, iar intimata nu a făcut dovada achitării c/valorii drepturilor salariale ce i se cuveneau în acest interval, reprezentând valoarea muncii prestate cu excepția c/valorii concediului de odihnă achitată la 03.09.2013, înseamnă că în realitate intimata avea obligația să achite contestatorului c/valoarea salariului pentru perioada sus menționată, întrucât statele de plată existente la dosar, nu atestă plata efectivă a drepturilor salariale pentru intervalul în litigiu în favoarea contestatorului, încasarea efectivă a acestora de către contestator în condițiile în care nu există nicio semnătură din partea lui pe aceste acte.
Faptul că în cuprinsul statelor de plată s-a înserat mențiunea „s-a efectuat plata”, aplicându-se ștampila din partea intimatei și semnătura reprezentantului acesteia, la solicitarea ITM Prahova, s-a apreciat că nu înseamnă în mod automat că intimata a achitat c/valoarea muncii prestate de către contestator în perioada 15.03._13, deoarece contestatorul însuși contestă conținutul statelor de plată respective, intimata având obligația să facă dovada achitării efective în contul contestatorului sau personal acestuia a sumelor de bani reprezentând c/valoarea drepturilor salariale ce i se cuveneau pentru perioada respectivă. În lipsa unor asemenea dovezi aplicarea ștampilei societății, a unor mențiuni referitoare la efectuarea plății, neconfirmată de către contestator, nu constituie prin însăși natura lor dovezi certe referitoare la îndeplinirea de către intimată a tuturor obligațiilor pe care le avea față de contestator.
Pe de altă parte s-a constatat că în condițiile în care decizia nr.1/14.06.2013 a fost comunicată contestatorului la data de 01.07.2013, conform dovezii existente la fila 48 dosar și nu există nicio altă dovadă la dosar care să ateste că petentul ar fi luat la cunoștință la un moment ulterior datei de 01.07.2013, de existența deciziei sus menționate, înseamnă că cererea acestuia privind constatarea nulității acestei decizii, indiferent de denumirea acestui capăt de cerere, a fost formulată după expirarea termenului de 30 de zile prevăzut de dispozițiile legale în materie, respectiv la 13.02.2014, data înregistrării contestației, întrucât termenul de 30 de zile înăuntrul căruia el avea obligația să formuleze cererea sus menționată, a început să curgă de la data comunicării deciziei, respectiv 01.07.2013 și a expirat la 01.08.2013, caz în care un asemenea capăt de cerere este tardiv, contestatorul aflându-se în imposibilitate legală să mai conteste decizia sus menționată după expirarea termenului prevăzut de lege.
S-a stabilit de instanță că este greu de crezut că petentul nu a cunoscut de existența deciziei nr.1/14.06.2013, în perioada 01.07._14, data înregistrării prezentei contestații, în condițiile în care această decizie a produs efecte juridice atât timp cât însuși contestatorul a efectuat demersuri în luna august 2013 la ITM Prahova pentru a i se clarifica situația cu privire la anumite drepturi salariale, fiind imposibil ca acesta ulterior datei de 17.06.2013 să mai presteze activitate în favoarea intimatei și deci să nu cunoască că au încetat raporturile de muncă între părți, mai ales că în urma comunicării adresei nr.2663/19.08.2013 de către ITM a luat la cunoștință de încetarea raporturilor de muncă între părți, dată de la care acesta nu a formulat contestație, ceea ce reprezintă o dovadă că petentul a cunoscut existența deciziei sus menționate încă din momentul formulării cererii la ITM înregistrată cu nr.2663/18.08.2013.
Prin urmare, instanța, având în vedere aceste considerente și ținând seama de disp. art.166 Codul muncii a admis în parte contestația modificată și a obligat intimata să plătească contestatorului drepturi salariale pentru perioada 15.03._13, cu excepția c/valorii concediului de odihnă, actualizate în raport de coeficientul de inflație calculat de la data scadenței sumelor până la data plății efective a acestora, deoarece prin neachitarea la scadență a acestor drepturi contestatorul a suportat un prejudiciu constând în imposibilitatea de a beneficia la timp de drepturile care i se cuveneau.
Totodată, instanța, ținând seama de disp. art.252 alin.5 Codul muncii, a admis excepția tardivității introducerii contestației privind capătul de cerere referitor la constatarea nulității deciziei nr.1/14.06.2013 și a respins acest capăt de cerere ca tardiv introdus întrucât o asemenea cerere a fost formulată la data de 13.02.2014, după expirarea termenului de 30 de zile prevăzut de dispozițiile legale sus menționate care a început să curgă de la data de 01.07.2013. De asemenea, au fost respinse ca neîntemeiate capetele contestației modificate privind obligarea intimatei la plata drepturilor salariale de la data concedierii până la reîncadrarea contestatorului deoarece în condițiile în care decizia produce efecte juridice, contestatorul se află în imposibilitate legală de a pretinde plata unor drepturi salariale ulterioare concedierii sale.
De asemenea, instanța a respins excepția inadmisibilității contestației în condițiile în care contestatorul avea dreptul în principiu să formuleze prezenta acțiune, fiind declarate neconstituționale în baza deciziei nr.266/2014 de către Curtea Constituțională, dispozițiile legale ce reglementează procedura informării referitoare la mediere și a fost respinsă cererea privind plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată, atât timp cât nu a existat nicio dovadă la dosar care să ateste că petentul ar fi suportat cheltuieli de judecată, nefiind îndeplinite în acest sens condițiile prev. de disp. art. 453 și urm. c.pr.civ.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel intimata S.C. A. S. S.R.L. și contestatorul D. DA apel incident, criticând-o pentru nelegalitate.
Apelanta S.C. A. S. S.R.L. a solicitat admiterea cererii, casarea în parte a sentinței atacate, cu privire la obligația de a plați contestatorului drepturi salariale pentru perioada 15. 03._13, cu excepția c/valorii concediului de odihna, actualizate.
A arătat apelanta că instanța, analizând actele depuse la dosarul cauzei în mod greșit a concluzionat că, în calitate de salariat, contestatorul nu și-a primit c/valoarea drepturilor salariale ce i se cuveneau pe perioada în care a fost salariat, 15.03._13, întrucât a depus procesul-verbal nr. 2490 din 20.08.2013 al ITM, din care rezulta la fila 2-3, pct.4, că plata salariilor se face numerar, iar în acest sens angajatorul a făcut dovada acordării drepturilor salariale pentru perioada martie 2013 - iunie 2013, înscris neobservat de instanță. Este adevărat că societatea nu achitase concediul de odihnă din eroare, în cuantum de 654.22 lei, iar la data de 29.08.2013, în urma controlului, a plătit și aceasta restanță, prin mandate postale, ceea ce nu înseamnă că numai acești bani au fost plătiți, iar drepturile salariale nu au fost achitate. De fapt cine ar fi muncit, atâta timp, fără să fie remunerat pentru munca prestată.
Contestatorul, timp de 1 ani și 3 luni a încasat tariful de la clienți fiind șofer pe taxi, și-a oprit drepturile salariale și a predat diferența de bani la societate, omițând să mai semneze statele de plată În atare context din propria inițiativă reprezentantul firmei a specificat în statele de plată că "s-a efectuat plata" aplicând ștampila și semnând reprezentantul acesteia, aspect constatat și de inspectorii de la ITM, iar din aceste state de plata nu reiese faptul că contestatorul nu și-a primit drepturile salariale.
A menționat apelanta că petentul nu și-a probat în nici un fel susținerile pretențiilor sale, deși instanța a interpretat că angajatorul a fost de rea - credință și nu a plătit drepturile salariale. A arătat apelanta că a depus la dosarul cauzei înscrisuri din care rezulta caracterul contestatorului, faptul că a mințit organele de poliție în ceea ce privește locul și evenimentul producerii accidentului auto din data de 10.06.2013, caracterizare de la altă firmă de taxiuri, mințind și instanța că nu și-a primit drepturile salariale, acest aspect nefiind probat.
Apelantul D. D. a arătat că, în fapt, prin sentința atacată, prima instanță a respins ca tardiv primul capăt de cerere, considerând că unitatea angajatoare pârâtă a făcut dovada comunicării către acesta la data de 01.07.2013, a deciziei nr. /2013. Pentru a da această soluție instanța a reținut că la fila 48 din dosar există dovada acestui fapt. În realitate, pârâta nu a depus niciun document care să dovedească faptul comunicării deciziei atacate. Singurul document este o singură față a unei confirmări de primire care arată că i-a fost comunicată o expediție poștală, dar nu reiese de către cine și o chitanța care este pe numele unității, dar nu face dovada a ce s-a expediat. În acest fel, pârâta nu poate face dovada că i-a comunicat decizia atacată.
Greșeala primei instanțe cu privire la tardivitate decurge și din calificarea greșită a naturii juridice a deciziei nr.1, reținând în mod greșit situația de fapt ca fiind caracterizată de realizarea unui acord de încetare a CIM -ului. Considerând că este vorba de un acord, instanța a apreciat în mod netemeinic în sensul că apelantul putea ataca acea decizie încă de la momentul „comunicării". În realitate, a apreciat apelantul că este neîntemeiată excepția tardivității, având în vedere că această excepție a fost totalmente nemotivată de către pârâtă. În plus, un fapt deosebit de important este adus la cunoștința apelantului abia în momentul primirii întâmpinării depuse la fond și anume natura juridică reală a deciziei de încetare a contractului de muncă. Mai exact, deși denumită decizie de încetare „prin acordul părților", în realitate, din întâmpinare rezultă că decizia atacată este o decizie de încetare disciplinară a contractului de muncă al apelantului. Această concluzie rezultă fără putință de tăgadă din formularea cuprinsă în întâmpinare: „...săvârșind o abatere grava, ceea ce ne-a determinat sa-l concediem pe șofer". În aceste condiții, apelantul a considerat că nu se poate vorbi de tardivitate, câtă vreme până la acel moment, al primirii întâmpinării, acesta nu a fost în măsură să cunoască natura juridică reală a deciziei de încetare a contractului de muncă. Deși denumită decizie de încetare „prin acordul părților" în realitate, din întâmpinare rezultă că decizia atacată este o decizie de încetare disciplinară a contractului de muncă.
A apreciat apelantul că greșeala primei instanțe cu privire la tardivitate decurge și din reținerea greșită a situației de fapt ca fiind un acord de încetare a CIM -ului, poate fi observată cu ușurință din alin. 8 și 9 (rândurile 10-12) ale paginii 2, a sentinței atacate: „Examinând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele; ,,....s-a dispus încetarea......în baza disp art.55, lit.b ținându-se seama de cererea (?) formulată de contestator” Or, la dosarul cauzei nu există niciun înscris care să poată fi calificat ca „cerere de încetare" a CIM prin acord. Că este așa, că la dosarul cauzei nu există niciun înscris care să poată fi calificat ca „cerere de încetare” a CIM prin acord, reiese, la o citire mai atentă, din chiar motivarea instanței care reține: „s-a dispus încetarea în baza disp art.55, lit.b invocându-se formularea unei cereri (?) de către contestator (alin.2, rândurile 7 și 8 ale paginii 3, a sentinței atacate). per a contrario, chiar instanța, prin această formulă „..invocându-se..." consacră concluzia că doar s-a invocat de către pârâtă existența unei cereri, dar nu s-a probat acest fapt, la dosarul cauzei neexistând niciun înscris care să poată fi calificat ca „cerere de încetare" a CIM prin acord.
Având în vedere considerentele mai sus expuse, apelantul D. D. a solicitat schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul de a admite și capătul 1 de cerere, astfel cum a fost modificat, și, pe cale de consecință, să se constate nulitatea deciziei nr. 1 din 14.06.2012, emisă de pârâtă pentru a „decide" încetarea CIM prin „acordul" părților, în condițiile inexistentei acordului acestuia, iar în subsidiar, a solicitat să se califice decizia nr.1 din 14.06.2012, ca fiind o decizie de desfacere disciplinară a CIM-ului și să se constate nulitatea acesteia prin raportare la lipsa mențiunilor obligatorii sub sancțiunea nulității disp. art. 252. alin.2 din Codul muncii.
Contestatorul D. D. a formulat întâmpinare la apelul principal prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.
Intimata . a formulat întâmpinare la apelul incident prin care a solicitat respingerea acestuia și menținerea în parte ca temeinică și legală a sentinței atacate.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de apel formulate, raportat la actele și lucrările dosarului, precum și textele legale incidente Curtea reține următoarele:
Prin apelul principal declarat în cauză pârâta și-a exprimat nemulțumirea în ceea ce privește obligarea sa la plata drepturilor salariale cuvenite contestatorului, apreciind că o atare măsură este nelegală în condițiile în care și-a îndeplinit această obligație.
În activitatea juridică, rolul probelor este covârșitor la stabilirea adevărului, întrucât ele conduc la formarea convingerii intime a judecătorului, la pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice, dând posibilitatea instanței superioare să exercite un control eficient asupra hotărârii atacate.
Dacă regula în materie civilă este aceea că reclamantul trebuie să facă dovada susținerilor sale, există și excepții de la această regulă, art. 272 din Codul muncii republicat statuând că în conflictele de muncă sarcina probei revine angajatorului, el fiind cel care trebuie să depună dovezile în acest sens.
Dispozițiile art. 272 din Codul Muncii reprezintă norme de procedura care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, se stabilesc prin lege, plecând de la premisa că salariatul și angajatorul sunt două părți ale conflictului de muncă, situate pe poziții opuse și cu interese contrare, situația lor diferită justificând, în anumite privințe, și tratamentul juridic diferențiat.
Prin urmare, angajatorul este cel care deține documentele și toate celelalte probe pertinente pentru elucidarea conflictului și pentru stabilirea drepturilor și obligațiilor părților raportului juridic de muncă, fiind necesară și firească obligația acestuia de a prezenta aceste probe.
În speța dedusă judecății se reține că reclamantul a avut calitatea de salariat al pârâtei în intervalul 15.03.2012 – 17.06.2013, iar prin cererea de chemare în judecată el a solicitat, printre altele, obligarea pârâtei la plata salariului pentru perioada mai sus menționată, motivat de împrejurarea că acesta nu i-ar fi fost achitat.
Conform art. 168 din Codul muncii plata salariului se dovedește prin semnarea statelor de plată, precum și prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plății către salariatul îndreptățit.
În alin. 2 al aceluiași text se menționează că statele de plată, precum și celelalte documente justificative se păstrează și se arhivează de către angajator în aceleași condiții și termene ca în cazul actelor contabile, conform legii.
În legătură cu dispozițiile art. 168 din Codul muncii Curtea Constituțională a reținut că ele“ nu creează o situație discriminatorie sau favorizantă vreuneia din părțile contactului de muncă, ci pune doar în aplicare principiul general de drept comun prevăzut și de art. 1191 din Codul civil, potrivit căruia actele juridice se dovedesc prin înscrisuri, fiind exclusă proba cu martori. Această cerință nu vine decât să contribuie la protejarea siguranței raporturilor juridice dintre salariați și angajatori.
De asemenea, nu este împiedicată nici exercitarea dreptului la apărare al angajatorului, întrucât acesta este cel care deține documentele justificative prevăzute de textul de lege criticat, fiind necesară și firească obligația acestuia de a prezenta aceste probe”.
Cert este că neproducerea dovezilor legale de către angajator va determina obligarea sa la plata drepturilor salariale celui în cauză.
În prezenta cauză singurele înscrisuri depuse la dosar de către pârâtă pentru a dovedi plata drepturilor salariale în litigiu sunt reprezentate de statele de plată lunare. Cert este că în niciunul din aceste înscrisuri aflate la filele 29 - 46 dosar fond nu sunt semnate de către contestator, ci poartă doar ștampila unității angajatoare și mențiunea că „s-a făcut plata”.
În condițiile în care ștatele de plată nu au fost semnate de contestator și nici nu s-au depus de intimată „alte acte justificative care demonstrează efectuarea plății către salariatul îndreptățit”, în mod corect prima instanță a apreciat că pretențiile reclamantului sub acest aspect sunt întemeiate și a procedat la admiterea lor.
Faptul că în adresele întocmite de I.T.M. (în urma controlului efectuat la sesizarea contestatorului)s-a menționat că s-ar fi achitat aceste drepturi nu este de natură să ducă la o altă concluzie decât cea reținută de tribunal.
Sub un prim aspect se reține că dovada plății drepturilor salariale cuvenite contestatorului, în opinia I.T.M.-ului, a reieșit din analiza statelor de plată menționate în precedent (state care, astfel cum s-a reținut de către Curte, nu au fost semnate de către contestator). Un al doilea argument pentru care nu poate fi avută în vedere susținerea I.T.M.-ului se datorează faptului că între cele două acte emise de acesta și depuse la dosar există diferențe.
Astfel, dacă în adresa nr. 2663/19.08.2013 (fila 10 dosar fond) această instituție de control a reținut că i s-au achitat reclamantului drepturile salariale pentru intervalul 15.03.2012 – 17.06.2013, în anexa I la procesul verbal nr. 2490/20.08.2013 (fila 25 dosar fond) se menționează că au fost plătite aceste drepturi pentru perioada martie 2013 - iunie 2013.
În raport de argumentele expuse în precedent, Curtea apreciază că nu pot fi primite criticile apelantei pârâte, motiv pentru care în baza art. 480 NCPC va respinge ca nefondat apelul declarat de aceasta.
În ceea ce privește apelul incident declarat de contestator se observă că acesta critică soluția instanței de fond referitor la respingerea contestației sale ca tardiv formulată, invocând totodată, o . aspecte vizând nelegalitatea deciziei de încetare a contractului său individual de muncă.
Sub un prim aspect se impune a se face precizarea că prin decizia nr.1/14.06.2013 (fila 49 dosar fond) s-a dispus, începând cu 17.06.2013, încetarea contractului individual de muncă al contestatorului, care avea funcția de șofer de taxi, conform art. 55 lit. b din Codul muncii.
În cuprinsul deciziei s-a menționat că la luarea acestei măsuri s-a avut în vedere cererea contestatorului din 14.06.2013 prin care solicita încetarea contractului individual de muncă prin acordul părților.
Susținerile contestatorului în sensul că nu a avut cunoștință de conținutul acestei decizii întrucât nu i-a fost comunicată nu pot fi primite pentru argumentele ce se vor arăta în continuare:
Conform art. 268 alin. 1 lit. a din Codul muncii republicat, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă.
Termenul de 30 de zile prevăzut de art. 268 din Codul muncii este unul legal, imperativ, a cărui nerespectare atrage decăderea din dreptul de a mai acționa.
Prin urmare, indiferent de motivele invocate (de nulitate sau anulare), decizia unilaterală a angajatorului de încetare a contractului de muncă trebuie contestată în instanță în termenul imperativ de 30 de zile calculat de la data comunicării acesteia. În prezenta cauză se constată că petentul, deși a primit decizia de concediere la data de 01.07.2013 ( așa acum rezultă din scrisoarea recomandată aflată la fila 48 dosar fond), a rămas în pasivitate aproape 8 luni de zile, până la data de 13.02.2014, dată la care a înțeles să conteste măsura concedierii, prin prezenta acțiune formulată în instanță.
Potrivit art. 103 C.proc.civ., neexercitarea căii de atac în termenul imperativ prevăzut de legea specială atrage decăderea, cu excepția cazului în care legea dispune altfel sau reclamantul dovedește că a fost împiedicat dintr-o împrejurare mai presus de voința sa să acționeze în termenul legal, ipoteză în care calea de atac se exercită în 15 zile de la încetarea împiedicării. În cauză nu s-a solicitat de către petent repunerea în termen și nici nu s-a relevat și dovedit niciun motiv temeinic pentru repunerea în termen, care să-l fi pus în imposibilitate să acționeze în termenul legal de 30 de zile.
Întrucât contestatorul nu a respectat termenul legal de contestare, acesta a foat decăzut din dreptul de a mai ataca decizia de concediere, astfel că sancțiunea care intervine în cazul atacării peste termenul prevăzut de lege, este respingerea contestației ca tardiv formulată. Neatacarea deciziei în termen împiedică instanța să analizeze legalitatea și temeinicia deciziei contestate, pe fondul dreptului pretins.
Referitor la acest aspect se constată că în mod corect instanța de fond a reținut că este greu de crezut că petentul nu a cunoscut de existența deciziei nr.1/14.06.2013, în perioada 01.07._14, data înregistrării prezentei contestații, în condițiile în care această decizie a produs efecte juridice contestatorul a efectuat demersuri în luna august 2013 la ITM Prahova pentru a i se clarifica situația cu privire la anumite drepturi salariale, iar prin adresa nr.2663/19.08.2013 emisă de către ITM i s-a adus la cunoștință faptul că au încetat raporturilor de muncă între părți. În acest context este evident că petentul a cunoscut existența deciziei sus menționate încă din momentul formulării cererii la ITM.
Admiterea excepției întemeiate pe textul art.268 alin.(1) lit.a C. Muncii împiedică soluționarea cauzei pe fond, iar susținerile salariatului în cauză privind nulitatea deciziei atacate întrucât nu a existat o cerere a sa de încetare a raporturilor de muncă, iar această decizie reprezintă de fapt o sancțiune disciplinară ce i-a fost aplicată nu pot fi examinate, întrucât verificarea acestor aspecte ar fi fost posibilă numai în cadrul analizei legalității deciziei atacate, care presupune verificări de fond, lucru care nu este posibil în prezenta cauză în raport de excepția invocată și admisă.
În raport de acest argument apelul declarat de contestator apare ca nefondat și urmează a fi respins în baza art. 480 NCPC, menținându-se ca legală și temeinică sentința atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate apelul principal formulat de intimata . cu sediul în Ploiești, ., nr.220 A, .. B, . și apelul incident formulat de contestatorul D. D. domiciliat în Ploiești, ., .. D, . împotriva sentinței civile nr. 1610 pronunțată la 27 iunie 2014 de Tribunalul Prahova.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 21 ianuarie 2015.
Președinte, Judecător,
P. M. G. V. G.
Grefier,
G. C.
Red.VG
Tehnored.GC
4 ex./30.01.2015
d.f. nr._ Tribunal Prahova
j.f. C. M.
operator de date cu caracter personal,
nr. notificare 3120
| ← Acţiune în răspundere patrimonială. Hotărâre din... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 128/2015.... → |
|---|
