Decizia nr. 4319/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 4319/R/2012
Ședința publică din data de 17 octombrie 2012
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: C. M. JUDECĂTORI: S.-C. B.
I.-R. M.
GREFIER: G. C.
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții CURTEA DE APEL CLUJ și MINISTERUL JUSTIȚIEI împotriva sentinței civile nr. 2699 din 23 aprilie
2012, pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosar nr. (...), privind și pe reclamanții intimați M. I., C. O., C. R., P. A. F., H. D., O. S. C. și pe pârâții intimați TRIBUNALUL SĂLAJ, M. E. ȘI F., C. N. P. C. D., având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că prin serviciul de registratură al instanței, la data de 12 octombrie 2012, s-a depus la dosar din partea Biroului Resurse Umane de pe lângă C. de A. C., răspunsul solicitat la termenul anterior privind funcțiile reclamanților.
Cauza fiind în stare de judecată rămâne în pronunțare, având în vedere că s-a solicitat judecarea și în lipsă.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 2699 din 23 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosar nr. (...) s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C. N. P. C. D., excepție invocată din oficiu de către instanță.
S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a M.UI F. P., excepție invocată de acest pârât.
S-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada (...) - (...), excepție invocata de paratul MINISTERUL JUSTIȚIEI, și in consecința a fost respinsă cererea reclamanților aferenta acestei perioade.
S-a admis în parte acțiunea reclamanților M. I., C. O., C. R., P. A. F., H. D.,
O. S. C. în contradictoriu cu pârâții CURTEA DE APEL CLUJ, TRIBUNALUL SĂLAJ și MINISTERUL JUSTIȚIEI și în consecința pârâții au fost obligați să calculeze și să achite reclamanților diferența dintre indemnizația încasată efectiv și cea corespunzătoare procurorilor de la DNA și DIICOT, începând cu data de (...) și până la data de (...) pentru perioada efectiv lucrată.
Pârâtul Tribunalul Sălaj a fost obligat să facă cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă ale reclamanților.
S-a respins ca nedovedită cererea reclamanților privind acordarea cheltuielilor de judecată.
P. a hotărî astfel, în privința excepției calității procesuale pasive a pârâtului
C. N. P. C. D., prima instanță a reținut instanță a reținut că între acesta și reclamanți nu au existat raporturi de serviciu și nici nu a avut atribuțiuni în asigurarea fondurilor necesare plății drepturilor solicitate de reclamanți.
Însă între reclamanți și Ministerul Finanțelor Publice nu a existat raporturi de serviciu, astfel încât nu s-a considerat că Ministerul Finanțelor Publice are calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză.
Referitor la prescripția dreptului material la acțiune al reclamanților pe perioada (...) - (...), instanța a reținut că cererea reclamanților a fost depusă la data de (...), astfel încât pentru această perioadă operează termenul general de prescripție de 3 ani.
Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de C. muncii, conform dispozițiilor art. 1 și art. 295 alin. 2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța a cercetat situația în care se aflau reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților E.pene nr. L 303 din 2 decembrie
2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul salarizat în baza OUG nr.2., aceștia fiind și personalul auxiliar de specialitate și conex.
Prin O. nr. 2. a fost reglementată salarizarea judecătorilor, procurorilor, asistenților judiciari și a altor categorii de personal din sistemul justiției.
Conform art. 11 alin. 1 din O. nr. 2. și a art. II din L. nr. 45/2007, procurorilor din cadrul D. N.e A. și celor din cadrul D. de I. a I. de C. O. și T. li se acordă o salarizare corespunzătoare P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție (nr.6-13 de la lit. A din anexă), precum și toate celelalte drepturi de salarizare stabilite numai pentru aceștia, prin alte acte normative.
Cercetând sistemul de salarizare instituit prin O. nr. 2., a fost de remarcat faptul că, potrivit art. 3 alin. 1 din această ordonanță, salarizarea personalului prevăzut de acest act normativ a fost stabilită în raport: cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură (noțiune definită de art. 86 din L. nr. 303/2004), toate aceste criterii reflectându-se în mod unitar în coeficienții de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței.
Însă, conform prevederilor acestei anexe, elementele mai sus menționate de stabilire a salarizării nu au o existență și o aplicabilitate de sine stătătoare și izolată. Dimpotrivă, aceste elemente sunt unitare, interdependente și se intercondiționează reciproc.
Criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor își pierde orice relevanță fără criteriul vechimii în magistratură, care reprezintă condiția „sine qua non"; pentru promovarea sau numirea într-o funcție judiciară la o instanță sau la un parchet de un anumit nivel (de exemplu, pentru numirea în funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, este necesară o vechime minimă de cel puțin 8 ani, conform art. 44 alin. 1 lit. c din L. nr.303/2004). De asemenea, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor nu are nicio relevanță pentru salarizarea funcționarilor publici de specialitate juridică, precum cei din aparatul administrativ al M.ui J., Școlii N.e de G. și I. N. de C., funcționari care sunt doar asimilați magistraților numai strict pe durata îndeplinirii funcției lor
(conform art. 87 din L. nr.303/2004), și care în mod evident nu funcționează în cadrul instanțelor sau parchetelor, dar sunt salarizați în baza O. nr. 27/2007 (în funcție de vechimea în magistratură).
Nici criteriul funcției deținute nu are o relevanță proprie, deoarece este posibilă o salarizare identică, în baza OUG nr.2., pentru funcții diferite.
A rezultat că vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu, omniprezent și esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de O. nr.2., acest element explicit sau implicit, de la caz, aflându-se în corelație directă, necesară și obligatorie cu celelalte două criterii: nivelul instanțelor sau parchetelor, respectiv funcția deținută.
În cazul procurorilor din D., a fost în mod privilegiat eliminată corelație obligatorie dintre criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor și criteriul vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel al parchetelor, deoarece aceștia sunt salarizați la nivelul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, chiar dacă nu au vechimea minimă (de 8 ani prevăzută de art.44 alin.1 lit.c din L. nr. 303/2004) corespunzătoare acestui nivel, ci dispun de o vechime de doar 5 ani (potrivit art. 87 alin. 2 și art. 75 alin. 4 din L. nr.304/2004).
Ca urmare a acestui fapt, s-a instituit, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare, atât în raport cu interiorul aceluiași nivel al P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și în raport cu personalul de la celelalte nivele, nemairespectându-se criteriile de tratament egal în salarizare, deoarece procurorilor din cadrul D. li s-a acordat în mod privilegiat o salarizare corespunzătoare nivelului P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu toate că nu îndeplinesc condiția de vechime minimă necesare acestui nivel.
Din acest motiv, restul personalului, salarizat prin OUG nr.2., este pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majorată, sub pretextul că nu are vechimea necesară pentru a accede la nivelul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar în același timp, pentru alte persoane (procurorii din cadrul D. și D.) li se recunoaște această salarizare majorată, deși nu li se mai solicită vechimea minimă necesară pentru acest nivel.
În plus, nu toți procurorii din cadrul D. și D. funcționează efectiv în aparatul propriu al P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ci doar în structuri teritoriale, această teritorialitate fiind analogă structurii celorlalte instanțe și parchete (potrivit art.5 alin.1 din O. nr.43/2002 și art.4 alin.3 din L. nr.508/2004). De asemenea, competența, în instrumentarea actelor acestor structuri, revine de regulă, în primă instanță, tribunalelor, iar nu Î. C. de C. și J.
D. și D. sunt persoane juridice distincte, iar Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție este o altă unitate cu altă personalitate juridică distinctă, deci este vorba de instituții diferite conform alin.1 din OUG nr.43/2002 și art.1 din L. nr.508/2004.
Apartenența procurorilor D. și D. la aceste structuri este doar temporară, conform art.87 alin.9 și art.75 alin.11 din L. nr.304/2004, deci acești procurori nici nu dispun în mod real și definitiv de gradul profesional de procuror al P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
În realitate, salarizarea procurorilor din D. și D. are ca și criteriu de bază domeniul specializat de activitate (urmărirea penală a faptelor de corupție și criminalitate organizată), iar nu nivelul instanțelor sau parchetelor, deoarece acest din urmă criteriu este imposibil de disociat de elementele sale constitutive, și anume: vechimea minimă necesară posibilității de a accede la respectivul nivel al instanței sau parchetului și, implicit, la nivelul corespunzător de salarizare; numirea efectivă și reală în aparatul propriu al instanței sau parchetului respectiv; numirea reală și definitivă în instanța sau parchetul de nivelul respectiv, cu păstrarea definitivă a gradului profesional corespunzător nivelului).
În realitate, salarizarea procurorilor din cadrul D. și D. s-a făcut doar prin procedeul asimilării cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar nu pe baza acelorași criterii care se aplică direct și nemijlocit procurorilor din cadrul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție (persoană juridică distinctă de D. și D.) care au gradul profesional definitiv aferent acestui nivel.
Însă, în aceste condiții, a fost discriminatorie asimilarea salarizării doar a procurorilor din cadrul D. și D. cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în detrimentul celorlalte persoane salarizate în baza OUG nr.2., care au aceeași vechime minimă în magistratură ca și cea cerută procurilor din D. și D.
S-a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin D. nr.VI/2007, că sunt discriminatorii criteriile de diferențiere de tratament salarial constând în apartenența la categoria celor implicați în soluționarea unor cazuri de o anumită natură (cum sunt cazurile privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și terorism) ori în doar includerea în anumite structuri pe scara ierarhică sau în anumite segmente restrânse de realizare a justiției.
Întocmai acest lucru s-a produs în cazul procurorilor din cadrul D., care sunt salarizați prin asimilare, datorită criteriului implicării în soluționarea unor cauze de o anumită natură, precum și datorită includerii lor temporare în anumite structuri pe scara ierarhiei corespunzător anumitor segmente restrânse de realizare a justiției.
Unul și același element constând în obligația de îndeplinire a sarcinilor de serviciu (care revine întregului personal salarizat în baza O. nr. 2.), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională și de locul de muncă.
Potrivit art. 4 din legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor „. și procurorii sunt obligați ca prin întreaga lor activitate să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii și să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procesele judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte C. deontologic al judecătorilor și procurorilor și să participe la formarea profesională continuă.";
Așadar, toți magistrații, indiferent de activitatea concretă desfășurată, au obligația să înfăptuiască justiția, să-și îmbunătățească performanțele profesionale în vederea creșterii eficienței activității instanțelor și parchetelor și a încrederii publice în puterea judecătorească.
Prevederile din O.. nr.2. privind salarizarea procurorilor din cadrul D. și D. cărora li se aplică indici de multiplicare superiori comparativ cu ceilalți magistrați au un caracter discriminatoriu și nu sunt justificate obiectiv de un scop legitim
(diferit de cel al activității desfășurate de toți magistrații) și nu s-a putut susține că aceste prevederi cuprind metode adecvate și necesare.
Tot astfel, nu s-a putut, legal și moral, susține că procurorii din cadrul D. și D. își asumă un risc mai mare decât judecătorii sau procurorii, care, în fond, înfăptuiesc justiția prin hotărârile pe care le pronunță.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.
Deci, reclamanții au fost discriminați în sensul art.2 alin.1 - 3, art.6 din
OUG nr.137/2000, întrucât le-a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională și sub pretextul locului de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), criteriideclarate în mod expres de lege ca fiind discriminatorii (art. 2 alin. 1 din OG nr.137/2000).
Existența discriminării directe a reclamanților a rezultat și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin D. nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art.14 din C. europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv P. nr.12 la această C. (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin L. nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din L. nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor O.G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art.2 al.1 O.G nr.137/2000 s-a aratat că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc., care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ s-a aratat că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Ori, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, a fost categoria socio - profesională și locul de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate) criterii de diferențiere injuste a personalului salarizat în baza O. nr. 2. și cu vechime în funcțiile deținute de cel puțin 6 ani, față de procurorii D. și D.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vedereasatisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într- o societate democratică.
Art.2 pct.2 din C. nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea salarizării solicitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece procurorii D. și D. nu primesc salarizarea superioară (prin asimilare) pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că salarizarea acestora este asimilată, în mod arbitrar, cu cea a procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, asimilare care are la bază criteriul naturii cauzelor instrumentate.
Fiecare judecător soluționează un anumit gen de cauze care sunt deduse judecății, ori pentru cele de natură civilă, comercială, fiscală, contencios administrativ și nici pentru cele din infracțiuni de corupție nu se cere o calificare superioară, aparte, a unora față de ceilalți. Nu s-a prevăzut faptul că pentru a participa la soluționarea unor cauze privind infracțiuni de corupție și criminalitate organizată, procurorul trebuie să aibă calificări superioare, condiții superioare de vârstă, vechime, doctorate, cunoașterea unei limbi străine, etc., ci dimpotrivă tot personalul de specialitate juridică salarizat în baza O. nr.2. are aceeași calificare.
Nu s-a contestat faptul că, în multe situații, legiuitorul a prevăzut acordarea unor sporuri bazate pe, calificare profesională, dar acestea au într- adevăr justificare reală, sunt nediscriminatorii, ori în speță simplul fapt că se soluționează un alt gen de cauze nu justifică inegalitatea de tratament, prin asimilări preferențiale și privilegiate de salarizare.
Pe de altă parte, a fost total impropriu și injust a considera că procurorii ce instrumentează cauze de corupție al căror prejudiciu este, de exemplu, 200 E., sunt supuși unor presiuni și pericole „mai mari față de cei care soluționează o cerere de restituire a unor case naționalizate, în baza Legii nr.10/2001 cu o valoare de peste 1.000.000 E., un litigiu de reorganizare judiciară cu o valoare foarte mare, un litigiu fiscal, etc. Chiar și în cadrul domeniului cauzelor penale, nu se poate pune semnul egalității între un litigiu privind o infracțiune de corupție cu un prejudiciu mic, față de o infracțiune contra vieții sau economico- financiară cu un prejudiciu imens. Activitatea judiciară desfășurată de personalul judiciar este caracterizată în mod constant de riscuri profesionale sporite la adresa persoanei reclamanților, a familiilor acestora și a bunurilor lor, precum și de o suprasolicitare neuropsihică evidentă. Activitatea judiciară vizează tranșarea unor conflicte judiciare cu implicații deosebite, cum ar fi conflictele sociale extinse și foarte tensionate inerente conflictelor de muncă (concedieri colective, greve, etc.), cauzele penale cu fapte de periculozitate mărită și consecințe deosebite, litigiile patrimoniale cu valori ridicate etc. Aceste împrejurări atrag un cortegiu de nemulțumiri, adversități, șicane și presiuni la adresa celor care desfășoară activități judiciare.
De asemenea, nu se poate spune că litigiile aflate pe rolul Î. C. de C. și
Justiție care sunt lucrate anterior pe fond, apel, de către celelalte instanțe, au un grad de complexitate sporit față de soluționarea lor în alte grade de jurisdicție.
Dacă legiuitorul ar fi prevăzut că, pentru a beneficia de asimilarea salarială superioară în speță, este necesară o calificare superioară, un volum de muncă ridicat, s-ar fi justificat diferența de tratament, dar aceste condiții nu au fost prevăzute de legiuitor pentru procurorii D.
Potrivit art. 6 alin. 2 din C. muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală munca pentru soluționarea unor cauze de o anumită natură (cum ar fi cea din domeniul combaterii corupției și al criminalității organizate) nu poate fi considerată ca superioară celei restului personalului salarizat în baza O. nr. 2..
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește, la art. 19 pct. 3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unei salarizări superioare (prin asimilare), doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art. 27 alin. 1 din O.G nr.
137/2000 coroborat cu art. 269 C. muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
P. stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța a aplicat, doar prin analogie, prevederile art. 11 alin. 1 din O. nr. 27/2007, întrucât numai astfel se-a putut realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art. 3 din C. civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Nu au relevanță în speță nici deciziile C.i Constituționale, deoarece deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte doar „inter pares"; (I. Deleanu, „Justiția constituțională";, Ed. Lumina Lex, 1995, p. 278-279), deci acestea nu sunt opozabile reclamanților și nici instanței, care este obligată în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor P.ui nr.
12 la C. europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art. 20 din Constituție.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 C. muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară.
În consecință, doctrina juridică recentă de dreptul muncii a concluzionat că solidaritatea în domeniul plății drepturilor bănești este regula, iar în baza art. 295 din C. muncii raportat la art. 1039 Cod civil, aceasta urmează regulile de drept comun civil. Ori, solidaritatea pasivă poate fi și solidaritate legală, potrivit art. 1041 cod civil (C. Stătescu, C. Bârsan, „Teoria generală a obligațiilor";, 1998, p. 385 - 392).
În speță, solidaritatea pasivă izvorăște, din prevederile art. 44, art. 35 și art. 36 din L. nr. 304/2004, raportate la cele ale O. nr. 177/2002 și O. nr. 2., conform cărora pârâții sunt persoane juridice care ordonează (principal, secundar, terțiar), ca și credite salariale, una și aceeași sumă bănească pe care se solicită în prezenta acțiune. Cu alte cuvinte, drepturile bănești nu pot fi plătite decât după aprobarea dată de toți acești pârâți pentru plata uneia și aceleiași sume, deci răspunderea lor este solidară (pentru aceeași sumă). Acești pârâți sunt toți obligați concomitent de lege să aprobe plata sumei pe care o datorează, fiind de neconceput și vădit ilegal ca plata să fie dispusă exclusiv numai de către unul dintre ordonatori.
Având in vedere faptul ca indemnizația solicitata se acorda fiecărui angajat doar pentru timpul efectiv lucrat și reclamanților li se cuvine aceasta indemnizație doar pentru perioada efectiv lucrata.
În temeiul art. 1 și 3 din D. nr. 92/1976 instanța a obligat pârâtul Tribunalul Sălaj să facă cuvenitele mențiuni în carnetele de munca ale reclamanților.
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța a găsit-o admisibilă, ținând cont și de prevederile art. 1082 din C. civil și art. 161 alin. 4 din C. muncii.
Având în vedere faptul că reclamanții nu au făcut dovada efectuării vreunei cheltuieli de judecata, instanța a respins ca nedovedita aceasta cerere.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții CURTEA DE APEL CLUJ
și MINISTERUL JUSTIȚIEI.
Recurenta CURTEA DE APEL CLUJ a solicitat modificarea hotărârii în sensulrespingerii în întregime a acțiunii reclamanților pentru "diferențele salariale dintre indemnizațiile reclamanților și cele ale procurorilor respectiv personalului auxiliar din cadrul DNA și DIICOT pe anul 2009 până în data de (...) ... " și a petitelor accesorii.
În motivarea recursului, recurenta a arătat că considerentele sentinței sunt străine de natura pricinii, iar admiterea acțiunii reclamanților s-a făcut cu aplicarea greșită a legii.
Instanța a reținut că reclamanții sunt personal auxiliar de specialitate și conex și că ei sunt salarizați în temeiul OUG 2.. Într-adevăr, reclamanții sunt personal conex, însă salarizarea lor, în perioada pentru care s-au solicitat drepturile, se supunea O.G. nr. 8., iar nu OUG nr. 2., care se referă la magistrați.
Considerentele sentinței s-au referit doar la categoriile de funcții salarizate în baza OUG nr. 2., conchizând este discriminatorie asimilarea salarizării procurorilor DNA si DIICOT cu salarizarea procurorilor de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în detrimentul celorlalte persoane salarizate în baza OUG nr. 2., și că s-ar justifica acordarea către reclamanți a diferențelor dintre indemnizațiile efectiv acordate și cele ale procurorilor DNA- DIICOT. D. fiind această situație discriminatorie, instanța de fond a ales să admită pretențiile reclamanților aplicând "prin analogie", prevederile art. 11 alin. l din OUG nr. 2..
Deși amplu motivată, situația de discriminare a fost fundamentată pe o ipoteză greșită. A., reclamanții sunt personal conex în cadrul instanțelor, și nu magistrați salarizați potrivit OUG nr. 2., astfel cum greșit pare să fi reținut instanța de fond. Î. comparație a situațiilor ce a condus la concluzia existenței unei discriminări se referă la specificul muncii judecător-procuror, or reclamanții din cauză sunt personal conex.
Prima instanță a soluționat deci litigiul făcând permanent comparații între situația reclamanților și cea a procurorilor din cadrul DNA și DIICOT, fără a clarifica în ce măsură apreciază că situația personalului auxiliar și conex, în care categorii se încadrează reclamanții, și cea a procurorilor din cadrul DNA și DIICOT, categoria folosită ca termen de comparație, sunt comparabile, în așa fel încât să se poată stabili existenta discriminării sub raport salarial între aceste categorii.
Este evident că nici măcar între procurorii și personalul auxiliar din cadrul unui parchet nu există o atare similitudine încât diferențierile salariale să poată fi catalogate drept discriminări.
Reclamanții intimați au solicitat diferențe salariale raportându-se la situația procurorilor, respectiv personalul auxiliar din cadrul DNA și DIICOT
(s.n.), aspect cu privire la care instanța de fond a omis să se pronunțe.
În perioada pentru care au fost solicitare drepturile prin acțiune (anul 2009 anterior lunii noiembrie) conform art.3 alin.7 din O.G. nr. 8., salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate de la Înalta Curte de Casație și Justiție,de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, de la D. N. A. și de la D. de Î. a I. de C. O. și T. sunt cu 10% mai mari decât cele stabilite potrivit prevederilor alin. (4).
Din dispozițiile Legii nr. 508/2004 rezultă că DIICOT este o structură cu personalitate juridică specializată în combaterea infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism, în cadrul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
În același sens, sunt și dispozițiile art.1 alin. 1 și 2 din O. nr.
43/2002, în forma în care este în vigoare în prezent, potrivit cărora D. N. A. se înființează ca structură cu personalitate juridică, în cadrul P. de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție prin reorganizarea P. N. A.
Reclamanții erau deci salarizați în temeiul unei legi speciale, care stabilea în mod exhaustiv drepturile salariale și alte drepturi de care aceștia beneficiau. Câtă vreme art. 3 alin.7 statuează în terminis că salariile personalului auxiliar de la DNA-DIICOT erau cu 10% mai mari decât altele, nu este cazul a specula asupra locului DNA-DIICOT în ierarhia judiciară, pentru a justifica vreo concluzie conform căreia date fiind atribuțiile acestor structuri, stabilirea unui asemenea adaos ar fi sau nu justificată. Admiterea pretențiilor reclamanților ar însemna deci o adăugare la lege.
În materie de salarizare, existența unor situații analoage sau comparabile trebuie analizate și nu numai prin prisma calității de personal auxiliar de specialitate, întrucât criteriul este prea general. Același art. 3 din O.G. nr.8. stabilește adaosuri similare în funcție de nivelul instanței/ parchetului și pentru personalul auxiliar de la tribunale și parchetele de pe lângă ele și pentru cel de la curțile de apel. S. de văzut și atribuțiile de serviciu ale diferitelor categorii de grefieri, care sunt diferențiate atât din punctul de vedere al funcției, și din punctul de vedere al reglementărilor privind organizarea judiciară. cu incidență în ceea ce privește condițiile pentru ocuparea unei anumite funcții, conținutul concret al atribuțiilor de serviciu și complexitatea acestora.
Instituirea unor reguli speciale, în considerarea unor situații deosebite, nu contravine principiului constituțional „ pentru muncă egală sau de valoare egală, plată egală", deoarece acesta vizează doar excluderea oricărei discriminări în materia stabilirii sau modificării salariilor categoriilor de personal care au același cerințe și condiții de muncă și aceleași atribuții de serviciu, nu și identitatea de tratament juridic.
Invocarea condițiilor de încadrare sau promovare în funcție a procurorilor din cele doua structuri nu are relevantă în speță. Cât despre condițiile de încadrare a personalului auxiliar crede că, de asemenea, analiza acestora nu poate susține pretențiile reclamanților, de vreme ce aceste pretenții vizează despăgubiri întemeiate pe discriminarea în privința drepturilor salariale, iar nu discriminare în privința accesului la funcții.
Recurentul MINISTERUL JUSTIȚIEI a solicitat casarea sentinței șirespingerea cererii formulate.
În motivarea recursului a arătat că pronunțarea unei hotărâri prin care să se acorde drepturi salariale peste cele prevăzute expres de lege a fost considerată de Curtea Constituțională ca depășire a puterii judecătorești.
Văzând și temeiul acțiunii reclamanților, consideră că atribuția de a analiza un tratament discriminatoriu instituit prin dispoziții lega le aparține altor organe, în măsura în care o dispoziție cuprinsă într-o lege sau ordonanță în vigoare este în contradicție cu dispozițiile art.16 din Constituție, existând posibilitatea ca într- un litigiu de competența instanțelor judecătorești cei interesați să invoce excepția de neconstituționalitate a acelor prevederi legale.
În considerarea principiului separației puterilor în stat și în raport de prevederile art. 124 alin. 3 din Constituția României, conform cărora "Judecătoriisunt independenți și se supun numai legii", soluția primei instanțe de a dispune obligarea ordonatorilor de credite la plata în favoarea reclamanților, în contra dispozițiilor legale în vigoare ale O.. nr. 2. a altor drepturi salariale decât cele consacrate de ordonanță, în absenta unei decizii a instanței de contencios constituțional care să constate neconstituționalitatea unor dispoziții legale reclamate, reprezintă un caz vădit de depășire a atribuțiilor puterii judecătorești. Practic, prin sentința pronunțată T. a legiferat acordarea unui drept salarial neprevăzut în legislația specifică.
Pronunțând această sentință, prima instanță a depășit în mod flagrant limitele puterii judecătorești și a consacrat un drept salarial care nu este prevăzut de legislația în vigoare, arogându-și atribuții de legiferare.
De asemenea, reținerea în considerentele sentinței pronunțate, că în cauză, prin neacordarea drepturilor salariale solicitate de reclamanți s-a făcut o discriminare directă în sensul Ordonanței Guvernului nr. 137/31 august 2000 republicată privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, este neîntemeiată, în condițiile în care s-a constituit temeiul admiterii acțiunii reclamanților. "
A mai arătat că soluția primei instanțe este nelegală și prin prisma motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în măsura în care o dispoziție cuprinsă într-o lege sau ordonanță în vigoare este în contradicție cu dispozițiile art.16 din Constituție, există posibilitatea ca într-un litigiu de competența instanțelor judecătorești cei interesați să invoce excepția de neconstituționalitate a acelor prevederi legale.
De asemenea, după cum a statuat constant instanța europeană, orice diferență de tratament nu semnifică, în mod automat, încălcarea art.14 din C.. P. ca o asemenea încălcare să se producă este necesar să se stabilească că persoane aflate în situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial, iar dacă o asemenea distincție între situații analoage sau comparabile există, ea să nu-și găsească nicio justificare obiectivă sau rezonabilă, sau, altfel spus, diferențierea urmărește un scop legitim și respectă un raport de proporționalitate între scop și mijloacele utilizate.
Jurisprudența C.i nu definește noțiunea de situații analoage sau comparabile, acestea fiind chestiuni ce rezultă din împrejurările concrete ale fiecărei cauze.
În cazul de față, este cert că nu poate fi vorba despre existența vreunei "comparabilități" sau, cu atât mai puțin, a unei "analogii" între situația magistraților de la instanțele judecătorești și procurorii din cadrul D.
Din examinarea dispozițiilor anterior citate, constată că legiuitorul român a reglementat salarizarea magistraților prin lege specială, respectiv O.G nr. 2., stabilind toate drepturile salariale și alte sporuri de care beneficiază această categorie profesională.
Mai mult, potrivit art. 157 alin 2 din C. Muncii, "sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat ... se stabilește prin lege." A. în lipsa prevederii exprese a acestor drepturi în O. nr. 2., act normativ special care reglementează drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor este evident că pretențiile intimaților-reclamanți sunt neîntemeiate.
Nu se poate vorbi de o stare de discriminare între reclamanți, personal auxiliar de specialitate în cadrul tribunalului și grefierii de la D., structură autonomă înființată în cadrul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Criteriile de salarizare avute în vedere de legiuitor, și anume nivelul instanței sau parchetului au fost stabilite pe baza complexității și dificultăților activităților din cadrul instanțelor și parchetelor de nivel superior, comparativ cucele ale instanțelor de nivel inferior, astfel că nu se poarte vorbi despre situații comparabile între personalul auxiliar de specialitate de la instanțe de grad diferit.
Legiuitorul a înțeles să atribuie o indemnizație concretizată printr-un procent la salariul brut în raport cu timpul efectiv lucrat numai personalului care desfășoară activități ce implică un grad sporit de dificultate și responsabilitate, tocmai pentru că activitatea în discuție este diferită de celelalte activități îndeplinite în mod obișnuit de personalul auxiliar.
De asemenea, a mai solicitat ca la soluționarea prezentei cereri de recurs să se aibă în vedere practica instanței supreme precum și a celorlalte instanțe judecătorești în litigiile cu acest obiect care este constantă în sensul respingerii acțiunilor de acest tip.
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererile de recurs, C. reține următoarele:
Așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul T. S., reclamanții au solicitat în principal obligarea pârâților de rând 1 - 3 la plata drepturilor reprezentând diferența dintre indemnizațiile lor și cele ale procurorilor, respectiv ale personalului auxiliar din cadrul D. de I. a I. de C. O. și T. și D. N. A., pe anul 2009 până la data de (...).
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt discriminați față de personalul din cadrul DNA și DIICOT prin dispozițiile din art. 11 și nr. crt. 6 - 13 de la lit. A din anexa la OUG nr. 2..
A., se constată că instanța a plecat de la o ipoteză eronată în cercetarea stării de discriminare, reținând că aceasta s-a născut din neacordarea sporului de confidențialitate, or așa cum s-a reținut mai sus, acest spor nu a constituit obiectul litigiului.
Cu toate că instanța de fond nu a stabilit cu certitudine care este categoria socio-profesională din care fac parte reclamanții, indicând inițial că ar face parte din categoria personalului din unitățile de justiție, iar apoi a reținut apartenența acestora la personalul salarizat în baza OUG nr. 2., prin considerente sentinței analizează starea de discriminare a judecătorilor față de procurorii din cadrul DNA și DIICOT.
Cum reclamanții fac parte din categoria personalului conex conform prevederilor art. 3 din L. nr. 567/2004, având calitatea de șoferi - potrivit adresei de la fila 29 din dosarul de recurs, iar salarizarea acestora a fost reglementată la nivelul anului 2009 prin dispozițiile OG nr. 8., se constată că instanța a analizat pretențiile deduse judecății acesteia pornind de la premisa greșită că reclamanții sunt magistrați salarizați conform OUG 2., fără a face nici o referire la temeiurile de drept aplicabile în speță, respectiv OG nr. 8..
A., criticile recurenților se dovedesc a fi fondate sub acest aspect, deoarece instanța de fond a soluționat acțiunea omițând să analizeze modul de salarizare al reclamanților cu referire la statutul lor profesional și prin raportare la prevederile OG 8., act normativ care reglementa salarizarea acestora în perioada pentru care se solicită drepturile bănești, dar care reglementa și salarizarea personalului auxiliar din cadrul DNA - DIICOT.
Față de această modalitate de soluționare a acțiunii, și anume prin reținerea unor motive străine pricinii și fără a se verifica dacă se confirmă sau nu cele susținute de reclamanți, prin raportare la temeiurile de drept aplicabile în cauză, C. constată că hotărârea atacată este nelegală, deoarece prima instanță a lăsat nesoluționat fondul litigiului dedus judecății, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. 1 și 5 C.proc.civ. se vor admite recursurile, se va casa sentința recurată și se va trimite cauza spre rejudecare T. S.
P. ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII D E C I D E:
Admite recursurile declarate de pârâții CURTEA DE APEL CLUJ și MINISTERUL JUSTIȚIEI împotriva sentinței civile nr. 2699 din 23 aprilie 2012, pronunțată în dosarul nr. (...) al T. S., pe care o casează în tot și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 17 octombrie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
C. M. S.-C. B. I.-R. M.
Red.S.C.B. Dact.V.R./2ex. (...)
Jud.fond: C. N. C.
GREFIER G. C.
| ← Decizia nr. 2440/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Decizia nr. 4093/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
