Decizia civilă nr. 324/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 324/R/2011
Ședința din 31 ianuarie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE : D. G.
JUDECĂTOR : L. D.
JUDECĂTOR : S. D.
GREFIER : C. M.
S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamantul P. I. G. și, respectiv de pârâta S. P. SA împotriva sentinței civile nr. 4. din 23 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud în dosarul nr. (...), având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă reprezentanta pârâtei recurente SC O. P. SA, avocat M. N., lipsă fiind reclamantul recurent.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursurile au fost declarate și motivate în termenul legal, au fost comunicate părților și sunt scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 25 noiembrie 2011, prin serviciul de registratură al instanței, s-a depus din partea reclamantului recurent întâmpinare la recursul declarat de pârâta recurentă, un exemplar înmânându-se reprezentantei pârâtei recurente.
Reprezentanta pârâtei recurente depune la dosar întâmpinare la recursul declarat de reclamantul recurent.
Curtea lasă cauza la a doua strigare pentru a da posibilitatea reprezentantei pârâtei recurente să studieze întâmpinarea și reprezentantului reclamantului intimat să se prezinte la cauză.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la a doua strigare a cauzei, se prezintă reprezentanta pârâtei recurente SC O. P. SA, avocat M. N., lipsă fiind reclamantul recurent.
Reprezentanta pârâtei recurente arată că nu mai are alte cereri de formulat în probațiune.
Nemaifiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta pârâtei recurente solicită admiterea recursului, modificarea sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii, în principal ca fiind prescrisă, iar în subsidiar ca fiind nefondată, susținând pe larg motivele arătate în scris prin memoriul de recurs și concluziile scrise pe care le depune la dosar.
Reprezentanta pârâtei recurente consideră că în măsura în care urmează a fi menținută sentința instanței de fond, este necesar a se preciza cuantumul exact al drepturilor bănești pe care recurenta este obligată să le achite reclamantei/.
De asemenea, solicită obligarea reclamantei intimate la plata cheltuielilor de judecată, depunând la dosar factura care atestă plata onorariului avocațial.
Curtea, după deliberare, respinge ca tardiv formulată cererea formulată de către reprezentanta pârâtei recurente în sensul precizării cuantumului exact al drepturilor bănești pe care recurenta este obligată să le achite reclamantei/., reținând că această critică privind sentința de fond a fost formulată doar la acest termen, fiind depășit astfel termenul legal de 10 zile, calculat în raport cu data comunicării hotărârii.
Reprezentanta pârâtei recurente solicită respingerea recursului declarat de reclamantul recurent ca nefondat și pe cale de consecință apreciază hotărârea instanței de fond cu privire la modul în care a soluționat cererea reclamantului privind plata cheltuielilor de judecată este legală și temeinică, având în vedere că acțiunea a fost admisă în parte.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 4. din (...) a T.ui B.-N., pronunțată în dosarul nr. (...), au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile necompetenței teritoriale, a nulității cererii de chemare în judecată, a lipsei calității procesual active a reclamantului și a prescripției dreptului la acțiune privind drepturile bănești aferente anilor 2006 și 2007.
A fost admisă ca fiind întemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune privind drepturile bănești aferente anului 2005 și în consecință s-a respins acțiunea formulată de reclamant privind aceste pretenții ca prescrise.
A fost admisă, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamantul P. I. G. împotriva pârâtei SC O. P. SA B. și în consecință:
- a fost obligată pârâta să plătească reclamantului contravaloarea ajutorului de 4.000 mc de gaze naturale pentru anul 2006, în funcție de prețul unui mc de gaze naturale la data de 1 ianuarie 2006, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație de la data scadenței la data plății efective.
A fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea având ca obiect drepturile bănești solicitate aferente anului 2007.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 198,3 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a examinat inițial, în condițiile art.137 Cod procedură civilă, excepțiile invocate de către societatea pârâtă, în ordinea priorității, respingându-le ca fiind nefondate, mai puțin excepția prescripției dreptului la acțiune care a fost în parte întemeiată, pentru considerentele ce vor fi arătate în cele ce urmează.
Excepția necompetenței teritoriale a acestui tribunalul este nefondată și a fost respinsă ca atare, întrucât potrivit art.284 alin.2 Codul muncii competența teritorială de soluționare a conflictelor de muncă revine tribunalului în a cărei rază teritorială reclamantul își are domiciliul sau reședința, ori după caz, sediul. Față de aceste dispoziții legale, tribunalul a constatat că este competent din punct de vedere teritorial să judece în primă instanță acțiunea dedusăjudecății, întrucât reclamantul are domiciliul în județul B. N..
Contrar aserțiunilor pârâtei, în speță nu sunt aplicabile prevederile art.72 din Legea nr.168/1999, întrucât aceste dispoziții legale au fost abrogate implicit prin dispozițiile art.298 alin.2 Codul muncii, care prevede că orice alte dispoziții contrare se abrogă, caz în care este evident faptul că trebuie considerate abrogate și dispozițiile invocate prevăzute de art.72 din Legea nr.168/1999 care prevedeau în cazul conflictelor de drepturi că acestea sesoluționează de instanța judecătorească competentă în a cărei circumscripție își are sediul unitatea. Trebuie subliniat că aceasta este practica constantă a instanțelor judecătorești sesizate cu acest tip de litigii.
T. a respins ca nefondată și excepția lipsei calității procesuale active areclamantului, întrucât acesta având anterior calitatea de salariat al societății pârâte și invocând prevederile art.176 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate care prevede că salariații au dreptul la un ajutor material reprezentând contravaloarea a câte 4000 mc de gaze naturale pentru fiecare an, și art. 187 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură ce se referă la același drept, tribunalul a statuat că acest drept aparține salariaților, iar nu sindicatului, situație în care aceștia sunt îndreptățiți să acționeze în judecată societatea pârâtă, având legitimitate procesuală activă, urmând a se stabili dacă aceste pretenții sunt fondate sau nu în funcție de probele administrate și apărările invocate de părți.
A fost respinsă și excepția nulității cererii de chemare în judecată invocată de pârâtă pentru că, chiar dacă reclamantul nu a indicat valoarea obiectului acțiunii dedusă judecății, tribunalul a statuat că prin modul de formulare aobiectului acțiunii prin care se solicită obligarea pârâtei la plata ajutorului material reprezentând contravaloarea 4000 mc gaze naturale pentru anii (...), acesta este suficient de determinat, iar acțiunea poate fi soluționată în mod adecvat pe baza acestor pretenții deduse judecății, urmând ca instanța de judecată să stabilească în măsura în care consideră necesar, în situația în care pe fond pretențiile vor fi găsite întemeiate, data de la care trebuie calculat prețul unui metru cub de gaze naturale solicitate, pentru a realiza o justă soluționare a litigiului dedus judecății.
În ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune privind drepturilebănești invocate de reclamant pentru anii 2005, 2006 și 2007, tribunalul astatuat că în cauză sunt aplicabile disp.art.283 alin.1 lit. c din Codul muncii care instituie un termen de prescripție de 3 ani, care începe să curgă de la data nașterii dreptului solicitat, și că nu este aplicabil termenul de 6 luni invocat de către societatea pârâtă, deoarece obiectul pretențiilor deduse judecății de reclamant prin care solicită obligarea pârâtei la plata unor venituri cu titlu ajutor material anual, respectiv contravaloarea a câte 4.000 mc gaze naturale, sunt și trebuie asimilate drepturilor salariale cuvenite angajaților și trebuie să aibă un regim juridic similar, inclusiv sub aspectul termenului de prescripție.
Observând însă că reclamantul a înregistrat acțiunea la data de 26 mai
2009 și că acesta solicită ajutorul material și pentru anul 2005, tribunalul a constatat că pentru acest an, acțiunea formulată de reclamant a fost prescrisă și a fost respinsă ca atare, întrucât în situația în care dispozițiile din contractele colective de muncă invocate la nivel de unitate și ramură, anterior precizate, nu indică o dată fixă din cursul anului în care ar fi trebuit achitat ajutorul material reprezentând cota de gaze naturale, înseamnă că trebuie luată în calcul pentru determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, cel mai târziu ultima zi din anul respectiv, ori în cazul anului 2005, ultima zi a fost 31 decembrie 2005, iar acțiunea a fost înregistrată doar în 26 mai 2009. Așa fiind, tribunalul a constatat că a fost depășit termenul general de prescripție de 3 ani aplicabil în cauză, motiv pentru care s- a admis excepția prescripției dreptului la acțiune privitor la drepturile bănești aferente anului 2005, iar în consecință a fost respinsă acțiunea ca prescrisă privind pretențiile din acel an.
Contrar aserțiunilor reclamantului, tribunalul a considerat că termenul de prescripție de 3 ani în acest caz nu se calculează de la expirarea a 150 zile necesare pentru închiderea anului financiar întrucât față de pretențiile dedusejudecății, acestea nu se află în legătură de conexitate directă cu închiderea anului financiar la nivelul societății, ci trebuie executate dispozițiile contractelor colective în timpul anului respectiv în lipsa altor prevederi derogatorii.
Însă, pentru anii 2006, 2007, tribunalul a constatat că sunt aplicabile dispozițiile art.283 alin.1 lit. c din Codul muncii, care instituie un termen de prescripție de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune și observând data înregistrării acțiunii de către reclamant anterior precizată, se observă că pentru aceste pretenții acțiunea a fost formulată în termenul de prescripție menționat, motiv pentru care s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune privind drepturile deduse judecății aferente anilor 2006-2007.
În ce privește fondul acțiunii, analizând actele și lucrările dosarului,tribunalul a reținut următoarele:
Din înscrisul depuse la dosar (f.32), emis de societatea pârâtă, datat 22 septembrie 2008, reiese că reclamantul a avut calitatea de salariat la pârâtă în calitate de vânzător, începând cu data de 10 ianuarie 2001 și până la data de
12 iunie 2006, dată la care au încetat raporturile de muncă între părți. A. situație reiese și din mențiunile carnetului de muncă al reclamantului depus în copie la dosar f.120-125, iar în această perioadă, doar la data 01 iulie 2004 s-a făcut mențiunea în carnetul de muncă că salariul reclamantului a fost majorat ca urmare a aplicării prevederilor art.134 alin.1 din contractul colectiv de muncă, neexistând mențiuni efectuate și cu privire la art.176 alin.1 din contractul colectiv invocat drept temei de reclamant în această cauză..
Potrivit art.39 alin.1 lit. a Codul muncii salariatul are dreptul la salarizare pentru munca depusă, iar angajatorului îi revine obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă potrivit art.40 alin.2 lit. c din același cod. Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri conform art. 155 Codul muncii. Potrivit art.236 alin.4
Codul muncii, contractele colective de muncă, încheiate cu dispozițiilor legale constituie legea părților, executarea contractului colectiv este obligatorie pentru părți - art.243 alin.1, iar prevederile acestor contracte produc efecte față de toți salariații, indiferent de data angajării sau de afilierea lor la o organizație sindicală, conform art. 239 Codul muncii. Trebuie reliefate și prevederile art.238 alin.1 Codul muncii care arată că prin contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Față de aceste dispoziții legale ce reglementează drepturile salariaților la salarizare, respectiv obligațiile corelative ale angajatorului, precum și caracterele și efectele contractelor colective de muncă legal încheiate, tribunalul a stabilit dacă reclamantul în calitate de fost salariat al pârâtei este îndreptățit să primească un ajutor material anual reprezentând contravaloarea a câte
4.000 mc de gaze naturale potrivit dispozițiilor contractelor colective de muncă expres invocate prin acțiune.
Potrivit art.187 din C. colectiv de muncă la nivelul ramurii energie electrică,termică, petrol și gaze, pentru anul 2005, salariații agenților economici din industria petrolieră nominalizați în anexa nr.1, în care este prevăzută și societatea pârâtă, vor primi anual un ajutor material egal cu contravaloarea unei cote de gaze naturale, în cazul în care acesta nu a fost compensat prin majorarea salariului de bază. Cuantumul și condițiile de acordare a acestui ajutor material vor fi stabilite prin contractele colective de muncă la nivel inferior. Trebuie reliefat faptul că aceste dispoziții au fost reiterate și în contractele colective de muncăla nivel de ramură pentru anii (...) potrivit actelor adiționale depuse în copie la dosar (f.27- f.31).
Potrivit art.176 alin.1 din C. colectiv de muncă la nivelul unității pârâte, se prevedea inițial că fiecare salariat are dreptul la acordarea unui ajutor anual reprezentând contravaloarea a 4000 mc gaze naturale, iar modalitatea concretă de calcul urmează a face obiectul unui act adițional. Însă ulterior prin C. colectiv de muncă la nivelul unității pârâte din 1997 f.59 s-a prevăzut că începând cu data de 01 iunie 1997 ajutorul material anual reprezentând contravaloarea a 4000 mc gaze naturale, ce se acordă fiecărui salariat va fi inclus în salariul de bază. Modalitatea concretă de calcul va face obiectul unui act adițional la contract. În contractele colective de muncă la nivel de unitate din anii 1998 și 2008 s-a prevăzut la art.176 că ajutorul material reprezentând contravaloarea unei cantități de gaze naturale a fost compensat prin CCM
1997. Trebuie reliefat faptul că pârâta nu a dovedit în concret includerea ajutorului material în litigiu în anul 1997 în cazul reclamantului, care oricum la acea dată nu era salariatul acesteia, însă nici în cazul altor salariați din acest județ care aveau această calitate la data respectivă.
Observând mențiunile din contractul individual de muncă al reclamantului depus la dosar (f.120-125), tribunalul a apreciat că nu sunt justificate susținerile societății pârâte în sensul că s-ar fi introdus în salariul de bază al reclamantului contravaloarea ajutorului material pentru anii menționați în acțiune reprezentând contravaloarea a 4.000 mc de gaze naturale anual în care acesta a activat la societatea pârâtă, fiind simple afirmații neurmate de majorarea efectivă a salariului de bază. Înscrisurile depuse de pârâtă în copie la dosar f.62-64 ce reprezintă adrese către sucursale ale pârâtei din anul 1997 nu sunt în măsură să convingă instanța că se referă la includerea ajutorului material prevăzut de art. 176 alin.1 în salariile de bază ale angajaților, întrucât nu se face trimitere expresă la acest drept, pe de o parte, iar pe de altă parte, nu s-au efectuat mențiunile necesare în carnetul de muncă în acest sens.
Pentru că pârâta angajator nu a făcut proba necesară prin înscrisuri în condițiile art. 287 Codul muncii, instanța a constatat că acțiunea formulată de reclamant a fost în parte fondată, respectiv pentru anul 2006 în care a avut calitatea de salariat al pârâtei, motiv pentru care pârâta a fost obligată să plătească reclamantului contravaloarea ajutorului a 4000 mc de gaze naturale pentru anul 2006, în funcție de prețul unui mc de gaze naturale la data de 1 ianuarie 2006. T., pentru a evita eventuale litigii între părți, a considerat că este necesar să stabilească data de la care se va calcula prețul unui metru cub de gaze naturale, preț ce va fi înmulțit cu 4.000 unități, iar data avută în vedere de tribunal respectiv cea din 1 ianuarie a anului pentru care s-au acordat drepturile solicitate, este justificată de faptul că anumiți salariați nu au muncit la pârâtă pe tot parcursul acelui an, astfel că se impune stabilirea unei date fixe drept etalon pentru toți salariați din acel an calendaristic.
Pentru a se realiza o reparare integrală a prejudiciului suferit de reclamant în urma neachitării în anul 2006 a ajutorului material cuvenit, suma respectivă va fi actualizată cu indicele de inflație de la scadență, care în cazul de față este data încetării raporturilor de muncă ale reclamantului anterior arătate și până la data plății efective.
Apărările societății pârâte potrivit cărora drepturile bănești solicitate prevăzute de art.176 alin.1 din contractele colective de muncă pentru anii (...), care prevedeau că ajutorul material reprezentând contravaloarea unei cantități de gaze naturale a fost compensat prin contractul colectiv de muncă din anul
1997, nu sunt în măsură a exonera societatea pârâtă de la obligația de aacorda acest drept prevăzut expres de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, pe de o parte, iar pe de altă parte, în condițiile în care nu a depus dovezile necesare la dosar din care să rezulte în concret că în cazul acestui reclamant s-ar fi realizat compensarea respectivă prin majorarea salariului de bază. De altfel în cazul acestui reclamant, trebuie reliefat faptul că acesta nu a lucrat la pârâtă în anul 1997, ci doar din anul 2001, situație în care apărarea pârâtei cu privire la acest reclamant este și lipsită de relevanță.
Având în vedere considerentele anterior reliefate și ținând cont de prevederile art.40 Codul muncii care prevede că angajatorul are obligație de a plăti salariatului drepturile prevăzute de lege și de contractele colective de muncă, precum și dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură invocat de reclamant tribunalul a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamant și a obligat pârâta să plătească reclamantului contravaloarea ajutorului a 4.000 mc de gaze naturale pentru anul 2006, în funcție de prețul unui mc de gaze naturale la data de 1 ianuarie 2006, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație de la data scadenței la data plății efective.
T. a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamant având ca obiect ajutorul material aferent anului 2007, reprezentând contravaloarea a
4.000 mc gaze naturale, întrucât din actele de la dosar rezultă că raporturile de muncă între părți au încetat încă din data de 13 iunie 2006, situație în care, neexistând raporturi de muncă între părți, în mod evident pretențiile bănești solicitate pentru anul 2007 de reclamant au fost nefondate, deoarece neavând calitatea de salariat al pârâtei în anul respectiv acesta nu putea să beneficieze de contravaloarea a 4000 mc gaze naturale cu titlu de ajutor material, iar pârâta nu avea o asemenea obligație corelativă.
În baza art.274 Cod procedură civilă, tribunalul a obligat pârâta să plătească reclamantului/ei suma de 198,3 lei cheltuieli de judecată, având în vedere faptul că față de modul de soluționare a acțiunii prin care pretențiile deduse judecății au fost admise în parte, se impune ca pârâta, aflată parțial în culpă procesuală, să suporte proporțional cheltuielile de judecată efectuate de reclamant/a, respectiv 198,3 lei.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul P. I. G. solicitândadmiterea recursului, modificarea sentinței în sensul obligării pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului a arătat că instanța de fond a admis acțiunea însă a redus cuantumul cheltuielilor de judecată în mod nejustificat.
Arată că a depus la dosarul cauzei dovada achitării cheltuielilor de judecată, onorariu avocat în cuantum de 1.190 lei instanța însă a redus acestea la 198,30 lei.
Consideră că instanța de fond nu era îndreptățită să reducă cuantumul onorariului de avocat aplicând greșit dispozițiile art. 274 pct.1 și 3 din
C.proc.civ.
Conform dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, contractul dintre avocat și clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de niciun organ al statului, iar în conformitate cu art. 94 alin. 2 și 3 din Statutul profesiei de avocat, onorariul se stabilește prin negociere, fiind totodată exclusă obligația avocatului de a justifica cuantumul sumelor care i se cuvin cu acest titlu, convenite cu clientul său.
Dispozițiile art. 274 alin. 3 C.proc.civ. fac referire și la valoarea litigiului sau munca avocatului, dar reducerea onorariului în raport de aceste criterii trebuie motivată și întotdeauna pusă în discuția părților, cerințe nerespectate în speță, diminuarea dispusă nefiind nici măcar solicitată de partea potrivnică.
Împrejurările în care judecătorul poate dispune reducerea sau mărirea onorariilor avocaților sunt prevăzute în Codul de procedură civilă, respectiv atunci când constată motivat că ele sunt nepotrivit de mari sau de mici în raport de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat.
În speță onorariul apărătorului reclamantului a fost de 1190 lei, conform chitanțelor depuse la dosar, iar instanța l-a redus considerându-l ca nepotrivit pentru ca acțiunea a fost admisă în parte și fără ca instanța să motiveze care a fost valoarea la care s-a raportat și fără a lua în calcul munca avocatului și timpul efectiv în care s-a soluționat dosarul și de asemenea faptul că, dosarul a fost soluționat și de către Curtea Constituțională.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, pârâta SC O. P. SA solicitând admiterea recursului cu respingerea acțiunii promovată de reclamantă șiobligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată la fond și în recurs.
În motivarea recursului o primă critică se referă la cea privitoare la excepția tardivității acțiunii promovate de reclamantă.
Cererea reclamantului nu reprezintă o acțiune pentru plata unor drepturi salariale izvorâte din contractul individual de muncă, ci reprezintă o acțiune pentru plata altor venituri decât drepturile salariale, venituri cerute în temeiul unui contract colectiv de muncă, reclamantul invocând art.187 din CCM Ramură/176 CCM P., nu contractul individual de muncă, fiind deci aplicabil termenul de prescripție de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, astfel că acțiunea este prescrisă.
Pe fond arată că ajutorul constând în contravaloarea unei cote de gaze naturale a fost inclus în salariul de bază al salariaților. Astfel, prin art.187 din CCM la nivel de ramură nr. 2. s-a stipulat că angajații P. vor primi anual un ajutor materiale, egal cu contravaloarea unei cote de gaze naturale, cuantumul și condițiile vor fi stabilite prin contractele colective de muncă la nivele inferioare.
Prin art.176 din CCM la nivel de unitate P. se prevede că ajutorul social constând în plata contravalorii cotei de gaze naturale a fost compensat prin contractul colectiv de muncă pe anul 1997. Această împrejurare a fost adusă la cunoștința sucursalelor P. prin adresa nr. IP nr.1721/(...).
La nivelul anilor 1998 și următorii suma aferentă ajutorului privind cota de gaze a fost majorată implicit ori de câte ori au fost majorate salariile SC P. S A.
Această împrejurare rezultă din conținutul art.176 alin.1 din CCM la nivel de P. în care s-a stipulat că ajutorul material reprezentând c/v unei cantități de gaze naturale a fost compensat prin C.. A. formulare se regăsește și în CCM pentru anii 2006-2007 iar în anul 2008 alin. 11 al art. 176 s-a completat cu precizarea expresă că începând cu anul 1997 prezentul articol a rămas fără obiect, având în vedere că acest ajutor nu se mai acordă, fiind inclus în salariul salariaților.
Împrejurarea că după anul 1997 nu au mai existat negocieri între P. și sindicat cu privire la acordarea separată a acestui ajutor, demonstrează cu prisosință faptul că acesta a fost inclus în salariul de bază al salariaților.
Chiar dacă pârâta nu i-ar fi acordat reclamantului acest drept, acesta este îndreptățit să solicite acest ajutor doar pentru lunile în care a fost angajat având în vedere data la care contractul de muncă al acestuia a încetat.
Prin întâmpinarea depusă de pârâta S. O. P. S. B. a solicitat respingerea recursului declarat de reclamant ca nefondat și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, pârâta arată că acțiunea reclamantului a fost admisă în parte. În aceste condiții soluția instanței de diminuare a cheltuielilor dejudecată la care a fost obligată pârâta este legală și temeinică. Pe cale de consecință, cuantumul acestuia poate fi diminuat în condițiile în care instanța admite în parte acțiunea promovată de reclamant.
Susținerile reclamantului în sensul că nu ar fi solicitat drepturile salariale pentru anul 2007 întrucât ar fi angajatul intimatei doar până în anul
2006, sunt nefondate.
Prin acțiunea sa introductivă recurentul a solicitat obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale pentru anii 2005, 2006 și 2007. Potrivit principiului disponibilității, instanța de fond a soluționat cauza prin prisma obiectului cu care a fost investită. În aceste condiții recurentul nu poate susține că instanța trebuia să verifice „din oficiu"; perioada în care reclamantul a fost angajată și în final să soluționeze cauza prin prisma acestei împrejurări.
Susținerile recurentului în sensul că onorariul avocațial se stabilește în condițiile prevăzute de art. 0 din Legea nr. 51/1995, sunt corecte. Aceste dispoziții nu se aplică însă în speță.
Pe cale de consecință, pârâta apreciază că hotărârea instanței de fond cu privire la modul în care a soluționat cererea reclamantului privind plata cheltuielilor de judecată este legală și temeinică, impunându-se respingerea recursului declarat de aceasta, ca nefondat.
Hotărârea instanței de fond este nelegală cu privire la modul în care a soluționat fondul pricinii.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 20 octombrie 2010, reclamantul P . I. G. a solicitat respingerea recursului declarat de pârâta S. O. P. S. canetemeinică și nelegală.
În motivare, reclamantul arată că instanța de fond pe bună dreptate a respins toate excepțiile invocate de pârâtă și a admis în parte acțiunea reclamantului.
În ce privește fondul cauzei, reclamantul reiterează susținerile instanței de fond și pentru aceste considerente solicită respingerea recursului ca netemeinic și nelegal.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și a dispozițiilor legale incidente, Curtea reține următoarele:
În ceea ce privește recursul declarat de pârâta SC O. P., Curtea constată că acesta este fondat în parte având în vedere considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, Curtea constată că potrivit dispozițiilor art. 283 alin. (1) din Codul muncii „Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de munca consta în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților fata de angajator; e) în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia";.
Potrivit alineatului 2 al aceleiași norme citate, „În toate situațiile, altele decât cele prevăzute la alin. 1, termenul este de 3 ani de la data nașterii dreptului.";
De asemenea, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, prin contractul colectiv de muncă „se stabilesc clauze privind condițiile de munca, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de munca";, dispoziții similare conținând și art. 236 alin.(1) din Codul muncii.
Drept urmare, contractul colectiv de muncă cuprinde dispoziții referitoare la salarizare, la contractul individual de muncă, la drepturile și obligațiilepărților, inclusiv la modalitatea de contestare a deciziilor unilaterale ale angajatorului. În consecință, sunt sau pot fi clauze în contractul colectiv de muncă dispoziții relative la toate drepturile la acțiune pentru care art. 283 alin. (1) lit. a) - d) din Codul muncii a reglementat termene speciale distincte de prescripție. D. s-ar accepta susținerile recurentei, aceste termene nu ar avea aplicabilitate, în condițiile în care nerespectarea oricăruia dintre drepturile menționate anterior constituie o neexecutare a contractului colectiv de muncă.
Pentru aceste considerente, Curtea apreciază că în mod judicios prima instanță a reținut că termenul de prescripție aplicabil în cauză este cel de 3 ani prevăzut de art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii, acesta fiind un termen special față de cel prevăzut de art. 283 alin. 1 lit. e din Codul muncii.
În consecință, întrucât acțiunea reclamantului a fost înregistrată la data de (...) și se referă la obligarea pârâtei la plata unor sume de bani reprezentând drepturi salariale cuvenite și neacordate, aferente perioadei 2006-2007, pentru anul 2005 acțiunea fiind respinsă ca prescrisă, în mod corect prima instanță a respins excepția prescripției invocată de recurentă pentru perioada 2006-2007.
În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea constată că art. 40 alin. 2 lit. c din Codul muncii prevede că angajatorul are obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege și din contractele colective de muncă.
Prin C. Colectiv de muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze valabil pe anii (...) și 2009, la art. 187 se prevede că salariații agenților economici nominalizați în Anexa nr.1, vor primi anual un ajutor material, egal cu contravaloarea unei cote de gaze naturale.
Potrivit art. 241 alin. 1 din Codul muncii și art. 11 din Legea nr.
130/1996 privind C. colectiv de muncă, clauzele contractelor colective produc efecte pentru toți salariații angajatorului, pentru toți salariații din grupul de angajatori, pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul.
Chiar dacă la nivel de S. ". S. există un contract colectiv de muncă, legal încheiat între partenerii sociali P. SA și FSLI P., aplicabil, care nu cuprinde clauzele de natura celor solicitate de reclamant, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 187 din CCM la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze, deoarece potrivit articolului 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin C. colective de muncă încheiate la nivel superior, respectiv la nivel de ramură (în speță).
În consecință, reclamantul este îndreptățit să primească drepturile bănești solicitate.
Recurenta nu a contestat existența dreptului solicitat, ci chiar îl recunoaște, însă susține că ar fi fost inclus în salariul de bază începând cu anul 1997. Pârâta nu a făcut dovada achitării dreptului cuvenit pentru perioada 2006-2007.
Pârâta nu a probat nici faptul că începând cu anul 1997 suplimentările solicitate ar fi fost incluse în salariu de bază, conform art. 176 din C. colectiv de muncă încheiat la nivelul unității "P.";, întrucât nu a depus la dosar un act adițional în acest sens.
Din actele depuse în probațiune în dosarul de fond, rezultă că în fapt, aceste indexări și majorări au fost înregistrate anual de mai multe ori, neexistând vreun motiv de a considera că acea creștere salarială din anul 1997 ar corespunde includerii în salariul de bază a suplimentării în discuție. Atâta timp cât înscrierile din carnetele de muncă ale reclamanților nu constată cu precizie creșteri salariale ca urmare a includerii suplimentării salariale reprezentând c/v cotei de gaz, deci cât timp explicitarea acestor creșterisalariale nu este indubitabil formulată pentru a face nefondată cererea, Curtea consideră că nu a fost făcută proba de către angajator a susținerilor pe care își fundamentează apărarea.
Un număr de sporuri și adaosuri la salariul de bază al angajaților acestei unități au fost prevăzute în contractele colective de muncă, P. formulând constant apărări prin care invocă includerea acestor drepturi în salariul de bază, instanțele fiind confruntate cu un mare număr de diverse astfel de litigii, astfel încât, dată fiind deja notorietatea acestei apărări a pârâtei, nu se poate accepta fără o mai clară verificare simpla sa afirmație că a inclus în salariul de bază dreptul solicitat prin prezenta acțiune.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât reclamantul invocă faptul că aceste creșteri salariale au corespuns unor majorări, indexări făcute conform indicelui de inflație în baza unor acte normative cu aplicabilitate generală. Față de inflația, ce a caracterizat economia în acea perioadă, și de constantele creșteri salariale prin care s-a încercat menținerea semnificației economice a salariului, susținerile reclamantului apar ca pertinente, fiind deci în sarcina angajatorului să probeze dincolo de orice dubiu că invocatele creșteri salariale au fost efectuate în executarea stipulației 176 din contractul colectiv de muncă, și aceasta nu doar printr-o adresă internă, a cărei punere în practică nu a fost dovedită, ci prin evidențierea prin mijloace specifice (expertiza, înscrieri neechivoce în carnetul de muncă, acte adiționale la contractul colectiv de muncă) a efectuării acestei includeri în salariul de bază.
Ca atare, nefiind probată includerea adaosului în salariul de bază, chiar în ipoteza în care contractele colective de muncă ulterioare încheiate la nivel de unitate, nu au mai prevăzut acordarea acestei suplimentări, obligativitatea acordării ei a subzistat față de dispozițiile din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură.
Nu poate fi agreată interpretarea potrivit căreia aceste dispoziții ale contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură, instituie doar o invitație la negociere în cadrul demersurilor pentru încheierea contractelor colective de muncă la nivel inferior, iar nu un drept în sine. Textul art. 187 din contract colectiv de muncă la nivelul ramurii prevede imperativ că „salariații vor primi anual un ajutor material, egal cu c/v unei cote de gaze naturale";, astfel că argumentele referitoare la negociere nu reprezintă o condiție de care să depindă nașterea dreptului, ci o contextualizare a modalității în care se va pune în executare obligația.
Având în vedere dispozițiile art. 287 din Codul Muncii, care prevăd că, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, faptul că pârâta nu a făcut dovada achitării drepturilor salariale suplimentare reprezentând ajutorul material, egal cu c/v unei cote de gaze naturale solicitate de reclamant, în calitate de angajat și la data promovării acțiunii, Curtea constată că reclamantul este îndreptățit să beneficieze de drepturile suplimentare salariale solicitate.
Totuși în ceea ce privește motivul de recurs referitor la data până la care se cuvine reclamantului acest ajutor, Curtea constată ca fiind fondate criticile aduse de recurentă în sensul că acesta se impune a fi acordat până la data de (...), data încetării raporturilor de muncă dintre reclamant și pârâta - recurentă (fila 124 dosar fond). Este adevărat că acordarea cotei de gaz se face anual, însă aceasta semnifică doar periodicitatea plății dreptului, care se face proporțional cu perioada lucrată, fiind un drept câștigat prin trecerea timpului.
Așa fiind, având în vedere considerentele expuse, fiind incident motivul de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 c.pr.civ., în temeiul art. 312 alin.1 și
3c.pr.civ., Curtea va admite în parte recursul declarat cu consecința modificăriiîn parte a hotărârii atacate, în sensul înlăturării obligației pârâtei de a achita reclamantului contravaloarea cotei de gaz pentru perioada ulterioară datei de (...).
În ceea ce privește recursul declarat de reclamant, Curtea constată căacesta este nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Curtea constată că prin demersul juridic dedusa judecății, reclamantul a solicitat obligarea societății pârâte la acordarea cotei de 4000 mc gaze naturale pentru anii 2005-2007.
Deși în susținerea recursului reclamantul arată că nu a solicitat drepturile salariale suplimentare pentru anul 2007, întrucât și-a desfășurat activitatea în cadrul societății pârâte doar până în anul 2006, Curtea constată că din acțiunea cu care a fost învestită instanța rezultă fără nici un dubiu că solicitarea reclamantului vizează perioada 2005-2007.
Este real că în cuprinsul motivării în fapt a cererii a fost șters anul 2007, însă acest aspect nu este de natură să aibă vreo influență cu privire la petitele cu care a fost sesizată instanța. Mai mult, actele de la dosarul cauzei nu cuprind nici o manifestare expresă în sensul renunțării la judecată cu privire la pretențiile aferente anului 2007.
Prin urmare, Curtea consideră că în mod corect cauza a fost analizată prin raportare la perioada 2005-2007.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată la fond pretinse de către reclamant, acestea pot fi acordate numai în limita în care acțiunea a fost admisă.
Or, după cum s-a arătat deja, pentru anul 2005 acțiunea este prescrisă, iar pentru perioada ulterioară datei încetării raporturilor de muncă - (...), acțiunea este nefondată.
Reținând că pretențiile reclamantului au fost admise doar în parte și având în vedere că ambele părți au solicitat cheltuieli de judecată, Curtea constată incidența art. 276 c.pr.civ., în sensul compensării cheltuielilor de judecată.
Așa fiind, având în vedere considerentele expuse, nefiind incident nici unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 c.pr.civ., în temeiul art. 312 alin.1 c.pr.civ., Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant.
Întrucât a fost respins ca nefondat recursul reclamantului, acesta este cel care a căzut în pretenții, astfel că nu este îndreptățit la acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în raport de propriul recurs.
Reținând însă că recursul societății pârâte a fost admis în parte, respectiv numai în ceea ce privește acordarea drepturilor suplimentare pentru perioada efectiv lucrată în cadrul societății, fiind respinse celelalte motive de nelegalitate și netemeinicie, Curtea va obliga recurentul reclamant să plătească recurentei pârâte suma de 140 lei, cheltuieli de judecată parțiale în recurs.
Vor fi menținute restul dispozițiilor sentinței atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Admite în parte recursul declarat de pârâtul SC O. P. SA împotriva sentinței civile nr. 4. din (...) a T.ui B.-N., pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o modifică în parte în sensul că înlătură obligația pârâtei de a achita reclamantului contravaloarea cotei de gaz pentru perioada ulterioară datei de (...).
Obligă reclamantul să plătească pârâtei suma de 400 lei cheltuieli de judecată parțiale la fond.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P. I. G. împotriva aceleiași sentințe.
Obligă recurentul-reclamant să plătească recurentei-pârâte suma de 140 lei cheltuieli de judecată parțiale în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 31 ianuarie 2011.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
D. G. L. D. S. D.
GREFIER, C. M.
Red.L.D./Dact.S.M.
2 ex./ (...)
Jud.fond:C.N. și M.L.B.
| ← Decizia civilă nr. 5269/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 3401/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
