Decizia civilă nr. 3092/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M A N I A CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ N. 3092/R/2011
Ședința publică din data de 20 septembrie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE : D. C. G.
JUDECĂTOR : C. M.
JUDECĂTOR : I. T. GREFIER : N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta S. C.-M. împotriva sentinței civile nr. 3. din 14 martie 2011 pronunțate de T. B.-N. în dosar nr. (...) privind și pe pârâții intimați Ș. G. N. B., P. M. B., C. LOCAL AL M. B., precum și pe chemații în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin D. B.-N. și M. E., C., T. ȘI S., având ca obiect litigiu de muncă - drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este realizată.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimaților și este scutit de plata taxei judicare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care se constată că D. B. N. a formulat întâmpinare, înregistrată la dosar la data de 24 iunie 2011, iar P. M. B. a înregistrat de asemenea întâmpinare, la data de 14 septembrie 2011.
Având în vedere că că atât recurenta, prin memoriul de recurs, cât și intimații prin întâmpinările formulate, au solicitat judecata în lipsă, Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și o reține în pronunțare în baza actelor existente la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 3. din (...) pronunțată de T. B.-N. s-au respins ca nefondate excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților P. municipiului B. și C. local al municipiului B.
S-a respins excepția tardivității introducerii acțiunii invocată de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice.
S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M. E., C., T. și S..
S-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamantul/a S. C.
M., împotriva pârâților Ș. generală nr.1 B., P. municipiului B. și C. local al municipiului B. S-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâții P. municipiului B. și C. local al municipiului B. împotriva chemaților în garanție M. E., C., T. și S., pentru lipsa calității procesuale pasive și ca nefondată împotriva Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul examinând, în prealabil, în condițiile art.137 Cod procedură civilă, excepțiile invocate de pârâți și de chemații în garanție a reținut următoarele.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. local al municipiului B. și P. municipiului B. s-a reținut că potrivit art.167 alin.1 din legea nr.84/1995, lege în vigoare pentru perioada la care se referă acțiunea formulată, unitățile de învățământ preuniversitar de stat funcționează ca unități finanțate din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale pe a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte sume potrivit legii. Finanțarea acestor unități are două componente, finanțarea de bază și finanțarea complementară. Finanțarea de bază, ce include și cheltuielile de personal (inclusiv drepturile salariale) se asigură prin bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale de care aparțin unitățile de învățământ, din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat si alte venituri ale bugetelor locale. Conform art.36 din legea nr.215/2001, consiliul local aprobă, la propunerea primarului, bugetul local și asigură și cadrul necesar privind furnizarea serviciilor publice de interes local privind educația. Unitatea administrativ teritorială este reprezentată de primar în relațiile cu alte autorități publice și în justiție potrivit art.62 din legea nr.215/2001, iar potrivit art.63 alin.4 din aceeași lege primarul exercită funcția de ordonator de credite și întocmește proiectul bugetului local.
Ținând seama de aceste dispoziții legale, tribunalul a statuat că acești pârâți justifică legitimitate procesuală pasivă, deoarece P. municipiului B., are calitate de ordonator de credite al unității administrativ teritorială în a cărei rază funcționează angajatorul, iar C. local al municipiului B., care are atribuția aprobării bugetului local la propunerea primarului, motiv pentru care excepția invocată va fi respinsă, urmând a se analiza pe fond acțiunea civilă dedusă judecății și împotriva acestor pârâți.
Referitor la excepția tardivității introducerii acțiunii, invocată de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice prin D. generală a F. P. B.- N. s-a reținut că, contrar aserțiunilor acestuia, nu sunt aplicabile prevederile art.73 lit.a din L. nr.168/1999 ce instituie un termen de 30 zile pentru contestare, întrucât obiectul acțiunii introductive nu îl reprezintă contestația actului de modificare a contractului de muncă, ci plata unor diferențe salariale neacordate, caz în care acțiunea poate fi introdusă în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului potrivit art.283 alin.1 lit. c C. muncii, situație în care acțiunea este în termen legal formulată, întrucât are ca obiect diferențele salariale reținute în baza legii nr.1. în perioada iulie-decembrie 2010.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M. E., C., T. și S. s-a reținut că potrivit art. 167 alin. 17 din L. nr.
84/1995, republicată, lege în vigoare pentru perioada la care se referă acțiunea formulată, de la bugetul de stat, prin bugetul M. E., C. T. și S. se asigură doar cheltuielile aferente unităților de învățământ preuniversitar, inclusiv pentru învățământul special expres enumerate la literele a - h, printre care nu sunt prevăzute și cheltuieli cu salariile cadrelor didactice sau al personalului didactic auxiliar. Având în vedere că acest minister nu finanțează învățământul preuniversitar, acesta nu justifică legitimare procesuală pasivă. În consecință, cererea de chemare în judecată a acestui minister formulată de pârâții P. municipiului B. și C. local al municipiului B. a fost respinsă ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă, admiterea acestei excepții împiedicând analiza fondului cererii de chemare în garanție formulată.
T. a reținut că reclamantul/a are calitatea de cadru didactic la pârâta Ș. generală nr.1 B., potrivit copiei carnetului de muncă depus în copie la dosar și adeverinței emisă de angajator, iar pârâta angajator în perioada 1 iulie - 31 decembrie 2010 a pus în aplicare prevederile art.1 din L. nr.1..
Prin acțiunea formulată, reclamantul/a a înțeles să solicite plata drepturilor salariale cuvenite conform contractului individual de muncă pe perioada iulie -decembrie 2010, și față de obiectul sesizării, tribunalul va analiza legalitatea măsurii diminuării salariale din perspectiva L. nr. 1. aplicabilă pe perioada (...) - (...), cât și din perspectiva dispozițiilor convenționale invocate.
Prin art. 1 din L. nr. 1., intrată în vigoare din data de 3 iulie 2010, cuantumul brut al salariului reclamantului/ei, ca și al tuturor persoanelor din sistemul bugetar, s-au diminuat cu 25%. Potrivit dispozițiilor art. 16 din L. nr.
1., măsura diminuării drepturilor salariale ale personalului bugetar are caracter temporar, fiind aplicabilă în intervalul 3 iulie 2010 - 31 decembrie
2010.
Dispozițiile L. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar au fost suspuse controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională reținând prin deciziile nr. 872/(...) și nr. 874/(...) constituționalitatea prevederilor ce instituie diminuarea temporară a drepturilor salariale.
T. a observat că diminuarea drepturilor salariale cuvenite lunar reclamantului/ei constituie fără îndoială o modificare unilaterală a contractului individual de muncă, modificare ce este însă posibilă, independent de voința părților, atunci când intervine ca urmare a modificării unor prevederi legale imperative.
Salariul reclamantului/ei angajat într-o unitate bugetară este stabilit prin lege, nefiind negociat între părțile contractante, cuantumul salariului înscris în contractul individual de muncă fiind cel anume reglementat prin lege la data încheierii contractului, iar nu cel convenit de reclamant/ă cu angajatorul, care nici nu i-ar fi putut acorda un salariu în alt cuantum decât cel legal, astfel că salariul poate suferi modificări tot în temeiul legii, în sensul creșterii sau micșorării cuantumului său, ori de câte ori intervine vreo modificare legislativă, fără ca pentru aceasta să fie necesar consimțământul angajatorului și/sau al salariatului.
Măsura diminuării drepturilor salariale constituie o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, aspect reținut de altfel și de instanța constituțională în cuprinsul deciziilor nr. 872/010 și nr. 874/2010, măsură care, pentru a fi justificată, trebuie să îndeplinească anumite cerințe și anume: să fie prevăzută de lege; să fie necesară într-o societate democratică; să se impună pentru motivele prevăzute de art. 53 din Constituție (apărarea securității naționale, a ordinii, sănătății sau moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav); să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să se aplice nediscriminatoriu și să nu aducă atingere însăși substanței dreptului sau libertății.
Toate aceste condiții sunt îndeplinite. Astfel, măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută în art. 1 din L. nr. 1., s-a impus pentru apărarea securității naționale, așa cum rezultă din expunerea de motive a G., securitate privită din perspectiva componentei sale sociale și economice și nu militare, pentru a nu fi afectată ființa statului. Măsura restrângerii vizează exercițiul dreptului, iar nu substanța acestuia și este determinată de o situație de criză financiară mondială care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării, și implicit, securitatea națională. Tocmai pentru a nu fi afectată substanța dreptului s-a instituit caracterul temporar al diminuării salariale.
Măsura restrictivă instituită se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi - angajați ai autorităților și instituțiilor publice, este temporară (privește perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010), este rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o.
Astfel, din perspectiva reglementărilor constituționale și europene, nu se poate reține o eventuală discriminare a reclamantului, ca salariat în sectorul bugetar față de angajatul din sectorul privat, întrucât pentru a exista o încălcare a principiului nediscriminării consacrat de P. 12 al C. europene și art. 14 din C. europeană, este necesar ca diferența de tratament să aibă loc între persoane aflate în aceeași situație, ori în situație analogă sau comparabilă. Așa cum rezultă din cuprinsul L. nr. 1., dispozițiile sale privesc întreg personalul bugetar și nu numai anumite categorii profesionale.
Angajații din sectorul public nu se află în aceeași situație juridică cu cei din mediul privat. Cei care sunt angajați în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legați, în mod esențial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile, de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget. Or, salariile reprezintă astfel de cheltuieli - mai exact, cheltuieli de personal. În schimb, în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat și un angajator, în funcție de veniturile, alți indicatori economici ori domeniul de activitate în care funcționează angajatorul.
În sectorul public angajatorul este, întotdeauna, statul, prin diferitele sale entități de la nivel central sau local. Aceste entități ce au calitatea de angajator trebuie să țină seama de faptul că în sectorul public salariile sunt stabilite în baza legii, legea este cea care oferă o marjă angajatorului public ca eventual să acorde anumite sume de bani, acesta neavând competența de a acorda drepturi salariale numai în baza și în temeiul unei manifestări discreționare de voință. Însă, atunci când legea diminuează cuantumul salariilor, contractul individual de muncă nu trebuie renegociat prin întâlnirea voinței concordante a celor doi cocontractanți pentru a se aplica noile prevederi legale, așa cum nu se produce nici vreo negociere între părți în situația majorării salariilor din sectorul public, angajatorii trebuind să pună în aplicare legea adoptată în domeniu.
Toate aceste considerente demonstrează că angajatorul public prin natura cheltuielilor angajate în legătură cu plata drepturilor salariale, respectiv cheltuieli bugetare, și prin temeiul stabilirii sistemului de salarizare, respectiv legea, nu este în aceeași situație cu cel privat și nici măcar într-o situație analogă și comparabilă, astfel încât unei situații de fapt diferite îi corespunde un tratament juridic diferențiat.
Referitor la prevederile art.40 alin.2 lit. c C. muncii invocată expres de reclamant ca temei juridic al acțiunii, tribunalul observă că acest text legal, ce reglementează una dintre obligațiile angajatorului, prevede că acesta trebuie să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă încheiate, însă această dispoziție legală nu poate atrage o soluție de admitere a acțiunii pentru că, după cum s-a explicat anterior, angajatorii din sectorul public pot și trebuie să acorde cu titlu de drepturi salariale doar ceea ce este reglementat prin lege, neputând negocia cu salariații acordarea unor drepturi salariale mai mari ori mici prin contractul individual de muncă, drepturi ce ar fi situate în afara cadrului legal în materia salarizării personalului bugetar.
Referitor la aplicabilitatea în cauză a prevederilor art.1 din Protocolul nr.1 la C. sub aspectul existenței unui bun, tribunalul apreciază, în prealabil, că în baza dispozițiilor art. 20 din Constituție, instanța de judecată este obligată să acorde prioritate reglementărilor internaționale, care fac parte dindreptul intern odată ce au fost ratificate de R., putând proceda la o analiză a concordanței normelor dreptului intern cu normele convenționale, chiar în condițiile existenței deciziilor instanței constituționale privitoare la conformitatea cu C. a dispozițiilor legale referitoare la diminuarea temporară a drepturilor salariale. Aceasta întrucât, au existat situații în care instanța constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a unui anumit text legal, reținând că acesta este conform Constituției și ulterior, Curtea europeană a reținut încălcarea normelor convenționale prin aplicarea respectivului text legal analizat de judecătorul constituțional (spre exemplu, Cauza D. P.escu împotriva României).Oricum tribunalul observă că prin deciziile nr.872/2010 și nr.874/2010 instanța de contencios constituțional în considerentele acestor decizii nici nu analizat și nu a făcut referiri la jurisprudența C. sub aspectul măsurii diminuării salariilor personalului bugetar.
Așa fiind, reținând obligația instanței de a interpreta și aplica dispozițiile legale în conformitate cu tratatele internaționale ratificate de R., a superiorității
C. europene față de normele interne, se impune a se analiza de tribunal dacă reglementările interne privitoare la diminuarea drepturilor salariale ale reclamantului intră sau nu în conflict cu normele convenționale.
T. a apreciat că dreptul de creanță al reclamantului privind salariul pentru munca prestată și corelativ obligația de plată a salariului de către angajator are la bază legea, care poate suferi modificări în privința cuantumului dreptului și obligației corelative în funcție de politica economică a statului, motiv pentru care nu se poate reține nici faptul că reclamantul are un bun în sensul C. europene sau cel puțin o speranță legitimă cu privire la cuantumul salariului. Curtea europeană face o distincție esențială între dreptul de a continua să se primească în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată. Ca atare, existența bunului sau a speranței legitime s- ar fi putut reține numai atunci când fie creanța reclamantului, în cuantumul anterior datei de 3 iulie 2010, ar fi fost stabilită irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, fie diminuarea salarială ar fi intervenit retroactiv, după prestarea muncii de către reclamant, ceea ce nu este cazul întrucât L. nr. 1. s- a aplicat numai pentru viitor de la momentul intrării sale în vigoare. C. a statuat că veniturile viitoare constituie bun numai dacă au fost câștigate sau există un titlu executoriu în privința lor, ceea ce nu este cazul în speță.
O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art. 1 din
Primul Protocol adițional la C. europeană numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, fiind spre exemplu confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor judecătorești. C. europeană nu garantează dreptul de a continua să se primească un salariu într-un anumit cuantum (Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei), ci este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților din bugetul de stat, astfel că statul poate introduce, suspenda sau anula plata diferitelor sume (Cauza Kechko împotriva Ucrainei,).
Diminuarea drepturilor salariale nu este analizată de Curtea europeană din perspectiva privării de proprietate, ci a regulii generale privitoare la dreptul la respectarea bunurilor. Lipsa unei despăgubiri nu conduce eo ipso la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. S. se bucură de o marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în acest domeniu.
Pentru a fi conformă cu C. europeană măsura diminuării salariale trebuie să fie prevăzută de lege, necesară într-o societate democratică și proporțională cu situația care a justificat-o. Sub acest aspect, tribunalul reținecă măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută de L. nr. 1. și a fost justificată de necesitatea reducerii cheltuielilor bugetare pentru asigurarea protecției securității naționale, măsura fiind necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situații de criză economică și socială majoră a societății, care poate fi evitată și prin măsura diminuării salariale. Nefiind vorba de o privare de proprietate, caracterul proporțional nu se analizează prin prisma neacordării de despăgubiri adecvate, ci se analizează în ce măsură salariatul a fost lipsit în totalitate de salariu, în ce măsură situația financiară a sa și a familiei sale a fost grav afectată. Necesitatea intervenției statului a rezultat din consecințele pe care criza economică internațională le produce asupra deficitului bugetar și imposibilității statului de a plăti salariile integral, temporar, în sectorul public.
În cauză, reclamantul/a nu a dovedit că prin măsura diminuării veniturilor sale salariale situația financiară a sa și a familiei sale a fost grav afectată, ajungându-se la lipsirea sa de mijloacele de subzistență. În aprecierea proporționalității trebuie să se aibă în vedere și faptul că măsura diminuării drepturilor salariale are caracter temporar. T. observă că jurisprudența C. invocată expres de reclamant/ă prin acțiune se referă la situații juridice diferite, majoritatea cauzelor vizând bunuri imobile pentru care cei în cauză s- au judecat anterior în fața instanțelor naționale, iar nu și cauze referitoare la măsura diminuării salariilor prin lege, pentru viitor, pentru o perioadă temporară, măsură determinată de criza economică globală, așa cum este cazul de față.
În baza considerentelor anterior evocate, reținând că măsura diminuării drepturilor salariale poate fi dispusă prin lege fără a fi necesară manifestarea de voință a angajatorului și a salariatului, că ea este prevăzută într-o lege clară, previzibilă, este justificată de necesitatea asigurării securității naționale pe fondul crizei economice mondiale, este proporțională cu situația care a determinat-o, este temporară, că salariații nu dețin un bun în sensul jurisprudenței C. în ce privește cuantumul salariului, iar angajatorul în mod judicios a pus în aplicare prevederile art. 1 din L. nr. 1. pentru perioada 3 iulie
2010 - 31 decembrie 2010, iar după 01 ianuarie 2011 sunt aplicabile în domeniul salarizării personalului bugetar prevederile legii nr.285/2010, tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta S. C.-M. solicitând modificarea hotărârii în sensul admiterii acțiunii introductive, așa cum a fost formulată.
În motivarea recursului a arătat că sentința atacată este nelegală, întrucât face o aplicare greșită a dispozițiilor legale, respectiv dă eficiență aplicării retroactive a dispozițiilor L. nr. 1. asupra drepturilor bănești cuvenite cu titlu de indemnizație de concediu de odihnă pentru perioada anterioară intrării în vigoare a L. nr. 1. (respectiv anterior datei de 3 iulie 2010).
Potrivit legii nr. 128 - privind statutul personalului didactic, (art.103), în vigoare la acea dată, cadrele didactice au dreptul, pentru activitatea desfășurată într-un an școlar, (respectiv pentru intervalul dintre (...) - (...)) la un nr. de 62 zile lucrătoare de concediu de odihnă.
Potrivit principiilor dreptului muncii și dispozițiilor legale aplicabile, dreptul la concediul de odihnă se naște "zi de zi", dar se execută, sub aspectul timpului fizic, în cursul vacanțelor școlare.
Așa fiind, chiar dacă reclamanta a efectuat concediul de odihnă în timpul vacanței de vară, respectiv în cursul lunilor iulie și august 2010, reținerea din toată indemnizația de concediu a procentului de 25% este nelegală.
Aceasta întrucât pentru 10 din 12 luni, respectiv pentru perioada septembrie 2009 - 3 iulie 2010, nu era în vigoare nicio dispoziție legală care să impună reducerea cu 25% a drepturilor bănești, iar aplicarea asupra acestor drepturi a dispozițiilor L. nr. 1. (care a intrat în vigoare la 3 iulie 2010) , face ca aceste norme să retroactiveze, respectiv să influențeze drepturi bănești născute anterior intrării în vigoare a legii (chiar dacă sunt achitate în timpul valabilității legii noi).
Instanța de fond a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale atunci când a respins integral acțiunea introductivă formulată întrucât, pentru motivele arătate, acțiunea era pe deplin întemeiată cel puțin în parte, respectiv în ceea ce privește reținerea de 25% aferentă drepturilor bănești acordate în lunile iulie - august 2010 cuvenite pentru activitatea desfășurată în perioada de 10 luni anterioară acestora, (din anul școlar respectiv).
D. G. a F. P. B.-N. prin întâmpinare (f.11-12) a solicitat respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a sentinței atacate.
Recursul este nefondat.
Curtea constată că soluția primei instanțe este legală și temeinică însă, apreciază că se impun o serie de nuanțări, după cum urmează:
Reclamanta a investit instanța competentă de jurisdicție a muncii cuverificarea legalității reducerii drepturilor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, începând cu luna iulie 2010, în temeiul dispozițiilor L. nr. 1., respectiv, cu solicitarea de a dispune instanța plata diferențelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, dintre sumele încasate cu acest titlu în baza L. nr. 1. și sumele stabilite prin contractul individual de muncă, începând cu luna iulie 2010, actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței până la data plății efective.
Reclamanta se consideră vătămată în drepturile sale prin aplicarea art.1 din
L. nr.1., care prevede următoarele:
„Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile L.-cadru nr. 3. privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
În situația în care din aplicarea prevederilor alin.1 rezultă o valoare mai mică decât valoarea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, suma care se acordă este de 600 lei";.
În principiu, Curtea reține că, deși art. 157 alin. 2 din C. muncii prevede că sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale, se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative și nu prin negocieri individuale și/sau colective cu angajatorul, aceasta nu înseamnă că legislația națională și internațională le oferă salariaților plătiți din fonduri publice o protecție mai redusă în ceea ce privește dreptul lor la menținerea stabilității salariale și a siguranței lor economice și sociale, decât celor plătiți de către angajatori din sectorul privat.
Astfel, în cazul salariaților din sectorul public, salariul, astfel cum a fost stabilit prin lege, în speță printr-o Lege unică de salarizare, respectiv L. nr. 3., rămâne un element esențial al contractului individual de muncă, conform art. 41 din C. muncii, fiind deopotrivă cauză și obiect al raporturilor de muncă, care nu poate fi modificat/redus de către angajator, de către S., prin acte normative, în mod discreționar, iar legile ce afectează acest drept trebuie să fie suficient de previzibile
și să respecte dreptul angajaților la informare, pentru ca aceștia să își poată orienta conduita în raport de măsurile ce urmează a fi luate.
În acest sens este și art. 6 alin. 1 din L. nr. 24/2000, potrivit căruia, orice proiect de act normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente și posibile care să conducă la o cât mai mare stabilitate și eficiență legislativă. Soluțiile pe care le cuprinde trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la care R. este parte, precum și cu jurisprudența Curții Europene a D. O.
De asemenea, strâns legat de condițiile generale de previzibilitate a actelor normative în materie de salarizare, în mod special C. muncii, prin art. 17 alin.4, ce a transpus prevederile Directivei C.ui 91/533/CEE din 14 octombrie 1991, garantează în mod nediscriminatoriu atât salariaților din domeniul public, cât și celor din sectorul privat, pentru buna desfășurare a relațiilor de muncă, dreptul la informare asupra tuturor elementelor raporturilor de muncă, în primul rând asupra celor esențiale ale acestora, ce privesc condițiile prestării muncii și salariul, astfel încât, măsurile legislative adoptate în domeniul salarizării să fie previzibile și nediscriminatorii.
Având în vedere că sectoarele de activitate în care prestează munca salariații plătiți din fondurile publice sunt de o deosebită însemnătate și responsabilitate, că în aceste domenii activează foarte multe persoane care au înalt grad de pregătire profesională, de specializare, care au fost angajați sau numiți în funcții, cu respectarea legislației, doar prin concursuri sau examene severe, că o parte însemnată dintre angajații ce fac parte din această categorie, datorită incompatibilităților prevăzute de actele normative în vigoare, nu ar putea să-și asigure menținerea unor venituri lunare pe care aveau speranța de a le obține, muncind în sectorul privat, se impune ca S. să asigure acestora, în mod nediscriminatoriu față de lucrătorii din sectorul privat, stabilitatea și previzibilitatea salarială, siguranța economică a lor ca indivizi și, implicit, a familiilor lor, acesta trebuind să fie un deziderat pentru S. și un obiectiv de interes public.
Riscul pe care și-l asumă statul în situația în care nu asigură o asemenea stabilitate a veniturilor lunare realizate în urma muncii prestate, salariaților plătiți din fonduri publice, este tocmai orientarea lucrătorilor, mai ales a acelora cu înaltă calificare, spre sectorul privat, care poate să le garanteze respectarea stabilității și previzibilității salariale.
Pentru argumentele prezentate anterior, Curtea consideră că salariații reprezentați în cauză aveau în cauză și un drept de creanță, „o speranța legitimă";, "un bun"; în sensul C. Europene a D. O.
Se reține însă că, măsura luată prin L. nr.1., constând în restrângerea exercițiului dreptului reclamantei, respectiv în reducerea drepturilor salariale cu
25%, fără a fi afectată substanța bunului, a fost determinată de motive de utilitate publică, în contextul crizei economice profunde cu care se confrunta R., care putea pune în pericol stabilitatea economică a României și, prin aceasta, siguranța națională, situație ce a impus adoptarea unor măsuri cu caracter excepțional.
Potrivit art. 16 alin. 1, prevederile acestei legi, intrate în vigoare la data de
0(...), se aplică până la data de 31 decembrie 2010, fiind deci, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. 3 din L. nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dispoziții temporare, păstrându-se astfel justul echilibru între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.
Art. 53 din Constituție prevede că exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. R. poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.
Art.1 din Protocolul adițional la C. prevede că orice persoană fizică sau juridicăare dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Pentru aceste motive, se reține că, în speță, restrângerea exercițiului dreptului reclamanților s-a efectuat cu respectarea cerințelor art. 53 din Constituție și nu încalcă prevederile art.1 din Protocolul adițional la C. E. a D. O.
De altfel, potrivit deciziei nr.874/(...) a Curții Constituționale, Guvernul a opinat că măsurile dispuse prin L. nr.1. sunt legale și conforme jurisprudenței C., tocmai având în vedere faptul că acestea reprezintă doar restrângeri ale exercițiului unor drepturi, nefiind afectată substanța acestora și că au fost luate pe o perioadă determinată, iar Curtea Constituțională a reținut că măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanța dreptului constituțional protejat.
Curtea Constituțională a mai reținut, prin aceeași decizie, că este evident că restrângerea exercițiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menține amenințarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată, aceasta fiind de esența art.53 din Constituție.
În acest sens, Curtea Constituțională a constatat că măsura criticată are o durată limitată în timp, și anume până la data de 31 decembrie 2010.
S-a reținut că aceasta: "Este o obligație de rezultat pe care și-o impune legiuitorul, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea caracterului temporar al restrângerii exercițiului drepturilor."; Or, tocmai acest caracter temporar al restrângerii exercițiului drepturilor este de esența textului art.53 din Constituție.
De asemenea, prin D. nr. 1., Curtea Constituțională a reținut, analizând dispozițiile art. 10 cap. III din L. nr. 329/2009, următoarele: „Se impune subliniat însă faptul că de esența legitimității constituționale a restrângerii exercițiului unui drept sau al unei libertăți este caracterul excepțional și temporar al acesteia. Într-o societate democratică, regula este cea a exercitării neîngrădite a drepturilor și libertăților fundamentale, restrângerea fiind prevăzută ce excepție, dacă nu există altă soluție pentru a salvgarda valori ale statului care sunt puse în pericol. Este sarcina statului să găsească soluții pentru contracararea efectelor crizei economice, printr-o politică economică și socială adecvată. Diminuarea veniturilor personalului din autoritățile și instituțiile publice nu poate constitui, pe termen lung, o măsură proporțională cu situația invocată de inițiatorul proiectului de lege";.
Ca o confirmare a caracterului temporar al L. nr.1. este și faptul că și faptul că, începând cu data de (...), a intrat în vigoare L. nr. 285/2010, privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, prin care s-a stabilit că pentru anul 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%.
Pe cale de consecință, pentru aceste considerente, Curtea apreciază că soluția primei instanțe, dată cererii reclamantei, având ca obiect plata diferențelor salariale, dintre sumele cuvenite potrivit contractului individual de muncă, și cele achitate efectiv (respectiv, restituirea diferenței de 25% din salariu, reținută în
2010, în temeiul L. nr. 1.), începând cu luna iulie 2010 este legală, impunându-se a fi menținută ca atare.
Așa fiind, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse și a prevederilor art. 3041, art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. 1 C. proc. civ., Curtea urmează să respingă ca nefondat prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L. DECIDE
Respinge ca nefondat recursul formulat de reclamanta S. C.-M. împotriva sentinței civile nr. 3. din (...) pronunțate de T. B.-N. în dosar nr. (...) pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică din 20 septembrie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI D . C. G. C. M. I. T.
Cu opinie parțial separată R ed.DCG Dact.SzM/2ex. (...)
N. N.
GREFIER M otivarea opiniei parțial separate a judecătorului C . M.
Analizând motivele de recurs invocate și dispozițiile legale aplicabile în speță, consider că recursul formulat de către reclamanta S. C.-M. este în parte fondat, pentru următoarele considerente:
Consider că soluția primei instanțe este corectă doar în ceea ce privește diferențele de drepturi salariale solicitate de către reclamantă pentru lunile septembrie-decembrie 2010, constatând astfel că se impune menținerea acesteia în parte, fiind necesară însă în cauză, față de cele reținute de către prima instanță, substituirea în parte a motivării și în acest capăt de cerere, potrivit considerentelor reținute în acest sens, care pot fi întărite și de următoarele argumente:
Faptul că legislația națională și internațională le oferă salariaților plătiți din fonduri publice o protecție egală în ceea ce privește dreptul la menținerea stabilității salariale și a siguranței lor economice și sociale, comparativ cu cei plătiți de către angajatori din sectorul privat, că legile ce afectează acest drept trebuie să fie suficient de previzibile și să respecte dreptul angajaților la informare, pentru ca aceștia să își poată orienta conduita în raport cu măsurile ce urmează a fi luate, rezultă chiar din adoptarea de către legiuitorul nostru,la finele anului 2009, în perioada de criză economică, a unei legi privind
salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri public e, respectiv L. nr.
330 din 5 noiembrie 2009, care, la art.1, a prevăzut următoarele:
" (1) Prezenta lege are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului.
(2) Î ncepând cu data intrării în v igoare, în tot sau în parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân în m od exclusiv cele prevăzute în prezenta lege.";
Prin urmare, chiar legiuitorul nostru și -a exprimat expres, prin această l ege, dezideratul ca salariile personalului plătit din fond uri publice să se bucure de stabilitate, în baza unei reglementări unitare, care să aibe scopurile
și finalitățile indicate în art.6 din aceeași lege, respectiv : a) armonizarea sistemului de salarizare a personalului din sectorul bugetar în raport cu importanța, răspunderea, complexitatea activității și nivelul studiilor necesare pentru desfășurarea activității; b) stabilirea salariului de bază, a soldelor funcțiilor de bază și a indemnizațiilor lunare de încadrare, ca principal element al câștigului salarial, prin includerea în acestea, după caz, a unor sporuri, majorări sau indemnizații cu caracter general; c) realizarea ierarhiei salariilor funcțiilor de bază, a soldelor și a indemnizațiilor lunare de încadrare, atât între domeniile de activitate, cât și în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate, având la bază următoarele criterii:
- nivelul studiilor și al competențelor;
- importanța socială a muncii;
- complexitatea și diversitatea activităților;
- responsabilitatea și impactul deciziilor;
- expunerea la factori de risc;
- incompatibilitățile și conflictele de interese;
- dificultatea activităților specifice;
- condițiile de acceptare pe post; d) transparența mecanismului de stabilire a salariului de bază, a soldelor funcțiilor de bază și a indemnizațiilor lunare de încadrare, precum și a celorlalte drepturi salariale; e) compatibilizarea procesului de descentralizare cu principiile prevăzute de prezenta lege; f) diferențierea salariilor de bază, a soldelor funcțiilor de bază și a indemnizațiilor lunare de încadrare în funcție și de nivelul la care se prestează activitatea: central, teritorial și local.
Î n concretizarea acestor principii enunțate legislativ, în anexa n r. II/1,
au fost stabilite sala riile de bază pentru personalul contract ual din unitățile de î nvățământ, sporurile la salariile de ba ză și alte drepturi c are sunt s pecifice domeniului bugetar.
Apreciez însă , ca fiind întemeiate, motivele formulate de către recurentă p rivind aplicarea greșită a legii în ceea ce privește drepturile cuvenite acestuia pe lunile iulie, august 2010.
Consider astfel că în mod greșit instanța de fond a tratat în mod global drepturile bănești cuvenite reclamantei pentru lunile iulie-decembrie 2010, analizând aplicarea L. nr.1., fără a lua în considerare de fapt natura drepturilor „salariale"; ce au fost plătite acestuia de către unitatea școlară pârâtă în lunile iulie și august 2010.
Trebuie menționat că această cauză face parte dintr-o categorie de litigii ce au practic aceleași obiect, părți fiind cadre didactice din cadrul aceleiași unități școlare și în care, parte dintre judecătorii cărora le-au revenit spre soluționare pricinile, au solicitat, în cursul cercetării judecătorești, lămuriri angajatorului privind natura „.lor salariale"; ce le-au fost plătite reclamanților în lunile iulie și august 2010 și în privința cărora s-au aplicat prevederile L. nr.1..
Apreciez că, având în vedere prevederile art.103 din L. nr.128/1997, din care rezultă că reclamanta avea dreptul la concediul anual de odihnă cu plată, cu o durată de cel puțin 62 de zile, exclusiv duminicile și sărbătorile legale, care se efectuează în principal în perioada vacanțelor școlare, prima instanță avea obligația, pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, să ceară precizări, în toate cauzele având acest obiect, atât reclamantei, cât și unității de învățământ, privind natura drepturilor bănești plătite în lunile iulie și august
2010 și, în consecință, să pună în discuția părților și să facă aplicarea prevederilor L. nr.1., în raport de aceste precizări.
Î n ceea ce o privește pe reclamantă , este posibil ca, în lipsa unor c unoștințe juridice, ace sta să fi apreciat indemnizația de co ncediu ca fiind un drept salarial, cu at ât mai mult cu cât ea reprezintă chiar un drept de natură s alarială, respectiv un venit de înlocui re a salariului pe perioada efectuării c oncediului de odihnă, calificat și de către C. fiscal ca fiind „. din salarii";.
Această percepție a recurentei a fost determinată, în mare parte, de a titudinea culpabilă a intimatei-pârâte care, nerespectând prevederile legale a plicabile în cauză, nu a plătit indemn izația de concediu a nticipat efect uăriiconcediului de odihnă, deci în luna iunie, situație în care reclamanta, pe lunile iulie și august, realmente nu ar fi avut de încasat niciun fel de drepturi salariale.
În mod eronat, din culpa pârâților, indemnizația de concediu a fost plătită reclamantei în iulie și august 2010, ca orice drept salarial lunar.
Consider însă că instanț a, investită cu legalitatea ap licării L. nr.1. în p rivința tuturor drepturilor bănești plătite reclamantei în perioada iulie- decembrie 2010, cons ider c ă ave a obl ig aț ia de a s tăru i , potrivit disp.art.129 alin.5 Cod.proc.c iv il ă, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice g reșeală privind aflarea adevărului în cauză , pe baza stabilirii faptelor și prin
apl ic are a corec tă a le g ii, în scopul pronun țării unei hotărâri temeinice și legale.
Conform alin.4 din același articol, judecătorul era în drept să cearăpărților, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept invocată, orice explicații, să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar
d ac ă nu sun t menț io n ate în cerere s au în în tâmp in are .
Neprocedând în ace s t mod, înc ălc ând as tf el princ ip iul rolulu i ac tiv al
judec ătorulu i în proc esul c iv il, cons ider c ă pr ima ins tanț ă a p ronunț at în cee a ce
pr iveș te d if erențele de „. s al ar iale"; sol ic itate de c ătre recl aman tă pen tru lun ile
iul ie ș i augus t 2010, o ho tăr âre ne te me in ic ă ș i neleg al ă.
Astfel, în ipoteza în care prima instanță s-a considerat investită, pornind strict de la modul în care reclamanta și-a formulat cererea, cu analizarea temeiniciei și legalității stabilirii drepturilor salariale cuvenite acesteia pe lunile iulie și august 2010, ignorând adresele trimise în cauză de către unitățile de învățământ pârâte și prevederile legale privind concediile cadrelor didactice, aceasta trebuia să constate că unitatea de învățământ nu datora recurentei salariu pentru aceste luni, prin urmare, nu avea niciun rost să mai verifice, astfel cum a procedat, prin hotărârea pronunțată, dacă diminuarea aplicată prin L. nr.1. pentru această perioadă a fost conformă cu legislația națională și internațională.
Pentru aflarea adevărulu i în cauză, prima instanță trebuia să reți nă însă c ă interesul reclamantei în promovarea acțiunii prezente l -a reprezentat, în fapt, constatarea diminuării lunare nelegale cu 25%, a veniturilor ce i-au fost p lătite în perioada iulie-decembrie 2010, ca efect al aplicării L. nr.1..
Cu un efort minim de clarificare a acțiunii, care de altfel s-a și realizat în majoritatea cauzelor, fără a fi urmat însă și de calificarea juridică corespunzătoare a drepturilor bănești plătite salariaților în perioada lunilor iulie-august 2010, precum și de punerea în discuția părților a aspectelor ce decurg din natura acestor drepturi, precum calculul și termenul de plată legal al acestora și, decurgând din acestea, măsura în care aceste drepturi puteau fi afectate de L. nr.1., ce a intrat în vigoare la data de 0(...), prima instanță avea posibilitatea să soluționeze în mod temeinic și legal și acest petit, doar pe baza actelor existente la dosar și a prevederilor legale și convenționale aplicabile pricinii.
Având în vedere faptul că, prin motiv ele de re curs invoc ate de către r ecurentă, acesta su pune jurisdicției mu ncii de fapt tot aceea și problemă, cea a a plicării prevederilor L. nr.1., în ceea ce privește drepturile b ănești ce i -au fost p lătite în lunile iulie și august 2010, precizând doar că i -au fost achitate cu t itlu de indemnizație de concediu, nu se modifică de fapt în recurs cauza a cțiunii, ci doar se explicitează, se pr ecizează, calificarea juridică a acestui p etit fiind oricum o îndatorire a instanței de judecată .
Consider că intimații au avut în cauză posibilitatea să-și exprime poziția față de aceste motive de recurs, iar potrivit atribuțiilor pe care le aveau, aceștia cunoșteau în cauză, oricum, natura drepturilor bănești pe care le-au plătit în lunile iulie și august 2010, astfel încât niciunul dintre principiile de bază ale procesului civil nu sunt încălcate în cauză, fiind asigurată atât contradictorialitatea, cât și dreptul la apărare al părților, iar principiul disponibilității părților este respectat, în condițiile în care instanța, în virtutea rolului său activ, clarifică, pornind de la intenția reclamantei de a acționa în judecată, de la interesul său în cauză, cadrul procesual, în ceea ce privește obiectul și cauza acțiunii.
În consecință, apreciez că motivul privind legalitatea aplicării prevederilor L. nr.1., în ceea ce privește drepturile bănești ce i-au fost plătite recurentei în lunile iulie și august 2010, cu titlu de indemnizație de concediu, putea și trebuia să fie soluționat de către instanța de control judiciar.
Astfel, consider că se impunea admiterea cererii de recu rs formulate de c ătre reclamant , cu modificarea în parte a sentinței pronunțate de către prima i nstanță, în sensul admiterii în parte a acțiunii, a obligării unității de î nvățământ pârâte la plata diferenței de indemnizație de concediu cuvenită reclamantei pentru anul școlar 2009/2010 și a M. E., C., T. și S., M. F. P., primarului, consiliului local la alocarea fondurilor necesare achitării acesteia,
pentru următoarele considerente:
Conform art.103 din L. nr.128/1997, reclamantul avea dreptul la concediul anual de odihnă cu plată, cu o durată de cel puțin 62 de zile, exclusiv duminicile și sărbătorile legale, drept ce este stabilit pe ani școlari , prin urmare și indemnizația de concediu d e odihnă este cuvenită tot pe ani școlari.
I. de concediu de od ihn ă cuven ită recl aman te i trebu ia s tab il ită po tr iv it
disp.art.145 alin.2 din C. muncii, astfel cum a fost modificat prin O.
nr.65/2005, deci a d ispozițiilor în vig oare privind calculul acesteia, care prevăd c ă aceasta reprezint ă media zilnică a dr epturilor salariale c uprinzând salariul
de bază, indemnizați ile și sporurile cu caracter per manent din ultimele 3 lunianterioare celei în care este efectuat concediul, multipli cată cu zilele de concediu.
Art. 3 din L. nr.6/1992 privind concediul de odihna si alte concedii ale salariatilor prevedea că, pe durata concediului de odihna, salariații au dreptul la o indemnizație care nu poate fi mai mica decît salariul de baza, sporul de vechime și indemnizația pentru funcția de conducere, luate împreună.
Conform art. 7 din aceeași lege, regulile privind durata concediului de odihna, inclusiv a concediului de odihna suplimentar, cuantumul indemnizației cuvenite, programarea, efectuarea, întreruperea și amânarea concediului de odihna, precum și compensarea în bani a concediului neefectuat se stabilesc, în limitele și cu respectarea dispozițiilor prezentei legi, prin hotărâre a G., pentru salariații din administrația publica, regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare.
În temeiul disp.art.7 din L. nr.6/1992 a fost adoptată H.G. nr.250/1992 privind concediul de odihna si alte concedii ale salariatilor din administratia publica, din regiile autonome cu specific deosebit si din unitatile bugetare, care la art.7 alin.1, a prevăzut că, pe durata concediului de odihna, salariatii au dreptul la o indemnizatie calculata in raport cu numarul de zile de concediu inmultite cu media zilnica a salariului de baza, sporului de vechime si, dupa caz, indemnizatiei pentru functia de conducere, luate impreuna, corespunzatoare fiecarei luni calendaristice in care se efectueaza zilele de concediu de odihna și la alin.2, că media zilnică a veniturilor prevazute la alin. (1) se stabileste in raport cu numarul zilelor lucratoare din fiecare luna in care se efectueaza zilele de concediu.
Potrivit art.298 alin.2 din actualul Cod al muncii, L. nr.6/1992 a fost îns ă
abrog ată, f iind abro g ate ș i al te d ispoz iț ii con tr are codulu i, as tf el încât ș i H.G.
nr.250/1992, adop tată în b az a ș i în ex ecu tare a unei legi abrogate (conform art.31 din Decretul Consiului de S. nr.16 din 3 februarie 1976 pentru aprobarea Metodologiei generale de tehnica legislativă privind pregătirea și sistematizarea proiectelor de acte normative), nu mai poate f i consider ată c a
f iind în prezen t apl ic ab il ă.
Acest aspect, al stabilirii indemnizației de concediu de odihnă a personalului din sectorul public nu a ridicat probleme deosebite până în anul
2005 întrucât, până la data intrării în vigoare a O. nr.65/2005, prevederile noului Cod al muncii în acest sens erau identice cu cele prevăzute în H.G. nr.250/1992, deși temeiul calculării acesteia, începând cu anul 2003, trebuia să fie L. nr.53/2003 și nu o hotărâre de guvern ale cărei prevederi în acest sens erau abrogate.
Ar f i de al tf el cu to tul anor mal ș i des igur, con tr ar in tenț ie i leg iu itorulu i, ce a
considerat în anul 2005 c a f iind neces ar ă mod if ic are a C.u i mu nc ii ș i în pr iv inț a
mo dulu i de s tab il ire a inde mn iz aț ie i de conced iu de od ihn ă, mo tiv at de ".
îndeplinirii angajamentelor asumate de R. în cadrul negocierilor privind Capitolul
13 "Ocup are ș i pol itic i soc iale", de ar mon iz are a leg isl aț ie i n aț ion ale cu acqu is -ul
co mun itar";, c a o ". c upr ins ă în Progr amu l leg isl ativ pr ior itar p en tru in tegr are a în
Uniunea E.";, c a în r apor tur ile de munc ă ale person alulu i d in s ec torul publ ic s ă se
apl ice o ho tăr âre de guvern d in anul 19 92, e mis ă în te me iul une i leg i abrog ate
înc ă d in anul 2003 de c ătre C. munc ii, c are a prev ăzu t , pr in d ispoz iț iile s ale ,modul de calcul al ac es te i inde mn iz aț ii.
Pr in ur mare, cons ide r c ă în prezen t, pen tr u toț i s al ar iaț ii d in s ec torul publ ic
s au pr iv at se apl ic ă, în cee a ce pr iveș te s tab il ire a inde mn iz aț ie i de conced iu de
od ihn ă, preveder ile C.u i munc ii, as tf el cu m aces te a au f ost mod if ic ate î n anul
2005, cu excepț ia acelor r apor tur i jur id ice de munc ă în c ar e au f ost adop tate
regle men tăr i spec iale dup ă ace as tă d ată.
De altfel, potrivit art.13 din L. nr.24/2000, o regle men tare spec ial ă,
derogatorie, în acee aș i mater ie , ar treb u i prev ăzu tă pr in t ru-un act normativ de
acel aș i n ivel cu regle me n tare a gener al ă î n mater ie.
Pen tru acele aș i mo tive, c u atât mai mul t, preveder ile ar t.21 d in Ord inul
nr.3251 din 12 februarie 1998 al M. E. N.e pentru aprobarea concediului de
od ihn ă al person alul u i d id ac t ic, emis, conform preambului actului, în aplicarea
ar t.103 d in L. nr.1 28/1997, a ar t.8 d in L. nr.6/1992 ș i a ar t.17 d in H.G.
nr.250/1992, regle me n tăr i ce pr ivesc s tab il ire a inde mn iz aț ie i de conced iu de
od ihn ă, nu po t "supr av iețu i"; ac telor nor mative în te m e iul c ăror a au f ost adop tate,
respec tiv L. nr.6/199 2 ș i, imp l ic it, a H.G. nr.250/1992, abrog ate pr in noul Cod al
muncii.
Mai mult decât atât, conform art.95 alin.1 din L. nr.128/1997, care la dataadoptării L. nr.1. era în vigoare, nefiind abrogat sau modificat prin L. nr.3., " P.
d id ac tic de l a to ate nivelur ile înv ăț ămân tu lu i are drep tur i ș i obl ig aț ii care decurg
din legislația în vigoare, din prezentul statut, din carta universitară, precu m ș i
d in preveder ile con tr ac tulu i colec tiv de munc ă.";
În concordanță cu art.238 din C. muncii, ce prevede că la încheierea c ontractului colectiv de muncă prevederile legale privind drepturile salariaților au caracter minimal, Contractul Colectiv de M. U. la N. N. pe anii 2007-2010, avându-l c a p ar te se mn atar ă, d i n partea ins tituț iilor buge tare ș i pe M. E. ș i C. , a
mo d if ic at, corespunz ător d ispoz iț iilor mai sus menț ion ate ale noulu i Cod al
mu nc ii, preveder ile c on tr ac tulu i colec tiv d e munc ă l a n ivel n aț ion al an ter ior.
Astfel, art.59 alin.1 din Contractul Colectiv de M. U. La N. N. pe anii 2007-
2010 prevede c ă, pe dur ata conced iu lu i de od ihn ă, s al ar iaț ii vor pr imi o
inde mn iz aț ie ce rep rez in tă med ia z iln ic ă a ven itur ilor d in ul time le tre i lun i
an ter io are lun ii în c are es te ef ectu at conc ed iul, mul tipl ic ată cu nu mărul de z ile d e
conced iu. I. de conced iu nu po ate f i mai mic ă dec ât s al ar iul de b az ă, sporul de
vech ime ș i inde mn iz aț ia pen tru f uncț ie de conducere, lu ate î mpreun ă,
corespunz ător nu măr ulu i de z ile de conce d iu.
Av ând în vedere f ap tul c ă, de l a d ata înre g is tr ăr ii aces tu ia l a M. M., S. S. ș i
F., respec tiv de l a d ata de (...), aces t con tr ac t colec tiv de mu nc ă ș i -a produs
ef ectele ș i c ă aces ta a f ost se mn at ș i de c ătre M. E. ș i C. , în s itu aț ia în c are mai
ex is ta vreun dub iu, neîn te me iat des igur dup ă mod if ic are a le g isl ativ ă d i n anul
2005, cu pr iv ire l a mo dul de s tab il ire a inde mn iz aț ie i de co nced iu de od ihn ă a
person alulu i d id ac tic, aces ta a f ost î nl ătur at pr in preve der ile con tr ac tu ale
conven ite de c ătre p ar tener ii soc ial i.
De asemenea, Contractul Colectiv de M. la N. de R. de Î. nu cuprinde în
mo d expres modul de c alcul al inde mn iz aț ie i de conced iu, d ar l a ar t.6 al in.1 ,
s tab ileș te c ă drep tur ile s al ar iaț ilor pr ev ăzu te în aces t co n tr ac t nu po t s ă reprezinte cauza reducerii altor drepturi colective sau individuale care suntrecunoscu te de leg is l aț ie ș i con tr ac tul co lec tiv de munc ă l a n ivel n aț ion al, iar
cl auzele aces tu ia tr ebu ie or icu m s ă res pec te preveder ile ar t.238 al in.1 d in C.
muncii.
Cele 62 de zile de concediu de odihnă, exclusiv duminicile și sărbătorile legale, respectiv 78 de zile calendaristice de concediu de odihnă, la care era îndreptățită reclamanta pentru anul școlar 2009-2010, au fost efectuateîncepând cu data de 1 iulie 2010, re spectiv în lunile iu lie și august, iar i ndemnizația de concediu de odihnă, aferentă mun cii deja prestate în acel an
școlar, trebuia plătită anterior acestei d ate, potrivit următoarelor reglementări l egale și prevederi convenționale:
Conform art.145 alin.3 din C. muncii, indemnizația de concediu deodihnă trebuia plătită cu 5 zile înainte de plecarea în concediu.
Potrivit art.59 alin.4 din Contractul Colectiv de M. U. la N. N. pe anii
2007-2010, indemnizația de concediu se plătește înainte de plecarea în concediu.
Art. 29 alin.4 din Contractul Colectiv de M. la N. de R. de Î. prevede căindemnizația de concediu de odihnă se plătește cu cel puțin 10 zile înainte de
plecarea în concediu de odihnă.
În consecință, consider că L. nr.1., intrată în vigoare abia la data de (...),
după ce personalul didactic prestase integral munca pe anul școlar 2009 /2010
și începuse efectuarea concediului de odihnă, nu putea re troactiva și afecta, prin diminuare, cu antumul indemnizației de concediu de o dihnă la care era î ndreptățită această cat egorie de angaj ați pen tru anul șc olar respectiv, cetrebuia stabilit conform considerentelo r expuse anterior și plătit anticipat p lecării în concediu.
Din moment ce toate aceste acte normative sau convenționale, dar cu p utere de lege, stabilesc că indemnizația de concediu se plătește întotdeauna î nainte de plecarea efectivă în concediu, ca o măsură de protecție socială a s alariatului, chiar și în ipoteza în care i ndemnizația de con cediu s -ar fi plătit s alariaților în fapt, la o dată ulterioar ă, culpa angajatoru lui în acest sens, pentru nerespectarea drepturilor angajatului, nu poate să a g raveze și mai mult s ituația creată acest uia, contribuind la d iminuarea indemniz ației cuvenite prin aplicarea unei legi intrate în vigoare ulterior datei la care aceste drepturi b ănești erau datorate/scadente.
Incidența în cauză a acestor reglementări naționale, a căror aplicare atrage nelegalitatea diminuării indemnizației de concediu cuvenite reclamantului pentru anul școlar 2009/2010, drepturi bănești ce au fost plătite cu acest titlu în lunile iulie și august 2010, face de prisos analizarea respectării în cauză a drepturilor garantate prin C. E. a D. O. și a jurisprudenței Curții Europene a D. O.
Prin urmare, consider că acțiunea reclamantei privind obligarea unității
școlare pârâte la plata diferenței de indemnizație de concediu de odihnă pentr u a nul școlar 2009/2010 este fondată.
Apreciez ca fiind fon dat și capătul de cer ere formulat de cătr e reclamantă privind obligarea C. Local B. și P.ui m unicipiului B. la asigurarea finanțării pentru plata acestor diferențe de indemnizație, precum și cereri le de chemare î n garanție a M. E., C., T. și S. și a M. F. P.,
Astfel, obligația de a plăti salariul și, implicit, indemnizația de concediu de odihnă, revine angajatorului, care este, necontestat, unitatea școlară reprezentată prin director.
Aceste drepturi se asigură însă din surse bugetare, așa cum o indică art. 167 alin.1 din L. învățământului nr. 84/1995, republicată, unde se prevede că:
„unitățile de învățământ preuniversitar de stat funcționează ca unități finanțate din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ- teritoriale pe a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte surse, potrivit legii";.
Potrivit disp.art.36 alin.2 lit.d) din L. nr.215/2001 privind administrația locală, consiliul local are ca atribuție aprobarea bugetului local și repartizarea fondurilor necesare unităților școlare, iar primarul, conform disp.art.63 alin.4 lit.a) din aceeași lege, exercită funcția de ordonator principal de credite.
Conform disp.art.16 din H.G. nr.2192/2004, finanțarea unităților de învățământ preuniversitar de stat se asigură din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale în a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte surse, potrivit legii.
Potrivit art.40 din aceeași hotărâre, după aprobarea legii bugetului de stat, consiliul județean și C. General al M. B., prin hotărâre și cu asistența tehnică a direcției generale a finanțelor publice și a inspectoratului școlar, repartizează unităților administrativ-teritoriale sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat și, după caz, fonduri din cote defalcate din impozitul pe venit la dispoziția acestora.
Având în vedere faptul că, potrivit disp.art.157 alin.2 din C. muncii, sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, ca o excepție de la regula prevăzută în primul alineat al aceluiași articol, ce garantează negocierea salariilor cuvenite, consider că intimaților-pârâți: M. E., C., T. și S., Ministerul Finanțelor Publice, C. local B. și P. municipiului B. le reveneau atribuții legale însemnate în ceea ce privește stabilirea drepturilor salariale ce se cuveneau personalului din învățământ potrivit dispozițiilor art.103 alin.1 din L. nr.128/1997, art.145 din C. muncii și contractelor colective de muncă aplicabile.
Pentru toate aceste considerente, opinez în sensul că se impunea admiterea în parte a recursului formulat de reclamantul S. C.-M., cu modificarea în parte a sentinței primei instanțe.
Judecător ,
C. M.
Red./Tehnored.: C.M.; (...).
| ← Decizia civilă nr. 4434/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 2531/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
