Decizia civilă nr. 3734/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M A N I A CURTEA DE APEL CLUJ Secția I Civilă
Dosar nr. (...)*
DECIZIA CIVILĂ Nr. 3734/R/2011
Ședința publică din data de 25 octombrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE : I. T.
JUDECĂTOR : D. C. G.
JUDECĂTOR : C. M. GREFIER : N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta C. ANA împotriva sentinței civile nr. 8. din (...) a T.ui B.-N. pronunțate în dosar nr. (...)*, privind și pe pârâtele intimate S. I. S. B. și A. N. DE A. F., având ca obiect litigiu de muncă - pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei se contată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimatelor și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care Curtea constată că la data de (...) pârâta SC I. SA a înregistrat la dosar note de ședință și acte anexă iar la data de 13 octombrie 2011 recurenta a răspuns la întâmpinarea formulată de pârâta SC I. SA.
Văzând că părțile au solicitat judecata în lipsă, Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și o reține în pronunțare în baza actelor existente la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 8. din (...) a T.ui B.-N. pronunțate în dosar nr. (...)*, s-au respins ca nefondate excepțiile inadmisibilității acțiunii și lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC I. SA B., excepții invocate de pârâtă.
Sa-au respins ca nefondate excepțiile inadmisibilității acțiunii și cererii de chemare în garanție, excepții invocate de chemata în garanție A. N. de A. F..
S-a admis excepția prematurității formulării acțiunii ridicată de tribunal și în consecință, respinge ca prematur formulată acțiunea civilă formulată de reclamanta C. Ana, împotriva pârâtei SC I. SA B.
S-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC I. SA B. împotriva chematei în garanție A. N. de A. F..
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut referitor la excepția inadmisibilității acțiunii formulată de pârâtă că reclamanta a acționat în calitate de fostă salariată a pârâtei angajator, a invocat expres prevederile art. 281-283 C. muncii ce reglementează scopul jurisdicției muncii, părțile conflictului de muncă și termenul pentru formularea cererilor în materie dintre salariați și angajatori, reclamanta nu a chemat în judecată și pe A. ca pârâtă, acest lucru fiind la latitudinea reclamantei în baza principiului disponibilității procesuale, reclamanta fiind cea care alege cu cine se judecă în calitate de pârât. A. reclamantei nu este inadmisibilă față de angajator chiar dacă prin dispozițiile legale speciale se reglementează o procedură specifică de restituire a sumelor solicitate prin acțiune pârâtei, însă de la altă persoană,respectiv organul fiscal competent, iar nu de la angajator. A. civilă formulată ar fi inadmisibilă doar în condițiile în care ar exista dispozițiile legale prin care s-ar interzice expres posibilitatea formulării unei acțiuni îndreptate împotriva angajatorului, ori nu există asemenea prevederi legale, caz în care acțiunea reclamantei împotriva pârâtei este admisibilă, fiind exercitată în condițiile dreptului la acces liber la justiție prevăzut de art.21 din Constituție.
Referitor la excepția lipsei calității procesule pasive a pârâtei s-a reținut că pentru că din moment ce acțiunea reclamantei întemeiată pe prevederile art. 281-283 C. muncii a fost introdusă împotriva pârâtei în calitate de fost angajator, aceasta în mod evident are legitimitate procesuală pasivă în acest cadru procesual, vizând obligațiile acesteia prin prisma legislației muncii, urmând a se verifica în ce măsură pretențiile concrete ale reclamantei, dacă se va cerceta fondul cauzei în acest cadru procesual, sunt ori nu fondate.
T., a respins ca nefondate și excepțiile inadmisibilității acțiunii, cât și a cererii de chemare în garanție invocate de către chemata în garanție A., privind lipsa procedurii prealabile, pentru că, față de pretențiile concrete deduse judecății de reclamant împotriva pârâtei în calitate de angajator, în condițiile în care reclamanta nu a înțeles ca prin acțiunea formulată să se judece și cu organul fiscal, acest lucru fiind posibil în baza principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, tribunalul, raportat și la considerentele anterior evocate, statuează că atât acțiunea dedusă judecății de fostul salariat împotriva angajatorului pârât, cât și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă sunt admisibile. Chiar dacă există prevederi legale ce instituie o procedură administrativă specifică de restituire a sumelor achitate cu titlu de impozite și contribuții reglementată prin norme juridice procesual fiscale, aceste prevederi legale speciale nu pot fi interpretate că ar fi singurele mijloace procesuale prin care un fost salariat ce se consideră îndreptățit să acționeze ar putea să-și recupereze sumele de bani reținute cu acest titlu, mai ales că nu există vreo dispoziție legală prohibitivă în acest sens, caz în care atât acțiunea dedusă judecății e admisibilă, cât și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă.
În ce privește excepția necompetenței secției civile invocate de pârâtă, tribunalul la termenul din 11 aprilie 2011 a respins cererea de sesizare a C. de
A. C., statuând că, raportat la dispozițiile procesuale în vigoare, nu poate exista conflict negativ de competență între secțiile aceluiași tribunal, nefiind aplicabile prevederile art. 158 Cod procedură civilă, noțiunea de instanță competentă fiind interpretată în sensul larg a instanțelor judecătorești instituite prin lege, iar nu ca instanță în sens strict, adică complet de judecată sesizat cu un litigiu concret, pe de o parte, iar pe de altă parte, tribunalul consideră că este competent material să soluționeze acțiunea dedusă judecății de reclamantă în calitate de fost salariat, împotriva pârâtei angajator, pentru drepturi bănești, ținând cont de principiul disponibilității procesuale, reclamanta nechemând în judecată organul fiscal, iar în privința cererii de chemare în garanție formulată de pârâtă operează prorogarea legală de competență în condițiile art. 17 Cod procedură civilă, fiind o cerere incidentală. Competența materială de soluționare a cauzei se determină de pretențiile formulate prin acțiune de reclamantă împotriva doar a angajatorului, iar nu în funcție de cele indicate în cererea de chemare în garanție.
În ce privește excepția prematurității acțiunii, invocată de tribunal, s-a reținut că reclamanta a chemat în judecată fostul angajator solicitând obligarea acestuia să restituie suma reținută cu titlu de impozite și contribuții la asigurări sociale, apreciind că pârâta a reținut și virat nelegal și aceste sume la bugetul de stat în lipsa unui titlu de creanță, aceste argumente invocate de reclamantă neavând natura juridică a unui capăt de cerere distinct, ci reprezentând motive pentru care s-ar impune în opinia reclamantei restituirea sumelor reținute de angajator cu titlu de impozite și taxe contribuții din plățile compensatorii acordate cu ocazia concedierii colective.
T. a observat că, potrivit art.117 Cod procedură fiscală și O.ui MFP 1. pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, persoanele interesate pentru restituirea unor sume de bani reținute cu titlu de impozite și contribuții la buget, trebuie să formuleze o cerere adresată organului fiscal competent, în cauză unitatea A. de la domiciliul contribuabilului, iar acest organ urmează a admite or respinge cererea prin act administrativ fiscal, în funcție de prevederile legale incidente. În cazul respingerii cererii de restituire prin act administrativ fiscal ce se comunică celui ce a făcut cererea, acesta poate să introducă contestație la tribunal la secția de contencios administrativ și fiscal, ocazie cu care în acel cadru procesual, instanța competentă pentru aplicarea legislației fiscale, sesizată legal, în contradictoriu cu organul fiscal, urmează să analizeze dacă în mod corect și legal s-a realizat reținerea și virarea sumei de bani cu titlu de impozit și contribuții de asigurări sociale de către angajator din plățile compensatorii acordate salariatului cu ocazia concedierii colective. De asemenea, în situația în care cererea de restituire formulată nu este soluționată, cel interesat este îndreptățit să acționeze organul administrativ pentru refuzul de rezolvare a cererii, în condițiile legii contenciosului administrativ.
T. a constatat că reclamanta nu a urmat aceste prevederi legale ceinstituie o procedură specifică de restituire, situație în care, deși acțiuneaîmpotriva pârâtei angajator nu este inadmisibilă pentru că dreptul reclamantei de acces liber la justiție este garantat, totuși tribunalul a considerat că dreptul subiectiv dedus judecății nu este încă actual, caz în care acțiunea civilă formulată de către fostul salariat împotriva angajatorului este prematur formulată, atât timp cât reclamanta are posibilitatea de a se adresa pe cale administrativă organului fiscal competent să-i solicite restituirea sumei de bani solicitate prin acțiune. În condițiile în care reclamanta va urma procedura administrativă specială reglementată de normele procesual fiscale evocate și în acel cadru se va constata că pârâta a reținut nelegal suma solicitată ori că nu le-a virat la bugetul de stat, reclamanta poate formula o altă acțiune în acest sens împotriva pârâtei dacă suma respectivă nu i-a fost restituită, în condițiile în care s-a stabilit că acestea au fost nelegal reținute, nefiind aplicabil principiul autorității de lucru judecat întrucât acțiunea civilă nu a fost analizată în acest cadru procesual pe fond de către această instanță.
Așadar, statuând că reclamanta pentru a obține restituirea unor sume de bani reținute cu titlu de impozite și contribuții trebuie să apeleze în principal la procedura legală specială instituită în acest sens prin normele procesual fiscale, iar aceasta nu a făcut acest lucru, tribunalul a considerat că dreptul dedus judecății împotriva pârâtei nu este încă actual, motiv pentru care, a fi admis excepția prematurității acțiunii și în consecință, a fi respins acțiunea ca prematur formulată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta C. ANA solicitândadmiterea recursului, casarea sentinței și judecarea cauzei pe fond.
În motivarea recursului a arătat că excepția admisă de tribunal, excepția prematurității acțiunii, prin invocarea în cadrul motivării a art.117 C.proc.cv. și ordinul MFP 1. se referă în exclusivitate la reclamantul din cererea de chemare în garanție fără a aduce atingere reclamantului din cererea principală depuse de reclamanta C. A.
Art.117 C.proc.fiscală se referă în exclusivitate la procedura fiscală urmată de contribuabili juridici, excepție făcând alin.2,3 și 4 care se referă la regularizarea anuală a impozitului pe venit datorat de persoane fizice și care se restituie din oficiu persoanelor fizice.
Debitorul care poate face cerere pentru restituirea sumei de 1658 lei, reținută ilegal de la reclamantă din cererea principală, este SC I. SA B., care a făcut plată cu respectarea disp.art.114 C.proc.fiscală.
Mai arată că tribunalul a confundat calitatea de reclamant din cererea principală cu calitatea de reclamant din cererea de chemare în garanție, nu a obligat pârâta SC I. SA B. să depună la dosar dovada faptului că unii salariați concediați la îndemnul pârâtei și a sindicatului s-au adresat A. B. prezentând proba conform art.287 C.muncii.
T. a ignorat dispozițiile date de Curtea de A. C. în dosare similare.
Partea în aceste procese trebuie privită ca raport de solidaritate, reclamanții din cererea principală fiind salariați concediați în baza concedierii colective de la același pârât, adică SC I. SA.
Nu există dispoziție fiscală de recuperare, restituire a reținerilor ilegale săvârșite de angajator dar există dispoziție din C.muncii , art.283 alin.1 lit.,c și art.73 lit.d din Legea 168/1999, privind soluționarea conflictelor de muncă.
SC I. SA prin întâmpinare (f.30-36) a solicitat respingerea recursului pentru lipsa calității procesuale pasive a I..
Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a apărărilor formulate, Curtea, deliberând, reține următoarele:
Susținerea recurentului potrivit căreia tribunalul ar fi confundat intenționat calitatea de reclamant din cererea principală cu cea de reclamant din cererea de chemare în garanție este nefondată.
Astfel, este adevărat că legea nu reglementează expres că angajatorul este un mandatar al bugetului de stat, însă acesta are obligația de a calcula și reține lunar contribuțiile și impozitele aferente drepturilor acordate angajaților și de a le vira la bugetul de stat, iar aceste operațiuni nu se realizează în temeiul raportului de muncă, ci a unui raport juridic de drept fiscal, ale cărui subiecte sunt statul, prin organele financiare care au atribuții în realizarea veniturilor bugetare, respectiv contribuabilii, în speță persoana fizică obligată la plata impozitelor și a contribuțiilor.
Plata impozitelor și contribuțiilor prin reținere la sursă nu îi schimbă calitatea salariatului de contribuabil, dar nici nu îl transformă pe angajator într-un subiect al raportului juridic bugetar, acesta acționând doar ca un mandatar legal al organului fiscal teritorial.
Contrar celor invocate de recurentă, în lipsa unor prevederi exprese, art. 117 alin. 1, respectiv O. 1. din C. de procedură fiscală nu se aplică numai contribuabililor persoane juridice. E. adevărat că art. 117 alin. 2, 3 și 4 se referă expres la persoane fizice, însă este o situație de excepție care se referă la regularizarea anuală a impozitului pe venit.
De asemenea, în mod corect a reținut instanța de fond că potrivit art.117
Cod procedură fiscală și O.ui MFP nr. 1. pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, persoanele interesate pentru restituirea unor sume de bani reținute cu titlu de impozite și contribuții la buget,trebuie să formuleze o cerere adresată organului fiscal competent, în cauză unitatea A. de la domiciliul contribuabilului, iar acest organ urmează a admite or respinge cererea prin act administrativ fiscal, în funcție de prevederile legale incidente. În cazul respingerii cererii de restituire prin act administrativ fiscal ce se comunică celui ce a făcut cererea, acesta poate să introducă contestație la tribunal la secția de contencios administrativ și fiscal, ocazie cu care în acel cadru procesual, instanța competentă pentru aplicarea legislației fiscale, sesizată legal, în contradictoriu cu organul fiscal, urmează să analizeze dacă în mod corect și legal s-a realizat reținerea și virarea sumei de bani cu titlu deimpozit și contribuții de asigurări sociale de către angajator din plățile compensatorii acordate salariatului cu ocazia concedierii colective. În situația în care cererea de restituire formulată nu este soluționată, cel interesat este îndreptățit să acționeze organul administrativ pentru refuzul de rezolvare a cererii, în condițiile legii contenciosului administrativ.
Neprocedând în acest mod, recurenta a omis parcurgerea unei proceduri prealabile obligatorii, în mod corect instanța de fond reținând incidența excepției prematurității în speță.
Curtea mai notează că hotărârile de casare pronunțate de instanța de recurs nu sunt obligatorii decât în cauza în care au fost pronunțate conform art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă, astfel încât nu se poate reține că tribunalul a ignorat dispozițiile instanței superioare.
Referitor la ultimul aspect invocat în recurs, se constată că excepția autorității de lucru judecat nu este întemeiată conform dispozițiilor art. 1201
Cod civil întrucât nu există identitate de părți, obiect și cauză între prezentul dosar și dosarele indicate de recurentă, respectiv: (...); (...); (...); (...), chiar recurenta recunoscând că în aceste cauze au fost părți alte persoane. Nu poate fi reținut argumentul recurentei potrivit căreia părțile din acest proces trebuie privite ca raport de solidaritate, solidaritatea dintre părți privind un raport de drept material și nu procesual, pentru a avea putea conchide asupra unei identități de părți, astfel cum susține în mod neîntemeiat recurenta.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C. ANA împotriva sentinței civile nr. 8. din (...) a T.ui B. - N. pronunțată în dosar nr.
(...)*, pe care va o menține.
PENTRU ACE. MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C. ANA împotriva sentinței civile nr. 8. din (...) a T.ui B. - N. pronunțată în dosar nr. (...)*, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din (...).
PREȘEDINTE JUDECĂTORI I . T. D. C. G. C. M.
Cu opinie separată N . N.
GREFIER M otivarea opiniei separate a judecătorul ui C. M.
Consider, în primul rând, că în mod greșit prezentul litigiu a fost calificat ca fiind conflict de muncă și soluțion at de către prima i nstanță în cadrul j urisdicției muncii.
Astfel, se constată, î n primul rând, că a cțiunea formulată d e reclaman ta C . ANA, la data de (. ..), întemeiată în dre pt de către aceasta atât pe dispozițiile C . muncii, cât și pe dispozițiile C. fiscal, a figurat inițial pe rolul S. de contencios administrativ a T.ui B.-N..
S. „I ."; S. B. , atât p rin notele de ședinț ă din date le de (...) și (...), cât și p rin încheierea de ședință din data de (...), își exprimă poziția față de natura l itigiului și competența de soluționare a acestuia, considerând că Secția de c ontencios administrativ este competentă să soluționeze cauza.
Fiind pusă în discuț ia părților această p roblemă, a calificări i litigiului și a competenței de sol uționare a cauzei, în ședința publică din data de (...), astfel c um rezultă din încheierea de ședință depusă la dosar, reprezentantul Agenției N aționale de A. F. a chiesează la concluziile angajatorului, susținând că în c auză competența materială aparți ne S. comerciale, de contencios a dministrativ și fiscal.
Prin încheierea din data de (...), instanța transpune cauza S. civile din c adrul aceleiași instanțe, constatân d că litigiul este de natură civilă.
Abia la termenul de judecată din data de (...) se pronunță în cauză sentința civilă nr.8./2011, prin care este respinsă acțiunea reclamantei, ca fiind prematur introdusă, în considerente reținându-se că reclamanta nu a urmat procedura specifică de restituire a sumelor de bani reținute cu titlu de impozite și contribuții la buget prevăzută de art.117 C. proc.fiscală.
Obiectul acțiunii dedus judecății îl constituie restituirea sumei de bani ce i-a fost reținută reclamantei din salariile compensatorii primite la data concedierii, cu titlu de impozit pe venit și contribuții sociale.
Astfel, consider că, în primul rând, în mod greșit prima instanță nu a investit în timp util instanța ierarhic superioară cu pronunțarea unui regulator de competență în cauză, deși aspectele privind competența instanței se impun a fi soluționate în mod prioritar și cu deosebită celeritate, interesul părților fiind ca instanța competentă să ajungă cât mai repede la analiza pe fond a pretențiilor deduse judecății.
E. adevărat că se impunea în acest sens o consacrare legislativă expresă a posibilității investirii instanței ierarhic superioare cu pronunțarea unui regulator de competență în situațiile menționate anterior, aceasta fiind absolut necesară pentru a nu aduce atingere dreptului părților la un proces echitabil.
În lipsa unor asemenea prevederi procedurale, în numeroase litigii, astfel cum s-a întâmplat și în speță, se ajunge ca problema competenței să fie tranșată abia în recurs, după parcurgerea unui grad de jurisdicție pe fondul cauzei.
Având în vedere faptul că există reglementat un cadru procesual special privind situația în care două sau mai multe „instanțe"; s-au declarat necompetente de a judeca aceeași pricină, cel al conflictelor de competență,care prevede o procedură necontencioasă și urgentă, această cale este desigur de preferat căii de atac a recursului împotriva unei încheieri prin care s-a întrerupt cursul judecății.
De altfel, întrucât în primul rând instanța este cea obligată să-și verifice competența, ajungându-se la conflict de competență nu numai în urma susținerilor părților, ci tocmai potrivit convingerii a două „instanțe"; că sunt necompetente a judeca pricina, este normal ca acest incident procedural să fie soluționat întotdeauna printr-o procedură special și clar reglementată între acestea, fără a fi necesară în acest stadiu intervenția părților, care, deși au un interes în stabilirea competenței, nu trebuie să fie obligate să promoveze o cale de atac și în situațiile în care „conflictele"; instanțelor ar putea fi soluționate pe cale necontencioasă.
Luând în considerare că de fapt competența materială nu trebuie să fie raportată doar la instanța de judecată, ci la jurisdicția în sfera căreia cade litigiul, atât doctrina, cât și jurisprudența au invocat în mod repetat această lacună legislativă.
Trebuie subliniat în acest sens că nici Legea privind unele măsuri pentru accelerarea judecăților nu a oferit o soluție procedurală dorită acestei probleme.
Pe de altă parte, consider că, având în vedere faptul că art.158
C.proc.civilă face referire la „. de judecată"; în sens de complet investit cu soluționarea cauzei, art.20 din același cod poate fi aplicat și în situația în care conflictul de competența există între două completuri de judecată specializate din cadrul aceleiași instanțe, investirea instanței ierarhic superioară cu pronunțarea unui regulator de competență, chiar în condițiile prevederilor legale în vigoare, fiind de preferat, pentru ca părțile să nu fie puse în situația de a aștepta timp de aproape un an de zile soluționarea divergențelor instanțelor cu privire la competență.
În al doilea rând, apreciez că nu există nici un argument juridic care să atragă în cauză competența instanțelor de dreptul muncii în această cauză, care presupune în mod necesar, conform intenției reclamantei exprimate prin acțiune, stabilirea dacă sumele de bani reclamate prin acțiune erau sau nu datorate bugetului de stat, presupunând în acest sens aplicarea legislației materiale și procedurale fiscale.
În acest sens, poziția reclamantei, care consideră că acțiunea sa este una supusă jurisdicției muncii, deși invocă dispoziții fiscale, nu poate fi hotărâtoare în calificarea prezentului litigiu și în stabilirea jurisdicției competente, deci și a compunerii completului de judecată ce ar avea căderea să soluționeze această pricină, având în vedere faptul că instanța de judecată este cea care califică în drept acțiunea formulată și care, în raport cu aceasta, este obligată să-și verifice competența.
Prezentul litigiu este unul fiscal, pentru următoarele considerente:
Potrivit art.1 alin.1 din C. fiscal, acest cod stabilește cadrul legal pentru impozitele și taxele prevăzute la art. 2, care constituie venituri la bugetul de stat și bugetele locale, precizează contribuabilii care trebuie să plătească aceste impozite și taxe, precum și modul de calcul și de plată al acestora.
Conform alin.3 din același cod, în materie fiscală, dispozițiile codului prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispozițiile C. fiscal.
Art.7 alin.1 pct. 2 definește ca fiind activitate dependentă, orice activitate desfășurată de o persoană fizică într-o relație de angajare, veniturile obținuteîn cadrul acestei activități dependente fiind supuse impozitării și plății contribuțiilor sociale potrivit prevederilor legislației fiscale.
Art.1 din C. de procedură fiscală prevede că acesta reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale, prevăzute de C. fiscal.
Prin administrarea impozitelor și taxelor se înțelege ansamblul activităților desfășurate de organele fiscale în legătură cu: a) înregistrarea fiscală; b) declararea, stabilirea, verificarea și colectarea impozitelor și taxelor; c) soluționarea contestațiilor împotriva actelor administrative fiscale.
Art.22 din același Cod definește ca fiind obl ig aț ii f isc ale , obligațiile de a calcula și înregistra în evidențele contabile și fiscale impozitele, taxele,
con tr ibuț iile ș i al te s u me d ator ate buge tu lu i gener al consol id ate ș i de a pl ăti l a t er menele leg ale ace s te imp oz ite, taxe, co n tr ibuț ii.
Potrivit disp.art.24 din Cod, plătitor al obligației fiscale este debitorul sau persoana care, în numele debitorului, conform legii, are obligația de a plăti sau de a reține și de a plăti, după caz, impozite, taxe, contribuții, amenzi și alte venituri bugetare.
Începând cu data de (...), A. N. de A. F., conform H.G. nr.1574/2003
colectează veniturile datorate bugetul ui de stat cu titlu de impozite și c ontribuții sociale.
Apreciez astfel că, după intrarea în vigoare a Legii nr.571/2003 și a
H.G.nr.1574/2003 privind organizarea și funcționarea M.ui Finanțelor P.e și a Agenției Naționale de A. F., litigiile privind impozitele, contribuțiile sociale și alte venituri bugetare aparțin sferei dreptului fiscal și trebuie soluționate de către instanțele de contencios administrativ-fiscal.
Plata salariului și reținerea impozitului și a contribuțiilor sociale obligatorii din salariu sunt două operațiuni distincte care coincid în timp, dar în timp ce plata retribuției și a altor drepturi bănești ce își au izvorul în contractul de muncă, are loc în temeiul unui raport juridic direct între unitate și persoana încadrată în muncă, reținerea impozitului este o operațiune pe care unitatea o efectuează în calitate de mandatară a S.
Așadar, obligația angajatorului, impusă imperativ de lege, de a calcula și reține lunar impozitul și contribuțiile sociale obligatorii din salariul lucrătorului nu se execută în cadrul unui raport juridic de muncă, ci a unui raport juridic de drept fiscal.
Acesta este de altfel și motivul pentru care angajatorul este îndreptățit prin legea fiscală să facă aceste rețineri și este chiar obligat să rețină și să plătească impozite și contribuții, în temeiul disp.art.40 alin.2 lit.f ) din C. muncii republicat, fiind vorba despre o reținere din salariu prevăzută de lege, în sensul prevederilor art.169 alin.1 din C. muncii.
De altfel, potrivit art.10 din Legea nr.554/2004, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.
De altfel, și prima instanță, deși a constatat în final că este competentă să soluționeze această acțiune în temeiul disp.art.248 alin.3 și 281 C. muncii, reținând că am fi în prezența unui litigiu în legătură cu încetarea contractului individual de muncă al reclamantului, nu a analizat întrunirea în cauză a condițiilor pentru ca angajatorul să poată fi obligat la plata unor despăgubiri pentru fapte ilicite săvârșite la data concedierii salariatului, ci a judecat în contencios fiscal, constatând că reclamanta nu a urmat procedura fiscală prealabilă.
Pentru toate aceste considerente, apreciez că prezentul litigiu este de competența instanței de contencios fiscal.
Cum litigiul dedus judecății a fost greșit calificat ca aparținând sferei conflictelor de muncă, fiind soluționat de un complet colegial compus dintr-un judecător și doi asistenți judiciari, în locul unui complet dintr-un singur judecător, și cu încălcarea principiului specializării, consider că se impunea admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre competentă soluționare la T. B.-N., în jurisdicție de contencios administrativ-fiscal.
Mai consider că , și în situația în care s -ar trece peste această problemă a c ompetenței invocată în cauză și s -ar reține că suntem în prezența unui conflict de muncă, singura calificare ce s -ar putea da acestei acțiuni ar fi cea a u nei acțiuni în da une formulată de c ătre salariat împotr iva angajatorului,
întemeiată pe disp.art.269 din C. muncii, în care răspunderea unității poate fi a ngajată în condițiile într unirii elementelor răspunderii civile contractuale.
Î n cadrul acestei acțiuni se verifică doar dacă aceste elemente ale r ăspunderii, respectiv fapta ilicită a angajatorului, prejudiciul, precum și r aportul de cauzali tate dintre faptă ș i prejudiciu sunt î ntrunite la data i ntroducerii acțiunii, culpa fiind prezum ată în condițiile în c are acesta nu și -a î ndeplinit obligațiile legale sau convenționale.
În situația în care nu se probează în cauză săvârșirea unei fapte ilicite de către angajator, ce ar fi în speță calcularea și reținerea nelegală a unor sume reprezentând impozit și contribuții sociale din salariul lucrătorilor, soluția instanțelor de judecată a fost întotdeauna cea de respingere a acțiunii ca nefondată, constatându-se că nu poate fi antrenată în cauză răspunderea patrimonială a angajatorului.
Mai mult, în cauză a figurat ca parte, atrasă de către angajator în proces
și A. Naționale de A. F., autoritate centrală competentă în domeniul fiscal și care și-a exprimat în cauză poziția în sensul că pârâta a calculat și a reținut în mod corect impozitul și contribuțiile sociale din compensațiile plătite reclamantei, clarificând astfel că pârâta S. nu a săvârșit în cauză o faptă ilicită care să cauzeze salariatului un prejudiciu.
Până la proba contrară, angajatorul, potrivit disp.art.40 alin.2 lit.f ) și art.169 alin.1 din C. muncii republicat, a efectuat o reținere din salariu (dacă apreciem că și salariile compensatorii trebuie asimilate acestei noțiuni), prevăzută de lege, nedovedindu-se în speță încălcări ale prevederilor legale sau convenționale.
Prin urmare, consider că, în situația în care s-ar reține că prezentul litigiu este unul de dreptul muncii, având în vedere faptul că legiuitorul nu a prevăzut nicio condiție extrinsecă pentru exercițiul dreptului la acțiune în răspundere patrimonială de către salariat împotriva angajatorului, chiar și în cazul în care s-ar constata că doar organele fiscale puteau stabili caracterul ilicit al faptelor angajatorului, precum și prejudiciul cert, real și actual al salariatului, pe calea unei proceduri administrativ-fiscale, nefiind suficientăpoziția A.N.A.F. exprimată în cauză, acțiunea reclamantei nu putea fi respinsă prematur introdusă, ci ca fiind nefondată.
C. M.
Judecător,
Red./Tehnored.: C.M..
| ← Decizia civilă nr. 2300/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 4995/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
