Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1252/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Curtea de Apel PLOIEŞTI - Sentințe și decizii de dreptul muncii / 2015

Decizia nr. 1252/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 23-09-2015 în dosarul nr. 285/114/2015

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PLOIEȘTI

SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA NR. 1252

Ședința publică din data de 23 septembrie 2015

Președinte - A.-C. B.

Judecător - E. S.

Grefier - C. C.

Pe rol fiind soluționarea apelului declarat de reclamanții I. A. T.- în nume propriu și în calitate de reprezentant al apelanților-reclamanți D. V., R. M., O. M. E., S. DOINIȚA, P. D., M. C.-T., G. G., M. S. F., S. G. I., D. L. M., C. B. D., D. C. C., C. V., G. G., C. N., C. V. E., B. E., G. FĂNUȚA, R. V., B. G. D., S. S., N. M. S., C. T., C. M. L., T. G. R. V., V. J., R. N., C. M. E., M. M., D. G., M. F., B. F. G., G. LAUREȚIU F., B. M. E., toți cu domiciliul procesual ales la Cabinet de avocat I. G., cu sediul în B., ., jud. B., împotriva sentinței civile nr. 317/25 martie 2015 pronunțată de Tribunalul B., în

Contradictoriu cu pârâtul M. JUDEȚEAN B., cu sediul în B., .. 50, jud. B..

Apel scutit de plata taxei judiciare de timbru, conform disp. art. 29 lit. l din OUG nr. 80/2013.

La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință și se învederează că, prin însăși cererea de apel, reclamanții au solicitat judecata în lipsă. Totodată, se menționează că în cadrul etapei scrise a procesului, intimatul-pârât a depus la dosar întâmpinare, înregistrată sub nr._/16.06.2015, în finalul căreia s-a solicitat judecata în lipsă, aceeași solicitare fiind reiterată de către apelanți în cuprinsul răspunsului la întâmpinare, înregistrat sub nr._/2.07.2015.

Curtea, constatând că atât prin cererea de apel, cât și prin întâmpinarea și răspunsul la întâmpinare depuse la dosar, părțile au solicitat în mod expres judecata în lipsă, dând eficiență dispozițiilor legale reglementate de art. 411 alin. 1 pct. 2 teza a II-a din noul Cod de procedură civilă, apreciază cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra apelului, iar după deliberare decide următoarea soluție:

CURTEA,

Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului B. sub nr._ reclamanții I. A. T., D. V., R. M., O. M. E., S. Doinița, P. D., M. C., G. G., M. S. F., S. G. I.,D. L. M.,C. B. D.,Dinucătălinconstantin, C. V., G. G., C. N., C. V. E., B. E., G. Fănuța, R. V., B. G. D., S. S., N. M. S., C. T., C. M. L., T. G. R. V., V. J., R. N., C. M. E., M. M., D. G., M. F., B. F. G., G. Laurețiu F. Și B. M. E. au chemat în judecată pe pârâtul M. Județean B., solicitând instanței ca prin sentința e o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la rambursarea diferențelor salariate rezultate din reducerea salariului: cu 25% prin aplicarea prevederilor Legii nr. 118/2010, începând-cu data de 1 iulie 2010 și până la data de 31 decembrie 2010; cu 10% prin aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2011, începând cu data de 1 ianuarie 2011 și până la data de 31 mai 2012 și cu 2% prin aplicarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 19/2012, începând cu data de 1 iunie 2012 și până la data de 1 decembrie 2012, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.

Au mai solicitat reclamanții, plata dobânzii legale datorate pentru sumele respective.

În motivarea acțiunii, au arătat reclamanții că, în luna august 2010, odată cu plata salariului aferent lunii iulie, au luat la cunoștință faptul ca le-au fost diminuate unilateral salariile cu 25%.

Au arătat reclamanți că, deși nu au fost încheiate acte adiționale la contractele individuale de muncă, de micșorare a salariilor reclamanților, angajatorul a reținut o parte din salariile datorate conform contractului individual de muncă, plătind numai o parte din ceea ce împreuna cu salariații săi convenise conform contractului.

Practic, aceste reduceri salariale unilaterale nu pot fi privite decât ca o suspendare a plății salariilor prevăzute de legea unică de salarizare (Legea nr. 330/2009), convenite de părți și înscrise în contractele individuale de muncă, dar numai pentru o perioadă limitată de timp, dată fiind situația de criză pe care o traversează țara la un moment dat, ceea ce nu presupune că salariații statului au pierdut dreptul la recuperarea acelor reduceri salariale după ce perioada de criză a trecut.

Constatarea Curții Constituționale a României, în cuprinsul deciziilor nr. 872/25 iunie 2010 și nr. 874/25 iunie 2010, ambele publicate în Monitorul Oficial nr. 433/28 iunie 2010, că Legea nr. 118/2010 nu încalcă dispozițiile Constituției României, nu împiedică instanțele de judecată să admită acțiunea lor de recuperare a diferențelor salariale reținute în perioada de referință (pentru trecut), de vreme ce însuși legiuitorul a revenit asupra măsurii de reducere a salariilor și le-a reîntregit treptat, până la nivelul avut în luna iunie 2010, dar numai pentru viitor.

De altfel, această măsură care se anunțase temporară, adică doar pentru câteva luni, s-a prelungit în timp 2 ani și 5 luni, până la data de 1 decembrie 2012, abia la această dată salariile revenind, teoretic, la nivelul celor avute în luna iunie 2010.

Au precizat reclamanții că au revenit doar teoretic la nivelul celor din luna iunie 2010, pentru că acele procente de creșteri salariale de 15%, 8% și, respectiv, 7,4%, aplicându-se la o bază de calcul mai mică (adică la salariul din luna iunie 2010, micșorat cu 25% la toate elementele sale, adică atât la salariul de bază, cât și la sporuri, indemnizații ș.a.), abia dacă a acoperit reducerea de 25% aplicată la salariile avute în luna iunie 2010. Prin urmare, o reducere salarială de 25% a putut fi recuperată cu o creștere salarială de 30,4%.

De asemenea, au susținut reclamanții, faptul că această lege nu a fost declarată neconstituțională nu împiedică instanța să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Au menționat reclamanții că nu și-au dat încuviințarea pentru redactarea, semnarea și înregistrarea unui act prin care să se consacre această diminuare a salariilor, aceasta făcându-se prin decizii unilaterale.

Chiar dacă este vorba despre angajați din sectorul bugetar, cu privire la care salariile sunt stabilite de guvern, statul nu poate acționa totuși discreționar numai pentru faptul că este stat și că el stabilește salariile, ci are obligația de a garanta plata salariilor în considerarea cărora salariații au încheiat contractele de muncă și care au fost avute în vedere la angajare. In caz contrar, arbitrariul ar fi cel care ar guverna relațiile de muncă, ceea ce încalcă principiul libertății de a munci și ajunge să fie considerată o muncă forțată pentru salariații bugetari, cărora nu le-ar mai rămâne altceva de făcut (în asemenea situații în care statul acționează discreționar, scăzând salariile după bunul său plac, fără posibilitatea ca salariații să poată recupera vreodată acele scăderi salariale) decât să înceteze raporturile de muncă, dacă nu le convine. Ceea ce, cu siguranță încalcă dreptul lor la muncă și libertatea de a munci.

Au arătat reclamanții că prin Legea nr. 118/2010, cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, au fost diminuate cu 25%.

Reducerea unilaterala a salariului brut cu 25%, în temeiul dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 118/2010 privind unele masuri necesare a avut ca scop restabilirea echilibrului bugetar, într-o perioadă de criză economică, măsura fiind luată pe o perioadă pretins a fi limitată, de 6 luni, dar care s-a prelungit timp de 2 ani și 5 luni, abia la data de 1 decembrie 2012 salariații bugetari recăpătându-și salariile avute în luna iunie 2010 (deci înainte de reducerea lor cu 25%).

Într-adevăr, începând cu data de 1 ianuarie 2011, prin aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010, cuantumul brut al salariilor de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizația brută de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, a fost majorat cu 15%.

De asemenea, prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează în două etape, respectiv, cu 8%, începând cu data de 1 iunie 2012, față de nivelul acordat pentru luna mai 2012, iar începând cu data de 1 decembrie 2012, au fost majorate cu 7,4 % față de nivelul acordat pentru luna noiembrie 2012.

Deși, în mod treptat, începând cu data de 1 ianuarie 2011 și până la data de 1 decembrie 2012, salariile au fost reîntregite, pentru viitor, cu procentul de 25% care fusese anterior reținut, legiuitorul nu a prevăzut și recuperarea de către salariați a sumelor reținute în trecut prin reducerile salariale care ar fi trebuit să fie temporare, dar care nu s-au limitat numai la cele 6 luni în care reducerea salarială a fost de 25%, ci s-au prelungit în timp până la data de 1 decembrie 2012 (deci pe o perioadă de 2 ani și 5 luni), astfel că pentru perioada 1 ianuarie 2011-31 mai 2012 subzistă o reducere salarială de 10% (întrucât de la data de 1 ianuarie 2011 salariile au fost majorate doar cu 15% din procentul de 25% care a reprezentat reducerea salarială inițială), iar pentru perioada 1 iunie-30 noiembrie 2012 subzistă o reducere salarială de 2% (întrucât abia începând cu data de 1 decembrie 2012 s-a reîntregit procentul inițial de reducere de 25%).

Au precizat reclamanții că aceste creșteri salariale de: 15%, 8% și 7,4% (în total 30,4%) - aplicându-se la o bază de calcul mai mică (adică la salariul redus cu 25%) abia dacă a acoperit reducerea inițială de 25% care s-a aplicat inițial la o bază de calcul mai mare, respectiv la salariile prevăzute de Legea unică de salarizare în sectorul bugetar nr. 330/2009.

Au considerat reclamanții că de la data de 1 decembrie 2012 au deschis calea recuperării pe cale judecătorească a reținerilor salariale, în condițiile în care situația economică a României s-a redresat, iar tara a înregistrat creștere economică ce a permis majorarea prudentă a salariilor din sectorul bugetar, astfel încât să se asigure revenirea la nivelul salariilor în plată în luna iunie

Admițând faptul că statul poate interveni asupra salariilor pe care le stabilește în situații de criză economică, au arătat reclamanți că nu pot fi de acord ca numai salariații din sistemul bugetar să ducă povara crizei financiare și să le fie reduse salariile care oricum sunt foarte mici în sectorul bugetar, pentru că în acest fel sectorul privat ar avea o situație privilegiată și discriminatorie față de salariații bugetari, astfel că asemenea situații pot apărea numai pe termen limitat (care, oricum, s-a întins pe o perioadă nepermis de mare - de 2 ani și 5 luni).

Pot fi însă de acord cu asemenea măsuri excepționale numai în măsura în care salariile revin la nivelul avut anterior la terminarea perioadei de criză, iar salariații își pot recupera diferențele salariale de care nu au beneficiat pe perioada crizei financiare și de care au fost lipsiți în mod discriminatoriu față de sistemul privat, unde statul nu putea interveni prin reduceri salariale.

În ceea ce privește prevederile internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului care au fost încălcate prin reducerea salariilor bugetarilor cu 25%, potrivit art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului: „1. Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociație cu alții.; 2. Nimeni nu poate fi lipsit in mod arbitrar de proprietatea sa."

De asemenea, potrivit art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/18 mai 1994: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Cu privire la regula aplicabilă în lumina art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg a statuat, în numeroase cauze, că acest articol conține 3 norme distincte: prima, care se exprimă în prima frază a primului alineat și care are un caracter general, enunță principiul respectării proprietății; cea de-a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; cât despre a treia, menționată în cel de-al doilea alineat, recunoaște puterea statelor contractante de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor. Cele 3 reguli mai sus menționate nu sunt „distincte", în sensul că nu au nici o legătură una cu cealaltă: cea de-a doua și cea de-a treia se referă la cazuri speciale de încălcare a dreptului la respectarea bunurilor și, prin urmare, trebuie interpretate în lumina principiului general enunțat în prima regulă (cauza Gasus Dosier - und Fordertechnik GmbH împotriva Olandei, Hotărârea din 23 februarie 1995, . nr. 306 B, p. 46 - 47, & 55).

Pentru a analiza dacă sunt încălcate prevederile art. 1 din Primul protocol, trebuie analizate, așadar, mai multe aspecte: dacă reclamanții au un „bun" în sensul art. 1 alin. 1 din Primul protocol; existența unei ingerințe a autorităților publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea reclamanților de bunul lor, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1; dacă sunt îndeplinite condițiile privării de proprietate, respectiv dacă ingerința este prevăzută de lege, dacă ingerința urmărește un scop legitim de interes general (ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică), dacă ingerința este proporțională cu scopul legitim urmărit, adică dacă s-a menținut un „just echilibru" între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg s-a pronunțat în sensul că, creanță reprezintă un „bun" în sensul art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puțin o „speranță legitimă" de a îl vedea concretizat.

Mai mult, recent, în Hotărârea din 15 iunie 2010 în cauza M. împotriva României (cererea nr._/05), Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg s-a pronunțat în mod expres în sensul că salariul reprezintă un „bun" în sensul art. 1 alin. 1 din Primul protocol.

Așadar, salariul la care au dreptul în baza contractelor individuale de muncă reprezintă un „bun" în sensul art. 1 alin. 1 din Primul protocol adițional la Convenție.

Cea de a doua condiție ce trebuie verificată pentru a se vedea dacă este vorba sau nu de o încălcare a art. 1 din Primul protocol este cea a existenței unei ingerințe a autorităților publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea lor de bunul ce le aparține, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1.

Reducerea salariului cu 25% pe o perioada de 6 luni (iulie-decembrie 2010), cu 10% pe o perioadă de 1 an și 5 luni (ianuarie 2011-mai 2012), respectiv, cu 2% pe o perioadă de 6 luni (iunie-noiembrie 2012) și lipsirea de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente acestui procent reprezintă, indiscutabil, o ingerință ce a avut ca efect privarea acestora de bunul ce le aparține, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1.

În al treilea rând, privarea de proprietate trebuie sa fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern și să respecte un raport de proporționalitate între mijloacele folosite în scopul vizat; privarea de proprietate trebuie să menajeze un just echilibru între exigențele de interes general și imperativele fundamentale ale individului, în special prin indemnizarea rezonabilă și proporțională a valorii bunului, acordată titularului acestuia.

Prima condiție a privării de proprietate este, ca ingerința să fie prevăzută de lege.

Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar îndeplinește condițiile menționate anterior, fiind un act normativ accesibil, precis și previzibil în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg.

Cea de a doua condiție a privării de proprietate presupune ca ingerința să urmărească un scop legitim de interes general, adică să intervină pentru o cauză de utilitate publică.

În fine, ingerința trebuie să fie proporțională cu scopul legitim urmărit dacă s-a menținut prin „just echilibru” între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.

Reducerea salariilor bugetarilor cu 25% și imposibilitatea acestora de a-și mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea, în defavoarea salariaților bugetari, a justului echilibrului ce trebuie păstrat între protecția proprietății și cerințele interesului general.

Procedându-se în acest fel, au arătat reclamanții s-a adus atingere chiar substanței dreptului lor de proprietate, atingere care este incompatibilă cu dispozițiile art.1 din Protocolul nr.1.

În aceste condiții, prin reducerea salariului bugetarilor cu 25% timp de 6 ani (respectiv cu 10% și 2% în perioada următoare de 1 an și 11 luni) în baza Legii «r. 118/2010, a Legii nr. 285/2010 și a Ordonanței de Urgență nr. 19/2012 au fost încălcate dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1.

Pârâtul M. Județean B. nu a formulat întâmpinare.

În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri.

Prin sentința civilă nr. 317/25 martie 2015 Tribunalul B. a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanții.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarea situație de fapt și de drept:

Reclamanții au investit instanța cu o cerere prin care au solicitat rambursarea diferențelor salariale rezultate din reducerea salariului cu 25% prin aplicarea Legii 118/2010, începând cu data de 01 iulie 2010 și până la data de 31 decembrie 2010, cu 10% prin aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2011 începând cu data de 01 ianuarie 2011 și până la data de 31 mai 2012, și cu 2% prin aplicarea O.U.G. nr. 19/2012 începând cu data de 01.07. 2012 și până la data de 01.12.2012.

A arătat tribunalul, că reclamanții au invocat, pe de o parte, existența unui contract de muncă, în care una din obligațiile esențiale ale angajatorului este plata salariului pentru munca prestată, așa cum a fost el stabilit prin contractul individual de muncă și prin legea de salarizare unitară și că un terț, cum este statul, nu poate interveni pentru a modifica acordul părților semnatare, considerând că reducerea salarială unilaterală nu pot fi privite decât ca o suspendare a plății salariilor prevăzută de legea unică de salarizare

Pe de altă parte, reclamanții au invocat conflictul cu unele norme constituționale a măsurii de restrângere a exercițiului dreptului la salariu și neconcordanța între anumite acte internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, solicitându-și în temeiul art. 20 alin. 2 din Constituție să se dea prioritate reglementărilor internaționale mai favorabile.

Tribunalul a reținut că potrivit art. 162 alin. 3 din Codul muncii „Sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele legale și bugetele fondurilor speciale se stabilesc prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative”.

Stabilirea sistemului de salarizare pentru sectorul bugetar este un drept și o obligație a legiuitorului iar stabilirea principiilor și a condițiilor de acordare a drepturilor salariale ale personalului bugetar intră în atribuțiile exclusive ale legiuitorului

Modificarea reglementărilor în această materie nu înseamnă restrângerea exercițiului unor drepturi fundamentale( Decizia nr. 706/ 11 septembrie 2007 a CC).

Atât încadrarea prin lege a personalului bugetar cât și salarizarea conform acestei încadrări nu reprezintă drepturi fundamentale care nu s-ar putea modifica pentru viitor, tot prin lege

Astfel, legiuitorul este în drept să modifice sistemul de salarizare existent ori să îl înlocuiască cu altul nou.

Contractele de muncă cât și deciziile de salarizare ale personalului plătit din fonduri publice sunt acte subsecvente legii și se supun acesteia

Legiuitorul este îndreptățit să opereze modificări pentru viitor, în ceea ce privește cuantumul salariului

În consecință, cuantumul salariului stabilit prin contractul individual de muncă, în conformitate cu legea în vigoare la momentul începerii raportului de muncă nu se constituie într-un „drept câștigat”. Acesta putând fi modificat pentru viitor printr-o lege ulterioară

A arătat tribunalul, că reclamanții au susținut reclamanții că ar exista o situație discriminatorie pentru faptul că statul poate interveni asupra salariilor pe care le stabilește în situații de criză economică și că numai salariații din sistemul bugetar să ducă povara crizei financiare și să le fie reduse salariile( și așa foarte mici în sectorul bugetar) față de salariații din sectorul privat care au o situație privilegiată și discriminatorie față de salariații bugetari.

Astfel, tribunalul nu reține acest punct de vedere, întrucât salariații din sistemul public nu se află în aceiași situație juridică precum cei din sectorul privat.

Cei care sunt angajați în raporturi de muncă în sectorul public sunt legați, în mod esențial, din punct de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile de bugetul public național.

În schimb, în sectorul privat raporturile de muncă sunt întotdeauna generate de contractul individual de muncă încheiat între angajat și angajator iar, conform art. 162 alin. 2 din Codul muncii, salariul individual se stabilește prin negocieri individuale între angajator și salariat.

Prin urmare, angajații din sectorul privat și cei din sectorul public sunt într-o situație diferită în ceea ce privește regimul juridic de stabilire a salariilor, ceea ce și determină o diferență de tratament juridic între aceștia

În sectorul bugetar, ordonatorii principali de credite trebuie să respecte legea și să o aplice ca atare, chiar dacă acesta are ca efect, pentru viitor, modificarea unor clauze din contractele de muncă, individuale sau colective.

Rațiunea acestei concluzii constă în faptul că temeiul încheierii, modificării și încetării contractului este legea

Toate aceste considerente demonstrează că angajatorul public prin natura cheltuielilor angajate în legătură cu plata drepturilor salariale, respectiv cheltuielile bugetare și prin temeiul stabilirii sistemului de salarizare, respectiv legea, nu este în aceiași situație cu cel privat, astfel încât la o situație de fapt diferită îi corespunde și un tratament juridic diferențiat.

În privința susținerii reclamanților prin invocarea art. 1 al Protocolului nr. 1 referitoare la noțiunea de „ bun” și de „ proprietate”, a salariului, Tribunalul reține că, în acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a distins că, salariul, în principiu, este o valoare patrimonială care intră în câmpul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1.

Însă, măsura temporară de reducere a cuantumului salariului nu contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului, în condițiile în care măsura nu a afectat substanța dreptului de proprietate, a fost luată prin lege în vederea realizării unui interes general, respectiv restabilirea echilibrului bugetar al statului într-un context economic dificil, și s-a încadrat în marja de apreciere a statului în legătură cu reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

Sub acest aspect se reține că în jurisprudența Curții respectiv cauza Broniowski C Polonia, în situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de personal, ceea ce ar putea avea consecințe economice importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară.

În materia drepturilor salariale ale personalului bugetar suntem în ipoteza de indemnizare a unor largi categorii de personal, mai precis cvasitotalitatea personalului din sistemul bugetar, astfel că măsura de reducere temporară a salariilor ar avea consecințe economice evidente asupra ansamblului statului.

Prin urmare, a apreciat tribunalul, măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 118/2010 nu aduc atingere dreptului de proprietate al reclamanților, în condițiile în care acestea se circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare a statului, fiind pe deplin respectat raportul rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul avut în vedere pentru realizarea lui, respectiv între existența de interes general a restabilirii echilibrului bugetar și imperativele respectării dreptului de proprietate al categoriilor de salariați vizați.

Hotărârea din 15 iunie 2010 - Cauza M. împotriva României invocată de reclamanți, nu reprezintă un precedent pentru speța de față, dat fiind cadrul juridic diferit (în această cauză, reclamantul obținuse o hotărâre judecătorească prin care autoritățile erau obligate la plata unui salariu).În acest caz „ bun” în sensul Convenției era creanța de natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie

Tribunalul a reținut că salariile viitoare pe care angajatul trebuie să îl plătească angajatului nu intră în sfera de aplicare a dreptului de proprietate. Dreptul de proprietate al angajatului în privința salariului vizează numai sumele certe, lichide si exigibile

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a distins între dreptul angajatului de a continua să primească, în viitor, un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul cuvenit pentru o perioadă în care munca a fost prestată.

În acest sens, Curtea Constituțională a reținut că „dispozițiile constituționale nu instituie nici o obligație pentru legiuitor și nici un drept al cetățeanului în sensul sporirii periodice a cuantumului drepturilor bănești, precum dreptul la salariu, la solda ori indemnizație( decizia nr. 576/2011).

Cu privire la drepturile salariale stabilite prin Legea nr. 285/2011, O.U.G. nr. 19/2012, tribunalul a reținut că este dreptul autorității legiuitoare de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanță cu condițiile economice și sociale existente la un moment dat.

În această privință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că statul este cel în măsură să stabilească ce sume trebuie plătite angajaților săi din bugetul de stat.

A arătat tribunalul că, statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plății unor astfel de sume prin modificări legislative corespunzătoare.

Față de aceste considerente, tribunalul constatând că cererea reclamanților de reîntregire a salariilor pentru perioada 1 iulie 2010 - 1 decembrie 2012 nu are temei legal, a respins acțiunea ca nefondată.

Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții, criticând-o ca nelegală și netemeinică.

Au arătat apelanții că salariul reprezintă o componentă a dreptului la muncă și constituie contraprestația angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza contractului de muncă.

Efectele raportului de muncă se concretizează în obligații de ambele părți, iar una dintre obligațiile esențiale ale angajatorului este plata salariului pentru munca prestată, așa cum a fost el stabilit prin contractul individual de muncă și prin legea de salarizare unitară (la acea dată, Legea nr. 330/2009).

Contractul individual de muncă este convenția prin care se materializează voința angajatorului și a viitorului salariat de a intra într-un raport juridic de muncă. În această convenție, negociată și liber consimțită, sunt prevăzute, în limitele stabilite de legislație și de contractele colective de muncă, toate elementele necesare pentru cunoașterea condițiilor de desfășurare și de încetare a raportului de muncă, drepturile, obligațiile și răspunderile ambelor părți.

Salariul reprezintă unul dintre drepturile asupra căruia cele două părți ale raportului juridic de muncă au convenit și l-au prevăzut în mod expres în conținutul contractului, în conformitate cu prevederile legale.

Un terț față de acest contract individual de muncă nu poate interveni pentru a modifica acordul părților semnatare. Statul, terț, raportat la contractul individual de muncă încheiat între angajator și salariat, nu poate modifica ceea ce părțile au stabilit, respectiv nu poate diminua salariile acestora în mod direct, prin edictarea unei legi în acest sens, căci protecția juridică a raportului juridic de muncă stabilit contractual este același atât pentru personalul bugetar, cât și pentru cel încadrat la angajatori privați.

Nu se poate vorbi de o protecție a legii mai mare în cazul angajaților privați decât în cazul angajaților de la stat.

Deși nu au fost încheiate acte adiționale la contractele individuale de muncă, de micșorare a salariilor reclamanților, angajatorul a reținut o parte din salariile datorate conform contractului individual de muncă, plătind numai o parte din ceea ce împreuna cu salariații săi convenise conform contractului.

Practic, aceste reduceri salariale unilaterale nu pot fi privite decât ca o

suspendare a plății salariilor prevăzute de legea unică de salarizare (Legea nr. 330/2009), convenite de părți și înscrise în contractele individuale de muncă, dar numai pentru o perioadă limitată de timp, dată fiind situația de criză pe care o traversează țara la un moment dat, ceea ce nu presupune că salariații statului au pierdut dreptul la recuperarea acelor reduceri salariale după ce perioada de criză a trecut.

Constatarea Curții Constituționale a României, în cuprinsul deciziilor nr. 872/25 iunie 2010 și nr. 874/25 iunie 2010, ambele publicate în Monitorul Oficial nr. 433/28 iunie 2010, că Legea nr. 118/2010 nu încalcă dispozițiile Constituției României, nu împiedică instanțele de judecată să admită acțiunea de recuperare a diferențelor salariale reținute în perioada de referință (pentru trecut), de vreme ce însuși legiuitorul a revenit asupra măsurii de reducere a salariilor și le-a reîntregit treptat, până la nivelul avut în luna iunie 2010, dar numai pentru viitor.

Au arătat apelanții că au revenit doar teroretic la nivelul celor din luna iunie 2010, pentru că acele procente de creșteri salariale de 15%, 896 și, respectiv, 7,4%, aplicându-se la o bază de calcul mai mică (adică la salariul din luna iunie 2010, micșorat cu 25% la toate elementele sale, adică atât la salariul de bază, cât și la sporuri, indemnizații ș.a.), abia dacă a acoperit reducerea de 25% aplicată la salariile avute în luna iunie 2010. Prin urmare, o reducere salarială de 25% a putut fi recuperată cu o creștere salarială de 30,4%.

De asemenea, faptul că această lege nu a fost declarată neconstituțională nu împiedică instanța să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Au precizat reclamanții că nu și-au dat încuviințarea pentru redactarea, semnarea și înregistrarea unui act prin care să se consacre această diminuare a salariilor, aceasta făcându-se prin decizii unilaterale.

Se precizează de apelanți că și în situația în care angajații din sectorul bugetar, cu privire la care salariile sunt stabilite de guvern, statul nu poate acționa totuși discreționar numai pentru faptul că este stat și că el stabilește salariile, ci are obligația de a garanta plata salariilor în considerarea cărora salariații au încheiat contractele de muncă și care au fost avute în vedere la angajare. In caz contrar, arbitrariul ar fi cel care ar guverna relațiile de muncă, ceea ce încalcă principiul libertății de a munci și ajunge să fie considerată o muncă forțată pentru salariații bugetari, cărora nu le-ar mai rămâne altceva de făcut (în asemenea situații în care statul acționează discreționar, scăzând salariile după bunul său plac, fără posibilitatea ca salariații să poată recupera vreodată acele scăderi salariale) decât să înceteze raporturile de muncă, dacă nu le convine. Ceea ce, cu siguranță încalcă dreptul lor la muncă și libertatea de a munci.

Au arătat apelanții că, admit faptul că statul, având în vedere situația de criză pe care o traversează țara la un moment dat și numai pentru faptul că el este cel care stabilește salariile în sistemul bugetar (ceea ce creează deja o stare inconfortabilă și discriminatorie pentru salariații bugetari față de salariații din sistemul privat, unde nu există posibilitatea ingerinței statului) admit deci ideea că statul poate scădea cheltuielile de personal prin scăderea salariilor din sistemul bugetar, dar numai pe termen limitat (care, oricum, la noi s-a întins pe o perioadă nepermis de mare - de 2 ani și 5 luni), dar putem fi de acord cu aceste măsuri excepționale numai în măsura în care salariile revin la nivelul avut anterior la terminarea perioadei de criză, iar salariații își pot recupera diferențele salariale de care nu au beneficiat pe perioada crizei financiare și de care au fost lipsiți în mod discriminatoriu față de sistemul privat, unde statul nu putea interveni prin reduceri salariale.

Au menționat apelanții că prin Legea nr. 118/2010, cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, au fost diminuate cu 25%.

Deși, în mod treptat, începând cu data de 1 ianuarie 2011 și până la data de 1 decembrie 2012, salariile au fost reîntregite, pentru viitor, cu procentul de 25% care fusese anterior reținut, legiuitorul nu a prevăzut și recuperarea de către salariați a sumelor reținute în trecut prin reducerile salariale care ar fi trebuit să fie temporare, dar care nu s-au limitat numai la cele 6 luni în care reducerea salariată a fost de 25 %. ci s-au prelungit în timp până la data de 1 decembrie 2012 (deci pe o perioadă de 2 ani și 5 lunii ,astfel că pentru perioada 1 ianuarie 2011 - 31 mai 2012 subzistă o reducere salarială de 10% (întrucât de la data de 1 ianuarie 2011 salariile au fost majorate doar cu 15% din procentul de 25% care a reprezentat reducerea salarială inițială), iar pentru perioada 1 iunie - 30 noiembrie 2012 subzistă o reducere salarială de 2% (întrucât abia începând cu data de 1 decembrie 2012 s-a reîntregit procentul inițial de reducere de 25%).

Menționează apelanții că aceste creșteri salariale - de 15%, 8% și 7,4% (în total 30,4%) - aplicându-se la o bază de calcul mai mică (adică la salariul redus cu 25%) abia dacă a acoperit reducerea inițială de 25% care s-a aplicat inițial la o bază de calcul mai mare, respectiv la salariile prevăzute de Legea unică de salarizare în sectorul bugetar nr. 330/2009.

Consideră apelanții că de la data de 1 decembrie 2012 aveau deschisă calea recuperării pe cale judecătorească a reținerilor salariale, în condițiile în care situația economică a României s-a redresat, iar țara a înregistrat creștere economică ce a permis majorarea prudentă a salariilor din sectorul bugetar, astfel încât să se asigure revenirea la nivelul salariilor în plată în luna iunie 2010.

Arată apelanții că, chiar dacă ar admite faptul că statul poate interveni asupra salariilor pe care le stabilește în situații de criză economică, nu sunt de acord ca numai salariații din sistemul bugetar să ducă povara crizei financiare și sa le fie reduse salariile care oricum sunt foarte mici în sectorul bugetar, pentru că în acest fel sectorul privat ar avea o situație privilegiată și discriminatorie față de salariații bugetari, astfel că asemenea situații pot apărea numai pe termen limitat (care, oricum, la noi s-a întins pe o perioadă nepermis de mare - de 2 ani și 5 luni).

Apreciază apelanții că sunt de acord cu asemenea măsuri excepționale numai în măsura în care salariile revin la nivelul avut anterior la terminarea perioadei de criză, iar salariații își pot recupera diferențele salariale de care nu au beneficiat pe perioada crizei financiare și de care au fost lipsiți în mod discriminatoriu față de sistemul privat, unde statul nu putea interveni prin reduceri salariale.

În ceea ce privește prevederile internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului care au fost încălcate prin reducerea salariilor bugetarilor cu 25%, potrivit art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului: „1. Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociație cu alții; 2. Nimeni nu poate fi lipsit in mod arbitrar de proprietatea sa.”

De asemenea, arată apelanții că potrivit art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/18 mai 1994: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.

Cu privire la regula aplicabilă în lumina art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg a statuat, în numeroase cauze, că acest articol conține 3 norme distincte; prima, care se exprimă în prima frază a primului alineat și care are un caracter general, enunță principiul respectării proprietății; cea de-a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; cât despre a treia, menționată în cel de-al doilea alineat, recunoaște puterea statelor contractante de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor. Cele 3 reguli mai sus menționate nu sunt „distincte”, în sensul că nu au nici o legătură una cu cealaltă: cea de-a doua și cea de-a treia se referă la cazuri speciale de încălcare a dreptului la respectarea bunurilor și, prin urmare, trebuie interpretate în lumina principiului general enunțat în prima regulă (cauza Gasus Dosier - und Fordertechnik GmbH împotriva Olandei, Hotărârea din 23 februarie 1995, . nr. 306 B, p. 46 - 47, & 55).

Pentru a analiza dacă sunt încălcate prevederile art. 1 din Primul protocol, apreciază apelanții că trebuie analizate, mai multe aspecte, respectiv: dacă reclamanții au un „bun” în sensul art. 1 alin. 1 din Primul protocol; existența unei ingerințe a autorităților publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea reclamanților de bunul lor, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1; dacă sunt îndeplinite condițiile privării de proprietate, respectiv dacă ingerința este prevăzută de lege, dacă ingerința urmărește un scop legitim de interes general (ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică), dacă ingerința este proporțională cu scopul legitim urmărit, adică dacă s-a menținut un „just echilibru” între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg s-a pronunțat în nenumărate rânduri, chiar și împotriva României, în sensul că și dreptul de creanță reprezintă un „bun" în sensul art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puțin o „speranță legitimă” de a îl vedea concretizat.

Mai mult, au precizat apelanții, în Hotărârea din 15 iunie 2010 în cauza M. împotriva României (cererea nr._/05), Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg s-a pronunțat în mod expres, în sensul că salariul reprezintă un „bun” în sensul art. 1 alin. 1 din Primul protocol.

Așadar, salariul la care au dreptul în baza contractelor individuale de muncă reprezintă un „bun”, în sensul art. 1 alin. 1 din Primul protocol adițional la Convenție.

Reducerea salariului cu 25% pe o perioada de 6 luni (iulie-decembrie 2010), cu 10% pe o perioadă de l an și 5 luni (ianuarie 2011 - mai 2012), respectiv, cu 2% pe o perioadă de 6 luni (iunie-noiembrie 2012) și lipsirea apelanților de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente acestui procent reprezintă, indiscutabil, o ingerință ce a avut ca efect privarea de bunul ce le aparține, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1.

Mai arată apelanții că privarea de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern și să respecte un raport de proporționalitate între mijloacele folosite în scopul vizat; privarea de proprietate trebuie să menajeze un just echilibru între exigențele de interes general și imperativele fundamentale ale individului, în special prin indemnizarea rezonabilă și proporțională a valorii bunului, acordată titularului acestuia.

Prima condiție a privării de proprietate este, așadar, ca ingerința să fie prevăzută de lege.

Această primă condiție semnifică în dreptul intern legalitatea privării de proprietate, principiu care, la rândul lui, presupune îndeplinirea a două cerințe: să existe o lege în sensul Convenției, în temeiul căreia să fi avut loc privarea de proprietate; legea să îndeplinească acele calități determinate de Curte în jurisprudența sa, adică să fie accesibilă, precisă și previzibilă.

Cea de a doua condiție a privării de proprietate presupune ca ingerința să urmărească un scop legitim de interes general, adică să intervină pentru o cauză de utilitate publică.

În expunerea de motive a Legii nr. 118/2010, precizează apelanții, se arată că, potrivit evaluării Comisiei Europene, „activitatea economică a României rămâne slabă și, contrar așteptărilor inițiale, cel mai probabil, creșterea economică s-a menținut negativă în primul trimestru al anului 2010.” Datorită deteriorării condițiilor economice, a unor dificultăți în colectarea veniturilor și derapajelor pe partea de cheltuieli, Guvernul României și-a asumat angajamentul de a lua măsuri compensatorii suplimentare de majorare a veniturilor la buget.

Soluția legislativă cuprinsă în art. 1 din Legea nr. 118/2010 a fost determinată, așadar, de apărarea securității naționale, astfel cum rezultă și din expunerea de motive a Guvernului. Securitatea națională nu implică numai securitatea militară, ci are și o componentă socială și economică. Nu numai existența unei situații militare atrage aplicabilitatea noțiunii „securitate națională", ci și alte aspecte din viața statului, precum cele economice, financiare, sociale, care ar putea afecta însăși ființa statului prin amploarea și gravitatea fenomenului. Situația de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării și, implicit, securitatea națională.

Asigurarea stabilității economice a țării și apărarea siguranței naționale sunt noțiuni care se circumscriu celor de „scop legitim de interes general” și de „cauză de utilitate publică". În consecință, este îndeplinită și cea de a doua condiție a privării de proprietate.

În fine, ingerința trebuie să fie proporțională cu scopul legitim urmărit, dacă s-a menținut un „just echilibru” între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului. Trebuie să existe, așadar, un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit (cauza Pressos Compania Naviera S.A. și alții contra Belgiei, hotărârea din 20 noiembrie 2005, . nr. 332, p. 23 și § 38; Hotărârea din 21 iulie 2005 in Cauza S. și alții împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 99 din 2 februarie 2006).

Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar și, în special, dacă nu obligă reclamanții să suporte o sarcină disproporționată, trebuie să se ia în considerare modalitățile de compensare prevăzute de legislația națională.

În această privință Curtea a statuat deja că, fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă și că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în împrejurări excepționale (cauza Ex-regele Greciei și alții împotriva Greciei [GC], Cererea nr. 25.701/1994, paragraful 89, CEDO 2000-XII; cauza Broniowski împotriva Poloniei [GC], Cererea nr. 31.443/1996, paragraful 176, CEDO-V).

Arată apelanții că privarea de proprietate impune, așadar, statului obligația de a despăgubi pe proprietar, pentru că, fără plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale, prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1. Imposibilitatea de a obține fie și o despăgubire parțială, dar adecvată în cadrul privării de proprietate, constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecției dreptului de proprietate și exigențele de ordin general.

Legea nr. 118/2010 nu oferă reclamanților posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză. Lipsa totală a despăgubirilor nu se poate justifica, avându-se în vedere circumstanțele speței, cu atât mai mult cu cât nicio circumstanță excepțională nu a fost invocată de Guvern pentru a o justifica. în cuprinsul Legii nr. 118/2010, a fost justificată necesitatea luării acestei măsuri, dar nu și lipsa totală a despăgubirilor. Lipsa totală a despăgubirilor le-a impus reclamanților o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul lor de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Reducerea salariilor bugetarilor cu 25% și imposibilitatea acestora de a-și mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui procent au dus Ia ruperea. în defavoarea salariaților bugetari, a justului echilibru ce trebuie păstrat între protecția proprietății și cerințele interesului general.

Procedându-se în acest fel, s-a adus atingere chiar substanței dreptului lor de proprietate, atingere care este incompatibilă cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

În aceste condiții, prin reducerea salariului bugetarilor cu 25% timp de 6 luni (respectiv cu 10% și 2% în perioada următoare de 1 an și 11 luni) în baza Legii nr. 118/2010, a Legii nr. 285/2010 și a Ordonanței de urgență nr. 19/2012 au fost încălcate dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1.

Precizează apelanții că și în dreptul intern veniturile din muncă sunt privite ca fiind un bun, potrivit prevederilor art. 341 cod civil ,ele fiind bunuri comune ale soților. În aceste condiții, lipsirea unuia dintre soți de veniturile sale obișnuite din muncă a afectat nivelul de trai al întregii familii, în unele cazuri ajungându-se la adevărate drame, mai ales dacă ambii soți erau bugetari și s-au trezit în situația reducerii cu 50% a veniturilor familiei, ingerința statului în acest caz fiind cu siguranță disproporționată. Familiile s-au trezit în situația de a nu-și mai putea achita creditele pe care le contractaseră în considerarea veniturilor pe care le considerau certe, dar care, brusc, au devenit extrem de fragile și incerte.

In drept apelanții au invocat:

- prevederile art. 466 și urm. din noul Cod de procedură civilă;

- Constituția României respectiv: art. 11 privind dreptul internațional și dreptul intern, art. 16 alin. 1 privind egalitatea, art. 20 referitor la tratatele internaționale în materia drepturilor omului la care România este parte, art. 44 privind dreptul la proprietate privată, art. 47 privind nivelul de trai;

- Primul Act Adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale la care Uniunea Europeană;

- prevederile art. 341 Cod civil;

- revederile art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii (Legea nr. 53/2003).

- prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, art. 17 cu privire la dreptul de proprietate, art. 23, pct. 3 privind dreptul la o retribuire echitabilă și la protecție socială și art. 25, pct. l privind dreptul la un nivel de trai decent;

- p revederile Cartei Sociale Europene Revizuite ratificată de România în 1999, art. 1, pct. 2 și 4 privind dreptul la muncă, art. 4 privind dreptul lucrătorilor la o salarizare echitabilă, art. 20 privind egalitatea de șanse a lucrătorilor.

Solicită admiterea apelului, desființarea sentinței și pe fond admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, să se dispună obligarea intimatului la plata diferențelor salariale, actualizate cu inflația la data plății efective, precum și la plata dobânzii legale pentru sumele datorate.

Intimatul-pârât M. Județean B. nu a fost reprezentat în instanță, însă prin întâmpinarea depusă la dosar a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în apel, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că apelul este nefondat potrivit considerentelor ce urmează:

Deșii apelanții susțin că un terț față de contractul individual de munca nu poate interveni pentru a modifica acordul părților semnatare, respectiv statul, nu poate modifica ceea ce părțile au stabilit, respectiv nu poate diminua salariile acestora în mod direct, prin edictarea unei legi în acest sens, căci protecția juridică a raportului juridic de muncă stabilit contractual este același atât pentru personalul bugetar, cât și pentru cel încadrat la angajatori privați, Curtea reține că Statul se bucură de o marjă de apreciere destul de mare atunci când este vorba despre reglementarea politicii sociale, întrucât adoptarea legilor pentru a se stabili echilibrul dintre cheltuielile și veniturile statului implică un examen al chestiunilor politice, economice și sociale.

Curtea reamintește că este dreptul statului de a interveni în politica stabilirii drepturilor salariale prin legi care să diminueze aceste venituri fără să existe o atingere a dreptului reclamanților la respectarea bunurilor sale.

Chia dacă apelanții invocă deciziile nr. 872/25 iunie 2010 și nr. 874/25 iunie 2010, ambele publicate în Monitorul Oficial nr. 433/28 iunie 2010 și că Legea nr. 118/2010 nu încalcă dispozițiile Constituției României, însă Curtea va reține că prin deciziile sus-menționate s-a statuat că dispozițiile art. 1 - 8 și art. 10 - 17 din lege sunt constituționale, ceea ce conferă statului dreptul de a interveni în politica salarială, instanțele de judecată nu pot stabili astfel de drepturi salariale ,ci doar forumul legislativ are acest drept.

Astfel, cum a arătat și Curtea Constituțională în deciziile sus-menționate, restrângerea drepturilor salariale prevăzută de legea criticată este necesară într-o societate democratică pentru menținerea democrației, măsură legislativă ce a fost aplicată tuturor categoriilor de personal bugetar în același cuantum și în același mod.

Critica apelanților că începând cu data de 1 ianuarie 2011 și până la data de 1 decembrie 2012, salariile au fost reîntregite, pentru viitor, cu procentul de 25% care fusese anterior reținut, dar legiuitorul nu a prevăzut și recuperarea de către salariați a sumelor reținute în trecut prin reducerile salariale care ar fi trebuit să fie temporare ,urmează a se respinge ca nefondată, întrucât, așa cum s-a arătat numai legiuitorul putea să prevadă recuperarea de către salariați a sumelor reținute prin reducerile salariale.

Trebuie menționat că salariații din domeniul public nu se află în aceeași situație juridică cu cei din domeniul privat pentru că, cei din mediul bugetar sunt legați de încasările și cheltuielile de la buget, iar salariile / indemnizațiile reprezintă astfel de cheltuieli, respectiv cheltuieli de personal.

Ori în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate de un contract individual de muncă încheiat între un angajat și un angajator în care sunt prevăzute toate drepturile, obligațiile și răspunderile părților.

Cu privire la critica ce vizează faptul că au fost încălcate art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, Curtea reține următoarele:

Potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO - „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.

În cauza de față diminuarea salariilor s-a făcut potrivit legii, respectiv Legea nr. 118/2010, situație în care nu se poate considera că s-a adus atingerea dreptului prevăzut în textul legal sus-menționat, mai ales că în alin. 2 din primul Protocol se prevede „dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.

De menționat este că dreptul la salariu este corolarul dreptului la muncă, iar diminuarea salariului se poate realiza numai în condițiile prevăzute de art. 49 din Constituție și anume: Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.

(1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.

În cauza de față se poate reține că diminuarea cuantumului salariului, indemnizației sau soldei cu 25% este prevăzută prin lege și se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare.

Așadar, ingerința statului a fost conformitate cu art. 49 din Constituție și pentru reducerea cheltuielilor bugetare.

Curtea reține cu privire la proporționalitatea măsurii care a determinat restrângerea că există o legătură de proporționalitate între reducerea cu 25% a cuantumului salariului și scopul legitim urmărit, respectiv reducerea cheltuielilor bugetare.

Susținerea apelanților că prin reducerea salariului s-a adus atingere chiar substanței dreptului de proprietate, atingere care este incompatibilă cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, este nefondată, din moment ce sunt respectate condițiile prevăzute de art. 49 din Constituție.

Așa cum s-a mai arătat în precedent nu au fost încălcate de către Statul român tratatele internaționale ,Declarația Universală a drepturilor omului întrucât reducerea depturilor salariale a fost determinată de un scop legitim ,respectiv reducerea cheltuielilor bugetare.

Cu privire la critica că au fost încălcate art. 47 din Constituția României privind nivelul de trai, Curtea va reține că în realitate prin Legea nr. 118/2010, această lege a avut doar un caracter temporar și anume, până la 31.10.2010 și că începând cu 1.01.2011 s-a revenit la cuantumul salariilor, indemnizațiilor și soldelor înainte de adoptarea legii sus-menționate.

Față de toate aceste considerente, Curtea în baza disp. art. 480 alin. 1 din noul Cod de procedură civilă va respinge apelul este nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanții I. A. T.- în nume propriu și în calitate de reprezentant al apelanților-reclamanți D. V., R. M., O. M. E., S. DOINIȚA, P. D., M. C.-T., G. G., M. S. F., S. G. I., D. L. M., C. B. D., D. C. C., C. V., G. G., C. N., C. V. E., B. E., G. FĂNUȚA, R. V., B. G. D., S. S., N. M. S., C. T., C. M. L., T. G. R. V., V. J., R. N., C. M. E., M. M., D. G., M. F., B. F. G., G. LAUREȚIU F., B. M. E., toți cu domiciliul procesual ales la Cabinet de avocat I. G., cu sediul în B., ., jud. B., împotriva sentinței civile nr. 317/25 martie 2015 pronunțată de Tribunalul B., în

Contradictoriu cu pârâtul M. JUDEȚEAN B., cu sediul în B., .. 50, jud. B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 septembrie 2015.

Președinte, Judecător,

A.-C. B. E. S.

Grefier,

C. C.

Red. ES

Tehnored. DV

4 ex./29.09.2015

d.f. nr._ – Tribunalul B.

j.f. A. E. D.

Operator de date cu caracter personal

Nr. notificare 3120/2006

← Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 43/2015. Curtea...		Acţiune în constatare. Decizia nr. 1258/2015. Curtea de Apel... →

Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1252/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1252/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI