Drepturi salariale ale personalului din justiţie. Decizia nr. 144/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 144/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 09-02-2015 în dosarul nr. 144/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-SECȚIA I CIVILĂ -
Dosar nr._
DECIZIA NR. 144
Ședința publică din data de 9 februarie 2015
Președinte - C.-P. B.
Judecător - E.-S. L.
Grefier - M. F.
Pe rol fiind judecarea apelurilor declarate de pârâții M. P.- P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în București, ., sector 5 și P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești atât în nume propriu, cât și pentru P. de pe lângă Tribunalul Prahova, cu sediul în Ploiești, .. 1 A, județul Prahova, împotriva sentinței civile nr. 2084/23.09.2014 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamanții B. M. și S. V., ambii cu domiciliul ales la P. de pe lângă Judecătoria M., cu sediul în M., .. 2, județul Prahova.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat instanței că dosarul este la primul termen de judecată, apelurile sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru. De asemenea, se învederează că, prin Serviciul Registratură, în procedura prealabilă, s-a depus la dosar, cu nr._/21.10.2019, de către P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, întâmpinare, prin care solicită admiterea apelului formulat de către M. P.- P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Totodată, solicită și judecarea cauzei în lipsă.
Curtea, având în vedere că prin cererea de apel s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, dând eficiență dispozițiilor imperative reglementate de art. 411 alin. 1 pct.2 teza finală și alin. 2 Cod pr.civilă, apreciază cauza în stare de judecată și, deliberând, a pronunțat următoarea soluție.
CURTEA
Deliberând asupra apelurilor civile de față, Curtea constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr._ / 2014, reclamanții B. M. și S. V. au chemat în judecată pe pârâții M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și P. de pe lângă Tribunalul Prahova, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea acestora, în solidar, la plata de daune interese moratorii, respectiv, dobânzi legale, reprezentând echivalentul prejudiciului suferit prin executarea cu întârziere a obligației de plată stabilită irevocabil în sarcina pârâților prin titluri executorii, de la data emiterii acestora și în continuare, pentru viitor, până la achitarea integrală a sumelor care li se datorează cu titlu de drepturi salariale.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că prin sentința civilă nr. 1200/21.09.2007 pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr._ (modificată prin decizia civilă nr. 1843/14.10.2009 a Curții de Apel Ploiești și sentința civilă nr. 1612/12.12.2007 pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr._ (modificată prin decizia nr. 1017/13.05.2009 a Curții de Apel Ploiești) pârâții au fost obligați la plata către ei a sumelor de bani reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% și sporul de confidențialitate de 15%.
Au mai arătat reclamanții că, deși sunt în posesia unor titluri executorii încă din anul 2008, nici până la această dată debitorii pârâți nu au înțeles să își execute obligația de a le achita în întregime sumele datorate. Prin sentințele civile menționate au fost acordate doar sumele actualizate cu indicele de inflație, fără dobânzi, însă, au apreciat că solicitarea acestor dobânzi, pe cale separată, nu este împiedicată de vreo dispoziție legală, atâta timp cât obligația legală subzistă.
Deși pârâții au fost obligați la plata drepturilor salariale menționate anterior, doar o parte din aceste drepturi au fost achitate benevol, pârâții prevalându-se de dispozițiile O.U.G. nr.75/2008 și ale O.U.G. nr.71/2009, pentru a amâna plata diferențelor.
Reclamanții au susținut că, prin adoptarea Legii nr.113/2010 de aprobare a O.U.G. nr.71/2009 și reeșalonarea plății titlurilor executorii până în anul 2016, s-a ajuns la o situație prejudiciabilă, întrucât hotărârile judecătorești irevocabile vor fi puse în executare după mai mult de 8 ani, ceea ce încalcă garanțiile instituite prin art.6 din CEDO și art.1 din Primul Protocol adițional. Totodată, imposibilitatea de a obține executarea acestor hotărâri judecătorești într-un termen rezonabil, constituie și o ingerință în dreptul de proprietate, iar prin neexecutarea creanțelor stabilite pe cale judiciară s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil, deoarece ordinea juridică internă a unui stat nu permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă să rămână fără efect în detrimentul unei părți, iar dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu (cauzele Ș. contra României, S. contra României).
Principiul indivizibilității plății impune ca acela care face plata să plătească în întregime, iar debitorul nu poate sili pe creditor a primi parte din datorie, potrivit art.1101 C.civ. Prin urmare, debitorul nu se poate libera decât plătind tot ce datorează deodată, iar excepțiile de la acest principiu nu sunt aplicabile în cauză.
S-au referit reclamanții și la prevederile art.1073 din vechiul Cod civil, conform cărora creditorul are dreptul de a dobândi împlinirea exactă a obligației, iar dacă acest lucru nu este posibil, el are dreptul la dezdăunare, care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării sau executării necorespunzătoare - daune interese. Executarea indirectă a obligației presupune dreptul creditorului de a pretinde și a obține de la debitor, echivalentul prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării ori executării cu întârziere a obligației.
În cauză, reclamanții solicită acordarea de daune - interese moratori, care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor prin executarea cu întârziere a obligației.
Cât privește prejudiciul, fiind vorba de plata unei sume de bani, acesta nu trebuie probat, deoarece în asemenea situație întinderea lui este fixată de lege la dobânda legală, legea considerând că lipsa de folosință a sumei datorate produce creditorului obligației un prejudiciu egal cu dobânda legală.
Reclamanții au invocat și prevederile art.1082 C.civ. anterior, condiția vinovăției fiind îndeplinită indiferent dacă debitorul a acționat cu intenție sau din culpă, în sarcina acestuia operând prezumția relativă de vinovăție pe care ar putea-o răsturna doar prin probarea unei cauze străine, neimputabile, iar conform art.1088 din același cod: „La obligațiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele - interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legala, afară de regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune și societate. Aceste daune - interese se cuvin fără ca creditorul să fie ținut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept”.
Fiind vorba despre accesorii ale drepturilor salariale ce alcătuiesc creanța cuprinsă în titlurile executorii, daunele interese pentru întârzierea executării sunt reglementate și prin dispozițiile speciale ale art.166 alin.4 din Codul muncii, potrivit cu care „întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune - interese pentru repararea prejudiciului produs angajatului”.
Cât privește nivelul dobânzii legale, reclamanții au precizat că a fost stabilit prin lege- O.G. nr.9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, în vigoare până la data de 01 septembrie 2011, când a devenit aplicabilă O.G. nr.13/2001.
O.G. nr.13/2001 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar - fiscale în domeniul bancar, întăresc această distincție, reglementând atât dobânda remuneratorie, cât și dobânda penalizatoare.
Au apreciat reclamanții că, chiar dacă reeșalonarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii prin O.U.G. nr.71/2009 poate fi privită ca o formă de executare succesivă, în condițiile în care această măsura este dublată de suspendarea de drept a executării silite și depășește o durată rezonabilă în valorificarea dreptului, aceasta nu mai răspunde cerințelor de proporționalitate dintre scopul urmărit prin reglementarea adoptată și menținerea unui just echilibru al intereselor în discuție. De altfel, în condițiile în care debitorul nu a avut acordul lor în calitate de creditori, la eșalonarea plății, această plată nu se putea efectua eșalonat prin ordonanțe succesive.
Au solicitat reclamanții a se avea în vedere și decizia nr.2 pronunțată în dosarul nr.21/2013 de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a fost statuat că pot fi acordate daune - interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condițiile art.1 și art.2 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr.230/2011, cu modificările și completările ulterioare.
În drept, reclamanții au invocat art.1073, art.1082, art.1088 și art.1101 C. C.civ. anterior, art.1535 și art.1536 din Noul Cod Civil, art.166 alin.4 din Codul muncii, O.G. nr.9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, în vigoare până la data de 01.09.2011, când a devenit aplicabilă O.G. nr.13/2001 privind
dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar - fiscale în domeniul bancar.
În dovedirea acțiunii, reclamanții au depus la dosarul cauzei sentința civilă nr.1200/12.09.2007 pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr.4939 /105/2007, decizia civilă nr.1843/14.10.2009 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în același dosar, decizia civilă nr.1017/13.05.2009 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr._ și sentința civilă nr.1612/12.12. 2007 pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr._ .
Pârâtul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat întâmpinare, prin care a arătat că, în temeiul art.127 alin.1 și alin.3 C.pr.civ., invocă excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Prahova în ceea ce-i privește pe reclamanți, textul legal prevăzând imperativ competența oricăreia „dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii”.
Deși denumirea marginală a art.127 C.pr.civ. este „Competența facultativă”, exprimarea imperativă a textului - „va sesiza” - denotă caracterul obligatoriu al măsurii declinării competenței teritoriale în prezenta cauză, facultativă rămânând în acest caz alegerea instanței în favoarea căreia urmează să se decline competența, dintre cele care îndeplinesc condițiile legii.
Având în vedere dispozițiile alin.2 al art.127 C.pr.civ. care extind aplicabilitatea alin.1 și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor, rezultă că, în cauză, Tribunalul Prahova este necompetent teritorial să judece, reclamanții fiind procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria M., motiv pentru care se solicită admiterea excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Prahova și declinarea competenței în favoarea altui tribunal din raza teritorială a uneia dintre curțile de apel învecinate Curții de Apel Ploiești.
Față de data formulării acțiunii de către reclamanți, raportat la data pronunțării titlurilor executorii menționate în cererea de chemare în judecată, cu luarea în considerare a prevederilor art.201 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2010, potrivit cărora prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, pârâtul a invocat și excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților, motivat de faptul că, potrivit dispozițiilor art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, coroborate cu dispozițiile art.3 alin.1 din același act normativ „dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”, respectiv în termen de 3 ani.
Pe fondul cauzei, față de practica neunitară a instanțelor judecătorești în materia litigiilor având ca obiect plata daunelor - interese moratorii sub forma dobânzii legale, în temeiul art.514 și urm. C.pr.civ., Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat recurs în interesul legii pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii asupra tuturor cauzelor având acest obiect.
Recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut obiectul dosarului nr.21/2013 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite și a fost soluționat, conform deciziei nr.2/17 februarie 2014.
Astfel, potrivit deciziei menționate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a III a nr.411 din 3 iunie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și, în consecință, a statuat că, în aplicarea dispozițiilor art.1082 și art.1088 C.civ., respectiv art. 1531 alin.1, alin.2 teza I și art.1535 alin.1 din Legea nr.287/2009 privind Codul civil, pot fi acordate daune - interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condițiile art.1 și art.2 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, cu modificările și completările ulterioare.
A mai arătat pârâtul că fondurile alocate Ministerului P. pe anul 2014, pentru plata drepturilor de personal, au fost aprobate prin Legea bugetului de stat nr.356/2014, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata sumelor acordate de către instanță, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație - nu se justifică.
Totodată, în conformitate cu prevederile art.29 alin.3 din Legea nr.500/ 2002 privind finanțele publice, „cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată", iar potrivit art.47 „creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol”.
Prin urmare, din dispozițiile legale precizate anterior reiese că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.
Întrucât M. P. este o instituție bugetară, fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat, motiv pentru care s-a apreciat că obligarea pârâților la plata sumelor acordate de instanță ar reprezenta stabilirea în sarcina instituțiilor pârâte a unei obligații imposibile.
Și pârâtul P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii având în vedere dispozițiile art.67 din Ordinul Ministerului Justiției nr.529/C din 21 februarie 2007 privind Regulamentul de Ordine Interioara al Parchetelor, precum și ale Ordinului nr.2037/24.09.2008 al Procurorului General al P.I.C.C.J. de înființare în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a Biroului Juridic, interesele Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova - pârât în prezenta cauză urmând a fi apărate tot de către Biroul Juridic al P.C.A. Ploiești.
S-a susținut prin întâmpinare că, atâta timp cât creanțele stabilite prin titlurile executorii sunt achitate conform unor dispoziții legale, unitățile de parchet fiind instituții bugetare, ele neavând posibilitatea legală de a efectua alte cheltuieli decât strict pe cele impuse de lege, nu se poate discuta de o vinovăție a acestora. Pe cale de consecință, nu se poate vorbi de o antrenare a răspunderii civile, deci, este neîntemeiată formularea unei cereri prin care să se solicite daune moratorii.
S-a invocat și excepția autorității de lucru judecat, cu referire la sentința civilă nr.1200/21.09.2007 a Tribunalului Prahova, solicitând respingerea acțiunii pentru acest titlu executoriu pentru autoritate de lucru judecat.
De asemenea, s-a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune raportat la momentul introducerii cererii de chemare în judecată - 08.04.2014 și la dispozițiile art.2517 alin.1 C.civ., susținând că dreptul material la acțiune pentru perioada anterioară datei de 08.04.2011 este prescris.
Pe fondul cauzei, referitor la celălalt titlu executoriu, s-a arătat că reclamanții solicită acordarea de dobânzi în temeiul art.1535 C.civ., respectiv pentru situația în care „o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditoarea are dreptul la daune interese, de la scadență până la momentul plății”.
În speță, P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești este o instituție publică, având obligația de a se subordona dispozițiilor legale în ceea ce privește efectuarea plăților și cheltuirea banului public.
Astfel, acordarea drepturilor salariale câștigate pe cale judecătorească, a fost eșalonată prin O.G. nr.22/2002, prin O.U.G. nr.71/2009, modificată, în scopul menținerii echilibrului bugetar și apărării interesului general al societății.
O.U.G. nr.71/2009 a fost declarată constituțională prin decizia nr.1533/ 28.11.2011 a Curții Constituționale și a fost susținută și de C.E.D.O. în cauza „D. și alții contra României” din 04.09.2012.
Nu în ultimul rând, s-a subliniat că art.1 alin.2 din O.U.G. nr.70/ 2009, modificată, precizează că, pe perioada de eșalonare prevăzută la alin.1 din același articol „orice procedură de executare silită se suspendă de drept”.
În contextul arătat, sumele obținute în baza titlurilor executorii nu sunt exigibile decât parțial, în procentele arătate de O.U.G. nr.71/2009, modificată și la termenele stabilite de aceasta.
În conformitate cu adresa DEFA din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, reclamanții au încasat, în tranșe, drepturile salariale în discuție, astfel încât, a solicita dobânzi pentru acestea, este o cerere neîntemeiată și, având în vedere că unitățile de parchet au respectat momentul scadenței drepturilor salariale obținute, acordând reclamanților drepturile câștigate, se apreciază că acțiunea este pe fond neîntemeiată, solicitându-se respingerea acesteia.
În baza probelor administrate, prin sentința civilă nr. 2084/23.09.2014, Tribunalul Prahova a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâții M. P. - P. de pe lângă I.C.C.J. și M. P. - P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și a respins acțiunea pentru perioada anterioară datei de 08.04.2011, ca fiind prescrisă. A admis excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtul P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, față de dispozițiile sentinței civile nr.1200/21. 09.2007 pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr._, privind pe reclamanți și a respins acțiunea ca existând autoritate de lucru judecat. A admis în parte acțiunea și a obligat pârâții, în solidar, la plata de daune - interese moratorii, respectiv dobânzi legale, reprezentând echivalentul prejudiciului suferit de creditori prin executarea cu întârziere a obligației de plată stabilită irevocabil în sarcina acestora prin titlul executoriu, de la data de 09.04.2011 și în continuare, pentru viitor, până la achitarea integrală a sumelor pe care le datorează cu titlu de drepturi salariale, conform sentinței civile nr.1612/12.12.2007 pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr._, reprezentând spor confidențialitate de 15%, modificată prin decizia nr. 1017 din 13.05.2009 a Curții de Apel Ploiești.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că:
Potrivit art.6 alin.4 din NCC și art.201 din Legea nr.71/ 2011, prescripțiile începute sub legea veche rămân guvernate de dispozițiile legale care le-au instituit.
Dobânda penalizatoare pentru întârzierea în executarea unei obligații cu executare succesivă are natura juridică a unei prestații succesive, dreptul la acțiune privind fiecare prestație fiind supus unui termen de prescripție distinct (aspect statuat constant în literatura juridică și în jurisprudență – ex. Decizia nr. 1366/1981 a Secției Civile a Tribunalului Suprem).
Atât timp cât dobânzile moratorii solicitate prin prezentul demers judiciar nu au fost stabilite prin hotărârile judecătorești ce constituie titluri executorii, fără a opera vreo cauză de întrerupere a cursului prescripției, întrucât debitorii nu au recunoscut că datorează aceste sume, în temeiul art.248 alin.4 C.pr.civ., coroborat cu art.12 din Decretul nr.167/1958, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului materiale la acțiune pentru perioada anterioară datei de 08.04.2011, invocată de pârâții M. P. - P. de pe lângă I.C.C.J. și M. P. - P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și, pe cale de consecință, a respins această pretenție, ca fiind prescrisă.
Referitor la excepția autorității lucrului judecat s-a reținut că:
Art.431 alin.1 C.pr.civ. prevede că „nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect”.
În speță, prin sentința civilă nr.1200/21.09.2007 pronunțată de Tribunalul Prahova – Secția Civilă în cauza ce a format obiectul dosarului nr._, astfel cum a fost modificată prin decizia nr.1843/14.10.2009 a Curții de Apel Ploiești, irevocabilă, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții B. M. și S. V. în contradictoriu cu pârâții Statul Român – prin M.F.P., M. P. - P. de pe lângă I.C.C.J., M. P. - P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și M. P. - P. de pe lângă Tribunalul Prahova, dispunându-se obligarea pârâților Ministerului P. - P. de pe lângă I.C.C.J., a Ministerului P. - P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și a Ministerului P. - P. de pe lângă Tribunalul Prahova să calculeze și să plătească fiecărui reclamant sporul de risc și suprasolicitare de 50% lunar, calculat la salariul de bază, începând cu data de 06.08.2004 și în continuare (acțiunea fiind respinsă, prin decizia instanței de control judiciar, ca prescrisă pentru perioada 01.03.2003 – 05.08.2004) actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței fiecărei sume și până la plata efectivă, fiind respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata dobânzii legale.
Pe calea prezentului demers judiciar, reclamanții B. M. și S. V. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și P. de pe lângă Tribunalul Prahova, obligarea acestora în solidar, la plata de daune interese moratorii, respectiv, dobânzi legale, reprezentând echivalentul prejudiciului suferit de creditori prin executarea cu întârziere a obligației de plată stabilită irevocabil prin titluri executorii, de la data emiterii acestora și în continuare, pentru viitor, până la achitarea integrală a sumelor care li se datorează cu titlu de drepturi salariale, conform sentințelor și deciziilor pronunțate în favoarea reclamanților, respectiv titlurile executorii atașate cererii de chemare în judecată.
Așadar, este evident că, raportat la sentința civilă nr.1200/21.09.2007 pronunțată de Tribunalul Prahova - Secția Civilă, astfel cum a fost modificată prin decizia nr.1843/14.10.2009 a Curții de Apel Ploiești, irevocabilă, operează autoritatea de lucru judecat în prezenta cauză, existând identitate de părți, obiect și cauză, context în care tribunalul a admis excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtul M. P. - P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, față de dispozițiile sentinței civile nr.1200/21.09.2007 a Tribunalului Prahova pronunțată în dosarul nr._ privind pe reclamanții B. M. și S. V. și, pe cale de consecință, a respins acțiunea ca existând autoritate de lucru judecat.
Pe fondul cauzei, s-a reținut că:
Reclamanții B. M. și S. V. sunt în posesia titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr.1612/ 12.12.2007 pronunțată de Tribunalul Prahova, astfel cum a fost modificată în parte prin decizia nr.1017/13.05.2009 a Curții de Apel Ploiești, irevocabilă, însă, nici până la această dată debitorii - pârâți nu au înțeles să execute obligația și să achite, în întregime, sumele datorate.
Prin sentința civilă nr.1612/12.12.2007 pronunțată de Tribunalul Prahova în cauza ce a format obiectul dosarului nr._, modificată în parte prin decizia nr.1017/13.05.2009 a Curții de Apel Ploiești, irevocabilă, au fost acordate doar sumele reprezentând sporul de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară, începând cu data de 01.08.2004 la zi și în continuare până la încetarea dreptului, actualizate cu indicele de inflație, fără dobânzi, însă, solicitarea acestor dobânzi, pe cale separată, nu este împiedicată de vreo dispoziție legală, atâta timp cât obligația legală subzistă.
Conform hotărârilor judecătorești menționate, pârâții Statul Român – prin D.G.F.P. Prahova, M. Economiei și Finanțelor Publice, M. P. - P. de pe lângă I.C.C.J., M. P. - P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și M. P. - P. de pe lângă Tribunalul Prahova au fost obligați la plata drepturilor salariale menționate anterior, doar o parte din aceste drepturi, fiind achitate benevol, pârâții prevalându-se de dispozițiile O.U.G. nr.75/2008 și O.U.G. nr.71/2009, pentru a amâna sine die plata diferențelor.
Prin adoptarea Legii nr.113/2010 de aprobare a O.U.G. nr.71/2009 și reeșalonarea plății titlurilor executorii până în anul 2016, s-a ajuns la o situație prejudiciabilă pentru reclamanți, întrucât hotărârile judecătorești irevocabile vor fi puse în executare după mai mult de 7 ani, ceea ce depășește cu mult exigențele de rezonabilitate pe care le reclamă garanțiile instituite prin art.6 din CEDO și art.1 din Primul Protocol adițional.
În primul rând, îndreptățirea reclamanților de a primi și dobânda legală este prevăzută de legea generală- art.1088 C.civ. „la obligațiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele - interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie comerț, de fidejusiune și societate. Aceste daune - interese se cuvin fără creditorul să fie ținut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept”, ale cărui dispoziții au fost preluate în mod asemănător de art.1535 din Noul Cod civil.
În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.
În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic.
Dacă, înainte de scadență, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadență.
Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune - interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit.
De altfel și în legea specială aplicabilă în cauză, fiind vorba de drepturi salariale (art.166 alin.4 din Legea nr.53/2003 - Codul muncii) se stipulează că „întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs angajatului”.
Nivelul dobânzii legale a fost stabilit, de asemenea, prin lege (O.G. nr.9/ 2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, în vigoare până la data de 01 septembrie 2011, când a devenit aplicabilă O.G. nr.13/2001 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar - fiscale în domeniul bancar).
Dobânda legală se datorează indiferent de motivul pentru care suma datorată nu este plătită la scadență și de existența sau nu a culpei debitorului, indiferent dacă este sau nu prevăzută în vreun contract încheiat între părți (chiar și dispozițiile art.1535 din Noul cod civil fac referire numai la cuantumul stabilit de părți prin contract, fără ă fi necesară încheierea unei convenții nici măcar pentru determinarea acestuia).
În lipsa unei convenții cu privire la cuantum, acesta se determină potrivit dispozițiilor legale; în niciun caz acordarea dobânzii legale nu este condiționată de încheierea unei convenții în acest sens) indiferent cine este debitorul (persoană juridică de drept public sau privat ori persoană fizică) și fără a fi necesar a se face dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale sau contractuale (condițiile răspunderii civile au fost verificate cu ocazia judecății inițiale, în urma căreia s-a stabilit debitul principal; existența noului prejudiciu, constând în beneficiul nerealizat ca urmare a nefolosirii sumelor datorate, este prezumata de dispozițiile legale menționate anterior).
În al doilea rând, actualizarea cu indicele de inflație și dobânda legală sunt două noțiuni distincte, care nu se suprapun, ele fiind menite să asigure despăgubiri pentru prejudicii total diferite.
Actualizarea cu indicele de inflație are rolul de a reîntregi valoarea reală a sumei datorate și de a repara prejudiciul suferit de creditor ca urmare a devalorizării monedei naționale.
În cazul răspunderii civile, indiferent dacă este contractuală, ca în prezenta cauză, sau delictuală, actualizarea cu indicele de inflație acoperă prejudiciul efectiv (damnum emergens).
Dobânda legală se acordă pentru a compensa foloasele nerealizate de creditor din cauza neexecutării la timp a obligației de către debitor (lucrum cessans).
De altfel, dispozițiile O.G. nr.13/2001 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar - fiscale în domeniul bancar întăresc această distincție, reglementând atât dobânda remuneratorie, cât și dobânda penalizatoare.
În prezenta cauză, reclamanții sunt îndreptățiți, în mod evident, la cuantumul dobânzii penalizatoare calculate, după . O.G. nr. 13/2001, potrivit acestui act normativ, dobânda penalizatoare fiind definită de art.1 alin.3 ca fiind dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență.
Până la data de 01 septembrie 2011, când a intrat în vigoare O.G. nr.13/ 2011, dobânda legală urmează a fi calculată potrivit dispozițiilor O.G. nr.9 /2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești care nu făcea această distincție și care reglementa numai dobânda penalizatoare, iar nu și pe cea remuneratorie.
Un alt argument care îi îndreptățește pe reclamanți la repararea prejudiciului suferit prin neexecutarea de bunăvoie a obligației de plată stabilită în sarcina debitorilor este acela că, existența unei ordonanțe de eșalonare a plății debitului, cum este O.U.G. nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, nu poate înlătura îndreptățirea la plata dobânzilor legale pentru sumele scadente stabilite prin hotărâri judecătorești, acest act normativ având ca efect numai amânarea executării de bunăvoie a obligației.
Un astfel de act normativ emis chiar de debitor nu poate schimba data scadenței obligațiilor stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, întrucât, pe de o parte, s-ar încălca principiul separației puterilor în stat, iar pe de altă parte, cele mai multe titluri executorii erau scadente anterior intrării în vigoare a acestuia, iar înlăturarea caracterului exigibil al creanței ar echivala cu aplicarea retroactivă a legii care este interzisă de dispozițiile art.15 alin.2 din Constituția României.
În realitate, așa cum se arată și în cuprinsul său, O.U.G. nr.71/2009 a avut ca efect numai amânarea plății sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ce obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, iar nu și amânarea sau anularea retroactivă a scadenței acestora.
Dispozițiile O.G. nr.13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar - fiscale în domeniul bancar, nu se aplică numai plăților din tranzacțiile comerciale, ci tuturor obligațiilor bănești, chiar actul normativ menționat făcând distincția dintre modul de stabilire a dobânzii legale penalizatoare în raporturile dintre profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante și modul de stabilire a aceleiași dobânzi legale în raporturile dintre alți subiecți de drept, ceea ce înseamnă că se aplică și altor obligații bănești, iar nu numai celor născute între profesioniști care, în cea mare parte, sunt foștii comercianți.
Dacă actualizarea la inflație are, cum sugerează chiar denumirea, finalitatea aducerii creanței la valoarea ei reală, în aceeași expresie economică din momentul stabilirii ei (deci, înăuntrul noțiunii de lucrum cessans) fără altă componentă adăugată (protejându-se, astfel, interesele creditorului, care nu trebuie să suporte din patrimoniul propriu, fără o culpă a sa, efectele devalorizării monedei) dimpotrivă, atunci când se vorbește despre daunele interese moratorii, discuția este plasată pe tărâmul unei reparații a prejudiciului creat prin neexecutarea la timp a creanței bănești, de această dată sub forma beneficiului nerealizat, care, potrivit legii aplicabile, nu poate cuprinde decât dobânda legală.
Chiar dacă, reeșalonarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii prin O.U.G. nr.71/2009 poate fi privită ca o formă de executare succesivă, în condițiile în care această măsura este dublată de suspendarea de drept a executării silite și depășește o durată rezonabilă în valorificarea dreptului, nu mai răspunde cerințelor de proporționalitate dintre scopul urmărit prin reglementarea adoptată și menținerea unui just echilibru al intereselor în discuție.
De altfel, în condițiile în care, debitorul nu a avut acordul reclamanților în calitate de creditoare, la eșalonarea plății, această plată nu se putea efectua, eșalonat, prin ordonanțe succesive, în condițiile în care, debitorul M. P. a efectuat plăți din conturi special alimentate, ceea ce denotă posibilitatea reală de plată din partea sa, situație care conduce la concluzia că se află în culpă cu privire la cauzarea prejudiciului, nefiind vorba de o situație care ar exonera pe debitor de răspundere.
Mai mult decât atât, se apreciază că este posibilă, în cazul drepturilor salariale restante, obligarea angajatorului atât la plata actualizării cu inflația a sumei restante, cât și la plata dobânzii.
Astfel, în materia răspunderii civile este incident principiul reparării integrale a prejudiciului suferit, ceea ce înseamnă atât acordarea prejudiciului efectiv, cât și a beneficiului nerealizat.
Dobânda legală are natura juridică a beneficiului neacordat, aceasta fiind reglementată de lege ca o măsură de compensare a prejudiciului generat de plata cu întârziere a unei sume de bani.
În ceea ce privește actualizarea cu inflația, aceasta nu poate fi considerată o instituție echivalentă, ca natură juridică, cu dobânda legală ori permisă de legiuitor ca o măsură de compensare a prejudiciului generat de plata cu întârziere a unei sume de bani.
Actualizarea cu inflația presupune aducerea la aceeași valoare economică (putere de cumpărare) a unei sume de bani, în condițiile în care în piață se manifestă, fie un fenomen inflaționist ce are ca efect deprecierea monedei de referință, fie un fenomen de deflație ce are ca efect aprecierea monedei de referință.
Așadar, actualizarea cu inflația depinde exclusiv de fenomene ce țin de puterea de cumpărare a monedei de referință la intervale de timp diferite.
În funcția de evoluția acestor fenomene economice, cantitatea de produse și servicii ce pot fi cumpărate/plătite cu o anumită sumă de bani la un moment dat, poate fi cumpărată/plătită la un moment ulterior, fie cu aceeași sumă de bani (în condiții de stabilitate economică), fie cu o sumă de bani mai mică (în caz de deflație), fie cu o sumă de bani mai mare (în caz de inflație).
Așadar, actualizarea cu inflația nu presupune, în mod necesar, o sumă de bani mai mare și, în niciun caz, nu are ca efect producerea unui avantaj economic pentru vreuna dintre părți, în condițiile în care rolul său este acela de a determina cantitatea de monedă ce are aceeași putere economică cu o altă cantitate de monedă la un moment anterior.
Prin urmare, teoretic, aplicând mecanismul actualizării cu inflația, pentru o anumită sumă de bani ce trebuia plătită de un debitor în urmă cu o perioadă de timp, se poate ajunge la situația posibilă de a se plăti aceeași sumă, deși la nivelul percepției generale, comune, actualizarea cu inflația este considerată a avea drept efect acordarea unei cantități mai mari de monedă (deoarece, în România s-a manifestat aproape mereu un fenomen inflaționist) în realitate, acest efect nu se produce întotdeauna.
În raport de considerentele arătate, instanța apreciază că mecanismul de actualizare cu inflația a unei sume de bani nu poate fi considerat decât ca o operațiune ce are drept rezultat determinarea prejudiciului efectiv, iar nu a beneficiului nerealizat.
Nu în ultimul rând, se are în vedere și decizia nr.2 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr.21/2013 prin care s-a admis recursul în interesul legii în sensul că, în aplicarea disp. art.1082 și art.1088 C.civ. 1864, respectiv art.1531 alin.1, alin.2 Teza 1 și art.1535 alin.1 din Legea nr.287/2009 privind Codul Civil, pot fi acordate daune - interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, în condițiile art.1 și art.2 din O.U.G. nr.71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, cu modificările si completările ulterioare.
Împotriva sentinței au declarat apel pârâții M. P.-P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești atât în nume propriu, cât și pentru P. de pe lângă Tribunalul Prahova.
În apelul său, M. P.- P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut că, în mod greșit, Tribunalul Prahova a respins excepția necompetenței sale teritoriale, dată fiind calitatea reclamanților-procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria M., prin raportare la dispozițiile art. 127 Cod pr. civilă.
Deși denumirea marginală a art. 127 Cod pr.civilă este „ Competența facultativă”, exprimarea imperativă a textului- „va sesiza”-denotă caracterul obligatoriu al măsurii declinării competenței teritoriale în prezenta cauză, facultativă rămânând în acest caz alegerea instanței în favoarea căreia urmează să se decline competența, dintre cele care îndeplinesc condițiile legii.
De asemenea, a reiterat excepția prescripției dreptului material la acțiune, apreciind că, în mod greșit, reclamanții au susținut faptul că excepția prescripției dreptului la acțiune nu poate fi invocată întrucât dobânda legală este un drept accesoriu.
Debitorul nu a negat niciodată drepturile creditorilor, însă executarea hotărârilor judecătorești, reprezentând drepturile salariale ale personalului din justiție, se circumscrie dispozițiilor imperative ale Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011.
Potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958-privitor la prescripția extinctivă, coroborate cu dispozițiile art. 3 alin. 1 din același act normativ, „ dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”, respectiv în termen de 3 ani.
Totodată, potrivit art. 1 alin 2 din Decretul nr. 167/1958- „Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii”.
În esență, această prevedere este o aplicație a principiului de drept accesorium sequitur principale, iar în jurisprudență s-a statuat faptul că dobânda, fiind un accesoriu al creanței principale, prescripția dreptului la acțiune în realizarea acestuia, atrage și prescripția dreptului la acțiune pentru plata dobânzilor, fiind de principiu că accesoriul este supus acelorași consecințe ca și principalul.
Astfel, consideră că dreptul material la acțiune este prescris, invocând în acest sens și decizia nr. 1/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.
În ceea ce privește fondul cauzei, apelantul a învederat că prin decizia nr. 2, pronunțată în ședință publică din data de 17 februarie 2014, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a stabilit:
În aplicarea dispozițiilor art. 1082 și art. 1088 din Codul civil, respectiv art. 1531 alin. 1, alin. 2 teza I și art. 1535 alin (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil pot fi acordate daune interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condițiile art. 1 și art. 2 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, cu modificările și completările ulterioare.
Sintagma „ pot fi acordate” exclude din start imperativul categoric, nu exprimă obligația, ci lasă la aprecierea instanțelor latitudinea, posibilitatea de a aprecia dacă sunt întrunite toate condițiile legale privind acordarea dobânzilor.
„În ceea ce privește posibilitatea cumulului dintre actualizarea creanței și daunele interese moratorii, deși, de principiu, nu este exclusă, pornindu-se de la principiul reparării integrale a prejudiciului, dată fiind natura juridică a dobânzii (lucrum cessans) diferită de cea a actualizării obligației cu indicele de inflație (damnum emergens) în privința creanțelor ce intră sub incidența Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 71/2009, în circumstanțele date cumulul nu poate fi admis întrucât, pe de o parte, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru acordarea daunelor interese moratorii, iar pe de altă parte, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile a debitorilor „.
Totodată, a învederat instanței că prin decizia nr. 838/2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 631/03.07.2009, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte și Parlamentul și Guvernul României, pe de altă parte, cerere formulată de Președintele României în temeiul art. 146 lit. e din Constituție.
Astfel, Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic între autoritatea judecătorească, pe de o parte și Guvernul și Parlamentul României, pe de altă parte, în sensul că „ în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 126 alin. 3 din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. 4 din Constituția României. Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.
Decizia Curții Constituționale fundamentează dreptul judecătorilor de a analiza cauzele prin prisma elementelor de legalitate fără a atribui dispozițiile legale o interpretare extinsă.
Față de considerentele arătate, s-a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței civile nr. 2084/23 septembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Prahova, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, cu consecința respingerii acțiunii ca prescrisă, în principal și ca neîntemeiată, în subsidiar.
La rândul său, pârâtul P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, în apelul declarat, a susținut, în esență, că instanța de fond a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal, pornind de la o premisă greșită, în condițiile în care reclamanții au invocat art. 1535 alin. 1 NCC „ în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii”.
Deși PCA Ploiești a susținut că daunele-moratorii sunt datorate de debitor dacă acesta, fără justificare, nu își îndeplinește obligația de plată a unei sume de bani, calculul făcându-se începând cu data de la care debitorul este în întârziere, prima instanță nu a argumentat înlăturarea acestei apărări.
A susținut apelantul că a demonstrat că neexecutarea obligației s-a datorat unui context legislativ pe care era obligat sa-l respecte. De altfel, unitatea efectuează constant, în conformitate cu OUG nr. 71/2009-modificată, plăți în baza titlurilor executorii în discuție.
Mai mult decât atât, sumele nu sunt exigibile prin raportare la termenele de plată impuse de OUG nr. 71/2009, astfel încât admiterea pe fond a acțiunii este neîntemeiată.
Pentru considerentele arătate, s-a solicitat admiterea apelului.
Examinând actele și lucrările dosarului, în raport de criticile formulate, precum și de dispozițiile legale incidente în cauză, Curtea reține următoarele:
Conform art. 248 alin. 1 Cod pr. civilă, Curtea se va pronunța mai întâi asupra motivelor de apel ce vizează excepțiile.
Sub un prim aspect, se impune a se preciza că, în cauza pendinte judecății, cum în mod corect a reținut și prima instanță, nu-și găsesc aplicabilitatea dispozițiile art. 127 alin. 1 și 3 Cod pr.civilă, atâta timp cât reclamanții sunt procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria M. și nu al Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, astfel că, competența teritorială de soluționare a pricinii în primă instanță revine Tribunalului Prahova.
În acest sens, implicit, s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin decizia nr. 558/16.10.2014.
Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, Curtea reamintește că prin art.1 alin.2 și art.12 din Decretul nr. 167/1958 (aplicabil în speță față de dispozițiile art.6 alin.4 Cod civil și ale art.201 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora prescripțiile începute sub legea veche rămân guvernate de prevederile legale care le-au instituit) legiuitorul român a consacrat două principii – cel al prescripției dreptului la acțiune privind un drept accesoriu odată cu dreptul principal, respectiv, cel conform căruia se stinge printr-o prescripție distinctă dreptul la acțiune pentru fiecare prestație, în situația obligațiilor cu executare succesivă.
Pe de altă parte, practica judecătorească și literatura de specialitate au statuat, în mod constant, că dobânzile de întârziere fiind prestații succesive în sensul art.12 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită.
În acest context, în mod legal, prima instanță a admis excepția prescripției dreptului la acțiune doar pentru ultimii trei ani, anteriori introducerii acțiunii.
Referitor la fondul cauzei, Curtea reține următoarele:
Problema litigioasă se referă la existența prejudiciului și la natura acestuia, în funcție de interpretarea dată asupra legii aplicabile, prin urmare, la îndreptățirea reclamanților de a obține reparația sub forma daunelor interese și dacă acestea constau doar în actualizarea cu rata inflației a sumelor datorate inițial sau și în aplicarea dobânzii legale, înțeleasă separat de actualizarea cu indicele de inflație.
Sub acest aspect, se impune a se preciza că legea aplicabilă este dată de dispozițiile vechiului Cod civil de la 1864, care, în cuprinsul art. 1073, prevede dreptul creditorului de a obține îndeplinirea exactă a obligației, iar în caz contrar, dreptul la dezdăunări.
Pe de altă parte, prin dispozițiile art. 1082, legiuitorul a instituit obligația debitorului de a plăti daune interese pentru întârzierea executării, chiar dacă nu există rea-credință din partea sa, afară de justificarea unei cauze străine și neimputabile, iar dispozițiile art. 1088 din același cod prevăd: „La obligațiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune și societate. Aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ținut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept.”
De altfel, dispozițiile menționate în precedent au fost preluate de art. 1535 din Noul Cod civil – „În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic. Dacă, înainte de scadență, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadență. Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit.”
Din coroborarea normelor citate cu incidență în cauză, se deduce, fără echivoc, că, în speță, dreptul creditorilor (al reclamanților) la obținerea unei dezdăunări derivate din neexecutarea obligației la timp, se referă la beneficiul nerealizat, ca parte componentă a prejudiciului (damnum emergens) care trebuie privită ca o chestiune distinctă de actualizarea cu rata inflației a sumelor datorate inițial. O astfel de actualizare antrenează și ea răspunderea debitorului pentru neexecutarea la timp a obligației de plată a unei sume de bani, însă întemeiată pe o altă cauză.
Pentru creanțele inițiale, reprezentând drepturi salariale stabilite prin hotărâre judecătorească, reclamanții au titluri executorii, executarea fiind însă eșalonată prin acte normative succesive, respectiv, OUG nr. 71/2009 și Legea nr.230/2011. Plata creanței, reprezentând cuantumul drepturilor salariale din titlu, a fost eșalonată independent de voința reclamanților, creanțele urmând a fi executate în anumite procente și la anumite termene.
Creanțele fiind constatate prin hotărâri judecătorești, definitive și executorii (potrivit art. 289 Codul muncii) de la data pronunțării, au devenit certe, lichide și exigibile. A fost eșalonată doar punerea în executare a hotărârilor judecătorești, iar întârzierea în executare, prin acordarea unor termene lungi, succesive, cu atât mai mult îi îndreptățește pe reclamanții să solicite dezdăunarea constând în beneficiul nerealizat.
Pe de altă parte, Curtea constată că posibilitatea cumulului actualizării în funcție de rata inflației cu acordarea dobânzii legale, pentru repararea prejudiciului produs prin neplata la termen a unei sume de bani, a fost acceptată atât de doctrină, cât și de jurisprudență, întrucât au temeiuri de drept și scopuri diferite.
Astfel, s-a statuat că, prin neexecutarea integrală a creanțelor la data când erau datorate, adică atunci când au devenit certe, lichide și exigibile, s-a produs în patrimoniul beneficiarului un prejudiciu, care trebuie acoperit integral. Acest prejudiciu constă, atât în pierderea puterii de cumpărare a sumei, reprezentând aceste creanțe, prin devalorizarea monedei naționale, cât și în daune interese moratorii la care sunt îndreptățiți reclamanții pentru neexecutarea integrală a creanțelor.
Prin acordarea creanței actualizate cu indicele de inflație, nu înseamnă că au fost obligați pârâții la plata unei sume de bani mai mari decât cea datorată, ci este vorba de aceeași sumă, însă la valoarea de circulație din momentul executării. Actualizarea cu indicele de inflație urmărește de fapt păstrarea valorii reale a obligației bănești la data efectivă a plații, având un caracter compensatoriu, ce rezidă în faptul că repară partea din beneficiul nerealizat, care nu este acoperit de dobândă.
Pe de altă parte, dobânda legală reprezintă prejudiciul pentru beneficiul nerealizat (potrivit art. 1084 Cod civil, daunele interese cuprind în genere pierderea ce a suferit creditorul și beneficiul de care a fost lipsit) având natură juridică diferită de actualizarea cu indicele de inflație.
În acest sens, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, în procedura recursului în interesul legii, prin decizia civilă nr. 2/17.02.2014, al cărei caracter obligatoriu, în ceea ce privește dezlegarea problemelor de drept judecate, este consacrat în mod expres de dispozițiile art. 517 alin.4 Cod pr.civilă.
În considerarea argumentelor expuse, Curtea, constatând temeinicia și legalitatea sentinței, în baza art. 480 alin.1 Cod pr.civilă, va respinge apelurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate apelurile declarate de pârâții M. P.- P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în București, ., sector 5 și P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești atât în nume propriu, cât și pentru P. de pe lângă Tribunalul Prahova, cu sediul în Ploiești, .. 1 A, județul Prahova, împotriva sentinței civile nr. 2084/23.09.2014 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamanții B. M. și S. V., ambii cu domiciliul ales la P. de pe lângă Judecătoria M., cu sediul în M., .. 2, județul Prahova.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică azi, 9 februarie 2015.
Președinte, Judecător,
C.-P. B. E.- S. L.
Grefier,
M. F.
Red.CPB
Tehnored.MF
7ex./16.02.2015
d.f. /_ /2014 Tribunalul Prahova
j.f. A. G. H.
Operator de date cu caracter personal
Notificare nr.3120/2006
| ← Acţiune în răspundere patrimonială. Hotărâre din... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 148/2015.... → |
|---|
