Contestaţie decizie de concediere. Sentința nr. 937/2014. Tribunalul IALOMIŢA

Tribunalul IALOMIŢA - Sentințe și decizii de dreptul muncii / 2014

Sentința nr. 937/2014 pronunțată de Tribunalul IALOMIŢA la data de 12-05-2014 în dosarul nr. 14/98/2014

Dosar nr._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL IALOMIȚA – SECȚIA CIVILĂ

SENTINȚA CIVILĂ NR. 937 F

Ședința publică din data de 12.05.2014

Completul constituit din:

PREȘEDINTE - M. A. G.

ASISTENTI JUDICIARI A. S. și L. A.

GREFIER - S. R. D.

Pe rol judecarea litigiului de muncă privind pe reclamanta S. D. în contradictoriu cu pârâta .." SRL CĂZĂNEȘTI, având ca obiect contestație decizie de concediere+drepturi bănești.

La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns: reclamanta reprezentată de, av. N. G., și reprezentantul pârâtei av. B. C.,, lipsă fiind martorii solicitați .

Procedura de citare a fost legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează instanței obiectul cauzei, stadiul procesual, procedura de citare, faptul că s-a comunicat răspunsurile la interogatoriul luat paratei, după care;

Reprezentantul pârâtei, av. B. C. întrebat fiind învederează că renunță la martorul încuviințat la termenul anterior.

Instanța ia act că se renunță la audierea martorilor încuviințat pentru pârâtă.

Reprezentantul reclamantei, av. N. G., precizează că este prezent un martor, dar învederează faptul că martorii nu au fost citați. S-a consemnat prin încheierea de ședință că vor fi citați, deși dansul a depus lista cu numele si adresele acestor martori, tocmai pentru a fi citați în vederea audierii lor.

Apăratorul paratei, arată că se opune audierii martorului prezent, respectiv Z. M., întrucât acesta se află în situația prev. de art. 315 pct.3 Cod proc. civ., deoarece acest martor se află într-un litigiu cu societatea, având înregistrat pe rolul instanțe un litigiu similar, sens în care depune la dosar citația emisă către această parte.

Instanța pune în discuție acest aspect referitor la motivul invocat de apărătorul paratei, respectiv dispozițiile art. 315 alin 1 pct. 3 Cod. proc. civ și acordă cuvântul părților.

Av. Neascu arată că într-adevăr martorul este într-un litigiu similar cu parata, însă nu este în raporturi de dușmănie.

În raport de cele menționate la acest termen de apărătorul pârâtei, față de înscrisurile ce au fost depuse astăzi, din care rezultă că martora Z. M. are calitatea de reclamant în cadrul dosarului_ în contradictoriu cu aceeași societate-parată, si având în vedere dispozițiile prev. de art. 315 alin 1 pct. 3 Cod proc. civilă, instanța apreciază că susnumita nu poate fi ascultată în calitate de martor, motiv pentru care dispune înlăturarea acesteia de la audiere.

Avocat N. arată că nu se mai insistă nici în audierea celui de-al doilea martor întrucât aceasta se află în imposibilitatea de a se prezenta în vederea audierii.

Instanța ia act de renunțare la martorul I. E. N., de către reclamantă.

Reprezentantul paratei, av. B. C., depune la dosar interogatoriul pentru reclamantă.

In condițiile art. 352-354 Cod proc. civilă instanța procedează la administrarea interogatoriului reclamantei, răspunsurile la interogatoriu fiind consemnate pe aceeași foaie cu întrebările.

În raport de obiectul acțiunii și poziția părților, instanța respinge întrebarea nr. 4 din interogatoriu, ca fiind nerelevantă cauzei.

La interpelarea instanței, atât reprezentantul reclamantei cat si reprezentantul pârâtei, pe rând, precizează că nu mai au alte cereri de formulat sau excepții de invocat în cauză.

Instanța ia act că nu mai sunt alte cereri și nu s-au ridicat excepții, și nemaifiind probe de propus și dovezi de administrat constată încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul pentru dezbaterea fondului .

Avocat N. G., pentru reclamantă solicită admiterea contestației așa cum a fost formulată, să se dispună anularea Deciziei de desfacere a contractului de muncă nr. 219/22.11.2013, cu consecința obligării pârâtei la plata tuturor drepturilor salariale de care parata ar fi beneficiat în cazul în care nu s-ar fi desfăcut contractul sau de muncă de la data 01.09.2013 si pana la data când hotărârea va rămâne definitivă și irevocabilă, conform art. 80 alin 3 din Codul muncii, având în vedere că pe parcursul procesului reclamanta si-a modificat cererea introductivă în sensul că a renunțat la capătul de cerere privitor la repunerea părților în situația anterioară emiterii actului de concediere și la reintegrarea în muncă.

Motivele pentru care solicită admiterea acțiunii sunt în principal motive de nelegalitate, întrucât, în cuprinsul deciziei nu s-au făcut precizări cu privire la instanța judecătorească la care trebuia contestată decizia de desfacere a contractului de muncă.

Potrivit art. 252 al 2 din Codul muncii lipsa acestor mențiuni este supusă nulității absolute. Un alt motiv de nelegalitate este acela că nu s-a îndeplinit procedura prealabilă a cercetării disciplinare, care potrivit art. 251 din Codul muncii se sancționează cu nulitatea absolută a deciziei desfacerii contractului de muncă.

Sub aspectul netemeiniciei, dacă se va trece peste aspectele de nelegalitate, în realitate fapta care a fost imputată clientei sale nu a fost dovedită. Așa cum rezultă din probatorul administrat, reclamanta începând cu data de 11.09.2013 a plecat în concediu de odihnă aferent anului 2013, de 27 zile lucrătoare. Poziția părții adverse, cum că aceasta ar fi avut dreptul doar la 18 zile concediu de muncă este absolut nelegală, întrucât consideră că concediul de odihnă se acordă în întregul său.

Prin urmare, acele state de plată în care reclamanta apare doar cu 18 zile de concediu de odihnă sunt documente întocmite eronat, și pro cauza, si doar pentru a demonstra că începând cu data de 08.10.2013, în mod nelegal, aceasta nu s-ar mai fi prezentat la muncă.

Reclamantă împreună cu colega sa, au întreprins demersuri imediat ce au observat că fostul angajator a pus un anunț pe geam ca angajează vânzătoare, demersuri începute încă din de la sfârșitul lunii septembrie începutul lunii octombrie, (dovada că pe data de 16.10.2013), acestea s-au adresat ITM ului în vederea reclamării acestor aspecte.

In concluzie, solicită admiterea acțiunii cu cheltuieli de judecată, deoarece pretențiile sale nu au fost recunoscute, chiar dacă s-a recunoscut caracterul nelegal al deciziei de desfacere a contractului de muncă.

Cât privește acea decizie de revocare, cum că s-ar fi reactivat contractul individual de muncă, si ca atare acțiunea reclamantei ar fi rămas fără obiect, solicită a se constata caducitatea ei, în condițiile în care aceasta decizie de revocare nu a fost comunicată niciodată reclamantei, iar ca aceasta decizie să fi putut produce efecte, trebuia sa-i fie comunicata până la data când i-a fost comunicată decizia de desfacere a contractului de muncă.

Avocat B. C., pentru parată, pune concluzii de respingere a acțiunii ca rămasă fără obiect, pentru următoarele considerente: societatea pârâtă a recunoscut valoarea pretențiilor, obligându-se că achite drepturile salariale reclamantei desigur pana la data emiterii deciziei de reintegrare, ori pentru a micșora pagubele suferite de societate a emis acea decizie de revocare care a fost operată la toate instituțiile abilitate și s-au achitat toate contribuțiile la stat. Mai arată că reclamanta s-a prezentat la locul de muncă și a învederat faptul că nu mai dorește să muncească. Parata a recunoscut în tot pretențiile reclamantei și consideră că parata nu poate fi obligată la plata unor drepturi salariale până la data când prezenta hotărâre va rămâne definitivă.

De asemenea, precizează că pârâta nu poate fi obligată nici la plata cheltuielilor de judecată, deoarece societatea pârâtă, prin întâmpinare a recunoscut pretențiile și a realizat demersuri pentru a micșora pagubele suferite de societate. Arată că în statul de plată pe luna ianuarie sunt incluse sumele restante aferente lunilor noiembrie și decembrie, aceste documente se regăsesc în actele dosarului.

În opinia sa, consideră că aceste drepturi salariale trebuie achitate reclamantei pana la data de 10.02.2014. Mai mult, aparatorul paratei, precizează că reclamanta nici nu s-a prezentat pentru a-și ridica sumele restante.

În contrareplică, apărătorul reclamantei,învederează că reclamanta nu a s-a prezentat pentru a-și ridica așa zisele drepturi salariale, deoarece aceasta nu mai era angajata societății parate, operând efectul deciziei.

Instanța, considerându-se lămurită, în baza art. 394 Cod procedură civilă, declară dezbaterile închise și reține cauza spre soluționare .

După deliberare,

INSTANȚA

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 06.01.2014, sub nr._ reclamanta S. D. domiciliată în orașul Căzănești, jud. Ialomița CNP –_, a chemat în judecată pârâta ..R.L , cu sediul în orașul Căzănești, jud. Ialomița înregistrată la ORC sub nr. J_, CUI_, pentru ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța în cauză să se dispună: anularea Deciziei nr. 219/22.11.2013 emisă în mod unilateral de pârâtă, privind desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă nr. 28/01.02.2012; obligarea pârâtei de a proceda la reintegrarea sa în muncă în funcția și pe postul ocupate anterior, ca efect al repunerii părților în situația anterioară emiterii actului de concediere, cu obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri egale cu drepturile salariale restante (salarii, indemnizație concediu de odihnă aferentă anului 2013, începând cu data de 01.09.2013 și până la data reintegrării efective în muncă, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

În motivarea acțiunii reclamanta arată că a fost angajata (salariata) pârâtei, în funcția de vânzătoare, începând cu data de 01.02.2012 (conform contractului de muncă nr. 28/01.02.2012, încheiat pe durată nedeterminată) și până la data concedierii dispuse de aceasta.

Contractul de muncă, respectiv înregistrat la ITM Ialomița, a fost unul cu normă întreagă de 8 ore/zi (40 ore/săptămână).

Prin decizia în prezent contestată (Decizia nr. 219/22.11.2013), pârâta a dispus în mod unilateral concedierea sa pe motiv că i-ar fi imputabile (pretinsa săvârșire a unei abateri disciplinare), cu consecința desfacerii /încetării contractului individual de muncă începând cu data de 22.11.2013.

Decizia respectivă i-a fost comunicată prin poștă, la domiciliu, la data de 25.11.2013.

Temeiul de drept al măsurii dispuse l-au constituit dispozițiile art. 58 și art. 61 lit a) din Codul Muncii (Legea nr. 53/2003, republicată în M.Of. al României nr. 345/18.05.2011), raportat la prevederile art. 33 lit. c) si d) din ROI (Regulamentul de Ordine Interioară al angajatorului).

Reclamanta arată că în opinia sa, decizia contestată ar fi nelegală și netemeinică având în vedere în primul rând că, actul în cauză nu conține mențiunea referitoare la instanța competentă la care sancțiunea poate fi contestată (cerința prevăzută imperativ de dispozițiile art. 252 alin 2 lit. f, din Codul Muncii).

Ori, potrivit art. 252 din Codul Muncii (partea introductivă) lipsa acestei cerințe atrage, de drept, sancțiunea nulității absolute a actului sancționator.

De asemenea, reclamanta consideră că, un alt element ce ar afecta esențial legalitatea deciziei în prezent contestate, îl constituie emiterea acesteia fără efectuarea cercetării disciplinare prealabile.

Deși în cuprinsul deciziei respective se afirmă, că pe de o parte, această procedură obligatorie ar fi fost declanșată de pârâtă, iar pe de altă parte că ea nu a putut fi finalizată din culpa sa, în realitate, lucrurile nu stau așa cum pretinde pârâta.

Astfel, este de observat că la data când a emis adresa nr. 216/12.11.2013 (privind invitarea sa la sediul societății . ) așa zisa „comisie” pentru cercetarea sa disciplinară nici măcar nu fusese constituită.

După cum rezultă din cuprinsul deciziei în prezent contestate, comisia în cauză ar fi fost constituită abia la data de 15.11.2013 (printr-o decizie al cărei nr. nu este precizat adică tocmai în ziua când era invitată să se prezinte la sediul angajatorului.

Norma sus menționată este imperativă de (ordine publică), având în vedere sancțiunea expres prevăzută de legiuitor (la art. 251 alin 1 din Codul Muncii) în cazul nerespectării condițiilor instituite pentru desfășurarea cercetării disciplinare (nulitatea absolută).

Sub aspectul temeiniciei reclamanta consideră că ce i se impută prin decizia de concediere nu corespunde realității, dumneaei nefăcându-se vinovată de fapta descrisă în cuprinsul acestei acțiuni.

În dovedire s-a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriu și martori.

În drept, reclamanta își întemeiază acțiunea pe dispozițiile art. 252 și urm. din Codul Muncii, Decizia ICCJ nr.16/2012.

În conformitate cu dispozițiile art. 205 și urm. Cod proc. civilă pârâta . Căzănești, a formulat întâmpinare (fila 26), solicitând pe această cale respingerea acțiunii promovată de reclamantă ca rămasă fără obiect.

Pârâta recunoaște că reclamanta a fost angajată cu contract de muncă (din 01.02.2012 fiind concediată în data de 22.11.2013 prin decizia nr. 219.

Pârâta arată că având în vedere criticile aduse deciziei contestate și modalitatea în care a fost realizată cercetarea disciplinară, administratorul . a realizat o reanaliză a documentelor întocmite cu ocazia cercetării disciplinare constatând neîndeplinirea acestor cerințe din punct de vedere formal raportat la normele imperative prevăzute de lege a hotărât reintegrarea în funcția deținută anterior cu plata tuturor drepturilor de la momentul desfacerii contractului individual de muncă și până la reintegrarea efectivă.

În acest context demersul reclamantei ar fi rămas fără obiect.

În apărare s-au depus înscrisuri.

In conformitate cu dispozițiile art. 201 al. 2 și art. 204 Cod proc. civilă reclamanta în raport de poziția pârâtei exprimată în întâmpinare și-a modificat obiectul acțiunii introductive (fila 35) în sensul că renunță integral la cel de-al doilea capăt al cererii (referitor la repunerea părților în situația anterioară emiterii actului de concediere și la reintegrarea în muncă și modifică petitul celui de –al treilea capăt al cererii în sensul că solicită obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri echivalente cu salariile indexate, majorare și reactualizate precum și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat (dacă nu s-ar fi dispus concedierea), începând cu data de 01.09.2013 și până la data când va opera conform art. 80 alin 3 din Codul Muncii,, încetarea de drept a contractului său de muncă (rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești).

În ceea ce privește primul capăt de cerere (privind anularea deciziei de concediere), respectiv cel de-al patrulea capăt de cerere înțelege să le mențină întrutotul, sens în care atașează prezentei documentul ce atestă efectuarea cheltuielilor de judecată (chitanța ., nr. 527/04.02.2014).

De asemenea, au fost reiterate apărările expuse în cererea introductivă.

În cauză au fost administrate proba cu înscrisuri de ambele părți, proba cu interogatoriul societății parate formulat de reclamantă.

Analizând actele și lucrările dosarului instanța reține următoarele:

Reclamanta a fost angajata (salariata) pârâtei, în funcția de vânzătoare, începând cu data de 01.02.2012 (conform contractului de muncă nr. 28/01.02.2012, încheiat pe durată nedeterminată) și până la data concedierii dispuse de aceasta.

Contractul de muncă, respectiv înregistrat la ITM Ialomița, a fost unul cu normă întreagă de 8 ore/zi (40 ore/săptămână).

Decizia respectivă i-a fost comunicată prin poștă, la domiciliu, la data de 25.11.2013.

Ulterior, prin Decizia nr. 42/05.02.2014 unitatea pârâtă a dispus revocarea deciziei de concediere nr. 219 emisă la 22.11.2013 dispunând reintegrarea reclamantei în funcția distribuită anterior de la momentul desfacerii contractului de muncă și până la reintegrarea efectivă fiind achitate și drepturile restante. În cuprinsul acestei decizii s-a menționat că rechemarea reclamantei la locul de muncă se va face cu data de 10.02.2014, aspect adus las cunoștința salariatei prin adresa nr. 44 din 05.02.2014.

Coroborând probatorul ce a fost administrat în cauză, tribunalul apreciază că acțiunea reclamantei astfel cum a fost ea modificată este fondată în parte, urmând să fie admisă în aceste limite.

În luarea acestei hotărâri tribunalul a avut în vedere următoarele argumente juridice:

Astfel, în legătură cu efectele comunicării deciziei de concediere a salariatului a salariatului, efecte produse potrivit legii și cu posibilitatea angajatorului de a reveni asupra deciziei de concediere în mod unilateral după producerea acestor efecte Tribunalul reține că:

Potrivit art. 74 din Codul muncii alin 1 decizia de concediere se comunică salariatului în scris, iar potrivit art. 75 din Codul muncii, decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului. În acest context efectul specific al comunicării deciziei de concediere îl reprezintă încetarea contractului individual de muncă al salariatului.

Totodată, instanța constată că în acest caz urmează a se da eficiență prevederilor legale, respectiv prevederii art. 75 din Codul muncii, referitoare la producerea efectului încetării contractului individual de muncă al salariatului la data comunicării deciziei de concediere, aceste efecte producându-se în virtutea legii, iar nu actelor angajatorului emise cu ignorarea prevederii legale.

În acest context decizia de revocare a deciziei de concediere anterioară, este lipsită de temei legal și în același timp contravine unor dispoziții legale (nu există temei legal care să permită angajatorului să repună în ființă un contract de muncă pe care l-a desfășurat în mod unilateral după data la care a procedat la desfacerea acestuia) și nici contractual (întrucât prin ipoteză raporturile de muncă au încetat prin voința sa unilaterală dar nu le poate relua decât prin consens cu fostul salariat ) și în plus această decizie ulterioară a fost emisă după data încetării raporturilor de muncă dintre părți, respectiv la data de 05.02.2014 după ce prima decizie intrase în circuitul civil.

Față de cele mai sus menționate tribunalul apreciază că susținerea pârâtei a rămânerii fără obiect a contestației reclamantei formulată împotriva deciziei nr.219/22.11.2013, nu poate fi primită așa încât va proceda la analizarea acesteia sub aspectul legalității și temeiniciei.

Decizia 219 din data de 22.11.2013 emisă de pârâtă, concretizând o măsură de desființare a contractului individual de muncă, luată de angajator pentru motive imputabile salariatului (măsură sancționatorie), instanța apreciază că aceasta trebuie să fie deopotrivă legală și temeinică, iar analizarea cerințelor de legalitate primează celor referitoare la temeinicia deciziei.

Tribunalul va analiza sub aspectul legalității atât respectarea cerințelor obligatorii de formă prev. de art. 76 raportat la art. 252 din Codul muncii, cât și respectarea la emiterea acesteia a procedurii prevăzute de art. 251 Codul muncii – referitor la cercetarea disciplinară obligatorie.

Potrivit art. 251 alin 1 din Codul muncii – „Sub sancțiunea nulității absolute, nicio măsură cu excepția celei prevăzute de art. 248 alin 1 lit. a nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile”.

Având în vedere aceste dispozițiile legale imperative, raportat și la situația de fapt din prezenta (neîndeplinirea acestor prevederi, constituind unul din motivele de nelegalitate, invocate de reclamantă), tribunalul constată că pârâta anterior emiterii deciziei de sancționare disciplinară, nu a respectat această procedură, practic a omis a efectua o cercetare disciplinară prealabilă, lucru recunoscut de societate prin întâmpinarea formulată în această cauză.

Față de înscrisurile depuse la dosar tribunalul reține că, deși în cuprinsul deciziei respective se afirmă, că pe de o parte, această procedură obligatorie ar fi fost declanșată de pârâtă, iar pe de altă parte că ea nu a putut fi finalizată din culpa sa, în realitate, lucrurile nu stau așa cum pretinde pârâta.

Mai mult de atât, deși dispozițiile art. 251 alin 2 teza finală din Codul muncii impun a fi menționate (în cuprinsul convocării scrise) elemente precum: obiectul, data, ora, și locul întrevederii”, în fapt pârâta nu a respectat nici aceste dispoziții. Practic din cuprinsul adresei nr. 216/12.11.2013 nu rezultă că ar fi fost convocă în vederea efectuării unei cercetări disciplinare prealabile (în legătură cu fapta de a părăsi locul de muncă nejustificat), ci din contră rezultă că reclamanta era doar invitată la sediul societății în data de 15.11.2013.

Pe cale de consecință fiindu-i afectat dreptul de a-și pregăti, din timp, apărarea (lucru posibil doar dacă prin ipoteză ar fi cunoscut în prealabil obiectul acuzației aduse și motivul convocării), cât și posibilitatea de a strânge „probe” în apărarea sa, ( pe care să le ofere, apoi conform legii, persoanei împuternicite să efectueze cercetarea), a fost pe deplin îndreptățită să refuze în momentul întrevederii (din data de 15.11.2013), la darea unei „note explicative” scrise în legătura cu pretinsa faptă.

Refuzul în cauză nu-i este așadar imputabil, ci din contră, se datorează tocmai pârâtei care, deși era obligată de lege (art. 251 alin 2 din Codul Muncii), nu a respectat cerințele referitoare la derularea corectă a procedurii privind cercetarea disciplinară (grație neindicării obiectului convocării).

Prin urmare, susținerea pârâtei, cum că refuzul de a da o notă explicativă (scrisă) ar fi condus la imposibilitatea efectuării cercetării disciplinare este absolut nejustificată în contextul în care cauza acestei situații derivă chiar din comportamentul necorespunzător al acesteia (neindicarea în invitație a faptului că obiectul convocării îl constituite cercetarea disciplinară).

Tribunalul constată în fapt fără a avea vreun motiv întemeiat, pârâta nu a procedat conform prevederilor legale (explicate si detaliate prin considerentele deciziei sus menționate) ci, din contră, a preferat să le ignore și emită o decizie nelegală.

Ori, lipsa cercetării disciplinare prealabile, echivalează cu încălcarea normelor imperative prevăzute de art. 251 din Codul muncii rap. la prevederile art. 62 alin 3, alin 1 art. 78 și art. 252 alin 2 lit. c teza I, din același cod, iar sancțiunea expres prevăzută în acest caz (de Codul muncii) este aceea a nulității absolute.

În legătură cu cel de-al doilea motiv de nelegalitate invocat de reclamantă acela că în cuprinsul deciziei de sancționare nu ar fi fost trecută instanța competentă la care sancțiunea ar fi putut fi contestată – conform art. 252 al. 2 lit. f din Codul muncii instanța îl primește a fi nefondat, fiind ca atare respins, în condițiile în care reclamanta a contestat această decizie la Tribunalul Ialomița deci a fost în cunoștință de cauză .

Mai mult decât atât în cuprinsul deciziei s-a menționat că această decizie poate fi atacată la instanța de judecată în circumscripția căreia își are sediul angajatorul ceea ce conduce la ideea că această prevedere legală impusă de art. 252 al. 2 lit. f din Codul muncii a fost respectată de societatea pârâtă.

Tribunalul consideră față de cele expuse mai sus, respectiv neîndeplinirea dispozițiilor prevăzute de art. 251 din Codul muncii referitor la cercetarea disciplinară prealabilă, de către pârâtă, fapt ce atrage sancțiunea nulității, decizia nr. 219 din 22.11.2013 emisă de unitatea angajatoare, . Căzănești, că analizarea și a temeiniciei măsurii dispuse prin deciziei devine inutilă, fapt pentru care nu se va mai pronunța.

Avându-se în vedere că în speța de față decizia nr. 219/29.11.2013 emisă de pârâtă prin care i s-a desfăcut disciplinar contractul individual de muncă al reclamantei, a fost considerată de către instanță că a fost nelegală fiind dată cu încălcarea normelor imperative impuse de art. 251 din Codul muncii, în cauză își găsesc aplicabilitate dispozițiile art. 80 alin. 1 din Codul muncii.

Astfel instanța va obliga pârâta la plata către reclamantă a drepturilor salariale indexate, majorate și reactualizate restante, cât și a indemnizației de concediu de odihnă aferentă anului 2013, începând cu data de 01.09.2013 și până la data de 04.03.2014 dată la care reclamanta s-a reîncadrat în muncă la altă societate comercială.

Tribunalul nu poate primi solicitarea reclamantei, ca aceste drepturi sa-i fie acordate pana la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești conform art. 80 alin 3 din Codul muncii, in condițiile în care partea s-a angajat deja ( a se vederea răspunsul la întrebarea nr. 6 – interogatoriu formulat de parată –fila 127).

Pentru toate aceste considerente instanța va admite în parte acțiunea formulată de reclamanta S. D. în contradictoriu cu parata . Căzănești.

Va dispune anularea Deciziei nr. 219/22.11.2013 emisă de pârâtă .

Va obliga pârâta către reclamantă la plata unei despăgubiri egală cu drepturile salariale indexate, majorate și reactualizate restante, cât și a indemnizației de concediu de odihnă aferentă anului 2013 începând cu data de 01.09.2013 și până la data de 04.03.2014.

În conformitate cu dispozițiile art. 454 Cod proc. civilă urmează a dispune respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată solicitată de reclamantă, întrucât pârâta la primul termen de judecată, când părțile au fost legal citate a recunoscut pretențiile acesteia, respectiv că decizia de concediere ar fi nelegală și reclamanta ar fi îndreptățită a primi drepturile salariale restante și indemnizația de concediu de odihnă aferentă anului 2013, sumă de bani pusă la dispoziție acestei, însă, neridicată.

În baza art. 36 din Regulamentul de Ordine interioara al instanțelor judecătorești opinia asistenților judiciari este concordanta cu soluția si considerentele expuse în motivarea prezentei hotărâri.

Văzând si dispozițiile .art. 7 alin 1din Lg.nr.76/2012

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Admite, în parte acțiunea formulată de reclamanta S. D., domiciliată în orașul Căzănești, jud. Ialomița CNP –_, în contradictoriu cu pârâta . Căzănești, cu sediul în orașul Căzănești, jud. Ialomița înregistrată la ORC sub nr. J_, CUI_.

Dispune anularea Deciziei nr.219/22.11.2013 emisă de pârâtă.

Obligă pârâta către reclamantă la plata unei despăgubiri egală cu drepturile salariale indexate,majorat și reactualizate restante, cât și a indemnizației de concediu de odihnă aferentă anului 2013, începând cu data de 01.09.2013 și până la data de 04.03.2014.

Respinge,ca nefondată solicitarea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Cu apel în 10 zile de la comunicare.

Cererea de apel se va depune la Tribunalul Ialomița

Pronunțată în ședință publică, azi, 12.05.2014.

PREȘEDINTE, ASISTENȚI JUDICIARI,

Jud. M. A. G. A. S. și L. A.

GREFIER,

S. R. D.

Red.M.

tehnored.SRD

04 exemplare /23.05.2014

← Acţiune în constatare. Sentința nr. 391/2014. Tribunalul IALOMIŢA		Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr.... →

Contestaţie decizie de concediere. Sentința nr. 937/2014. Tribunalul IALOMIŢA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Contestaţie decizie de concediere. Sentința nr. 937/2014. Tribunalul IALOMIŢA