Decizia civilă nr. 3502/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 3502/R/2011
Ședința 10 octombrie 2011
Instanța constituită din: PREȘED.TE : L. D. JUDECĂTOR : D. G. JUDECĂTOR : S. D. GREFIER : C. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul S. L. AL S. D. A. P. L. C. împotriva sentinței civile nr. 2015 din 18 aprilie 2011, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. (...), privind și pe pârâții intimați C. C. - PRIN P. P. I., P. C. C., P. I., având ca obiect anulare act.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și la a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat pârâților intimați și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că prin motivele de recurs reclamantul recurent a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C.pr.civ.
Curtea constată recursul în stare de judecată și reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Deliberând, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.2015 din (...), pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr.(...), a fost respinsă ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții R. Z., P. I. V., B. I., R. S. V., P. F. și P. O. prin S. L. AL
S. D. A. P. L. „ C. în contradictoriu cu pârâții C. C. și P. C. C. având ca obiect litigiu de muncă.
A fost respinsă ca inadmisibilă cererea de emitere a ordonanței președințiale formulată de reclamanți.
S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanții fac parte din aparatul de specialitate care funcționează în cadrul P. comunei C., fiind încadrați drept personal contractual.
Prin Dispozițiile P.ui nr. 57/(...), 55/(...), 5. și 5. s-a dispus reîncadrarea reclamanților începând cu data de (...). Împotriva acestor dispoziții reclamanții au formulat contestații (f. 32-43) întemeiate pe dispozițiile art. 34 din Legea nr.
3., la care au primit răspunsurile (filele 26-31), iar apoi au promovat în instanță prezenta cerere de chemare în judecată, prin care solicită anularea dispoziției, revenirea la salariul anterior și acordarea drepturilor băneștireprezentând diferența dintre drepturile salariale corect stabilite inițial și cele acordate conform dispoziției contestate.
În ceea ce privește solicitarea de suspendare a aplicării prevederilor D. nr. 57/(...), 55/(...), 5. și 5. până la soluționarea definitivă și irevocabilă a prezentei cauze, se constată în primul rând că dreptul muncii (aplicabil personalului contractual salariat din aparatul propriu al autorităților și instituțiilor publice în temeiul art. 6 din Legea nr.188/1999, republicată) nu reglementează nici o procedură specială de suspendare a executării actelor unilaterale ale angajatorilor, sens în care reclamanta și-a și întemeiat cererea de suspendare pe dispozițiile dreptului comun, incidente conform art. 291 din Codul muncii.
Potrivit art. 581 alin. 1 din Codul de procedură civilă, „. va putea să ordone măsuri vremelnice în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara (…)";. Astfel, condițiile speciale de admisibilitate ale cererii de emitere a unei ordonanțe președințiale sunt urgența, caracterul vremelnic al măsurii solicitate și neprejudecarea fondului.
Verificând prezenta cerere prin prisma cerințelor legale enumerate, instanța a reținut că există caracter urgent atunci când măsura solicitată este necesară pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere sau pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara.
În cauză, reclamanții au susținut că datorită diminuării salariului se află în imposibilitatea plății ratelor bancare la credite și în incapacitatea asigurării unui trai zilnic pentru ea și familie. Reclamanții nu au făcut însă în niciun fel dovada acestor susțineri, cu toate că, potrivit art. 1169 cod civil și art. 129 alin. 1 teza finală din Codul de procedură civilă, sarcina probei îi incumba.
Apoi, prejudiciul cauzat reclamanților prin privarea de dreptul salarial pretins este unul patrimonial, cuantificabil și se poate, deci, repara. Aceasta cu atât mai mult cu cât prin acțiunea de fond reclamanta a solicitat și obligarea pârâtului la calcularea și la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale corect stabilite inițial și cele acordate conform dispoziției contestate, astfel că o soluție favorabilă va atrage, implicit, și recuperarea sumei cu care reclamata este prejudiciată.
Pentru aceste considerente, s-a impus respingerea ca inadmisibilă a petitului de suspendare a aplicării prevederilor dispozițiilor contestate.
În ceea ce privește petitul de anulare a D. nr. 57/(...), 55/(...), 5. și 5., se observă că acestea au fost emise în aplicarea L. nr.3. privind salarizarea unitară a salariaților plătiți din fondurile publice și respectiv a O. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar.
Potrivit art. 3 lit. c din Legea nr. 330/(...) (publicată în Monitorul Oficial nr.762 din data de (...)), sistemul de salarizare are la bază, printre altele, și principiul luării în considerare a sporurilor, a adaosurilor salariale, a majorărilor, a indemnizațiilor cu caracter general sau special, precum și a altor drepturi de natură salarială, recunoscute sau stabilite, până la data intrării în vigoare a prezentei legi prin acte de negociere colectivă, acestea regăsindu-se la un nivel acceptat în salariul brut.
Apoi, conform art. 22, art. 23 alin. 1 raportat la A. I/3 din lege, în salariile de bază stabilite pentru personalul din administrația publică locală - din care face parte și reclamanta din prezenta cauză - se includ salariul demerit, sporul de confidențialitate, sporul de stabilitate și sporul de dispozitiv, fără ca suma acestora să poată depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor, funcțiilor de bază sau a îndemnizațiilor lunare de încadrare, după caz.
Potrivit art. 10 din O. nr. 1., pe de altă parte, „În conformitate cu prevederile art. 30 din Legea-cadru nr. 3., la stabilirea salariilor personalului bugetar începând cu 1 ianuarie 2010 nu vor fi luate în considerare drepturi
salariale stabilite prin contractele și acordurile colective și contracte i ndividuale de muncă încheiate cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii lor sau prin acte administrative emise cu încălcarea normelorîn vigoare la data emiterii lor și care excedează prevederilor L.-cadru nr. 3.";.
D. interpretarea sistematică a acestor prevederi legale rezultă că remunerarea unitară a personalului din sectorul bugetar se realizează (și) prin includerea în salariile de bază a unor sporuri, majorări sau indemnizații cu caracter general, însă doar dacă și în măsura în care la momentul intrării în vigoare a L. nr. 3. aceste drepturi salariale erau acordate în mod legal.
În speță, reclamanții se prevalează de dispozițiile C. colectiv de muncă contractului colectiv de muncă/acordului colectiv de muncă nr. 1935/(...) încheiat la nivelul P. C., aprobat prin H. nr. 1. și H. nr. 9. și înregistrat la D. C. sub nr. 282/(...) (f.142-159).
Potrivit art. 15 alin. 4 și 5 din acest contract colectiv de muncă, salariații beneficiază, pe lângă sporurile de bază, și de următoarele drepturi salariale:
- Sporul de vechime, după cum urmează: de la 3 la 5 ani, 5%, de la
5 la 10 ani, 10%, de la 10 la 15 ani, 15%, de la 15 la 20 ani :20%
și peste 20 ani, 25%;
- indemnizație de dispozitiv în cuantum de 25%, conform Ordinului nr.496/(...) al M. Administrației și I.lor, coroborat cu art. 13 din Legea nr. 138/1999 și în conformitate cu S. civilă nr. 151/(...) a T.ui Timiș.
Prin dispozițiile contestate, aceste sporuri au fost înlăturate din salariul de bază al reclamanților.
Procedând la verificarea legalității acordării sporurilor în temeiul art. 10 din O. nr. 1., s-a reținut că, potrivit art. 157 alin. 2 din Codul muncii,
„sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative";.
Pe de altă parte, art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 statuează că și salariații instituțiilor bugetare pot încheia contracte colective de muncă, însă
„prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale";.
În ceea ce privește sporul de dispozitiv, conform art. 13 din Legea nr.
138/1999, actualizată, „Cadrele militare în activitate, militarii angajați pe baza de contract și salariații civili beneficiază de o indemnizație de dispozitiv lunară de 25% din solda de funcție, solda de grad, solda de merit, indemnizația de comandă și gradații, respectiv din salariul de bază";.
Potrivit art. 1 din această lege, dispozițiile redate se aplică personalului militar și civil din cadrul M. Apărării Naționale, M. de I., S. Român de I., S. de I. E., S. de P. și P., S. de T. S. și M. J., iar conform art. 13 alin. 1 din O. nr.
30/2007, actualizată, „în domeniul administrației publice, instituțiile publice și organele de specialitate ale administrației publice centrale din subordinea M.
Administrației și I.lor sunt: A. N. de C. și P. I., A. N. de R. pentru Serviciile C omunitare de U. P., A. N. a F. P., I. G. pentru Situații de U., D. G. de P., D. R. P. de C. și Î. a V. și A. N..
După cum se poate lesne observa, unitățile administrativ-teritoriale nu se regăsesc printre organele de specialitate ale M. de I.
De altfel, prin D. nr. 3. pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul recursului în interesul legii promovat s-a stabilit că „Dispozițiile art. 13 raportat la 47 din Legea nr. 138/1999 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului militar din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, precum și acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituții se interpretează în sensul că indemnizația de dispozitiv lunară în cuantum de 25% din salariul de bază, prevăzută de art. 13 din acest act normativ, se acordă funcționarilor publici și personalului contractual care își desfășoară activitatea în cadrul M. Administrației și I.lor și în instituțiile publice din subordinea ministerului, precum și personalului care își desfășoară activitatea în serviciile comunitare din subordinea consiliilor locale și a prefecturilor care au beneficiat de acest drept salarial și înainte de transfer sau detașare din cadrul fostului Minister de I., iar această decizie este obligatorie în temeiul art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.
Pe de altă parte, prin S. civilă nr. 151/(...) a T.ui Timiș pronunțată în dosarul nr. (...) (la care se face referire expresă prin CCM), irevocabilă prin D. nr. 433/(...) a Curții de A. T., s-a soluționat litigiul de contencios administrativ desfășurat între S. L. al S. din Primăria municipiului T. și din Serviciile P. aflate în subordinea Consiliului Local al municipiului T. pe de o parte și Consiliul Local al municipiului T. și respectiv P. municipiului T., pe de altă parte. Or, relativitatea efectelor hotărârilor judecătorești nu permite aplicarea puterii obligatorii a acestei sentințe față de alte persoane, care nu au fost părți în acel dosar.
Ținând cont de toate acestea, urmează că personalul contractual care își desfășoară activitatea în domeniul administrației publice locale nu are dreptul la acordarea sporului de dispozitiv, iar extinderea prin contractul colectiv de muncă a unor prevederi legale care reglementează sporul de dispozitiv pentru alte categorii de salariați din sectorul bugetar s-a realizat cu încălcarea art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996.
Pentru toate aceste considerente, tribunalul a apreciat că acordarea în favoarea reclamanților a sporurilor analizate s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor legale în vigoare la momentul încheierii contractului colectiv de muncă.
Nici susținerea reclamanților în sensul că angajatorul avea obligația legală de a menține în anul 2010 veniturile salariale efective acordate la data de 31 decembrie 2009 nu este pertinentă.
Astfel, potrivit art. 7 alin. 2 din Legea nr. 3., „Realizarea trecerii de la actualul sistem de salarizare la noul sistem de salarizare se efectuează în mod etapizat, astfel încât în perioada de implementare a prezentei legi nicio
persoană să nu înre gistreze o diminuare a salariului brut d e care beneficiază p otrivit actualelor reglementări ";.
Or, chiar dacă „salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri"; (art. 155 din Codul muncii), teza finală a articolului redat mai sus coroborată cu art. 10 din O. nr. 1. impune condiția legalității acordării salariului (cu toate componentele sale) aflat în plată îndecembrie 2009, soluție logică, de altfel, întrucât nu s-ar putea valida sporuri nelegal acordate doar pentru simplul fapt că se acordau la un anumit moment.
În temeiul art. 291 din Codul muncii raportat la art. 274 din Codul de procedură civilă, s-a luat act că pârâtul nu a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei hotărâri S. L. AL S. D. A. P. L. C. a declarat recurs princare a solicitat modificarea sentinței în sensul anulării dispozițiilor contestate.
În motivarea recursului a fost criticată confuzia primei instanțe între sporul de vechime și sporul de dispozitiv, deoarece doar aceasta din urmă a fost eliminat prin dispozițiile contestate.
Se arată că instanța de fond nu a fost investită cu verificarea legalității contractului colectiv de muncă, nu a pus în discuție o eventuală nulitate și nici nu a constatat nulitatea acordului colectiv de muncă sau a hotărârilor de consiliu local invocate, ceea ce se putea realiza doar în condițiile art.27 din Legea nr.130/1996 sau a L. nr.554/2004.
Se reține că termenul legal al acordării sporului de dispozitiv este prevederea din contractul colectiv de muncă, precum și HCL nr.50/2007, nr.1. și nr.9. prin care s-a aprobat acordarea sporului de dispozitiv personalului din Primăria C. .
Se mai invocă și dispozițiile art.3 lit. c, art.7 alin.2, art.30 alin.5 din Legea nr.3. și art.10 din OUG nr.1., care pledează în opinia reclamantului, pentru păstrarea în plată a sporului de dispozitiv și după luna decembrie 2009 și pentru nediminuarea venitului prin trecerea la noul sistem de salarizare.
Examinând hotărârea în raport de motivele invocate, Curtea de A. varespinge recursul pentru următoarele considerente:
Instanța de judecată, investită cu soluționarea unei acțiuni, are obligația de a verifica temeiul de drept pe care se întemeiază pretențiile deduse judecății, iar în cazul în care constată neconformitatea actului juridic invocat ca temei al cererii cu dispozițiile legale imperative, cum sunt cele ce reglementează salarizarea personalului bugetar, va cenzura aplicarea actului juridic și va respinge acțiunea bazată pe un act nelegal, chiar fără a a-l anula.
În acest context nu are relevanță că în executarea contractului colectiv de muncă au fost emise mai multe hotărâri ale consiliului local, care nu au fost anulate, deoarece temeiul principal drepturilor salariale pretinse prin acțiune îl reprezintă contractul colectiv de muncă, generator de drepturi și obligații pe tărâmul raporturilor juridice de muncă.
De asemenea, nu se confirmă confuzia dintre sporul de dispozitiv și cel de vechime imputată de recurent primei instanțe, nerezultând din cuprinsul hotărârii o atare deficiență.
Principalele motive de drept pe care se întemeiază acțiunea dedusă judecății sunt principiile consacrate prin art. 3 lit. c și art. 7 al. 2 din Legea nr.
3..
Conform dispozițiilor art. 3 lit. c din actul normativ evocat, legiuitorul a statuat principiul „luării în considerare a tuturor sporurilor, indemnizațiilor sau altor drepturi de natură salarială recunoscute sau stabilite până la data intrării în vigoare a acestei legi prin hotărâri judecătorești, prin acte de negociere colectivă și prin acte specifice autorităților locale";. Aceste dispoziții, similare cu cele edictate de art. 10 din OUG nr. 1., se completează cu prevederile art. 7 al. 2 din aceeași lege, care stabilesc că la trecerea la noul sistem de salarizare nici o persoană să nu înregistreze vreo diminuare avenitului de care beneficiază potrivit reglementărilor aplicabile în decembrie
2009.
În contextul legal expus, reclamantul apreciază că salariații sunt îndreptățiți să beneficieze de sporul de dispozitiv și ulterior intrării în vigoare a L. nr. 3., deoarece aceste sporuri erau cuprinse în salariul care i-a fost acordat în luna decembrie 2009, temeiul acordării constituindu-l contractul colectiv de muncă nr. 1935 încheiat la nivelul P. comunei C. la data de (...) și înregistrat la D. sub nr. 282/(...). D. această perspectivă, dispoziția de reîncadrare contestată este considerată nelegală.
Curtea apreciază că interpretarea reclamantului, infirmată de instanța de fond, este eronată, întrucât se raportează la principiile menționate, omițând însă să aibă în vedere o condiție esențială de natură să confere legitimitate pretențiilor formulate.
În acest sens, Curtea reține că principiile menționate în Legea nr. 3. au eficiență numai în măsura în care sporul de dispozitiv și de stabilitate au fost acordate/stabilite prin acte de negociere colective legal încheiate.
Deși legiuitorul prin dispozițiile L. nr. 3. nu a prevăzut în mod expres această cerință, Curtea apreciază însă că această condiție este una implicită, legiuitorul neavând intenția de a recunoaște decât convențiile încheiate cu respectarea normelor legale.
În acest sens, conform dispozițiilor art. 7 al. 2 din Legea nr. 130/1996
„contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților ";.
De altfel, o manifestare expresă de voință a legiuitorului în sensul arătat se regăsește în art. 10 din OUG nr. 1., prin care se dispune în mod expres că
„în conformitate cu prevederile art. 30 din Legea cadru nr. 3., la stabilirea salariului personalului bugetar începând cu 1 ianuarie 2010 nu vor fi luate în considerare drepturi salariale stabilite prin contractele și acordurile colective și contracte individuale de muncă încheiate cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii lor sau prin acte administrative emise cu încălcarea normelor în vigoare la data emiterii lor și care excedează prevederilor L. cadru nr. 3.";.
Coroborând dispozițiile legale menționate, Curtea notează că în cauză contractul colectiv de muncă pe care se întemeiază pretențiile reclamantului nu a fost legal încheiat, întrucât acesta încalcă dispozițiile art. 12 alin. 1 din
Legea nr. 130/2006 coroborat cu art. 157 alin.2 din Codul Muncii.
Astfel, potrivit art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/2006 „contracte colective de munca se pot încheia si pentru salariații instituțiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare si cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale.";
Așadar, aceste prevederi legale instituie în cadrul instituțiilor bugetare interdicția negocierii colective cu privire la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale, neputând constitui obiectul unui contract colectiv de muncă.
Or, potrivit interpretării reclamantului intimat, contractul colectiv menționat a fost legal încheiat, deși prin acesta a fost negociat sporul de dispozitiv, a cărui acordare și cuantum nu erau prevăzute prin dispoziții legale.
Curtea nu împărtășește această interpretare, în raport de dispozițiile art. 12 alin.1 din Legea nr. 130/1996 a căror corolar legal este art. 157 alin. 2 din
Codul Muncii, care statuează că „sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de labugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative.";
Tot astfel, conform art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 „clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele și în condițiile prevăzute de prezenta lege";.
În acest context, trebuie evocată și jurisprudența Curții Constituționale care prin nr. 292 din 1 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 787 din 26 august 2004, a statuat că "încheierea convențiilor colective nu se poate face decât cu respectarea legii. Aceste convenții sunt izvor de drept, dar forța lor juridică nu poate fi superioară legii. În consecință, convențiile colective sunt garantate în măsura în care nu încalcă prevederile legale în materie"; în caz contrar "s-ar încălca un principiu fundamental al statului de drept, și anume primordialitatea legii în reglementarea relațiilor sociale. [_] În consecință, negocierea convențiilor colective nu se poate face decât cu respectarea dispozițiilor legale existente (...)" (A se vedea, în acest sens, și nr. 65 din 20 iunie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 28 iunie 1995).
De asemenea, prin D. nr.874/2010 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor L. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar s-a statuat că „ordonatorii principali de credite trebuie să respecte legea și să o aplice ca atare, chiar dacă aceasta are ca efect, pentru viitor, modificarea unor clauze din contractele de muncă, individuale sau colective, ale personalului plătit din fonduri publice. Rațiunea acestei concluzii constă în faptul că temeiul încheierii, modificării și încetării contractului este legea, iar dacă, pentru viitor, legea prevede o redimensionare a politicii salariale bugetare, toate contractele pendinte sau care vor fi încheiate trebuie să reflecte și să fie în acord cu legea. În caz contrar, s-ar ajunge la discriminări salariale chiar în interiorul aceleiași categorii de personal, ceea ce este inadmisibil.";
Având în vedere că potrivit art. 155 din Codul muncii salariul cuprinde, salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri și reținând că dispozițiile art. 12 alin.1 din Legea nr. 130/1996 se coroborează cu art. 157 alin. 2 din Codul Muncii și art. 8 alin.2 din Legea nr. 130/1996, Curtea consideră că sporul de dispozitiv acordate salariaților nu puteau fi negociate printr-un contract colectiv de muncă, acestea putând fi stabilite exclusiv de către legiuitor.
Pentru considerentele expuse anterior, în baza art. 312 alin. 1 9 Cod de procedură civilă, Curtea va respinge recursul reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de S. L. AL S. D. A. P. L. C. împotriva sentinței civile nr. 2015 din (...) a T.ui C. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din (...).
PREȘED.TE JUDECĂTORI
L. D. D. G. S. D.
GREFIER C. M.
Red.S.D./S.M.D.
2 ex./(...) Jud.fond.A. G.C.
| ← Decizia civilă nr. 5165/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 2155/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
