Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1099/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1099/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 08-09-2015 în dosarul nr. 1099/2015
ROMÂNIA
C. DE A. PLOIEȘTI SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA nr.1099
Ședința publică din data de 8 septembrie 2015
Președinte –V. S.
Judecător - E. M.
Grefier - A. F.
Pe rol fiind judecarea apelurilor declarate de pârâții M. Justiției, cu sediul în București, ., sector 5 și C. de A. Ploiești, cu sediul în Ploiești, ..4, județ Prahova, împotriva sentinței civile nr. 1383 din 19.11.2014 pronunțată de T. Dâmbovița, în contradictoriu cu intimații-reclamanții D. M., P. M., N. M. E., C. C., C. D. D., M. M., N. A. I., S. F., D. A. C., D. M. V., B. M., toți cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la sediul Judecătoriei Găești, ..13, județ Dâmbovița și intimatul-pârât T. Dâmbovița, cu sediul în Târgoviște, Calea București nr.3, județ Dâmbovița.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
Apeluri scutit de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, care învederează instanței că prin motivele de apel pârâții au solicitat judecarea cauzei și în lipsă.
C., analizând actele și lucrările dosarului, constată cauza în stare de judecată și după deliberare a pronunțat următoarea decizie.
C u r t e a
Deliberând asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr._ /21.07.2014, reclamanții D. M., P. M., N. M. E., C. C., C. D. D., M. M., N. A. I., S. F., D. A. C., D. M. V., B. M. au chemat în judecată pe pârâții M. Justiției, T. Dâmbovița, C. de A. Ploiești pentru ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale aferente sumelor datorate de pârâți în baza titlurilor executorii și neachitate până în prezent, începând cu 20.06.2004 și până la data plății efective.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că prin mai multe sentințe rămase irevocabile pârâții au fost obligați la plata sumelor de bani reprezentând drepturi salariale.
Prin OUG 18/2010, OUG 45/2010, OUG 113/2010, Legea 228/2011, Legea 229/2011, Legea 230/2011 s-a stabilit eșalonarea sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, până în anul 2016.
Actualizarea efectuată în dispozitivul sentințelor are un caracter compensatoriu și poate fi cumulată cu dobânda legală moratorie. În sprijinul admisibilității cumulului dobânzii legale cu actualizarea creanței reclamanții au invocat decizia nr.2/2014 a ÎCCJ pronunțată în recurs în interesul legii ce a stabilit că în asemenea situații pot fi acordate daune interese.
Pârâta C. de A. Ploiești a formulat întâmpinare, prin care a arătat că ÎCCJ a statuat că dobânzile pretinse reprezintă o corecție a drepturilor salariale stabilite prin hotărâre judecătorească și au o legătură directă cu stabilirea drepturilor salariale, aceste sume nefiind daune produse datorită imposibilității executării unei hotărâri judecătorești.
Prin urmare, drepturile pretinse de reclamanți au un caracter accesoriu fiind supuse acelorași dispoziții legale ca și dreptul principal, ceea ce înseamnă că este aplicabil art.1, alin.2 din Decretul nr.167/1958.
Mai mult decât atât, sunt incidente și disp. art.I din OUG 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, în sensul că sumele solicitate nu sunt ajunse la scadență.
Și pârâtul M. Justiției a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată, invocând și prescripția dreptului la acțiune.
A susținut că acțiunea este nefondată deoarece reclamanții au obținut repararea integrală a prejudiciului prin acordarea și de daune interese constând în actualizarea sumelor datorate, cu indicele de inflație, nemaijustificându-se și acordarea dobânzii legale, căci s-ar ajunge la o dublă reparare a aceluiași prejudiciu.
Mai mult decât atât, în urma eșalonării plății drepturilor salariale, debitul principal nu a devenit scadent, astfel încât nu se poate pune problema acordării dobânzii legale.
Pârâtul a mai invocat excepția prescripției dreptului la acțiune. Potrivit art.3 din decretul lege 167/1958 termenul de prescripție este de 3 ani, iar conform art.268 alin.1 lit.c din Codul muncii cererile în materia conflictelor de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Reclamanții au formulat răspuns la întâmpinare prin care au solicitat să se aibă în vedere faptul că potrivit deciziei în interesul Legii nr. 2/17.02.2014 pronunțată de ÎCCJ se pot acorda daune interese sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titlurile executorii.
T. Dâmbovița, prin sentința civilă nr. 1383 din 19.11.2014, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada anterioară datei de 21.07.2011.
Pe fond, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâții la plata dobânzii legale pentru sumele datorate în baza titlurilor executorii (decizia civilă nr. 1123/22.05.2009 și încheierea de îndreptare a erorii materiale din camera de consiliu din 2.06.2006 pronunțate de C. de A. Ploiești, sentința civilă nr. 282 din 31.01.2011 și sentința civilă nr.517/26.02.2013 pronunțate de T. Dâmbovița) de la scadența fiecărei sume, dar nu mai devreme de 21.07.2011 și până la achitarea integrală a sumelor datorate.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut în ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, că este întemeiată parțial, întrucât conform art.1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 (act normativ ce se aplică întrucât prescripția a început să curgă înainte de . NCC) „odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii”, astfel că dreptul la acțiune privind dobânda legală care este un accesoriu al creanței principale, se naște odată cu dreptul la acțiune privind creanța principală.
Pe lângă principiul prescripției dreptului la acțiune privind un drept accesoriu odată cu prescripția dreptului la acțiune privind un drept principal, legea mai consacră și un alt principiu care guvernează efectele prescripției extinctive și anume cel în virtutea căruia se stinge printr-o prescripție distinctă dreptul la acțiune privind fiecare prestație în cazul obligațiilor cu executare succesivă (art.12 din Decretul nr. 167/1958).
În legătură cu acest ultim principiu, jurisprudența s-a pronunțat în sensul că dobânzile de întârziere fiind prestații succesive în sensul art. 12 din decret, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită (decizia nr. 1366/1081 a Secției Civile a fostului Tribunal Suprem).
În speță, dreptul la acțiune privind dobânda legală a început să curgă de la aceeași dată cu dreptul la acțiune privind creanța principală, fiind prescris pentru perioada anterioară datei de 21.07.2011 (data introducerii cererii de chemare în judecată fiind 21.07.2014).
Prescripția este o instituție juridică de drept civil care sancționează pasivitatea celui împotriva căruia curge termenul. Decretul nr.167/1958 reglementează atât prescripția dreptului material la acțiune cât și prescripția executării silite (art.6).
Prin actele normative enunțate de reclamanți în cuprinsul acțiunii (art.1 OUG 71/2009, art. II OUG 45/2010, art.II OUG 113/2010, Legea 228/2011, Legea 229/2011, art.1 Legea 230/2011) legiuitorul a stabilit termene suspensive de executare prin reglementarea unei proceduri speciale de executare silită. Conform art. 1 din OUG nr.71/2009, tribunalul a constatat că ordonanța guvernului a eșalonat executarea silită, iar nu dreptul substanțial, acesta din urmă fiind cel dedus judecății în speța de față. Astfel, dreptul la dobânda legală este un accesoriu al sumelor care se cuvin reclamanților în temeiul raporturilor de natură salarială, în vreme ce eșalonarea vizează modalitatea de plată a sumelor stabilite prin titluri executorii.
În aceste condiții, cele două prescripții (a dreptului material la acțiunea privind obligarea la plata dobânzii legale și a dreptului de a cere executarea silită a obligației principală, constând în plata unor drepturi de natură salarială) nu se pot confunda, ele având o natură juridică diferită, stabilirea termenelor de plată a debitului principal, neafectând prescripția dreptului material la acțiunea în plata unui accesoriu, prescripție ce se supune prevederilor art.12 din Decretul nr.167/1958.
În aceste condiții, prin eșalonarea dispusă de legiuitor se poate vorbi cel mult despre o întrerupere a termenului de prescripție a executării silite a debitului principal, neputându-se discuta despre o întrerupere a dreptului material la acțiunea în plata dobânzii legale, aceleași considerente fiind valabile și în ceea ce privește suspendarea prescripției invocată de reclamanți prin răspunsul la întâmpinare.
În plus, nu s-a reținut existența unei suspendări a cursului prescripției, în sensul Decretului nr.167/1958, din moment ce pretinsa suspendare nu se încadrează în cazurile de suspendare enumerate limitativ de disp.art.13, 14 din acest act normativ.
Prin decizia civilă nr.1123/22.05.2009 și încheierea de îndreptare a erorii materiale din camera de consiliu din 2.06.2009 pronunțate de C. de A. Ploiești, sentințele civile nr.282/31.01.2011 și nr.517/26.02.2013 pronunțate de T. Dâmbovița, au fost acordate reclamanților sporul de confidențialitate, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică și premiul anual pe anul 2010.
În cazul obligațiilor care au ca obiect sume de bani, cum este cazul în speță, legea fixează drept despăgubire dobânda legală în considerarea faptului că lipsa de folosință a sumei de bani datorată de debitor, provoacă creditorului un prejudiciu care egal cu dobânda legală.
Prin urmare, în acord și cu prevederile art. 1088 din vechiul Cod civil, reclamanții sunt îndreptățiți la daune interese sunt forma dobânzii legale în cuantumul prevăzut de Ordonanța nr. 13 din 24.08.2001, fără punerea în întârziere a debitorului, la nivelul dobânzii de referință a Băncii Naționale a României.
Potrivit dispozițiilor art. 1535 alin. 1 NCC „În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic.”
Având în vedere textul de lege menționat mai sus, tribunalul constata întemeiată cererea, în sensul că reclamanții menționați anterior au dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin neplata sumelor de bani ajunse la scadenta.
S-a constatat că nu se poate susține că în condițiile în care a operat actualizarea cu inflația a sumelor de bani stabilite prin titlurile executorii nu se mai justifică și dobânda legală, căci altfel s-ar ajunge la o dubla reparare a prejudiciului și la o îmbogățire fără just temei. Astfel, pe de o parte, legea prevede în mod expres posibilitatea de a dobândi daune moratorii la sumele de bani ajunse la scadență și neachitate iar, pe de altă parte, actualizarea cu indicele de inflație urmărește păstrarea valorii reale a obligației bănești, urmărind evitarea devalorizării creanței.
Prin urmare, nu se poate afirma că prin obligarea pârâților și la plata dobânzii legale, pe lângă actualizarea cu inflația, se ajunge la o dublă reparație a prejudiciului constând în neplata la scadență a sumelor de bani, cele două instituții juridice având rațiuni juridice diferite.
Împrejurarea că prin dispozițiile art.1 alin.(3) din OUG nr.71/2009, modificată și completată s-a prevăzut actualizarea acestor sume cu indicele prețurilor de consum, comunicat de Institutul Național de S. nu reprezintă un impediment legal în acordarea dobânzii legale penalizatoare, cu titlu de daune-interese moratorii, deoarece prin neexecutarea integrală a obligației de plată la data la care sumele erau datorate, adică la momentul când creanțele au devenit certe, lichide și exigibile, s-a produs în patrimoniul creditorilor un prejudiciu care trebuie acoperit integral.
Actualizarea creanțelor nu asigură repararea integrală a prejudiciului produs, având o natură juridică diferită de aceea a dobânzii solicitate de reclamanți. Astfel, actualizarea creanței cu indicele de inflație reprezintă un calcul matematic, aplicabil în cazul unui fenomen specific economiei de piață, prin intermediul căruia se măsoară gradul de depreciere a valorii banilor aflați în circulație, aduși astfel la puterea lor de cumpărare. Scopul actualizării fiind acela de a menține valoarea reală a obligației monetare la data efectuării plății, aceasta se acordă cu titlu compensatoriu (damnum emergens).
În schimb, dobânda legală penalizatoare reprezentând câștigul pe care creditorul l-ar fi obținut din investirea banilor dacă aceștia ar fi fost plătiți la scadență se acordă cu titlu de reparare a prejudiciului cauzat prin întârziere și acoperă beneficiul nerealizat (lucrum cessans).
Așadar, acordarea dobânzii legale până la data plății integrale a drepturilor stabilite prin titluri executorii alături de actualizarea cu indicele de inflație nu conduce la o dublă reparare a prejudiciului, ci asigură o reparare integrală a acestuia, în acord cu dispozițiile art.1084 din Codul civil din anului 1864, respectiv art.1531 din Codul civil din anul 2009.
Creanțele recunoscute în favoarea reclamanților, fiind certe, lichide și exigibile, obligația de plată este cu execuție imediată, chiar de la data pronunțării hotărârilor în primă instanță, potrivit dispozițiilor art.274 din Codul muncii, republicat (fost art.289 din același act normativ, anterior republicării). Aceasta înseamnă că plata trebuia făcută la momentul nașterii raportului juridic obligațional, obligația rezultată din aceste titluri executorii nefiind afectată de vreun termen.
Mai mult, prin OUG nr.71/2009, modificată și completată nu s-a negat existența și întinderea drepturilor constatate prin hotărâri judecătorești și nu s-a refuzat punerea acestora în executare, ci s-a stabilit o modalitate de executare eșalonată a obligaților de plată conținute în aceste titluri.
Acest act normativ nu are semnificația exonerării debitorilor de plata daunelor-interese moratorii, întrucât art.1082 din Codul civil din anul 1864, respectiv art.1530 din Codul civil din anul 2009, consacră principiul răspunderii debitorului pentru executarea cu întârziere, acesta putând fi obligat la despăgubiri, indiferent dacă a acționat cu intenție sau din culpă. Răspunderea sa civilă va fi atrasă ori de câte ori nu se dovedește existența unei cauze străine, exoneratoare de răspundere, reprezentată fie de cazul fortuit, forța majoră, fapta creditorului însuși ori fapta unui terț pentru care debitorul nu este ținut a răspunde. În plus, pentru ca fapta unui terț să producă efectul exonerator, este necesar ca aceasta să aibă caracteristicile forței majore sau ale cazului fortuit.
Or, eșalonarea plății instituită prin OUG nr.71/2009, modificată și completată nu este o cauză exoneratoare de răspundere, ci constituie un eveniment pe care debitorii, deși îl puteau prevedea, nu au luat măsuri corespunzătoare, pentru a evita neexecutarea.
Ca atare, în baza dispozițiilor art.1073, art. 1082 și art. 1088 din Codul civil din anul 1864, respectiv art. 1531 și art. 1535 din Codul civil din anul 2009, s-a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea daunelor-interese moratorii, sub forma dobânzii legale, pentru executarea cu întârziere a obligațiilor rezultate din titlurile executorii.
În acest sens, este și jurisprudența Curții Europene Drepturilor Omului în care s-a statuat că unei persoane care a obținut o hotărâre judecătorească executorie împotriva statului, ca urmare a soluționării unui litigiu în favoarea sa nu i se poate cere să recurgă la proceduri de executare, pentru a obține executarea, reclamanții în calitate de creditori, fiindu-le cauzat un prejudiciu material constând în imposibilitatea de a se folosi de banii săi, deci o pierdere de profit cauzată de imposibilitatea punerii în executare, într-un termen rezonabil, a hotărârii judecătorești pronunțate în favoarea lor.
Față de cele ce preced, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada anterioară datei de 21.07.2011; a admis în parte acțiunea și a obliga pârâții la plata dobânzii legale pentru sumele datorate în baza titlurilor executorii de la scadența fiecărei sume, dar nu mai devreme de 21.07.2011 și până la achitarea integrală a sumelor datorate.
Împotriva sus-menționatei sentințe au declarat recurs în termen legal pârâții M. Justiției și C. de A. Ploiești.
M. Justiției consideră că instanța, reținând că dobânda legală este un drept accesoriu și faptul că în speță sunt incidente dispozițiilor art. 1 din Decretul 167/1958, trebuia să concluzioneze că dreptul la acțiune privind acordarea dobânzii este prescris în totalitate.
Pentru a respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada ulterioară datei de 21.07.2011 și a obliga la plata dobânzilor începând cu această dată, instanța de fond a reținut în mod absolut nefondat că dispozițiile OUG 71/2009 au semnificația unei recunoașteri a datoriei și totodată că plata parțială de bunăvoie a întrerupt cursul prescripției.
Așa cum a reținut ÎCCJ prin decizia nr. 954/20.03.2014 pronunțată în dosarul nr._, prin care a fost soluționat conflictul negativ de competență ivit între T. A. și Judecătoria Oradea într-o cauză în care s-a solicitat obligarea pârâților la plata dobânzilor legale aferente unor titluri executorii, acțiunea vizează în mod evident tot un drept de natură salariată, un accesoriu celui principal, adică dobânda legală aplicată unor drepturi salariale.
ICCJ a concluzionat că dobânzile pretinse reprezintă o corecție a drepturilor salariate stabilite prin hotărâre judecătorească și au o legătură directă cu stabilirea drepturilor salariale, aceste sume nefiind daune produse datorită imposibilității executării unei hotărâri judecătorești.
Prin urmare și în cauza de față solicitarea intimaților-reclamanți are un caracter accesoriu dreptului principal, fiind supusă acelorași dispoziții legale privitoare la termenul de prescripție ca și în cazul drepturilor bănești a căror actualizare se dorește, fiind incidente astfel prevederile art. 1 alin. 2 din decretul 167/1958 potrivit cărora "odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii".
Atât literatura de specialitate cât și practica judecătorească sunt unanime în a considera că recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, pentru a produce efecte întreruptive, trebuie să fie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția extinctivă si să fie neîndoielnică, să rezulte din împrejurări neechivoce și să se refere la pretențiile afirmate, în speță dobânda legală.
Or, prin actele normative care au stabilit mai multe tranșe pentru plata unor drepturi bănești prevăzute în titluri executorii, personalului din sectorul bugetar, Guvernul s-a angajat să plătească eșalonat aceste drepturi, din motive economice, prevăzându-se, astfel o procedură specială de executare.
OUG 71/2009 nu recunoaște drepturile pe care intimații-reclamanți le-au solicitat și cu privire la care instanțele judecătorești s-au pronunțat prin admiterea acțiunilor, ci statuează o modalitate de executare a unor sume care urmează a se plăti din bugetul de stat.
Așadar, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, „Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea".
Totodată, conform art. 171 alin. 1 din Codul muncii, „(1) Dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate".
Având în vedere că prin acțiunea de față s-au solicitat noi pretenții, referitoare la dobânda care nu a fost solicitată în termenul legal de prescripție, în mod nefondat instanța de fond a admis chiar și numai în parte acțiunea.
În al doilea rând, prin hotărârea pronunțată, instanța de fond nu a avut în vedere faptul că reclamanții au obținut deja repararea integrală a prejudiciului prin acordarea și de daune interese constând în actualizarea sumelor datorate de la data nașterii dreptului și până la data plății efective.
Mai mult decât atât, OUG 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar a prevăzut la art. II alin.(3) că: „Sumele prevăzute la alin. (1) plătite în temeiul prezentei ordonanțe de urgență se actualizează cu indicele prețurilor de consum comunicat de Institutul Național de S.."
Așadar, în condițiile în care a operat actualizarea în funcție de rata inflației, nu se mai justifică și dobânda legală, căci s-ar ajunge astfel la o dublă reparare a prejudiciului și la o îmbogățire fără just temei.
În același timp, potrivit art.1489 alin. 1 Cod civil, „Dobânda este cea convenită de părți sau, în lipsă, cea stabilită de lege."
De asemenea, la art. 1535 se prevede că „(1) în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.
În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic.
Dacă, înainte de scadență, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadență.
Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit."
OG nr. 13/2011 definește dobânda remuneratorie ca fiind dobânda datorată de debitorul obligației de a da o suma de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenței obligației si dobânda penalizatoare drept dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență.
Susține că în mod greșit prima instanță a acordat reclamanților dobânda legală solicitată pentru toată perioada de întârziere, deci practic o dobândă penalizatoare.
Astfel, prima instanță trebuia să observe că, în speță, creanțele nu sunt exigibile, nefiind ajunse la scadență. în cazul obligațiilor afectate de un termen suspensiv, creanța devine exigibilă numai în momentul împlinirii acelui termen. De asemenea, termenul este suspensiv când privește exigibilitatea creanței, adică suspendă sau amână executarea creanței. Obligația debitorului ia naștere în momentul încheierii contractului, dar executarea ei nu se va putea cere decât după împlinirea termenului.
Mai mult, instanța trebuia să rețină că, în ceea ce privește titlurile executorii, legiuitorul a stabilit termene suspensive de executare, prin reglementarea unei proceduri speciale de executare, prevăzută de art. I din O.U.G nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 18/2010, respectiv prin Legea nr. 230/2012: „(1) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu."
Prin urmare, atât timp cât creanțele nu sunt ajunse la scadentă, reclamanții nu pot solicita acordarea de dobânzi pentru neexecutare.
Prin decizia menționată, curtea a respins cererea reclamanților, prin care aceștia invocau încălcarea articolul 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului.
Și art.1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție (protecția dreptului de proprietatea), în sensul că autoritățile interne (M. Justiției și M. Finanțelor Publice) au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restante.
Astfel, deși mecanismul de plată instituit a suferit modificări, autoritățile statului au respectat hotărârile judecătorești mai sus menționate. Așadar conform prevederilor legale, totalul sumelor vărsate a fost de fiecare dată indexat cu indicele de inflație la data plății.
În concluzie, văzând ansamblul elementelor prezentate și contextul particular al cauzei, C. consideră că planificarea instituită pentru plata creanțelor datorate reclamanților nu poate fi considerată ca nerezonabilă.
Față de temeiul invocat de reclamanți arătă că, pe de o parte, aceste texte nu sunt incidente întrucât creanțele nu sunt ajunse la scadență, astfel cum a arătat mai sus, iar pe de altă parte, în temeiul acestor dispoziții aceștia aveau posibilitatea de a solicita exclusiv dobânda legală, din ziua cererii de chemare în judecată, o dată cu introducerea acțiunilor respective, cale de care nu au uzat.
Prin urmare, în temeiul dispozițiilor art. 466 Cod, pr.civilă, solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat și, pe cale de consecință, schimbarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
C. de A. Ploiești susține că reclamanții au obținut deja repararea integrală a prejudiciului prin acordarea și de daune interese constând în actualizarea sumelor datorate de la data nașterii dreptului și până la data plății efective, iar daunele solicitate nu întrunesc condițiile legale pentru a fi reținute și acordate de instanța de judecată.
Se mai susține că reclamanții au obținut deja repararea integrală a prejudiciului prin acordarea și de daune interese constând în actualizarea sumelor datorate de la data nașterii dreptului și până la data plății efective, iar daunele solicitate nu întrunesc condițiile legale pentru a fi reținute și acordate de instanță.
Prin urmare, și în situația de față, solicitarea reclamanților are un caracter accesoriu dreptului principal, fiind supusă acelorași dispoziții legale referitoare la termenul de prescripție ca și în cazul drepturilor bănești a căror actualizare se dorește, fiind incidente astfel prev.art.1 alin.2 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora „odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii.”
Totodată, apelanta C. de A. Ploiești susține că sunt incidente disp.art.1 din OUG nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, în sensul că sumele solicitate nu sunt ajunse la scadență, iar reclamanții nu pot solicita acordarea de dobânzi pentru neexecutare.
În plus, pentru a evita devalorizarea sumelor ce fac obiectul titlurilor executorii, ordonanța de urgență prevede că acestea se actualizează cu indicele prețurilor de consum, ceea ce garantează o executare în totalitate a creanței. Acest mecanism asigură executarea integrală a titlului, acordând totodată statului posibilitatea să identifice resursele financiare necesare achitării acestor sume. Solicită instanței să constate că M. Justiției împreună cu ordonatorii de credite, secundari și terțiari, în calitate de debitori ai obligației de plată execută de buna voie obligația, însă cu respectarea anumitor termene suspensive de plată pentru a se evita dezechilibrele bugetare și în mod implicit nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar.
În concluzia considerentelor expuse mai sus solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, în sensul modificării în parte a sentinței apelate, pe care o consideră netemeinică și nelegală și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, C. constată următoarele:
În ceea ce privește apelul declarat de M. Justiției instanța reține că nemulțumirea exprimată prin calea de atac promovată vizează împrejurarea că dobânzile solicitate de reclamanți erau prescrise în totalitate și, în atare context nu se justifica obligarea la plata acestora.
În analiza acestei probleme se va stabili mai întâi legea de drept substanțial aplicabilă în cauză și în acest context C. reamintește că, potrivit art. 6 alin. 4 cod civil și art. 201 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-a instituit.
În speța pendinte, raportat la momentul rămânerii irevocabile a hotărârilor prin care au fost acordate drepturile pentru a căror neachitare a fost formulată cererea de acordarea a dobânzilor C. reține că legea aplicabilă prescripției extinctive este Decretul nr. 167/1958, iar art. 3 alin. 1 din actul normativ invocat reglementează cu caracter general un termen de prescripție de 3 ani.
Prin art.1 alin.2 și art.12 din Decretul nr. 167/1958 legiuitorul român a consacrat două principii – cel al prescripției dreptului la acțiune privind un drept accesoriu odată cu dreptul principal, respectiv, cel conform căruia se stinge printr-o prescripție distinctă dreptul la acțiune pentru fiecare prestație, în situația obligațiilor cu executare succesivă.
Practica judecătorească și literatura de specialitate au statuat, în mod constant, că dobânzile de întârziere fiind prestații succesive în sensul art.12 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită.
Se impune a se face precizarea, că sub acest aspect, instanța supremă a fost sesizată cu o cerere de pronunțare a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie civilă în legătură cu modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 16 lit. a și b și art. 17 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958, raportat la dispozițiile OUG nr. 71/2009. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 7/27 aprilie 2015 pronunțată în dosarul nr._ /HP/C, a admis sesizarea formulată de C. de A. Pitești – Secția I civilă, prin încheierea din 6 noiembrie 2014, pronunțată în dosarul nr._, și a stabilit că „ Plățile voluntare eșalonate în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr.230/2011, efectuate în baza unui titlu executoriu nu întrerup termenul de prescripție a dreptului material la acțiune pentru daunele interese-moratorii sub forma dobânzii penalizatoare”.
Pe de altă parte C. nu poate avea în vedere nici susținerile apelantului pârât în sensul că dreptul la acțiune era în totalitate prescris, tocmai fiind caracterul succesiv al prestațiilor, fiecare din acestea stingându-se printr-o prescripție separată.
Raportând aceste considerații generale la speța pendinte C. apreciază că dreptul la acțiune nu este prescris pe o perioadă de 3 ani anterior introducerii cererii, așa cum în mod corect a apreciat și tribunalul atunci când a admis excepția de prescripție doar pentru intervalul anterior datei de 21.07.2011.
Având în vedere argumentele expuse în precedent, precum și decizia mai sus menționată, care este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 521 alin.3 NCPC instanța apreciază ca fiind nefondate, criticile formulate de apelantul M. Justiției cu privire la rezolvarea excepției prescripției dreptului la acțiune de către T. Dâmbovița.
Ținând cont de faptul că celelalte nemulțumiri exprimate de M. Justiției prin apelul declarat și apelul pârâtului C. de A. Ploiești vizează aspecte privind condițiile acordării dobânzii legale pentru sumele cuprinse în titluri executorii față de dispozițiile OUG nr. 71/2009 și ale Legii nr. 230/2011, faptul că acestea nu puteau fi acordate în condițiile în care se dispusese reactualizarea sumelor datorate, precum și împrejurarea că aceste creanțe nu erau exigibile ele vor fi analizate în continuare:
Problema ce se cere a fi tranșată în cauza dedusă judecății se referă la existența prejudiciului și la natura acestuia, respectiv la îndreptățirea reclamanților de a obține reparație sub forma daunelor interese moratorii și dacă acestea constau doar în actualizarea cu rata inflației a sumelor datorate inițial, așa cum susține apelantul, ori în dobânda legală, înțeleasă separat de actualizarea la inflație, așa cum susțin reclamanții.
Potrivit art.1535 din Noul Cod civil – „În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic. Dacă, înainte de scadență, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadență. Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit.”
Fiind vorba despre accesorii ale drepturilor salariale ce alcătuiesc creanța cuprinsă în titlurile executorii, daunele interese pentru întârzierea executării sunt reglementate și prin dispozițiile speciale ale art. 166 alin. 4 din Legea nr.53/2003 - Codul muncii, potrivit cu care: „Întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs angajatului.”
Din coroborarea acestor norme cu incidență în cauză, se deduce fără echivoc că, în speță, dreptul creditorilor (al reclamanților) la obținerea unei dezdăunări derivate din neexecutarea obligației la timp, se referă la beneficiul nerealizat, ca parte componentă a prejudiciului (damnum emergens), care trebuie privită ca o chestiune distinctă de actualizarea cu rata inflației a sumelor datorate inițial. O astfel de actualizare antrenează și ea răspunderea debitorului pentru neexecutarea la timp a obligației de plată a unei sume de bani, însă întemeiată pe o altă cauză.
Cu privire la motivul de apel potrivit căruia creanțele nu sunt exigibile, nefiind ajunse la scadenta, fiind afectate de un termen suspensiv, ca urmare a reglementarii unei proceduri speciale de executare, C. retine că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Pentru creanțele inițiale reprezentând drepturi salariale stabilite prin hotărâre judecătorească reclamanții au un titlu executoriu, iar executarea acestor creanțe a fost eșalonată prin acte normative succesive. Plata creanței reprezentând cuantumul drepturilor salariale din titlu a fost eșalonată independent de voința reclamanților, creanțele urmând a fi executate în anumite procente și la anumite termene.
Aceasta nu înseamnă că respectivele creanțe nu sunt exigibile, nefiind ajunse la scadență, așa cum susține apelantul cu motivarea că în cazul obligațiilor afectate de un termen suspensiv creanța devine exigibilă numai în momentul împlinirii acelui termen, iar executarea ei se poate cere numai după împlinirea lui.
În cauză nu este vorba de o astfel de creanța la care face referire apelantul, deoarece creanțele au fost constatate prin hotărâri judecătorești, iar aceste hotărâri pronunțate în materia conflictelor de muncă sunt definitive și executorii potrivit art. 289 Codul muncii, ceea ce conduce la concluzia că ele de la data pronunțării au devenit certe, lichide și exigibile. Creanțele reclamanților constatate prin hotărâri judecătorești își păstrează caracterul exigibil, fiind eșalonată doar punerea în executarea a hotărârilor judecătorești.
Referitor la motivul de apel potrivit căruia în condițiile în care a operat actualizarea în funcție de rata inflației, nu se mai justifica și dobânda legala, se constată că prin neexecutarea integrală a creanțelor la data când erau datorate, adică atunci când au devenit certe lichide și exigibile, s-a produs în patrimoniul beneficiarului un prejudiciu care trebuie acoperit integral.
Acest prejudiciu constă atât în pierderea puterii de cumpărare a sumei reprezentând aceste creanțe prin devalorizarea monedei naționale, cât și în daune interese la care sunt îndreptățiți reclamanții pentru neexecutarea integrala a creanțelor.
Prin acordarea creanței actualizate cu indicele de inflație, nu înseamnă că au fost obligați pârâții la plata unei sume de bani mai mari decât cea datorată, ci este vorba aceeași sumă, însă la valoarea de circulație din momentul executării. Actualizarea cu indicele de inflație urmărește de fapt păstrarea valorii reale a obligației bănești la data efectivă a plații, având un caracter compensatoriu, ce rezidă în faptul că, repară partea din beneficiul nerealizat care nu este acoperit de dobândă.
Dobânda legală reprezintă prejudiciul pentru beneficiul nerealizat având natură juridică diferită de actualizarea cu indicele de inflație. Dacă actualizarea la inflație are, cum sugerează chiar denumirea, finalitatea aducerii creanței la valoarea ei reală, în aceeași expresie economică din momentul stabilirii ei (deci, înăuntrul noțiunii de lucrum cessans), fără altă componentă adăugată (protejându-se, astfel, interesele creditorului, care nu trebuie să suporte din patrimoniul propriu, fără o culpă a sa, efectele devalorizării monedei), dimpotrivă, atunci când se vorbește despre daunele interese moratorii, discuția este plasată pe tărâmul reparației prejudiciului creat prin neexecutarea la timp a creanței bănești, de această dată sub forma beneficiului nerealizat, care, potrivit legii aplicabile, nu poate cuprinde decât dobânda legală.
Așadar, dobânzile legale, accesorii ale creanței reclamanților, se cuvin acestora ca daună moratorie, ele având un alt temei decât cel al daunelor cu caracter compensatoriu pe care creditorul le poate, în principiu, pretinde, cerând actualizarea creanței la inflație.
În acest context, nimic nu susține apărarea pârâtului, în sensul că singura modalitate de daună moratorie cuvenită reclamanților și recunoscută de lege ar fi actualizarea cu rata inflației a sumelor datorate inițial, potrivit art. 1 alin. 3 din OUG nr. 71/2009, căci o astfel de interpretare nu numai că nu este afirmată de legiuitor, dar ea are la bază un sofism judiciar, dat de extragerea unei concluzii, pornind de la o premisă ce a fost eronat restrânsă, ceea ce, în plan juridic, se exprimă prin excluderea greșită a ideii de daune interese din formularea textului art. 1 alin. 3 din OUG nr. 71/2009, care nu afirmă nimic despre posibilitatea ori interdicția de a cere, separat de actualizare, dobânzile legale, ca daune moratorii, tocmai pentru că cele două instituții nu se confundă între ele.
În raport de argumentele expuse mai sus, C. constată că prin obligarea pârâților la plata dobânzii legale aferente creanței rămase neexecutate nu se ajunge la o dublă reparare a prejudiciului ci se asigură repararea integrală a prejudiciului și acest motiv de apel fiind nefondat.
Dobânda legală (circumscrisă noțiunii de daune interese moratorii) se datorează indiferent de motivul pentru care suma datorată nu este plătită la scadență și independent de existența sau inexistența culpei debitorului (existența unei ordonanțe de eșalonare a plății debitului nu poate înlătura îndreptățirea reclamanților la plata dobânzilor legale pentru sumele scadente stabilite prin hotărâri judecătorești, acest act normativ având ca efect numai amânarea executării obligației), indiferent dacă este sau nu prevăzută în vreun contract încheiat între părți.
În niciun caz acordarea dobânzii legale nu este condiționată de încheierea unei convenții în acest sens, indiferent cine este debitorul (persoană juridică de drept public sau privat ori persoană fizică) și fără a fi necesar a se face dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale sau contractuale (condițiile răspunderii civile au fost verificate cu ocazia judecății inițiale, în urma căreia s-a stabilit debitul principal, iar existența noului prejudiciu, constând în beneficiul nerealizat ca urmare a nefolosirii sumelor datorate, este prezumată de dispozițiile legale menționate anterior).
De altfel, se impune a se face precizarea că prin decizia civilă nr. 2/17 februarie 2014 pronunțată cu ocazia soluționării recursului în interesului legii în ceea ce privește acordarea de dobânzi în spețele de acest gen s-a stabilit de ÎCCJ că în cazul executării cu întârziere a obligației de plată a unei sume de bani, indiferent de izvorul contractual sau delictual al obligației, daunele interese sub forma dobânzii legale se datorează, fără a se face dovada unui prejudiciu și fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului să poată fi nesocotit.
Prin urmare, reclamanții, în calitate de creditori sunt beneficiarii acestor dobânzi legale, pentru neexecutarea integrală a obligației de plată a creanțelor, fiind evident prejudiciul suferit cu atât mai mult cu cât executarea trebuia adusă la îndeplinire de bună voie, iar ei datorită actelor normative menționate în precedent au fost împiedicați să treacă la executarea silită a obligației stabilită prin hotărâre judecătorească.
În ceea ce privește condițiile de angajare a răspunderii civile delictuale acestea constau în existența unei fapte ilicite, a vinovăției, existența unui prejudiciu și a legăturii de cauzalitate dintre acestea.
ICCJ a apreciat că prin executarea eșalonată a obligației de plată creditorii au suferit un prejudiciu a cărui existență a fost confirmată de OUG nr. 71/2009 care prevede că sumele plătite eșalonat se actualizează cu indicele prețurilor de consum comunicat de Institutul Național de S.. Prin instituirea obligației de actualizare a sumei cu indicele prețurilor de consum, legiuitorul recunoaște implicit existența prejudiciului creat prin executarea eșalonată și, în consecință, instituie o reparație parțială, prin acordarea de daune interese compensatorii.
Sub aspectul existenței faptei ilicite, săvârșite cu vinovăție, în sensul dispozițiilor legale ce instituie răspunderea civilă, s-a apreciat de instanța supremă că aceasta constă în executarea cu întârziere de către debitori a sumelor de bani stabilite prin titluri executorii în favoarea persoanelor din sectorul bugetar. Fapta îmbracă forma ilicitului civil, deoarece nu se poate reține că OUG nr. 71/2009 reprezintă un caz fortuit care să răstoarne prezumția relativă de culpă a debitorului în executarea obligației. Astfel, acestui element îi lipsesc două caracteristici esențiale și anume: natura imprevizibilă a evenimentelor care au fundamentat adoptarea actului și faptul că măsura de eșalonare a procedurii de executare provine chiar de la debitor, nu de la un terț. Având în vedere argumentele expuse în precedent instanța consideră că sunt îndeplinite condițiile pentru obligarea pârâților la plata dobânzilor datorate.
Prin urmare, reclamanții în calitate de creditori sunt beneficiarii acestor dobânzi legale, pentru neexecutarea integrală a obligației de plată a creanțelor, fiind evident prejudiciul suferit cu atât mai mult cu cât executarea trebuia adusă la îndeplinire de bună voie, iar ei datorită actelor normative menționate în precedent au fost împiedicați să treacă la executarea silită a obligației stabilită prin hotărâre judecătorească.
Soluția de obligare a apelantului la plata dobânzii se impune având în vedere și faptul că amânarea executării datoriei sau eșalonarea acesteia a fost dispusă prin ordonanță de urgență a guvernului, fără acordul reclamanților creditoare iar termenul stabilit pentru executarea întregii sume depășește o durată rezonabilă în valorificarea dreptului și nu mai răspunde cerințelor de proporționalitate dintre scopul urmărit prin reglementarea adoptată și menținerea unui just echilibru al intereselor în discuție.
În raport de toate aceste considerente, C. apreciază că nu pot fi primite criticile apelanților, motiv pentru care în temeiul art. 480 alin. 2 NCPC, va respinge apelurile declarate de aceste părți ca nefondate, menținând ca legală sentința atacată.
Pentru aceste motive
În numele legii
DECIDE
Respinge ca nefondate apelurile pârâții M. Justiției, cu sediul în București, ., sector 5 și C. de A. Ploiești, cu sediul în Ploiești, ..4, județ Prahova, împotriva sentinței civile nr. 1383 din 19.11.2014 pronunțată de T. Dâmbovița, în contradictoriu cu intimații-reclamanții D. M., P. M., N. M. E., C. C., C. D. D., M. M., N. A. I., S. F., D. A. C., D. M. V., B. M., toți cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la sediul Judecătoriei Găești, ..13, județ Dâmbovița și intimatul-pârât T. Dâmbovița, cu sediul în Târgoviște, Calea București nr.3, județ Dâmbovița.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi 8 septembrie 2015.
PreședinteJudecător
V. S. E. M.
Grefier
A. F.
Operator de date cu caracter personal
nr.notificare 3120/2006
2015-10-05
6 ex.
VS/FA
d.f. Trib. Dâmbovița nr._
j.f. G. C.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 1130/2015. Curtea de Apel... | Acţiune în constatare. Decizia nr. 1385/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
