Decizia nr. 2096/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 2096/R/2012
Ședința din 07 mai 2012
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE : D. G. JUDECĂTOR : S. D. JUDECĂTOR : L. D. GREFIER : C. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul S. Î. P. O. în numele membrei de sindicat F. A. împotriva sentinței civile nr. 5957 din 05 decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. (...), privind și pe pârâții intimați I. S. AL J. O., S. CU C. I - V. C., C. LOCAL C., P. C. C., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și la a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat pârâților intimați și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că prin motivele de recurs reclamantul recurent a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 C.pr.civ.
Curtea constată recursul în stare de judecată și reține cauza în pronunțare în baza actelor de la dosar.
C U R T E A
În urma deliberării, reține că prin cererea formulată de reclamanta F. A. în contradictoriu cu pârâții Ș. CU C. I - V. C., C. LOCAL AL C. C. și P. C. C., solicitând obligarea acestora la calculul si plata drepturilor neacordate, reprezentând diferența dintre indemnizația de concediu de odihnă cuvenită legal și cea efectiv încasată, aferentă concediului de odihnă efectuată în anul 2010, sumă ce urmează a fi actualizată în funcție de coeficientul de inflație, la data plății.
Prin sentința civilă nr. 5957/(...), pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. (...), s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului I. Ș. J. O.
S-a respins acțiunea formulată de reclamanta F. A. în contradictoriu cu pârâtul I. Ș. J. O. ca fiind formulată împotriva unei persoane fără personalitate juridică..
S-a respins ca nefondată acțiunea formulată de aceeași reclamantă în contradictoriu cu pârâții Ș. Cu C. I-V. C., C. Local al C. C. și P. C. C.
F. cheltuieli de judecată.
Soluția menționată a avut la bază următoarele considerente:
Reclamanta este personal didactic de predare și pregătire/instruire practică, și că s-a aflat în concediu de odihnă legal în perioada iulie și august
2010 și care a primit o indemnizație de concediu de odihnă diminuată cu 25%.
Conform art. 1 alin. 1 din L. nr. 1. privind unele măsuri în vederea restabiliri echilibrului bugetar „se reduce cu 25% cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, indemnizațiile și alte drepturi salariale, stabilite conform L. nr. 330/2009 și ale O.U.G. nr. 1.";.
Personalul din sectorul bugetar a beneficiat, până la intrarea în vigoare a acestor prevederi legale, de o indemnizație de concediu de odihnă stabilită în baza prev. art. 7 din H.G. nr. 250/1992 și ale art. 23 din O.G. nr. 10/2008 calculată în raport de numărul de zile de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază si sporurile de care beneficiază conform legii, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu de odihnă.
Conform prev. art. 21, art. 22 si art. 23 din Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, date în aplicarea prevederilor art. 103 din L. nr. 128/1997, abrogată de art. 361 din L. nr. 1. si a HG nr. 250/1992, pe durata concediului de odihnă, cadrele didactice au dreptul la o indemnizație calculată în raport cu numărul de zile de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime și, după caz, a indemnizației pentru funcția de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu. In cazul în care concediul de odihnă se efectuează în cursul a două luni consecutive, media veniturilor se calculează distinct pentru fiecare lună în parte si acesta se stabilește în raport cu numărul zilelor lucrătoare din fiecare lună în care se efectuează zilele de concediu de odihnă.
Prevederile Codului muncii arată că indemnizația concediului de odihnă nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizațiile si sporurile cu caracter permanent cuvenite pe perioada respectivă, prevăzute în C. individual de muncă.
Prin L. nr. 1. s-a stabilit, așa cum am arătat mai sus, reducerea cu 25% a tuturor cheltuielilor aferente drepturilor de natură salarială în care intră si indemnizații de concediu de odihnă efectuat după intrarea in vigoare a acestui act normativ. Așadar, această reducere operează și asupra indemnizației de concediu de odihnă ce se cuvine pentru lunile de concediu.
Apoi, trebuie arătat că potrivit prev. art. 103 din L. nr. 128/1997 și ale
Normelor metodologice de aplicare a acestui act normativ, personalul didactic poate beneficia de concediu de odihnă în oricare dintre vacanțele școlare iar nu numai în vacanța de vară.
Potrivit art. 157 alin. 2 din Codul muncii sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative.
În baza acestei prerogative statul, prin instituțiile sale, poate stabili și diferenția indemnizațiile și salariile de bază pentru demnitari și alți salariați din sectorul bugetar. În acest sens legiuitorul este în drept să instituie modalități de salarizare în funcție de categoriile de personal și de importanța socială a muncii, tratamentul juridic diferențiat, stabilit de legiuitor nereprezentând acordarea unor privilegii ori instituirea unor discriminări.
Curtea Constituțională s-a pronunțat, prin D. nr. 872/(...) nr. 1655/(...) și nr. 1657/(...), asupra excepțiilor de neconstituționalitate a dispozițiilor L. nr.1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii exercițiului bugetar, L. privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice și asupra dispozițiilor L. bugetului de stat pe anul 2011, acestea două din urmă cuprinzând ample referiri la L. nr.1., excepții care au fost respinse .
Pentru a dispune astfel, instanța de contencios constituțional a reținut că statul are deplină legitimitate constituțională de a acorda sporuri, stimulente, premii, beneficii și alte adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcție de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea nu sunt drepturi fundamentale, ci drepturi salariale suplimentare .
Curtea Constituțională a stabilit că prin această reglementare, respectiv L. nr. 1., nu s-au încălcat prevederile art. 16, art. 41 alin. 2 și alin. 5, art. 1 alin. 4
și art. 53 din Constituția României deoarece, dreptul la muncă fiind un drept complex care include și un drept la salariu, este reglementat de legiuitor acesta stabilind limitele și condițiile în care personalul plătit din fonduri publice poate beneficia de sporuri, prime sau alte stimulente care se adaugă la salariul de bază.
Acest act normativ nu a permanentizat diminuarea temporară a drepturilor salariale avute anterior intrării sale în vigoare și măsurile luate au fost justificate pe temeiul art. 53 din Constituția României întrucât, noțiunea de securitate națională nu implică numai securitatea militară ci are și o componentă economică și socială.
Pe de altă parte este prerogativa legiuitorului stabilirea modalității de realizare a procesului de revenire etapizată a cuantumului drepturilor salariale la nivelul avut anterior diminuării cu 25%,care va decide în funcție de situația economică și financiară a țării. Pentru anul 2011, legiuitorul a reglementat o revenire cu 15% față de reducerea salarială cu 25% aprobată prin L. nr. 1..
S-a reținut de asemenea prin reglementările anterior menționate, că indemnizația pentru concediu de odihnă, alături de alte drepturi salariale nu reprezintă un drept fundamental legiuitorul având libertatea de a decide limitele
și condițiile acordării acestui beneficiu, situație în care nu poate fi pusă în discuție restrângerea vreunui drept. Apoi indiferent de natura dreptului prevăzut de lege, este necesar ca acordarea acestuia să se facă cu respectarea egalității cetățenilor în drepturi, respectiv al creării unui tratament identic pentru persoane aflate în situații egale.
Cu toate acestea, chiar dacă Curtea Constituțională s-a pronunțat cu privire la constituționalitatea unei legi, acest fapt nu împiedică instanța investită să cerceteze dacă aplicarea acestei legi la o situație determinată este de natură să producă efecte contrare, C.i Europene a D. O.
După cum se cunoaște Curtea Constituțională verifică conformitatea legii cu prevederile Constituției României, fără a se pronunța asupra interpretării sau aplicării concrete a acesteia. La rândul său Curtea E. a D. O. (C.E.D.O.) nu verifică compatibilitatea în abstract a unei legi cu C. ci se pronunță cu privire la efectele pe care le poate avea aplicarea acesteia la o anumită situație de fapt.
Curtea E. a D. O. (C.E.D.O.) verifică caracterul discriminatoriu al măsurii, gravitatea măsurii și efectele particulare ale acestei măsuri în cazul concret cu care a fost investită.
În practica acestei instanțe au fost pronunțate mai multe hotărâri cu privire stabilirea drepturile salariale ale angajaților, plata acestora și ingerința statului în reglementarea acestor drepturi.
Astfel, prin art. 1 alin.1 din Protocolul nr. 1 la C. E. a D. O., s-a prevăzut că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică și în condiții prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. La alin. 2 din aceeași dispoziție se arată că dispozițiile de la alin.1 nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau amenzilor.
În jurisprudența Curții Europene a D. O.(C.E.D.O.) s-a statuat că noțiunea de „. înglobează orice interes al unei persoane de drept privat ce are valoare economică, astfel încât dreptul la un salariu poate fi asimilat unui drept de proprietate, iar salariul unui bun proprietate privată.
Dreptul ocrotit de art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1 la C. E. a D. O. nu este în orice caz un drept absolut, aceasta însemnând că el poate comporta anumite limitări de către stat, care are, sub acest aspect o largă marjă de apreciere.
Pentru a se verifica dacă reducerea indemnizației pentru concediu cuvenită celei reprezentate de către reclamant corespunde limitărilor prevăzute de C. trebuie avute în vedere următoarele aspecte:ingerința să fie prevăzute de lege, să existe un scop legitim pentru luarea măsurii de reducere a unor sporuri și indemnizații de natură salarială și să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul avut în vedere pentru utilizarea lui.
Astfel, prin H. în cauzele Vilho Eskelinen vs. Finlanda din 19 din 04.2007, Kechko vs. Ucraina din (...) și Lelas vs. Croația din (...) s-a stabilit că există o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată.
De asemenea, s-a arătat că, C. nu conferă dreptul să primești un salariu într-un anumit cuantum, o creanță putând fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, doar dacă are o bază suficientă în dreptul intern (ex. prin jurisprudența stabilită de către instanțele de judecată). Apoi, este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat și drept urmare acesta poate introduce, suspenda sau anula plata unor sporuri făcând modificările legislative necesare.
În acest context reducerea temporară a indemnizației de concediu cuvenită celei reprezentată de reclamant cu 25%, în temeiul art.1 alin.1 din L. nr.1., nu poate fi considerată o încălcare a dreptului de proprietate, iar lipsa unei despăgubiri nu conduce eo ipso la încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1 deoarece, așa cum s-a arătat mai sus, statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în domeniul salarizării, mai ales într-o perioadă de criză economică în vederea reducerii deficitului bugetar.
Ca atare în spețele anterior menționate Curtea a reținut că nu este vorba de o privare de proprietate analiza făcându-se doar cu privire la ingerințele statului asupra drepturilor salariale anterior stabilite.
Trebuie amintit că în conformitate cu o jurisprudență constantă, o directivă nu poate, prin ea însăși, să creeze drepturi si obligații în sarcina unui particular si, prin urmare, nu poate fi invocată ca atare împotriva sa. Prin urmare, nu se poate deduce direct din cuprinsul unei directive o obligație pentru angajator de a plăti o anumită indemnizație pentru concediu mai mare, dreptul național trebuind să fie interpretat cât mai conform posibil cu dreptul comunitar, iar faptul că interpretarea dreptului național în conformitate cu dreptul comunitar poate fi in detrimentul unui particular nu este contrar acestuia.
Principiul interpretării conforme impune ca instanțele naționale să facă tot ce este în competența lor, luând în considerare ansamblul dispozițiilor de drept intern si aplicând metodele de interpretare recunoscute de acestea în vederea garantării efectivității depline a directivelor în vederea identificării unor soluții conforme cu finalitatea urmărită de acestea. O. instanței naționale de a se referi la conținutul unei directive atunci când interpretează si aplică normele relevante de drept intern este limitată de principiile generale de drept, in specialprincipiile securității juridice si neretroactivității și aceasta nu poate fi utilizată ca temei pentru o interpretare contra legem a dispozițiilor de drept național.
Pe de altă parte Hotărârea în cauza Mureșanu vs. România din (...) și
Hotărârea în cauza Aurelia P.a vs. România din (...) nu pot constitui un precedent în situația actuală întrucât, în aceste cazuri exista un titlu executoriu, o hotărâre judecătorească prin care autoritățile române erau obligate la plata unor creanțe de natură salariale dar au refuzat executarea acesteia. Așadar, nu a fost vorba de a se diminua, prin lege , drepturile salariale stabilite prin C. I. de M. și actele adiționale la acesta, ori prin C. C. de M..
Mai mult chiar, prin decizia de inadmisibilitate pronunțată la data de 6 decembrie 2011 în cauzele F. Mihăieș împotriva României (cererea nr. 44232/11) și A. G. Senteș împotriva României (cererea nr. 44605/11), Curtea E. a D. O. a constatat neîncălcarea de către S. român a dispozițiilor articolului 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la C., sub aspectul reducerii cu 25% a salariilor, ca urmare a aplicării L. nr. 1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare.
Instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului I. Ș.
J. O., excepție invocată din oficiu de instanță, reținând că această instituție nu a avut și nu are calitatea de angajator al personalului didactic și nici atribuții privind calcularea și plata diferențelor de drepturi salariale, solicitate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, acesta neavând nici un raport juridic de muncă cu ISJ O.
Față de cele ce preced, instanța în temeiul art. 283 si următoarele Codul Muncii, având în vedere că ingerința statului a fost prevăzută printr-un act normativ cu putere de lege, a existat un scop legitim pentru reducerea indemnizației pentru concediu cuvenită celei reprezentante de către reclamant - necesitatea reducerii cheltuielilor bugetare ca urmare a crizei economice și sociale majore - și că măsura luată nu a atins substanța drepturilor salariale cuvenite acesteia, a respins ca neîntemeiată acțiunea, întrucât măsura luată conform art.1 alin. l din L. nr. 1. a fost una legală, în conformitate cu prevederile art. 53 din Constituția României, O.U.G.nr.1. și art.1 alin.1 din Protocolul nr.1 la C. E. a D. O.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamanta F. A. prin S. Î. P. O., solicitând admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea sentinței recurate și, rejudecând cauza pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
Arată recurentul că în cuprinsul L. nr. 1. nu se face nicio referire laindemnizația de concediu de odihnă.
Este adevărat că textul se referă, în mod generic, și la .indemnizații" și
"alte drepturi în lei", însă acestea trebuie să îndeplinească o condiție - de a fistabilite în conformitate cu prevederile L.-cadru nr. 330/2009 ( ... ) și ale
Ordonanței de urgență a G. nr. 1. ... ". Or, nici L. nr. 330/2009 și nici O.U.G. nr.
1. nu reglementează modalitatea de calcul a indemnizației de concediu. În condițiile în care normele la care trimite L. nr. 1. (în speță L. nr. 330/2009 și O.U.G. nr. 1.) nu fac referire la indemnizația de concediu de odihnă, pe cale de consecință nici L. nr. 1. nu vizează această indemnizație.
Raportându-se la practica altor instanțe, recurentul subliniază că indemnizația de concediu, ca prestație unică, nu poate fi asimilată unor alte indemnizații pe care salariatul le primește succesiv, numai acestea putând fi, așadar, drepturi salariale. Față de reglementarea de la art. 1 din L. nr. 1., este evident că indemnizația aferentă concediului de odihnă excede obiectului acesteia.
Prin urmare, diminuarea de 25% dispusă de L. nr. 1. nu afectează indemnizația de concediu.
Până în anul 2011 - deci inclusiv la data nașterii dreptului membrilor desindicat reprezentați în cauză, de a beneficia de indemnizația de concediu deodihnă aferent anului 2011 - dispozițiile H.G. nr. 250/1992 și ale O.M.E.N. nr.
3251/1998 nu erau aplicabile.
La pronunțarea sentinței, instanța a făcut aplicarea greșită a prevederiloralin. (1) și (2) ale art. 145 din Codul muncii (respectiv art. 150 după republicare), în condițiile în care a apreciat că indemnizația de concediu de odihnă se calculează prin raportare tot la media veniturilor zi cu zi din perioada în care concediul se efectuează. Or, alin. (2) al art. 145 (150) prevedea expres că aceasta se calculează în raport de media veniturilor din ultimele trei luni anterioare efectuării concediului de odihnă.
În ceea ce privește pârâtul I. Ș. al J. O., consideră că acesta are calitate procesuală pasivă prin prisma dispozițiilor art. 2, art. 11 al. 5 și ale art. 58 al. 1 teza 1 din legea nr. 128/1997. De asemenea, această calitate rezidă și din art. 95 al. 1 din legea nr. 1..
Recurentul mai invocă încălcarea principiului neretroactivității, a discriminării și cel al egalității în fața legii, precum și încălcarea CEDO.
Face trimiteri la practica în materie a altor instanțe.
În drept, recursul se întemeiază și pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041, art. 312 Cod procedură civilă.
Pârâții intimați, deși legal citați, nu au formulat întâmpinare pentru a-și susține poziția procesuală în cauză. Nu au fost administrate probe noi.
Recursul este nefondat.
Conform dispozițiilor art. 1 din L. nr. 1., aplicabilă din data de 3 iulie
2010, cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile L.-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale O.U.G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
Dreptul la concediul de odihnă a fost recunoscut în favoarea cadrelor didactice prin art. 103 alin. 1 lit. a din L. nr. 128/1997, act normativ în vigoare în perioada pentru care se solicită drepturile, acesta fiind abrogat abia prin L. nr. 1..
În aplicarea prevederilor art. 103 s-a emis Ordinul nr. 3251/1998 pentru aprobarea Normelor metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, care în anexa 1 pct. 21 și 22 reglementează modul de calcul al indemnizației de concediu, statuând că pe durata concediului de odihnă, cadrele didactice au dreptul la o indemnizație, calculată în raport cu numărul zilelor de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime și, după caz, a indemnizației pentru funcția de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu; în cazul în care concediul de odihnă se efectuează în cursul a două luni consecutive, media veniturilor se calculează distinct pentru fiecare lună în parte.
Media zilnică a veniturilor se stabilește în raport cu numărul zilelor lucrătoare din fiecare lună în care se efectuează zilele de concediu de odihnă.
Această reglementare este în concordanță cu dispozițiile art. 7 din H.G. nr.
250/1992, republicată, aplicabile tuturor salariaților din unitățile bugetare. Ca atare, în privința concediului de odihnă al personalului didactic din învățământexistă o reglementare specială, cu caracter derogator de la dispozițiile art. 150 ( anterior art. 145) din Codul muncii, care nu sunt astfel incidente.
Practic, în baza reglementărilor speciale derogatorii, indemnizația de concediu cuvenită reclamantei coincide cu salariul acesteia pe luna iulie, respectiv luna august. În aceste condiții, indiferent de data la care s-a achitat, suma rămâne aceeași, salariul lunar fiind diminuat cu 25%. Aceasta, întrucât diminuarea drepturilor salariale a operat începând din data de 3 iulie 2010.
Prin urmare, pentru luna iulie 2010, indemnizația de concediu este egală cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime corespunzătoare lunii iulie (adică în cuantum diminuat cu 25%) înmulțită cu numărul zilelor de concediu. A. modalitate de calcul se aplică și pentru luna august.
Dat fiind faptul că diminuarea salarială cu 25% este prevăzută începând cu veniturile lunii iulie 2010, este evident că indemnizația de concediu pentru lunile iulie și august 2010, care se calculează în raport de salariul aferent lunilor iulie și august trebuia diminuată cu 25% în baza L. nr. 1..
O asemenea diminuare opera și în ipoteza în care indemnizația de concediu se achita cu cel puțin 5 zile înainte de ziua plecării în concediu, conform art. 7 alin. 5 din HG nr. 250/1992, republicată.
Aceasta întrucât, chiar dacă la data la care se achita, anterior intrării în vigoare a L. nr. 1., se plătea indemnizația în cuantum nediminuat, ulterior, angajatorul era obligat la regularizare plățile în raport de media zilnică a salariului de bază și a sporului de vechime stabilită, ținând seama de diminuarea prevăzută de lege, urmând a proceda ulterior la recuperarea sumelor achitate în plus.
Prin urmare, din aceste perspective, acțiunea nu este întemeiată.
Nu poate fi reținută nici susținerea potrivit căreia dispozițiile L. nr. 1. nu sunt incidente în privința indemnizației de concediu de odihnă.
Așa cum se poate constata, dispozițiile art. 1 ale legii fac referire nu numai la salarii, ci și la alte drepturi salariale. Or, atâta timp cât indemnizația de concediu se stabilește în raport cu salariul de bază este evident că aceasta reprezintă un drept salarial.
Acțiunea este neîntemeiată și din perspectiva reglementărilor europene, încontextul în care prin decizia de inadmisibilitate pronunțată la data de 6 decembrie 2011 în cauzele F. Mihăieș împotriva României (cererea nr. 44232/11) și A. G. Senteș împotriva României(cererea nr. 44605/11), Curtea E. a D. O. a constatat neîncălcarea de către S. român a dispozițiilor articolului 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la C., sub aspectul reducerii cu 25% a salariilor, ca urmare a aplicării L. nr. 1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar cu modificările și completările ulterioare.
Chiar dacă decizia de inadmisibilitate vizează diminuarea cu 25% a salariilor, ca urmare a aplicării L. nr. 1., aceasta își găsește aplicare și în cauza dedusă judecății prin prisma naturii dreptului pretins de către reclamantă.
Nu prezintă relevanță practica în materie a altor instanțe, câtă vreme în actuala reglementare hotărârile judecătorești nu constituie izvor de drept.
Cum instanța a fost învestită cu o cerere al cărei obiect privește diminuarea indemnizației de concediu de odihnă aferent anului școlar 2009-
2010 în raport de prevederile L. nr. 1. și având în vedere considerentele expuse,
Curtea apreciază că în mod corect a tranșat T. cauza dedusă judecății, astfel că, în baza art. 312 al. 1 Cod de procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
F. cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul S. Î. P. O. în numele membrei de sindicat F. A. împotriva sentinței civile nr. 5957 din (...) a T.ui C. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din (...).
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER D. G. S. D. L. D. C. M.
Red.DG/dact.MS
2 ex./(...)
Jud.fond: M.F.B.
| ← Decizia nr. 4674/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Decizia nr. 43/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
