Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 148/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 148/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 10-02-2015 în dosarul nr. 148/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA NR. 148
Ședința publică din data de 10 februarie 2015
Președinte - A.-C. B.
Judecător - E. S.
Grefier - D. V.
Pe rol fiind pronunțarea asupra apelului declarat de pârâta C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE C.F.R. SA – SUCURSALA CENTRUL REGIONALĂ DE CĂI FERATE B., cu sediul în B., ., județul B., împotriva sentinței civile nr. 1372/26 mai 2014 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamanții C. C., domiciliat în Câmpina, ., ., județul Prahova și M. P. M., domiciliat în Ploiești, ., ., ambii cu domiciliul ales la Cabinetul de Avocatură „V. A.”, cu sediul în B., ., .. 30, județul B. și cu pârâta C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE CFR SA BUCUREȘTI, cu sediul în București, Bulevardul D. G., nr. 38, sector 1.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 28 ianuarie 2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când, având nevoie de timp pentru studierea actelor și lucrărilor dosarului, Curtea a amânat pronunțarea pentru data de 4.02.2015 și apoi, dat fiind că unul dintre membrii completului de judecată s-a aflat în concediu de odihnă, a reamânat pronunțarea pentru astăzi, data de mai sus, iar după deliberare a decis următoarea soluție:
CURTEA,
Deliberând, conform art. 395 din noul Cod de procedură civilă, asupra apelului civil de față:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub număr de dosar_, reclamanții C. C. și M. P. M. le-au chemat în judecată pe pârâtele C. Națională de Căi Ferate CFR SA și C. Națională de Căi Ferate CFR SA-Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații B., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâtele să calculeze și să plătească reclamanților drepturile bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale încasate și cele cuvenite, calculate în raport de coeficientul de ierarhizare corespunzător clasei de ierarhizare aferentă funcției ocupată de fiecare salariat, la o valoare a salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată de 670 lei, pentru perioada 01.01._11, respectiv de 700 lei pentru perioada 01.01._13 și de 750 lei pentru perioada 01.02._13.
S-a solicitat și obligarea pârâtelor la plata către reclamanți a celui de-al 13-lea salariu, a contribuției aferente pensiei în vederea recalculării punctului de pensie, actualizarea drepturilor salariale solicitate cu rata inflației, precum și la plata dobânzii legale, de la data înregistrării cererii și până la data plății efective.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că în perioada anilor 2011, 2012 și 2013, nivelul salariului de bază prevăzut pentru clasa I de salarizare și care reprezintă un element important al formulei de calcul pentru fiecare dintre salariile de bază ale reclamanților, care au alte clase de salarizare, s-a aflat sub nivelul salariului de bază minim prevăzut în HG nr.1193/2010, HG nr.1225/2011 și HG nr.23/2013, deși pârâtele aveau obligația să aplice coeficientul de ierarhizare prevăzut de anexa 1 la CCM la nivel de unitate, luând în considerare salariul de bază brut corespunzător clasei I de salarizare, egal cu cel al salariului brut pe țară garantat în plată.
La data de 21.03.2014, pârâta CNCF CFR SA București - Sucursala CREIR CF B. a depus întâmpinare, conform disp. art. 205 din noul Cod de procedură civilă, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
A învederat pârâta că salariații au cuprinse în contractele individuale de muncă clauze negociate și pentru care și-au dat acordul prin semnarea actelor adiționale la CIM, clauze care se completează cu prevederile legale și cu cele ale contractului colectiv aplicabil, astfel încât aceste contracte au putere de lege între părțile contractante.
A precizat pârâta că pentru calculul salariului de bază corespunzător fiecărei clase de salarizare nu se pornește de la salariul de bază minim brut garantat în plată, ci de la un salariu corespunzător clasei I de salarizare, astfel cum a fost convenit de partenerii sociali la un anumit cuantum, fiind astfel respectate de către angajator hotărârile de guvern invocate de către reclamanți, întrucât salariul de bază corespunzător clasei de salarizare nu este mai mic decât salariul minim brut garantat pe țară, de 670 lei, 700 lei și respectiv 750 lei.
Referitor la capătul de cerere privind plata celui de-al 13-lea salariu pentru anul 2011, pârâta a susținut că este neîntemeiat, deoarece CCMU la nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010 a expirat la data de 31.12.2010, fără a mai fi încheiat un alt contract, iar CCM aferent anilor 2011-2012 la nivelul CNCF CFR SA nu prevede acordarea salariului suplimentar.
Cu privire la capătul de cerere vizând plata dobânzii legale aferente diferențelor de drepturi salariale solicitate, pârâta a arătat că dobânda legală reglementată de art. 1535 cod civil privește exclusiv contractele referitoare la drepturi bănești asumate ca obligații și neexecutate și nu obligațiile rezultate din contractele de muncă.
La data de 23.04.2014 reclamanții și-au completat acțiunea, solicitând să se constate nulitatea anexei 1 din CCM 2012-2013 la nivel de unitate CNCF CFR SA prelungit prin act adițional încheiat la 19.04.2013, prin care salariul de bază brut corespunzător clasei I de salarizare s-a menținut la suma de 600 lei, fiind astfel inferior salariului de bază minim brut prevăzut prin hotărâre de guvern.
În cauză s-a administrat proba cu acte.
La data de 26 mai 2014, Tribunalul Prahova a pronunțat sentința civilă nr. 1372, prin care a admis în parte acțiunea completată și a constatat nulitatea anexei 1 din CCM 2012-2013 la nivel de unitate CNCF CFR SA, prelungit prin act adițional încheiat la data de 19.04.2013.
Au fost obligate pârâtele să calculeze si să plătească reclamanților diferența dintre drepturile salariale efectiv încasate și cele cuvenite, calculate în raport de coeficientul de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare aferentă funcției ocupată de către fiecare dintre reclamanți:
- la o valoare a salariului de bază minim brut pe țară garantat în plata de 670 lei pe perioada 01.01._11, în conformitate cu prevederile art.1 din HG nr. 1193/ 2010;
- la o valoare a salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată de 700 lei pe perioada 01.01._13, în conformitate cu disp. art.1 din HG nr. 1225/2011 și;
- la o valoare a salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată de 750 lei pe perioada 01.02._13, conform disp. art.1 din HG nr.23/2013, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației de la data scadenței, la data plății efective.
Au fost obligate pârâtele să achite contribuțiile aferente.
S-au respins capetele de cerere privind obligarea pârâtelor la plata celui de-al 13-lea salariu și la plata dobânzii legale de la data înregistrării cererii până la data plății efective, ca neîntemeiată.
S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarea situație de fapt și de drept:
Potrivit actelor existente la dosar, reclamanții au calitatea de angajați în cadrul societății pârâte cu contracte individuale de muncă, pe perioade nedeterminate.
HG nr. 1993/2010, nr. 1225/2011, nr. HG nr. 23/2013, a arătat tribunalul, prevăd că salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, începând cu data de 01.01.2011 este de 670 lei lunar, începând cu 01.01.2012 este de 700 lei lunar, iar începând cu 01.01.2013 este de 750 lei lunar.
Aceste cuantumuri, a arătat tribunalul, au fost stabilite cu respectarea condițiilor de consultare a sindicatelor și patronatelor, astfel încât se impun și pârâtei, în calitate de angajator, care este obligată să asigure acordarea salariului minim brut garantat în plată.
În acest context, a arătat tribunalul, includerea în CCM la nivelul CMCF CFR SA pe anii 2011 - 2012, 2012-2013, prelungit prin Anexa nr.1 a actului adițional pentru o perioadă de 48 de luni, a salariului de bază brut corespunzător clasei I de 600 lei, inferior salariului de bază minim brut prevăzut prin hotărârea de guvern menționată, contravine dispozițiilor legale.
De altfel, a constatat tribunalul, CCM încheiat în acest fel cu nerespectarea legii, nu poate constitui legea părților, astfel cum prevăd disp. art.229 alin.4 Codul muncii, cu atât mai mult cu cât art.38 din Codul muncii prevede că salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, iar orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi, este lovită de nulitate.
În raport de aceste considerente, tribunalul a admis în parte acțiunea și a constatat nulitatea anexei 1 din CCM 2012-2013 la nivel de unitate CNCF CFR SA prelungit prin act adițional încheiat la 19.04.2013, dispunând obligarea pârâtelor să calculeze si să plătească reclamanților diferența dintre drepturile salariale efectiv
încasate și cele cuvenite, calculate în raport de coeficientul de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare aferentă funcției ocupată de către fiecare dintre reclamanți, astfel: - la o valoare a salariului de bază minim brut pe țară garantat în plata de 670 lei, pe perioada 01.01._11 în conformitate cu prevederile art.1 din HG nr. 1193/ 2010;
- la o valoare a salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată de 700 lei pe perioada 01.01._13, în conformitate cu disp. art.1 din HG nr. 1225/2011 și la o valoare a salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată de 750 lei, pe perioada 01.02._13, conform disp. art.1 din HG nr.23/2013, sume ce urmează a fi actualizate cu rata inflației, de la data scadenței, la data plății efective. Această actualizare, a arătat judecătorul fondului, se justifică prin aceea că neachitându-se reclamanților drepturile salariale cuvenite la scadență, aceștia au suferit un prejudiciu prin imposibilitatea de a se folosi de sumele de bani respective.
În ceea ce privește achitarea dobânzii legale, instanța a stabilit că se impune respingerea acestui capăt de cerere întrucât, atât timp cât s-a dispus actualizarea sumelor de bani cu indicele de inflație de la data scadenței la data plății efective, aplicarea și a unei dobânzi aferente acestor sume ar reprezenta dobândă la dobândă, ceea ce ar determina acoperirea prejudiciului creat reclamanților de două ori, fapt inadmisibil.
De asemenea, a arătat tribunalul, va fi respins și capătul de cerere privind acordarea celui de-al 13-lea salariu aferent anului 2011, deoarece CCM la nivelul CNCF CFR SA, aferent anilor 2011-2012, nu mai prevede acordarea salariului suplimentar.
Împotriva sentinței a declarat apel, în termenul legal reglementat de art. 468 alin. 1 din noul Cod de procedură civilă, pârâta C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE C.F.R. SA – SUCURSALA CENTRUL REGIONAL DE CĂI FERATE B., criticând-o ca nelegală și netemeinică.
În dezvoltarea motivelor de apel s-a învederat că instanța de fond nu a avut în vedere prevederile disp. art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii, conform cărora, dreptul material la acțiune al intimaților-reclamanți este prescris, întrucât pretențiile reclamanților au ca temei contractul colectiv de muncă, iar în acest caz, termenul de prescripție este de 6 luni, situație în care acțiunea acestora a fost tardiv introdusă.
Apelanta a mai susținut că soluția pronunțată de tribunal este netemeinică, deoarece intimații au semnat contractele individuale de muncă și toate actele adiționale aferente, fără obiecțiuni, achiesând la salariul acordat, a cărui valoare este mult peste salariul minim brut pe țară.
În acest context, a arătat apelanta, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 37 și 229 alin. 4 Codul muncii, ale art. 1270 alin. 1 Cod civil și ale art. 41 alin. 5 din Constituție, care consacră caracterul obligatoriu al convențiilor colective între părți.
A precizat apelanta că nici Codul muncii și nici hotărârile de guvern nu prevăd ca la stabilirea drepturilor salariale angajatorii să folosească, ca valoare de referință, salariul minim brut pe țară, motiv pentru care actele normative invocate de intimați nu sunt incidente în cauză.
În condițiile în care, a arătat apelanta, nu a fost sancționată, conform art. 3 din cele trei hotărâri de guvern și nici contractele colective de muncă nu au fost restituite de către ITM București pentru neîndeplinirea condițiilor legale, prezumția legală că salariul de bază al intimaților depășește salariul minim brut pe țară nu poate fi răsturnată, instanța de judecată neputând limita principiul libertății de voință a părților, atunci când această libertate s-a manifestat cu respectarea dispozițiilor legale.
Apelanta a menționat că nici după semnarea contractului colectiv de muncă intimații nu au promovat o acțiune pentru modificarea clauzelor contractuale, despre care pretind că nu au respectat cele trei hotărâri de guvern și că, în fapt, salariile de bază constituie un rezultat al unei formule de calcul, care a avut în vedere salariul corespunzător claselor de salarizare superioare.
S-a solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
Intimații C. C. și M. P. M. nu au formulat întâmpinare, fiind reprezentați în instanță de apărătorul ales care, prin concluziile orale formulate, a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Intimata C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE C.F.R. SA București nu a fost reprezentată în instanță și nu a depus întâmpinare conform disp. art. 471 alin. 5 din noul Cod de procedură civilă.
Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, în raport de dispozițiile art. 477 din nou Cod de procedură civilă, Curtea apreciază ca fondat apelul declarat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în cuprinsul prezentei motivări a deciziei:
Prima critică formulată de apelantă, vizând excepția prescripției dreptului la acțiune al intimaților este nefondată, fiind formulată cu încălcarea dispozițiilor imperative reglementate de art. 2513 din noul Cod civil.
Curtea reamintește că potrivit textului de lege menționat, prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.
În speța pendinte, excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune a fost însă invocată de către apelantă pentru prima dată în fața instanței de apel, prin criticile dezvoltate în declarația sa de apel, fapt inadmisibil în raport de dispozițiile art. 2513 din noul Cod civil, menționate în precedent.
Apelul este însă fondat, sub aspectul criticilor formulate pe fondul cauzei.
Cu titlu preliminar, Curtea reamintește că potrivit dispozițiilor art. 164 alin. 3 Codul muncii, angajatorul este obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puțin egal cu salariul de bază minim brut pe țară, iar conform alin. 2 din același articol, angajatorul nu poate negocia și stabili salarii de bază, prin contractul individual de muncă, sub salariul de bază minim brut orar pe țară.
Textele de lege menționate asigură transpunerea în legislația națională a dispozițiilor statuate de Organizația Internațională a Muncii în cadrul Raportului reuniunii experților convocați la a 168-a sesiune a sa, conform cărora, statul garantează un salariu minim, care în fiecare țară are forța legii și este considerat ca suficient pentru satisfacerea necesităților vitale de alimente, îmbrăcăminte, educație ale salariaților, ținând cont de dezvoltarea economică și culturală a fiecărei țări.
Spre deosebire de acesta, salariile de bază sunt rezultatul negocierii (colective sau individuale), contractele colective de muncă stabilind, de regulă, coeficienți minimi de ierarhizare, care sunt avuți în vedere la negocierea individuală.
În toate cazurile însă, salariile astfel stabilite nu se pot situa sub salariul de bază minim brut pe țară, disp. art. 164 alin. 3 Codul muncii, amintite în precedentele paragrafe, fiind imperative.
Potrivit Anexei nr. 1 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societății apelante, aflat la filele 39, 40 dosar fond, salariile de bază brute corespunzătoare fiecărei clase de salarizare sunt determinate prin aplicarea unei formule de calcul (S = Sclasa 1 x K), fiind rezultatul înmulțirii dintre salariul de bază brut corespunzător clasei 1 de salarizare și coeficientul de ierarhizare a claselor de salarizare.
Astfel, urmare a aplicării acestei formule, salariile de bază brute lunare primite de intimații-reclamanți, stabilite prin negociere, sunt, conform actelor depuse la dosar, cu mult peste salariul de bază minim brut pe țară stabilit prin HG nr. 1193/2010 (670 lei), HG nr. 1225/2011 (700 lei) și HG nr. 23/2013 (750 lei) și anume de 2836 lei pentru intimatul C. C. (corespunzător clasei 44 de salarizare), respectiv de 2437 lei pentru intimatul M. P. M. (corespunzător clasei 42 de salarizare) – filele 55 și 49 dosar fond.
Prin urmare, ceea ce a intenționat legiuitorul a fost crearea unei garanții legale, prin intermediul art. 164 Codul muncii, că niciun angajator nu va acorda salariaților săi salarii mai mici decât cuantumul salariului minim brut pe țară garantat prin hotărâre de guvern.
În acest context, este evident că nu se poate discuta, astfel cum au pretins intimații-reclamanți, de existența unei obligații legale, în baza căruia angajatorul să nu poată folosi, ca rezultat al negocierii, indiferent de felul acesteia, formule de calcul în care să se raporteze la valori mai mici decât cuantumul salariului minim brut garantat pe țară, atât timp, cât rezultatul acestei formule de calcul asigură un cuantum al salariului de bază brut cel puțin egal cu salariul minim brut garantat pe țară.
În atare situație, se constată că în mod greșit judecătorul fondului a apreciat că societatea apelantă ar fi încălcat dispozițiile art. 164 Codul muncii, atât timp cât salariile de bază brute lunare asigurate celor doi intimați-reclamanți depășesc cu mult pragul stabilit de guvern, prin cele trei acte normative invocate de intimați ca fundament al pretențiilor deduse judecății (HG nr. 1193/2010, HG nr. 1225/2011 și nr. 23/2013).
Raționamentul prezentat de judecătorul fondului în considerentele sentinței este invalid și sub aspectul capătului de cerere formulat prin completarea la acțiune, întrucât nu se poate constata nulitatea Anexei nr. 1 la CCM, atât timp cât cei care o invocă beneficiază de salarii care respectă pe deplin disp. art. 164 Codul muncii, întrucât au un cuantum net superior salariului de bază minim brut pe țară.
Curtea notează, sub acest aspect, că din examinarea anexei menționate, se constată că singurele clase de salarizare pentru care salariul de bază brut, stabilit prin aplicarea formulei de calcul menționată anterior, are o valoare mai mică decât salariul de bază minim brut enunțat de HG nr. 1225/2011 și HG nr. 23/2013 sunt clasele 1 și 2 de salarizare, clase din care însă intimații-reclamanți nu fac parte, pentru a se considera vătămați și a solicita constatarea nulității, aceștia fiind încadrați în clasele 42 (M. P. M.) și respectiv 44 de salarizare (C. C.).
În considerarea acestor argumente de fapt și de drept, Curtea va proceda, în temeiul art. 480 alin. 2 din noul Cod de procedură civilă și prin raportare la art. 60 alin. 2 din noul Cod de procedură civilă, incident în cauză, având în vedere că efectele sentinței se întind, în sensul textului de lege menționat asupra ambilor pârâți, la admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței, în sensul că va respinge în tot acțiunea ca neîntemeiată.
Curtea va menține dispozițiile sentinței cu privire la respingerea capetelor de cerere având ca obiect obligarea pârâtelor la plata celui de-al 13-lea salariu și la plata dobânzii legale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de pârâta C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE C.F.R. SA – SUCURSALA CENTRUL REGIONALĂ DE CĂI FERATE B., cu sediul în B., ., județul B., împotriva sentinței civile nr. 1372/26 mai 2014 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamanții C. C., domiciliat în Câmpina, ., ., județul Prahova și M. P. M., domiciliat în Ploiești, ., ., ambii cu domiciliul ales la Cabinetul de Avocatură „V. A.”, cu sediul în B., ., .. 30, județul B. și cu pârâta C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE CFR SA BUCUREȘTI, cu sediul în București, Bulevardul D. G., nr. 38, sector 1 și în consecință:
Schimbă în parte sentința civilă nr. 1372/26 mai 2014 pronunțată de Tribunalul Prahova, în sensul că respinge în tot acțiunea completată.
Menține dispozițiile sentinței cu privire la respingerea capetelor de cerere având ca obiect obligarea pârâtelor la plata celui de-al 13-lea salariu și la plata dobânzii legale.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 10 februarie 2015.
Președinte, Judecător,
A.-C. B. E. S.
Grefier,
D. V.
Operator de date cu caracter personal
Nr. notificare 3120/2006
Red. ACB
Tehnored.CC
6 ex./23.02.2015
d.f. nr._ Tribunalul Prahova
j.f. C. R.
| ← Drepturi salariale ale personalului din justiţie. Decizia nr.... | Acţiune în constatare. Decizia nr. 120/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
