Drepturi salariale ale personalului din justiţie. Sentința nr. 1222/2015. Tribunalul TULCEA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1222/2015 pronunțată de Tribunalul TULCEA la data de 17-08-2015 în dosarul nr. 1222/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
T. T.
SECȚIA CIVILĂ DE C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 1222/2015
Ședința publică de la 17 august 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: M. L. Șurculescu
ASISTENȚI JUDICIARI: G. T.
C. T.
GREFIER: E. G.
Pe rol judecarea cauzei în materia litigii de muncă privind pe reclamanții I. A.-G. și P. G.-I., grefieri în cadrul Judecătoriei T., cu domiciliul ales la Judecătoria T., cu sediul în T., ., județ T., în contradictoriu cu pârâții M. JUSTIȚIEI, cu sediul în București, ., sector 5, C. DE A. C., cu sediul în C., ., județ C. și T. T., cu sediul în T., ., județ T., având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Instanța reține cauza în pronunțare.
T.
Prin cererea adresată acestei instanțe la data de 18 mai 2015 și înregistrată sub nr._, reclamanții I. A.-G. și P. G.-I. au solicitat obligarea pârâților la acordarea despăgubirilor constând în drepturi bănești provenite din premiul anual neinclus în fapt în majorarea prevăzută de art. 8 din Legea nr. 285/2010, începând cu 24.12.2014 până la includerea acestora în salariul lunar, reactualizat cu indicele de inflație la data plății efective, la calcularea drepturilor salariale, prin majorarea salariului de bază cu drepturile aferente premiului anual, începând cu data pronunțării hotărârii și la plata de daune interese reprezentând dobânzi calculate asupra sumelor prevăzute la pct.1, începând de la 24.12.2014, potrivit OG nr.13/2011 privind nivelul dobânzii legale.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, prin decizia de recurs în interesul legii nr. 21/2013, că "dreptul la acordarea premiului anual nu a fost înlăturat prin abrogarea art. 25 din Legea - cadru 330/2009, ci reprezintă în continuare, o creanță lichidă și exigibilă a angajatului asupra angajatorului său, modificată fiind, în concret, numai modalitatea de acordare, și anume eșalonat și succesiv, in cursul anului 2011, respectiv prin creșterea, in mod corespunzător, a cuantumului salariului soldei/indemnizației de bază”. Or, raportat la această concluzie, se reține că dreptul la premiul anual a fost menținut și după abrogarea art. 25 din Legea - cadru nr. 330/2009 începând cu luna ianuarie 2011.
Aceeași instanță supremă a mai stipulat, prin aceeași decizie, că majorarea salarială din anul 2011, rezultată ca urmare a includerii premiului anual din 2010 în salariul de bază, este acordată, în drept, și în continuare, DRIL nr. 21/2013 fiind pronunțată de către I.C.C.J. în interpretarea legii prin rezolvarea problemei de drept supusă analizei, fără a se statua asupra situației care s-a creat în fapt prin neincluderea efectivă și concretă a sumelor în salariul de bază.
S-a învederat că, C. Constituțională, printr-o interpretare similară, cu caracter deopotrivă obligatoriu, a statuat asupra modalității in care subzistă dreptul de creanță al angajatului în cadrul raportului juridic cu angajatorul, în sensul că deși acesta nu mai poate fi acordat în forma anterioară, prevăzută de act. 25 din Legea cadru nr. 330/2009, a fost înlocuit, în drept cu o nouă modalitate de plată, prevăzută de lege, prin executare succesivă (deciziile C.C. nr. 115/2 februarie 2015 și nr. 257/2012).
Au susținut reclamanții că sumele aferente premiului anual au fost prevăzute de legislația în vigoare pentru anul calendaristic anterior, reprezentând un drept câștigat care trebuie recunoscut integral, pentru a avea caracter efectiv, iar nu iluzoriu.
S-a precizat în legătură cu acest principiu, că prin art. 1 din Codul civil este consacrat, în concordanță cu prevederea înscrisă la art. 15 alin.2 din Constituție, principiul neretroactivității legilor. D. consecință, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior și care s-au realizat înainte de . legii celei noi nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
Au considerat reclamanții că, în cazul dedus judecății, dreptul în al cărui conținut patrimonial este inclus premiul anual aferent anului 2010 era deja câștigat, chiar dacă plata a fost amânată până în luna ianuarie 2011.
S-a mai menționat că, potrivit prevederilor art. 20 din Constituția României, intitulat "Tratatele internaționale privind drepturile omului", dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretare și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, și legile interne au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Au precizat reclamanții că, în interpretarea contrară, restrângerea dreptul de plată a despăgubirilor reprezentând sumele de bani aferente unui drept deja câștigat constituie o ingerință asupra substanței înseși a dreptului recunoscut prin DRIL nr.21/2013 pronunțat de I.C.C.J., ce are ca efect privarea noastră de bunuri, în sensul celei de-a doua faze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Au menționat reclamanții că, dacă se va respinge acțiunea, fără a obliga pârâtele la introducerea premiului anual în salariu, prin coroborarea tuturor textelor de lege sau a deciziilor antemenționate, dreptul recunoscut de către instanța supremă prin recursul în interesul legii nu va avea caracter efectiv, ci iluzoriu, de o manieră incompatibilă cu principiul supremației legii recunoscut în preambulul Convenției Europene ca făcând parte din patrimoniul comun al statelor semnatare.
Au menționat reclamanții că, trebuie avută în vedere și soluția dată în cauza C-310, având ca obiect cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată, în temeiul articolului 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, de C. de A. Bacău) secția Civilă - România - în cauza aflată pe rolul acestei instanțe, privind interpretarea articolului art. 15 din Directiva Consiliului nr. 2000/43/CE cu privire la punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane indiferent de originea rasială sau etnică și a art. 17 din Directiva Consiliului 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.
Concluziile Comisiei Europene au fost că "Dreptul primar al Uniunii și dispozițiile art. 15 din Directiva Consiliului nr. 200/43/CE cu privire la punerea in aplicare a egalității de tratament între persoane indiferent de originea rasială sau etnică și ale act. 17 din Directiva Consiliului nr. 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă trebuie interpretate in sensul că se opun unei decizii a Curții Constituționale prin care li se interzice instanțelor naționale să înlăture aplicarea unor dispoziții interne pe care le considera contrare dreptului Uniunii.
Judecătorul național are obligația să interpreteze dreptul național într-o manieră conformă cu dreptul Uniunii, fără a fi ținut să aștepte abrogarea sau modificarea dispozițiilor interne sau o schimbare a jurisprudenței Curții Constituționale care contravin dreptului Uniunii. Instanțele sunt obligate să aplice dreptul Uniunii, așa cum a fost interpretat de C. de Justiție, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea dispozițiilor legislative naționale, sau a deciziilor Curții Constituționale care sunt contrare dreptului Uniunii.
In drept, reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 8 din Legea 285/2010, interpretat prin prisma DRIL 13/2013, a deciziei CC nr. 115/ 2 februarie 2015 și a deciziei CC nr. 257/2012, art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Directiva Consiliului nr._/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea in muncă, art. 272 Codul Muncii.
În apărare, la data de 11 iunie 2015, pârâtul M. Justiției a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
S-a învederat că, prin Decizia nr. 21 pronunțată la data de 18.11.2013 în dosarul nr. 16/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecință, a stabilit că „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări”.
S-a menționat că decizia este obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. 4 Cod procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, prin urmare, contrar celor susținute de către reclamanți, în conformitate cu Decizia ÎCCJ nr. 21/2013, doar premiul anual aferent anului 2010 a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011.
S-a arătat că începând cu data de 01 ianuarie 2011 a intrat în vigoare Legea - cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, care are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului.
S-a precizat că art. 39 din lege prevede la lit. w), că la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă Legea - cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, potrivit căreia (art. 25): „Pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea, iar art. 1 din acest act normativ, prevede că „Prezenta lege are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului”.
A.. 2 al acestui text stabilește că începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute de prezenta lege.
De asemenea, art. 46 din lege a stabilit ca dată a intrării în vigoare a legii 1 ianuarie 2011, cu excepția art. 34 și 35, care au intrat în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al legii.
A menționat pârâtul că, începând cu data de 1 ianuarie 2011 sunt aplicabile dispozițiile actului normativ menționat mai sus, nefiind o bază legală pentru plata premiului anual către personalul din sectorul bugetar.
S-a învederat că potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, „Aplicarea prevederilor prezentei legi se realizează etapizat, prin modificarea succesivă, după caz, a salariilor de bază, soldelor funcțiilor de bază/salariilor funcțiilor de bază și a indemnizațiilor lunare de încadrare, prin legi speciale anuale de aplicare.”
În acest sens, prin Deciziile nr. 115/2012, nr. 257/2012, nr. 670/2012, nr._, nr. 1023/2012, nr. 99/2013, nr. 240/2013 ș.a., C. Constituțională a reținut, că „prin Legea nr. 285/2010, în vigoare tot de la 1 ianuarie 2011, s-a prevăzut în mod expres, la art. 8, că premiul anual corespunzător anului 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011. Art. 8 din Legea nr. 285/2010 dispune cu privire la sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 în sensul că, pe de o parte, reglementează încetarea acordării lor începând cu luna ianuarie 2011, iar pe de altă parte prevede că aceste sume vor fi incluse în creșterile salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, în acord cu dispozițiile legii. Cu privire la natura premiilor în bani acordate angajaților, conform legii, C. a constatat, prin Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, că sporurile, premiile și alte stimulente acordate demnitarilor si altor salariați prin acte normative reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate și garantate de Constituție”.
De asemenea, C. a reținut că legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula.
Așadar, C. reține că nu se poate vorbi despre drepturi fundamentale atunci când se reclamă încetarea acordării unui astfel de stimulent sau drept salarial suplimentar cum este premiul anual, așa încât nu este incident art. 41 din Constituție, care garantează salariaților dreptul la salariu.
Totodată, C. a statuat că „dispozițiile de lege criticate se aplică în egală măsură întregului personal din sectorul bugetar și că nu se poate vorbi despre drepturi fundamentale atunci când se reclamă încetarea acordării unui astfel de stimulent sau drept salarial suplimentar cum este premiul anual, așa încât nu este incident art. 41 din Constituție, care garantează salariaților dreptul la salariu”, precum și faptul că „legiuitorul, prin art. 8 din Legea nr. 285/2010, a prevăzut ca sumele aferente premiului anual pentru anul 2010 să fie avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, prin includerea acestora în salariul/solda/indemnizația de bază a angajatului, potrivit reglementărilor din aceeași lege”.
A menționat pârâtul că, a mai reținut curtea că dispozițiile art. 8 din Legea nr. 285/2010, prin conținutul lor normativ, nu vizează efectele juridice stinse ale unui raport juridic născut sub imperiul legii vechi, pentru a fi posibilă constatarea încălcării principiului neretroactivității legii.
În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului, a arătat pârâtul că potrivit acestora „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”, însă alin. 2 al textului prevede că „Dispozițiile precedente nu aduc atingere drepturilor statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor și a altor contribuții, sau a amenzilor”.
În principiu, dreptul la salariu este într-adevăr apt a cădea sub incidența protecției instituite de art. 1 din Protocolul 1, însă aprecierea trebuie să se realizeze în concret avându-se în vedere principiile stabilite de CEDO în jurisprudența sa referitoare la situații similare sau apropiate. Conturarea unei posesii sau bun în sensul convenției, în ceea ce privește drepturi salariale, are loc atunci când acesta are un fundament solid în dreptul intern, când dreptul este prevăzut în ordinea de drept a statului, în momentul în care dreptul salarial este abrogat sau suspendat iar această operațiune se realizează prin lege, nu se mai poate reține în continuare existența unei posesii sau bun.
S-a menționat speța Kechko versus Ucraina, în care reclamantul a solicitat constatarea încălcării art. 1 din Protocolul 1 în ceea ce privește, drepturi salariale aferente perioadei 1 ianuarie -23 iunie 1999, când un act normativ în vigoare - Legea educației, le prevedea și pentru perioada ulterioară datei de 23 iunie 1999 când aceste drepturi au fost suspendate de stat prin Legea educației gimnaziale, (paragraf 17 din hotărâre). Hotărârea instanței interne prin care drepturile salariale respective au fost solicitate, a fost în sensul respingerii pretențiilor reclamantului, (paragraf 15 din hotărâre). Analizând situația din perspectiva existenței unei "posesii" C. tratează distinct cele două perioade concluzionând că pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie și 23 iunie 1999, se observă că "...cererea reclamantului în fața instanțelor naționale a avut la bază o prevedere expresă și efectivă a legii interne", constatându-se prin urmare existența unui bun și încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 (paragrafele 26,27,28 din hotărâre), iar pentru perioada ulterioară datei de 23 iunie 1999, când acordarea drepturilor salariale în discuție a fost suspendată prin lege, CEDO concluzionează că nu există o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 (paragraful 25 din hotărâre).
S-a făcut referire și la hotărârea C. versus M. prin care CEDO statuează că "Posesiile pot fi sau posesii existente sau active, incluzând cereri, cu privire la care reclamantul poate argumenta că are cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv a dreptului de proprietate. Spre deosebire de această situație, speranța de recunoaștere a unui drept de proprietate care a fost imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi considerată o posesie în înțelesul art. 1 din protocolul 1 C. trebuie de asemenea să aprecieze daca a existat un temei legal suficient în sprijinul cererii reclamantului pentru a garanta aprecierea acesteia ca un bun (paragrafele 37 și 38 din hotărâre)
În același sens Hotărârea Lelas versus Croația reține că "instituțiile Convenției au reținut în mod constant că venitul care a fost câștigat constituie o posesie în sensul art. 1 din protocolul 1", curtea reținând că drepturile salariale ale reclamantului constituie posesii, întrucât în perioada de referință erau prevăzute de lege.
Totodată, hotărârea Vilho Eskelinen și alții versus Finlanda statuează că "nu există un drept protejat de Convenție de a continua să primești un salariu într-un anumit cuantum în cazul de față rezultă că reclamanții nu aveau o speranță legitimă să primească un spor salarial după încorporare în condițiile în care, ca o consecință a schimbării postului către o municipalitate în afara Sonkajarvi (prin Ordin al Ministrului de interne n.n.), dreptul la un spor salarial încetase."
S-a susținut că față de aceste decizii de speță se desprinde principiul potrivit căruia conturarea unei posesii sau bun în sensul convenției, în ceea ce privește drepturi salariale, are loc atunci când acesta are un fundament solid în dreptul intern, când dreptul este prevăzut în ordinea de drept a statului, în momentul în care dreptul salarial este abrogat sau suspendat iar această operațiune se realizează prin lege, nu se mai poate reține în continuare existența unei posesii sau bun.
A menționat pârâtul că principiul este exprimat de altfel explicit în hotărârea Kechko versus Ucraina "este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuși, dacă printr-o dispoziție legală în vigoare se stabilește plata unor sporuri și condițiile pentru aceasta au fost îndeplinite, autoritățile nu pot, în mod deliberat, să refuze plata lor, atâta vreme cât dispozițiile legale sunt în vigoare".
De asemenea, pârâtul mai precizează că nu sunt incidente în cauză Directivele Consiliului Europei nr. 2000/43/CE din 19.07.2000 referitoare la punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane indiferent de originea rasială sau etnică și nr. 2000/78/CE din 27.11.2000 pentru crearea unui cadru general în favoarea tratamentului egal pentru ocuparea forței de muncă și condiții de muncă, deoarece aceste directive ale Consiliului Europei se referă la crearea unor situații discriminatorii pe criterii de origine rasială sau etnie ori pe criterii de handicap.
Prin urmare, consideră pârâtul că obligarea sa la plata premiului anual ar constitui o adăugare la textul de lege, o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătorești.
Examinând cererea, în raport de înscrisurile depuse la dosar, instanța reține următoarele:
Reclamanții au calitatea de grefieri în cadrul Judecătoriei T., jud. T..
Potrivit art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009,”pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare realizate în anul pentru care se face premierea”.
Aceste dispoziții legale au fost abrogate expres prin art. 39 lit. w din Legea nr. 284/2010, lege care a intrat în vigoare de la data de 01.01.2011, cu excepția art. 34 și 35 care au intrat în vigoare la 3 zile de la data publicării legii în Monitorul Oficial al României.
Salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2011 a fost reglementată prin Legea nr. 285/2010, aplicabilă din 01.01.2011, act normativ care la art. 8 a prevăzut că „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor acestei legi”.
Așadar, printr-o dispoziție legală expresă, legiuitorul a înțeles să nu mai acorde premiul anual pentru anul 2010, stabilind totodată și destinația sumelor corespunzătoare acestui premiu.
Din interpretarea gramaticală a prevederilor art. 8 din Legea nr. 285/ 2010 rezultă că legiuitorul a eșalonat plata acestor sume, iar creșterile salariilor din sectorul bugetar au inclus și suma unică, aferentă premiului anual solicitat prin cererea de chemare în judecată.
Conformitatea acestor dispoziții legale cu normele din Legea fundamentală și Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitoare la principiul neretroactivității legii și protecția dreptului de proprietate privată a fost constatată de C. Constituțională.
Astfel, prin Decizia nr. 115/09.02.2012 a Curții Constituționale a României s-a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 8 din Lg. 285/2010 reținându-se, pe de o parte că premiul anual nu este un drept fundamental, că prin aceste dispoziții nu au fost încălcate principiile neretroactivității legii și egalității de tratament, prevederile constituționale și convenționale referitoare la dreptul de proprietate privată, legiuitorul reglementând o modalitate de plată eșalonată a acestui drept care să satisfacă și să mențină un echilibru responsabil între interesele angajaților și interesul public sub aspectul gestionării resurselor bugetare în contextul crizei economice.
Prin aceeași decizie, C. Constituțională a mai statuat că legiuitorul, prin art. 8 din Lg. 285/2010 a prevăzut că sumele aferente premiului anual pentru anul 2010 să fie avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, prin includerea acestora în salariul/solda/indemnizația de bază a angajatului potrivit reglementărilor din aceeași lege. Așadar, beneficiul premiului anual pe 2010 care reprezintă o creanță certă, lichidă și exigibilă a angajatului asupra angajatorului său, este astfel recunoscut de acesta din urmă, modificată fiind în concret numai modalitatea de acordare și anume eșalonat și succesiv, respectiv prin creșterea în mod corespunzător a cuantumului salariului/soldei/indemnizației de bază.
Chemată să se pronunțe asupra problemei de drept obiect al prezentei cauze instanța supremă, în cadrul recursului în interesul legii, prin decizia nr. 21 din 18.11.2013, obligatorie pentru instanțe, a statuat că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009 a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 285/ 2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări.
Prin urmare, coroborând cele două decizii cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Lg. 285/2010, așa cum a reținut și instanța supremă în motivarea sa, rezultă că, dreptul la premiul anual a fost menținut și după abrogarea art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009, începând cu luna ianuarie 2011, sub forma includerii în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, fiind modificată doar forma de executare a obligației de plată, respectiv eșalonat și succesiv, în cursul anului 2011, prin creșterea, în mod corespunzător, a cuantumului salariului/soldei/indemnizației de bază.
Respectarea drepturilor fundamentale nu trebuie însă să fie doar formală, iluzorie, ci concretă și efectivă, astfel cum a decis C. Europeană în numeroase hotărâri. În speță, pentru a se respecta această cerință este necesar a se verifica împrejurarea că, în concret, a avut loc o compensare între premiul anual și creșterile salariale acordate începând cu 01 ianuarie 2011 și, deci, s-a stins această datorie.
În opinia instanței, o astfel de compensare concretă nu a avut loc, aserțiunea legislativă neconstituind altceva decât o declarare pur formală a unei astfel de compensări, fără ca, în concret, să fie îndeplinite condițiile unei astfel de instituții juridice, pentru următoarele considerente:
Nu se poate pune semnul echivalenței între natura juridică a premiului și natura juridică a salariului.
Premiul constituie o sumă unică, acordată o singură dată, în considerarea muncii desfășurate la un nivel corespunzător, pe când salariul reprezintă o prestație bănească periodică, lunară acordată pentru munca depusă de angajați.
Premiul se acordă în raport cu perioada de timp lucrată în anul 2010, pe când creșterea salarială s-a acordat de la 01.01.2011 tuturor angajaților, indiferent de perioada lucrată.
Mai mult, teoretic, unii angajați nu aveau dreptul la premiul anual pe anul 2010 ori aveau dreptul la un cuantum redus al acestuia, respectiv acei angajați care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar.
Or, dacă s-ar accepta teoria compensării, atunci ar fi trebuit ca aceste creșteri salariale să fie acordate diferențiat salariaților ( luându-se în considerare situația fiecăruia și îndreptățirea la primirea unei anumite sume cu titlu de premiu anual pe anul 2010 ), iar nu în mod unitar și egal.
De asemenea, cercetând dispozițiile art. 1 din legea nr. 285/2010 se constată că „majorările salariale" la care face referire art. 8 din același act normativ s-au acordat „ținându-se seama de gradul sau treapta profesională, vechimea în muncă, vechimea în funcție sau, după caz, în specialitate, dobândite în condițiile legii până la 31 decembrie 2010" (alin. 3) al art. 1), așadar, criterii fără nici o legătură cu dreptul la premiul anual cuvenit fiecărui angajat la expirarea anului 2010 și care putea fi diferențiat, atât în funcție de perioada lucrată, cât și în funcție de modul de desfășurare a activității profesionale.
Toate aceste considerente au format convingerea instanței că, în realitate, expresia „ acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariate ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi” nu reprezintă altceva decât o declarare pur formală a unei așa zise compensări a dreptului la premiu, fără însă nici un substrat de fond, deci fără a se realiza, în concret, efectul declarat al acestei prevederi legale, în raport de natura juridică și cuantumul acestui drept salarial.
In alta ordine de idei, intenția legiuitorului, prin acordarea majorărilor salariale succesive, a fost aceea de a readuce salariul/indemnizația/solda la nivelul anterior reducerii de 25%.Acest aspect rezultă din expunerea de motive prezentată în susținerea proiectului de lege pentru aprobarea ordonanței de urgență pentru adoptarea măsurilor în vederea recuperării reducerilor salariale .
Acest demers legislativ a fost impus și de C. Constituțională care, soluționând excepția de neconstituționalitate a Legii nr.118/2010, a constatat că măsura de diminuare a cuantumului salariului /indemnizației/soldei, constituie o restrângere a dreptului constituțional la muncă, ce afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art.53 din Constituție (Decizia nr.872/2010).Astfel, C. a constatat că masura de restrângere a unor drepturi ale personalului bugetar poate avea doar caracter temporar, fiind obligatorie revenirea la nivelul initial al acestor drepturi.
Se mai reține în expunerea de motive că prin dispozițiile Legii nr.285/2010 privind salarizarea in anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, a fost posibilă recuperarea parțial a drepturilor diminuate, in procent de 15%, sens în care se impune adoptarea unui act normativ care să asigure recuperarea integrală a reducerii salariale de 25%.
În considerarea celor expuse, instanța constată că, prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 s-a realizat în concret o privare de un bun a reclamanților, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, respectiv o privare de dreptul dobândit la primirea majorărilor salariale stabilite pentru anul 2011 și evident pentru perioada următoare acestui an.
În concluzie, întrucât în fapt, în majorările salariale pe anul 2011 nu a fost inclus și premiul anual a cărui acordare a fost menținută sub această formă, se constată că, reglementarea este doar pur formală, fără o bază concretă și nu s-a realizat în fapt.
În aceste condiții, reglementarea legală devine una iluzorie, formală și deci nu poate fi acceptată, ea constituind o veritabilă privare de proprietate, sancționată de Convenție prin art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO.
Omisiunea plății majorărilor salariale care să includă și premiul anual a condus, în consecință, la nașterea unui drept de creanță în favoarea salariaților bugetari (reclamanții), creanță ce reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO.
În acest sens, C. Europeană a Drepturilor Omului a arătat, de pildă în Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, că ține de marja de apreciere a statului acordarea beneficiilor plătite din fonduri publice angajaților săi. Statul poate introduce, suspenda sau înceta plata acestor beneficii, adoptând în acest sens modificările legislative corespunzătoare. Însă, în cazul în care o dispoziție legală în vigoare prevede acordarea unor asemenea beneficii, iar condițiile prevăzute de lege sunt îndeplinite, autoritățile statului nu pot refuza în mod deliberat plata acestora pe perioada cât prevederile legale sunt în vigoare.
Față de toate aceste considerente, instanța va admite cererea și se va dispune obligarea pârâților M. Justiției, C. de A. C. și T. T. să plătească reclamanților drepturi bănești provenite din premiul anual neinclus în majorarea prevăzută de art. 8 din Lg. nr. 285/2010, începând cu data de 24.12.2014 și până la includerea acestora în salariul lunar, drepturi ce se vor reactualiza cu indicele de inflație la data plății efective.
Referitor la daunele interese moratorii solicitate de reclamanți, acestea se cuvin a fi acordate întrucât este evident că aceștia au suferit un prejudiciu ca urmare a neplății drepturilor salariale analizate.
Aceste daune trebuie suportate de debitori atât în temeiul dispozițiilor art. 1082 și 1088 cod civil anterior, conform cărora, art. 1082 „debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligației, sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea-credință din parte-i, afara numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine din o cauză străină, care nu-i poate fi imputată”, art. 1088 alin. 1 „la obligațiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune și societate”.
În prezent aceste dispoziții legale sunt reluate prin art. 1535 alin.1 Noul Cod Civ. conform căruia „în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic”.
Ca urmare, pârâții anterior menționați vor fi obligați și la plata de daune interese moratorii constând în dobânda legală aferentă acestor drepturi bănești începând cu data de 24.12.2014 și până la achitarea integrală a acestora.
Totodată, va fi obligat pârâtul M. Finanțelor Publice să aloce pârâtului M. Justiției sumele necesare acordării drepturilor bănești stabilite prin prezenta hotărâre.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite cererea formulată de reclamanții I. A.-G. și P. G.-I., grefieri în cadrul Judecătoriei T., cu domiciliul ales la Judecătoria T., cu sediul în T., ., județ T., în contradictoriu cu pârâții M. JUSTIȚIEI, cu sediul în București, ., sector 5, C. DE A. C., cu sediul în C., ., județ C. și T. T., cu sediul în T., ., județ T., având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție.
Obligă pe pârâții M. Justiției, C. de A. C. și T. T. să plătească reclamanților drepturi bănești provenite din premiul anual neinclus în majorarea prevăzută de art. 8 din Legea nr. 285/2010, începând cu data de 24.12.2014 și până la includerea acestora în salariul lunar, drepturi ce se vor reactualiza cu indicele de inflație la data plății efective.
Obligă pe aceeași pârâți la includerea în salariul de bază a drepturilor aferente premiului anual, precum și la plata de daune interese moratorii constând în dobânda legală aferentă acestor drepturi bănești începând cu data de 24.12.2014 și până la achitarea integrală a acestora.
Obligă pe pârâtul M. Finanțelor Publice să aloce pârâtului M. Justiției sumele necesare acordării acestor drepturi bănești.
Executorie. Cu apel în 10 zile de la comunicare, ce se va depune la T. T..
Pronunțată în ședința publică din data de 17 august 2015.
Președinte, Asistenți Judiciari,
M. L. Șurculescu G. T., C. T.
Grefier –E. G.
Red. Jud. ȘML/31.08.2015
Tehnored. gref. EG/02.09.2015
.>
| ← Pretentii. Sentința nr. 554/2015. Tribunalul TULCEA | Contestaţie decizie de concediere. Sentința nr. 1240/2015.... → |
|---|
