Decizia civilă nr. 346/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
Dosar nr. (...)
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie
DECIZIA CIVILĂ NR. 346/R/2011
Ședința din 31 ianuarie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE : D. G.
JUDECĂTOR : L. D. JUDECĂTOR : S. D. GREFIER : C. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta S. P. SA împotriva sentinței civile nr. 4. din 06 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud în dosarul nr. (...), privind și pe reclamanta intimată O. M., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă reprezentanta pârâtei recurente SC OMV P. SA, avocat M. N., lipsă fiind reclamanta intimată.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat reclamantei intimate și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 25 noiembrie 2011, prin serviciul de registratură al instanței, s-a depus din partea reclamantei intimate întâmpinare, un exemplar înmânându-se reprezentantei pârâtei recurente.
Curtea lasă cauza la a doua strigare pentru a da posibilitatea reprezentantei pârâtei recurente să studieze întâmpinarea și reprezentantului reclamantei intimate să se prezinte la cauză.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la a doua strigare a cauzei, se prezintă reprezentanta pârâtei recurente SC OMV P. SA, avocat M. N., lipsă fiind reclamanta intimată.
Reprezentanta pârâtei recurente arată că nu mai are alte cereri de formulat în probațiune.
Nemaifiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat,
Curtea declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta pârâtei recurente solicită admiterea recursului, modificarea sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii, în principal ca fiind prescrisă, iar în subsidiar ca fiind nefondată, susținând pe larg motivele arătate în scris prin memoriul de recurs și concluziile scrise pe care le depune la dosar.
Reprezentanta pârâtei recurente consideră că în măsura în care urmează a fi menținută sentința instanței de fond, este necesar a se preciza cuantumul exact al drepturilor bănești pe care recurenta este obligată să le achite reclamantei/.
De asemenea, solicită obligarea reclamantei intimate la plata cheltuielilor de judecată, depunând la dosar factura care atestă plata onorariului avocațial.
Curtea, după deliberare, respinge ca tardiv formulată cererea formulată de către reprezentanta pârâtei recurente în sensul precizării cuantumului exact al drepturilor bănești pe care recurenta este obligată să le achite reclamantei/., reținând că această critică privind sentința de fond a fost formulată doar laacest termen, fiind depășit astfel termenul legal de 10 zile, calculat în raport cu data comunicării hotărârii.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 4. din 06 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud în dosarul nr. (...), au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile necompetenței teritoriale, a nulității cererii de chemare în judecată, a lipsei calității procesual active a reclamantului/ei și a prescripției dreptului la acțiune privind drepturile bănești aferente anilor 2006 și 2007.
A fost admisă ca fiind întemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune privind drepturile bănești aferente anului 2005 și în consecință respinge acțiunea formulată de reclamant/ă privind aceste pretenții ca prescrise.
A fost admisă, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamantul/a O. M. împotriva pârâtei SC OMV P. SA B. și în consecință:
- a fost obligată pârâta să plătească reclamantului/ei contravaloarea ajutorului a 4.000 mc de gaze naturale pentru anii 2006 și 2007, în funcție de prețul unui mc de gaze naturale la data de 1 ianuarie 2006, respectiv de la data de 01 ianuarie 2007, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței la data plății efective.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantului/ei suma de 810 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a examinând inițial, în condițiileart.137 Cod procedură civilă, excepțiile invocate de către societatea pârâtă, înordinea priorității, pe care le-a respins ca fiind nefondate, mai puțin excepția prescripției dreptului la acțiune care este în parte întemeiată, pentru considerentele ce vor fi arătate în cele ce urmează.
Excepția necompetenței teritoriale a acestui tribunalul este nefondată și a fost respinsă ca atare, întrucât potrivit art.284 alin.2 Codul muncii competența teritorială de soluționare a conflictelor de muncă revine tribunalului în a cărei rază teritorială reclamantul își are domiciliul sau reședința, ori după caz, sediul. Față de aceste dispoziții legale, tribunalul a constatat că este competent din punct de vedere teritorial să judece în primă instanță acțiunea dedusăjudecății, întrucât reclamantul are domiciliul în județul B. N..
Contrar aserțiunilor pârâtei, în speță nu sunt aplicabile prevederile art.72 din Legea nr.168/1999, întrucât aceste dispoziții legale au fost abrogate implicit prin dispozițiile art.298 alin.2 Codul muncii, care prevede că orice alte dispoziții contrare se abrogă, caz în care este evident faptul că trebuie considerate abrogate și dispozițiile invocate prevăzute de art.72 din Legea nr.168/1999 care prevedeau în cazul conflictelor de drepturi că acestea se soluționează de instanța judecătorească competentă în a cărei circumscripție își are sediul unitatea. Trebuie subliniat că aceasta este practica constantă a instanțelor judecătorești sesizate cu acest tip de litigii.
T. a respins ca nefondată și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, întrucât acesta având anterior calitatea de salariat al societății pârâte și invocând prevederile art.176 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate care prevede că salariații au dreptul la un ajutor material reprezentând contravaloarea a câte 4000 mc de gaze naturale pentru fiecare an, și art. 187 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură ce se referă la același drept, tribunalul a statuat că acest drept aparține salariaților, iar nu sindicatului, situație în care aceștia sunt îndreptățiți să acționeze în judecată societatea pârâtă, având legitimitate procesuală activă, urmând a se stabili dacă aceste pretenții sunt fondate sau nu în funcție de probele administrate și apărările invocate de părți.
A fost respinsă și excepția nulității cererii de chemare în judecată invocată de pârâtă pentru că, chiar dacă reclamantul nu a indicat valoarea obiectului acțiunii dedusă judecății, tribunalul a statuat că prin modul de formulare aobiectului acțiunii prin care se solicită obligarea pârâtei la plata ajutorului material reprezentând contravaloarea 4000 mc gaze naturale pentru anii (...), acesta este suficient de determinat, iar acțiunea poate fi soluționată în mod adecvat pe baza acestor pretenții deduse judecății, urmând ca instanța de judecată să stabilească în măsura în care consideră necesar, în situația în care pe fond pretențiile vor fi găsite întemeiate, data de la care trebuie calculat prețul unui metru cub de gaze naturale solicitate, pentru a realiza o justă soluționare a litigiului dedus judecății.
În ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune privind drepturilebănești invocate de reclamant pentru anii 2005, 2006 și 2007, tribunalul a statuat că în cauză sunt aplicabile disp.art.283 alin.1 lit. c din Codul muncii care instituie un termen de prescripție de 3 ani, care începe să curgă de la data nașterii dreptului solicitat, și că nu este aplicabil termenul de 6 luni invocat de către societatea pârâtă, deoarece obiectul pretențiilor deduse judecății de reclamant prin care solicită obligarea pârâtei la plata unor venituri cu titlu ajutor material anual, respectiv contravaloarea a câte 4.000 mc gaze naturale, sunt și trebuie asimilate drepturilor salariale cuvenite angajaților și trebuie să aibă un regim juridic similar, inclusiv sub aspectul termenului de prescripție.
Observând însă că reclamantul a înregistrat acțiunea la data de 29 mai
2009 și că acesta solicită ajutorul material și pentru anul 2005, tribunalul a constatat că pentru acest an, acțiunea formulată de reclamant a fost prescrisă și a fost respinsă ca atare, întrucât în situația în care dispozițiile din contractele colective de muncă invocate la nivel de unitate și ramură, anterior precizate, nu indică o dată fixă din cursul anului în care ar fi trebuit achitat ajutorul material reprezentând cota de gaze naturale, înseamnă că trebuie luată în calcul pentru determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, cel mai târziu ultima zi din anul respectiv, ori în cazul anului 2005, ultima zi a fost 31 decembrie 2005, iar acțiunea a fost înregistrată doar în data anterior precizată. Așa fiind, tribunalul a constatat că a fost depășit termenul general de prescripție de 3 ani aplicabil în cauză, motiv pentru care s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune privitor la drepturile bănești aferente anului 2005, iar în consecință a fost respinsă acțiunea ca prescrisă privind pretențiile din acel an.
Contrar aserțiunilor reclamantului, tribunalul a considerat că termenul de prescripție de 3 ani în acest caz nu se calculează de la expirarea a 150 zile necesare pentru închiderea anului financiar întrucât față de pretențiile deduse judecății, acestea nu se află în legătură de conexitate directă cu închiderea anului financiar la nivelul societății, ci trebuie executate dispozițiile contractelor colective în timpul anului respectiv în lipsa altor prevederi derogatorii.
Însă, pentru anii 2006, 2007, tribunalul a constatat că sunt aplicabile dispozițiile art.283 alin.1 lit. c din Codul muncii, care instituie un termen de prescripție de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune și observând data înregistrării acțiunii de către reclamant anterior precizată, se observă că pentru aceste pretenții acțiunea a fost formulată în termenul de prescripție menționat, motiv pentru care s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune privind drepturile deduse judecății aferente anilor 2006-2007.
În ce privește fondul acțiunii, analizând actele și lucrările dosarului,tribunalul a reținut următoarele:
Din înscrisul depuse la dosar (f.33), emis de societatea pârâtă, datat 22 septembrie 2008, reiese că reclamantul a avut calitatea de salariat la pârâtă încalitate de vânzător, începând cu data de 10 ianuarie 2001 și până la data de
12 iunie 2006, dată la care au încetat raporturile de muncă între părți. A. situație reiese și din mențiunile carnetului de muncă al reclamantului depus în copie la dosar f.123-134, iar în această perioadă, doar la data 01 iulie 2004 s-a făcut mențiunea în carnetul de muncă că salariul reclamantului a fost majorat ca urmare a aplicării prevederilor art.134 alin.1 din contractul colectiv de muncă, neexistând mențiuni efectuate și cu privire la art.176 alin.1 din contractul colectiv invocat drept temei de reclamant în această cauză..
Potrivit art.39 alin.1 lit. a Codul muncii salariatul are dreptul la salarizare pentru munca depusă, iar angajatorului îi revine obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă potrivit art.40 alin.2 lit. c din același cod. Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri conform art. 155 Codul muncii. Potrivit art.236 alin.4
Codul muncii, contractele colective de muncă, încheiate cu dispozițiilor legale constituie legea părților, executarea contractului colectiv este obligatorie pentru părți - art.243 alin.1, iar prevederile acestor contracte produc efecte față de toți salariații, indiferent de data angajării sau de afilierea lor la o organizație sindicală, conform art. 239 Codul muncii. Trebuie reliefate și prevederile art.238 alin.1 Codul muncii care arată că prin contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Față de aceste dispoziții legale ce reglementează drepturile salariaților la salarizare, respectiv obligațiile corelative ale angajatorului, precum și caracterele și efectele contractelor colective de muncă legal încheiate, tribunalul a stabilit dacă reclamantul în calitate de fost salariat al pârâtei este îndreptățit să primească un ajutor material anual reprezentând contravaloarea a câte
4.000 mc de gaze naturale potrivit dispozițiilor contractelor colective de muncă expres invocate prin acțiune.
Potrivit art.187 din C. colectiv de muncă la nivelul ramurii energie electrică, termică, petrol și gaze, pentru anul 2005, salariații agenților economici dinindustria petrolieră nominalizați în anexa nr.1, în care este prevăzută și societatea pârâtă, vor primi anual un ajutor material egal cu contravaloarea unei cote de gaze naturale, în cazul în care acesta nu a fost compensat prin majorarea salariului de bază. Cuantumul și condițiile de acordare a acestui ajutor material vor fi stabilite prin contractele colective de muncă la nivel inferior. Trebuie reliefat faptul că aceste dispoziții au fost reiterate și în contractele colective de muncă la nivel de ramură pentru anii 2006, 2007 potrivit actelor adiționale depuse în copie la dosar (f.27- f.31).
Potrivit art.176 alin.1 din C. colectiv de muncă la nivelul unității pârâte, se prevedea inițial că fiecare salariat are dreptul la acordarea unui ajutor anual reprezentând contravaloarea a 4000 mc gaze naturale, iar modalitatea concretă de calcul urmează a face obiectul unui act adițional. Însă ulterior prin C. colectiv de muncă la nivelul unității pârâte din 1997 f.59 s-a prevăzut că începând cu data de 01 iunie 1997 ajutorul material anual reprezentând contravaloarea a 4000 mc gaze naturale, ce se acordă fiecărui salariat va fi inclus în salariul de bază. Modalitatea concretă de calcul va face obiectul unui act adițional la contract. În contractele colective de muncă la nivel de unitate din anii 1998 și 2008 s-a prevăzut la art.176 că ajutorul material reprezentând contravaloarea unei cantități de gaze naturale a fost compensat prin CCM
1997. Trebuie reliefat faptul că pârâta nu a dovedit în concret includerea ajutorului material în litigiu în anul 1997 în cazul reclamantului, care oricum la acea dată nu era salariatul acesteia, însă nici în cazul altor salariați din acest județ care aveau această calitate la data respectivă.
Observând mențiunile din contractul individual de muncă al reclamantului depus la dosar, tribunalul a apreciat că nu sunt justificate susținerile societății pârâte în sensul că s-ar fi introdus în salariul de bază al reclamantului contravaloarea ajutorului material pentru anii menționați în acțiune reprezentând contravaloarea a 4.000 mc de gaze naturale anual în care acesta a activat la societatea pârâtă, fiind simple afirmații neurmate de majorarea efectivă a salariului de bază. Înscrisurile depuse de pârâtă în copie la dosar f.62-64 ce reprezintă adrese către sucursale ale pârâtei din anul 1997 nu sunt în măsură să convingă instanța că se referă la includerea ajutorului material prevăzut de art. 176 alin.1 în salariile de bază ale angajaților, întrucât nu se face trimitere expresă la acest drept, pe de o parte, iar pe de altă parte, nu s-au efectuat mențiunile necesare în carnetul de muncă în acest sens.
Pentru că pârâta angajator nu a făcut proba necesară prin înscrisuri în condițiile art. 287 Codul muncii, instanța a constatat că acțiunea formulată de reclamant a fost în parte fondată, respectiv pentru anul 2006 și 2007 în care a avut calitatea de salariat al pârâtei, motiv pentru care pârâta a fost obligată să plătească reclamantului contravaloarea ajutorului a 4000 mc de gaze naturale pentru anul 2006 și 2007, în funcție de prețul unui mc de gaze naturale la data de 1 ianuarie 2006. T., pentru a evita eventuale litigii între părți, a considerat că este necesar să stabilească data de la care se va calcula prețul unui metru cub de gaze naturale, preț ce va fi înmulțit cu 4.000 unități, iar data avută în vedere de tribunal respectiv cea din 1 ianuarie a anului pentru care s-au acordat drepturile solicitate, este justificată de faptul că anumiți salariați nu au muncit la pârâtă pe tot parcursul acelui an, astfel că se impune stabilirea unei date fixe drept etalon pentru toți salariați din acel an calendaristic.
Pentru a se realiza o reparare integrală a prejudiciului suferit de reclamant în urma neachitării în anul 2006 și 2007 a ajutorului material cuvenit, suma respectivă va fi actualizată cu indicele de inflație de la scadență, respectiv din ultima zi calendaristice a anilor 2006 și 2007 și până la data plății efective.
Apărările societății pârâte potrivit cărora drepturile bănești solicitate prevăzute de art.176 alin.1 din contractele colective de muncă pentru anii (...), care prevedeau că ajutorul material reprezentând contravaloarea unei cantități de gaze naturale a fost compensat prin contractul colectiv de muncă din anul
1997, nu sunt în măsură a exonera societatea pârâtă de la obligația de a acorda acest drept prevăzut expres de contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, pe de o parte, iar pe de altă parte, în condițiile în care nu a depus dovezile necesare la dosar din care să rezulte în concret că în cazul acestui reclamant s-ar fi realizat compensarea respectivă prin majorarea salariului de bază.
Având în vedere considerentele anterior reliefate și ținând cont de prevederile art.40 Codul muncii care prevede că angajatorul are obligație de a plăti salariatului drepturile prevăzute de lege și de contractele colective de muncă, precum și dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură invocat de reclamant tribunalul a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamant și a obligat pârâta să plătească reclamantului contravaloarea ajutorului a 4.000 mc de gaze naturale pentru anii 2006 și 2007, în funcție de prețul unui mc de gaze naturale la data de 1 ianuarie 2006, respectiv de la 1 ianuarie 2007, sumă ce vor fi actualizată cu indicele de inflație de la data scadenței la data plății efective.
În baza art.274 Cod procedură civilă, tribunalul a obligat pârâta să plătească reclamantului/ei suma de 810 lei cheltuieli de judecată, având în vedere faptul că față de modul de soluționare a acțiunii prin care pretențiile deduse judecății au fost admise în parte, se impune ca pârâta, aflată parțial înculpă procesuală, să suporte proporțional cheltuielile de judecată efectuate de reclamant/a.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, pârâta SC OMV P. SA, prin care a solicitat casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare primeiinstanțe, iar în subsidiar, modificarea sentinței atacate, cu consecința respingerii acțiunii, în principal ca prescrisă, iar în subsidiar ca nefondată.
Recurenta consideră că în mod eronat a respins prima instanță cererea sa de administrarea a probei cu expertiza contabilă, propusă pentru dovedirea includerii ajutorului material constând în cota de gaz în salariul de bază, reținând apoi în considerentele hotărârii că nu se confirmă sub aspect probator acest aspect.
S-a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, susținându-se că dreptul pretins și reglementat în capitolul referitor la protecția socială a salariatului din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate este supus termenului de prescripție de 6 luni conform art.281 alin.1 lit. e Codul muncii.
În privința fondului, recurenta a susținut că ajutorul material constând în cota de gaz a fost inclus în salariul de bază în (...), după cum rezultă și din acordurile colective încheiate ulterior.
De asemenea, recurenta opinează că reclamanta este îndreptățită să solicite acest ajutor doar pentru perioada în care și-a desfășurat în mod efectiv activitatea în cadrul societății.
Se critică și pretinsa omisiune a instanței de fond de a indica natura sumelor la plata cărora a fost obligată pârâta, respectiv caracterul brut sau net al acestora, deoarece angajatorul are obligația virării impozitelor și contribuțiilor aferente drepturilor salariale la bugetul de stat, pe care nu și-o poate îndeplini în atare situație.
În fine, s-a susținut că deși reclamanta nu a contestat decizia de concediere prin care s-au stabilit drepturile de care a beneficiat în momentul disponibilizării, prin dispoziția primei instanțe s-a modificat implicit decizia de concediere.
Intimatul a formulat întâmpinare cu privire la recursul societății pârâte (f.
11), prin care a solicitat respingerea excepțiilor invocate, ca nefondate.
În ceea ce privește excepția prescripției, apreciază că nu este fondată prin prisma faptului că termenul de prescripție este de 3 ani, întrucât drepturile pretinse sunt drepturi de natură salarială, fiind incident art. 283 al.1 lit. c din Codul Muncii.
Cu privire la fondul cauzei, reclamantul apreciază că este îndreptățită la acordarea cotei de gaz, aceasta în condițiile în care recurenta nu a făcut dovada că acest drept salarial a fost inclus în salariul de bază.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și a apărărilor invocate, Curtea reține următoarele:
Motivul de casare invocat de recurentă nu este întemeiat, deoarece în mod corect a respins prima instanță cererea în probațiune de administrarea a expertizei contabile având ca obiectiv stabilirea includerii în salariul de bază în (...) a ajutorului material constând în contravaloarea cotei de gaz.
În acest sens, Curtea observă că așa cum rezultă din Concluziile scrise depuse de recurentă în recurs (filele 15-22), reclamanta nu era angajata pârâtei la data de (...), ceea ce lipsește în mod evident de utilitate administrarea probei propuse, în absența unor date și informații la care să se raporteze expertul.
În ceea ce privește prescripția, Curtea notează că art. 283 alin. (1) din
Codul muncii prevede că „Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate:c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de munca consta în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților fata de angajator; e) în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia";.
Potrivit alineatului 2 al aceleiași norme citate, „În toate situațiile, altele decât cele prevăzute la alin. (1), termenul este de 3 ani de la data nașterii dreptului.";
De asemenea, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, prin contractul colectiv de muncă „se stabilesc clauze privind condițiile de munca, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de munca";, dispoziții similare conținând și art. 236 alin.(1) din Codul muncii.
Drept urmare, contractul colectiv de muncă cuprinde dispoziții referitoare la salarizare, la contractul individual de muncă, la drepturile și obligațiile părților, inclusiv la modalitatea de contestare a deciziilor unilaterale ale angajatorului. În consecință, sunt sau pot fi clauze în contractul colectiv de muncă dispoziții relative la toate drepturile la acțiune pentru care art. 283 alin. (1) lit. a) - d) din Codul muncii a reglementat termene speciale distincte de prescripție. D. s-ar accepta susținerile recurentei, aceste termene nu ar avea aplicabilitate, în condițiile în care nerespectarea oricăruia dintre drepturile menționate anterior constituie o neexecutare a contractului colectiv de muncă.
Pentru aceste considerente, și reținând și faptul că rațiunea instituirii termenului de 6 luni o constituie încheierea pe o perioadă determinată a contractului colectiv de muncă, Curtea apreciază că în mod judicios prima instanță a reținut că termenul de prescripție aplicabil în cauză este cel de 3 ani prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, acesta fiind un termen special față de cel prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. e) din Codul muncii.
Curtea observă că solicitarea reclamantei de acordare a cotei de gaz privește perioada 2005-2007. Raportat la aspectele deja menționate și având în vedere că acțiunea a fost promovată la data de (...), opinează că în mod corect T. a respins acțiunea reclamantei ca prescrisă pentru anul 2005.
Este adevărat că acordarea cotei de gaz se face anual, însă aceasta semnifică doar periodicitatea plății dreptului, care se face proporțional cu perioada lucrată, fiind un drept câștigat prin trecerea timpului. Astfel acesta poate fi solicitat pentru anul în curs până la data de 31 decembrie, când salariatul a prestat activitate întreg anul.
Situația este diferită, însă, în cazul celor ale căror raporturi de muncă au încetat anterior datei de 31 decembrie, întrucât în cazul acestora termenul de prescripție curge de la data la care a intervenit încetarea contractului individual de muncă, iar nu de la data de 31 decembrie. În măsura în care s-ar acredita ideea contrară, respectiv că și în cazul acestora prescripția curge de la data de 31 decembrie, s-ar ajunge la situația inadmisibilă, de prelungire a termenului de prescripție de 3 ani cu perioada care este cuprinsă între momentul încetării raporturilor de muncă și 31 decembrie.
Or, o astfel de ipoteză este exclusă, termenul de prescripție fiind reglementat de către legiuitor la 3 ani.
În ceea ce privește anii 2006 și 2007, se constată că, potrivit deciziei nr.
146/2008 (f.128-130), reclamantei nu i-a încetat contractul individual de muncă decât în (...), astfel că aceasta este îndreptățit să beneficieze de dreptul salarial solicitat pentru 2006 și 2007.
În privința fondului, Curtea constată că art. 40 alin. 2 lit. c din Codul muncii prevede că angajatorul are obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege și din contractele colective de muncă. Prin C.
Colectiv de muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze încheiat pe anul 2000 înregistrat la M. sub nr. 53346/06/(...), prelungit prin acte adiționale succesive, actul adițional nr.430/(...) și CCM la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze încheiat pe anul 2006, înregistrat la M. sub nr. 288/02/(...) a cărui aplicare s-a prelungit prin actul adițional nr. 397/(...) pe o perioadă de minim un an de la data înregistrării, s-a prevăzut, la articolul 176 că salariații vor beneficia de un ajutor material, egal cu contravaloarea unei cote de 4000 mc gaz.
Potrivit art. 241 alin. 1 din Codul muncii și art. 11 din Legea nr.
130/1996 privind C. colectiv de muncă, clauzele contractelor colective produc efecte pentru toți salariații angajatorului, pentru toți salariații din grupul de angajatori, pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul.
Chiar dacă la nivel de S. ". S. există un contract colectiv de muncă, legal încheiat între partenerii sociali P. SA și FSLI P., aplicabil, care nu cuprinde clauzele de natura celor solicitate de reclamanți, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art.176 din CCM la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze, deoarece potrivit articolului 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin C. colective de muncă încheiate la nivel superior, respectiv la nivel de ramură (în speță).
Recurenta nu a contestat existența dreptului solicitat, ci chiar îl recunoaște, însă susține că ar fi fost inclus în salariul de bază în anul 1997.
Pârâta nu a făcut dovada achitării dreptului cuvenit pentru anul 2006.
O astfel de apărare este însă lipsită de orice fundament, în contextul în care la data de (...), dată la care societatea recurentă susține că ar fi inclus acest ajutor material în salariul de bază, reclamanta nu era angajat al acesteia, raportul de muncă luând naștere doar ulterior.
Așadar nu se poate reține că pârâta a făcut dovada achitării dreptului cuvenit pentru perioada la care se referă acțiunea dedusă judecății.
Actul adițional din 2008 la contractul colectiv de muncă nu poate produce efecte pentru o perioadă anterioară încheierii sale, decât cu încălcarea principiului neretroactivității care este aplicabil și în privința clauzelor interpretative din contractul colectiv de muncă.
În acest sens, art. 31 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă stabilește că:
„(1) Clauzele contractului colectiv de muncă pot fi modificate pe parcursul executării lui, în condițiile legii, ori de câte ori părțile convin acest lucru.
(2) Modificările aduse contractului colectiv de muncă se comunică, în scris, organului la care se păstrează și devin aplicabile de la data înregistrăriisau la o dată ulterioară, potrivit convenției părților.";
Așadar, nu există un temei legal pentru întinderea efectelor acestei clauze contractuale asupra unei perioade anterioare încheierii actului adițional.
Curtea apreciază că nu se poate suplini sarcina probatorie a angajatorului prin stipulații ulterioare în contractele colective de muncă prin care să se ateste achitarea drepturilor salariale în litigiu în modalitatea includerii în salariul de bază, față de prevederile art. 38 și 165 Codul muncii, care stipulează interzicerea renunțării la drepturi și cu precizarea distinctă a celor salariale, din partea salariaților. Ca atare, chiar o recunoaștere ulterioară din partea sindicatului că s-au achitat anumite drepturi salariale nu este de natură a înlătura obligația angajatorului de a-și proba concret îndeplinirea obligațiilor ce îi incumbă în cadrul raporturilor juridice de muncă, sub aspectul plății drepturilor salariale.
Curtea observă, de asemenea, că motivul de recurs referitor la neindicarea caracterului brut sau net al sumelor acordate nu este întemeiat, deoarece nici art. 176 alin.1 din CCM/1997 nu lămurește acest aspect, după cum nici Legea nr. 53/2003 (Codul muncii) cuprinde reglementări privind baza de calcul a impozitului și contribuțiilor sociale.
Prin urmare, aceste apărări formulate de recurentă sunt probleme de executare a hotărârii (benevolă sau silită) și se întemeiază pe dispoziții legale privind regimul fiscal aplicabil în speță, ceea ce însă excede cadrului procesual specific conflictelor de drepturi.
În fine, Curtea reține că necontestarea deciziei de concediere de către reclamantă cu privire la cuantumul indemnizației de concediere nu îl lipsește de posibilitatea solicitării suplimentărilor salariale pe cale separată, deoarece art. 165 Codul Muncii interzice asimilarea acceptării unei părți din drepturile salariale cu renunțarea la partea neachitată, iar art.38 din Codul muncii instituie principiul interdicției renunțării salariaților la drepturile recunoscute prin lege, cum este dreptul la salarizare
Având în vedere dispozițiile art.287 din Codul Muncii, care prevăd că sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, faptul că pârâta nu a făcut dovada achitării drepturilor salariale suplimentare reprezentând cota de gaz aferentă anilor 2006 și 2007, Curtea constată că reclamantul este îndreptățit să beneficieze de drepturile suplimentare salariale solicitate.
Față de considerentele ce preced, constatând că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă nu este întemeiat, Curtea, în temeiul art. 312 alin.1 Cod de procedură civilă va respinge recursul pârâtei.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC OMV P. SA împotriva sentinței civile nr. 4. din (...) a T.ui B. N. pronunțate în dosarul nr.
(...), pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 31 ianuarie 2011.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
D. G. L. D. S. D.
GREFIER, C. M.
Red.L.D./Dact.S.M.
2 ex./(...)
Jud.fond:M.L.B. și C.N.
| ← Decizia civilă nr. 2608/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 3710/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
