Decizia civilă nr. 1214/2013. Cotestație decizie concediere
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția I Civilă
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 1214/R/2013
Ședința publică din data de 19 martie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: G. -L. T. JUDECĂTOR: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, contestația în anulare formulată de contestatoarea C. "CFR"; SA S. C.R.E.I.R CF C. împotriva deciziei civile nr. 5097/R din 12 decembrie 2012 pronunțate de Curtea de Apel C. în dosarul nr._, privind și pe intimata reclamantă C. V. M., având ca obiect contestație împotriva deciziei de concediere.
Mersul dezbaterilor și susținerile părților prezente s-au consemnat în încheierea ședinței publice din data de 12 martie 2013, când s-a amânat pronunțarea, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T E A
Asupra contestației în anulare de față constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 5097/R/_, pronunțate de Curtea de Apel C. în dosar nr._
, s-a admis în parte recursul declarat de reclamanta C. V.
M. împotriva sentinței civile nr. 4842 din_ a Tribunalului C., pronunțată în dosarul nr._, care a fost modificată în parte în sensul că a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR"; S.A. - S. "C. CF";
C. și în consecință:
S-a dispus anularea deciziei de concediere nr. 41/B/1783 din_ emisă de pârâtă.
A fost obligată pârâta să reîncadreze reclamanta pe postul deținut anterior concedierii, respectiv economist III în cadrul Diviziei Trafic RC-BFI C. și să plătească reclamantei o despăgubire egală cu diferența dintre salariile indexate, majorate și reactualizate și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta și drepturile salariale efectiv încasate începând cu data concedierii:_ și până la reintegrarea efectivă.
Au fost menținute celelalte dispoziții din sentința atacată.
A fost obligată intimata Compania Națională de Căi Ferate "CFR"; S.A. - S.
"C. CF"; C. să plătească recurentei suma de 800 lei cheltuieli de judecată parțiale la fondul cauzei.
Motivând decizia, instanța de recurs a reținut următoarele:
"Prevederile art.76, coroborate cu disp.art.78 din Codul muncii republicat, sancționează cu nulitatea absolută decizia de concediere ce nu cuprinde în mod obligatoriu următoarele elemente: a)motivele care determină concedierea; b)durata preavizului; c) criteriile de stabilire a ordinii de priorități, conform art.69 alin.2 lit. d), numai în cazul concedierilor colective; d) lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul în care salariații urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condițiile art.64.
În ceea ce privește termenul în care decizia de concediere-act unilateral prin care angajatorul a dispus încetarea contractului individual de muncă-poate fi contestată, se reține că Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă interzice paralelismul legislativ. Astfel, conform art.16 alin.1 și 2 din Legea nr.24/2000, în procesul de reglementare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative. În cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentarea materiei în reglementări unice, iar conform art.17 din același act normativ, în vederea asanării legislației active, în procesul de elaborare a proiectelor de acte normative se va urmări abrogarea expresă a dispozițiilor legale căzute în desuetudine sau care înregistrează aspect de contradictorialitate cu reglementarea preconizată.
Cu toate acestea, atât Codul muncii republicat la data de_, în baza Legii nr.40/2011, intrate în vigoare la data de_, în art.268 alin.1 lit.a), cât și Legea nr.62/2011 a dialogului social, intrată în vigoare la data de_, în art.211 alin.1 lit.a), prevăd termene de prescripție speciale și fundamental diferite, atât în ceea ce privește durata acestora (de 30, respectiv, de 45 de zile), cât și a momentului de la care acestea încep să curgă ( de la data comunicării actului, respective, de la data când cel interesat a luat cunoștință de măsura dispusă).
Angajatorii sunt obligați să respecte legislația muncii în vigoare și în ceea ce privește termenele de contestare a deciziilor de concediere, pe care le menționează în aceste acte unilaterale, iar unul dintre actele normative în vigoare menționează și termenul menționat în decizia contestată, astfel încât în speță, nu se poate imputa intimatei existența acestui paralelism legislativ, cu atât mai mult cu cât în cauză nu s-a constatat că reclamanta nu ar fi introdus acțiunea sa în termenul legal.
Curtea constată însă că decizia de concediere nr. 41/B/5/1783 din_ emisă de intimată, este lovită de nulitate absolută, potrivit disp. art.78 și 76 din Codul muncii republicat, pentru nerespectarea procedurii prevăzute de legile în vigoare la data emiterii acesteia.
Astfel, prin această decizie s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al reclamantei, începând cu data de_, pentru motive care nu țin de persoana angajatului, ca urmare a desființării postului, conform art.65 alin.1 din Codul muncii republicat.
La punctul 2 al deciziei contestate s-a arătat că motivele de fapt concedierii colective sunt determinate de situația economico-financiară a societății, reorganizarea și restructurarea companiei astfel cum rezultă din Notificarea nr._ înregistrată cu nr. 28474/2011 la ITM București, cu nr. 10542/2011 la AMOFM și cu nr. 161/2011 la ALOFM sector 1 București
La punctul 4 la deciziei se arată că: "Criteriile de stabilire a ordinii de prioritate care s-au avut în vedere la concediere au fost cele prevăzute de art.61 alin. 8 și 9 din C.C.M. al C. "CFR" S.A. pe anul 2011-2012, art. 59 și art. 60 din Codul muncii, după cum urmează:
Criterii prevăzute de art.61 alin. 8 Contractul Colectiv de Muncă 2011- 2012: a) contractele individuale de muncă ale salariaților care cumulează două sau mai multe funcții, precum și ale celor care cumulează pensia cu salariul;
contractele individuale de muncă ale persoanelor care îndeplinesc condițiile de vârstă standard și stagiu de cotizare, și nu au cerut pensionarea în condițiile legii;
contractele individuale de muncă ale persoanelor care îndeplinesc condițiile de pensionare la cererea lor;
Criterii prevăzute de art.61 alin. 9 Contractul Colectiv de Muncă 2011-2012
"la luarea măsurii de desfacere a contractelor individuale de muncă pentru motive ce nu țin de persoana salariatului vor fi avute în vedere următoarele criterii minimale:
dacă măsura ar putea afecta doi soți care lucrează în aceeași unitate, se desface contractul de muncă al soțului ce are salariul cel mai mic, fără ca prin aceasta să se poată desface contractul individual de muncă unei persoane care ocupă un post nevizat de reducere;
măsura să afecteze, mai întâi, persoanele care nu au copii în întreținere;
măsura să afecteze numai în ultimul rând femeile care au în îngrijire copii, bărbați văduvi sau divorțați care au în îngrijire copii, pe întreținătorii unici de familie, precum și pe salariații, bărbați sau femei, care mai au cel mult 3 ani până la pensionare la cererea lor.";
La punctul 5 din decizie se precizează că: "Lista locurilor de muncă compatibile cu pregătirea profesională a salariatului, disponibile la data prezentei decizii, este anexată acesteia";, angajata urmând să-și manifeste expres consimțământul cu privire la noul loc de muncă oferit în termen de 3 zile de la comunicarea deciziei. Se mai arată că în cazul în care salariatul nu-și manifestă consimțământul în termenul prevăzut de alin.2, conform art.64 alin.4 din codul muncii, contractul individual de muncă încetează la data expirării perioadei de preaviz.
Analizând conținutul articolelor 2, 4 și 5 din decizia ce a fost supusă verificării legalității și temeiniciei în prezenta cauză, Curtea nu poate decât să rețină, în primul rând, că acestea nu respectă exigențele art.76 alin.1 lit.a), c) și
din Codul muncii republicat.
Se reține în acest sens că legiuitorul nu a prevăzut obligativitatea menționării în decizia de concediere a criteriilor de prioritate avute în vedere de către angajator la luarea măsurii încetării unui anumit contract individual de muncă, în cadrul unei concedieri colective, pur formal, pentru a fi suficientă pentru legalitatea unui asemenea act unilateral, o simplă copiere a tuturor prevederilor legale și contractuale referitoare la criterii de prioritate posibil de aplicat de la caz la caz.
Curtea constată în acest sens că doar în cursul cercetării judecătorești angajatorul a reușit să-și precizeze raționamentului avut în vedere la data luării măsurii concedierii reclamantei dintre cele 15 persoane ce ocupau funcții de economiști/contabili în cadrul Serviciului Financiar-Contabil din cadrul Diviziei Trafic, motive pe care nu le-a menționat însă în decizia contestată, pentru a asigura atât informarea corectă a salariatei, anterior formulării acțiunii în instanță, cât și exercitarea de către aceasta a dreptului la apărare și a celui la un proces echitabil.
Astfel, prin întâmpinarea formulată la judecarea fondului cauzei, intimata a arătat că, anterior reorganizării, conform organigramelor valabile la data de _
, la Serviciul Financiar din cadrul Diviziei Trafic au existat 15 posturi, iar cu ocazia reorganizării, astfel cum rezultă din organigramele valabile la data de _
, în cadrul acestui serviciu au rămas 10 posturi.
Intimata a mai arătat că punctele de lucru Dej și Ordea nu au fost desființate, ci ele au trecut în subordinea directă a Contabilului Șef din Divizia Trafic.
S-a mai precizat că cele 5 posturi desființate au fost: 1 post la RC Dej, 1 post la RC Oradea și 3 posturi de la Compartimentul Central, printre posturile desființate de la Compartimentul Central aflându-se și postul ocupat de către reclamantă.
Intimata a arătat, prin aceeași întâmpinare, că unul din criteriile avute în vedere la concedierea recurentei a fost vechimea mică avută de reclamantă în postul de economist și mai ales, puținele atribuții pe care le avea, atribuții care au fost preluate de un alt angajat.
Din perspectiva instanței de judecată, motivarea este decisivă pentru a face demarcația dintre actul adoptat cu respectarea prevederilor legale și convenționale în vigoare și cel adoptat în mod arbitrar, subiectiv, discriminatoriu. Practic, în cazul concedierilor colective, această mențiune trebuie privită în strânsă legătură cu motivele care au determinat concedierea, respectiv cu art.76
alin.1 lit.a) din Codul muncii.
În această perioadă de criză economică, se constată o anumită lipsă de preocupare a angajatorilor în ceea ce privește motivarea și probarea unor asemenea măsuri unilaterale de încetare a contractelor de muncă, luate în cadrul unor proceduri de concediere colectivă, considerându-se probabil că, o asemenea justificare a contextului în care au fost emise asemenea acte, face de prisos orice altă motivare în concret a raționamentului urmat pentru a fi concediat un anumit salariat al societății, precum și dovada imposibilității obiective a continuării raporturilor de muncă cu acesta.
O asemenea decizie de încetare a contractului individual de muncă în temeiul disp.art.65 din Codul muncii, având în vedere gravitatea unei asemenea măsuri pentru angajat, care nu se întemeiază pe nicio culpă a celui căruia îi sunt afectate în mod esențial drepturile, trebuie întotdeauna minuțios fundamentată și motivată, cuprinzând chiar în cuprinsul actului întreg raționamentul urmat de către factorul decident pentru a ajunge la concluzia că se impune concedierea, precum și toate elementele de fapt și de drept avute în vedere în la momentul luării deciziei, pe care acesta și-a întemeiat actul, oferind atât salariatului ale cărui drepturi sunt suprimate, cât și instanței elemente clare din care să rezulte că a luat o măsură cu caracter real și serios.
Cu atât mai mult în cazul unei concedieri colective, măsură mult mai gravă, prin implicațiile acesteia asupra drepturilor unui număr mare de salariați, implicând și selecția acestora, decizia trebuie să cuprindă referiri cu privire la respectarea procedurilor prevăzute de legile în vigoare și, mai ales, să expliciteze în chiar cuprinsul său în mod clar, fără trimiteri la alte acte necomunicate angajatului, argumentele care au format convingerea angajatorului că, dintre toți salariații săi, se impune chiar concedierea celui vizat, că această măsură a fost luată pe baza unor criterii ce respectă dispozițiile legale în vigoare, discutate cu reprezentanții sindicatelor, transparente, și că acestea au fost aplicate în mod nediscriminatoriu, cu luarea în considerare a situației tuturor angajaților.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit art.79 din Codul muncii republicat, în caz de conflicte de muncă, angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.
Curtea mai reține că, la punctul 2 al deciziei contestate s-au arătat doar motivele de fapt ale concedierii colective, respectiv situația economico-financiară, reorganizarea și restructurarea companiei, măsuri concretizate prin Programul de Restructurare și Reorganizare, fără a se arăta în concret și motivele de fapt ale concedierii reclamantei, deși, astfel cum s-a precizat anterior, selecția pentru cele 10 posturi în cadrul Serviciului Financiar-Divizia Trafic, dintre care 4 posturi în cadrul Central Compartiment Financiar-Contabil a fost de fapt elementul determinant pentru concedierea recurentei, astfel încât actul unilateral trebuia să cuprindă, cu respectarea dreptului la informare și apărare al salariatului, toate motivele ce au condus la formarea convingerii angajatorului că se impune chiar
încetarea contractului de muncă al acestei angajate.
Astfel, motivarea de la punctul 2 al deciziei ar putea fi suficientă doar pentru luarea măsurii desființării a cinci posturi de economiști/contabili în cadrul Serviciului Financiar al Diviziei Trafic, nu însă și pentru motivarea concedierii reclamantei, dintre salariații care ocupau posturi similare.
Urmărind însă și procedura de concediere din prezenta cauză, Curtea mai reține că selecția personalului în cadrul unei restructurări a întreprinderii este de competența angajatorului, însă, pe de o parte, astfel cum a reținut și prima instanță, aceasta trebuie să respecte dispozițiile legale în vigoare, ce garantează drepturi ale salariaților cu caracter minimal, iar, pe de altă parte, odată adoptată o procedură de urmat în cadrul acestui proces, se impune atât respectarea acesteia de către persoanele cu responsabilități în acest sens, cât și probarea
înaintea instanței investite cu cenzurarea legalității și temeiniciei măsurii, că acea procedură de selecție a fost una transparentă, stabilită de la bun început în toate detaliile, împreună cu sindicatele sau reprezentanții salariaților și că aceasta a avut un caracter real și nediscriminatoriu, cu atât mai mult cu cât reclamanta- recurentă invocă în cauză faptul că nu s-a respectat principiul egalității în drepturi în cadrul acestei proceduri, față de persoane în raport cu care se afla într-o situație comparabilă.
Pe de altă parte, un alt aspect de nelegalitate a măsurii luate îl constituie și faptul că intimata, confundând probabil desființarea locului de muncă al recurentei cu încetarea contractului de muncă, a dispus prin art.1 din decizia contestată concedierea salariatei începând cu data de_, cu toate că aceasta continuă să presteze muncă în cadrul aceleiași unități, pe funcția de teleimprimatorist.
Potrivit disp.art.6 alin.2 din Codul muncii, tuturor salariaților care prestează o muncă le este recunoscut dreptul la protecție împotriva concedierilor nelegale.
Potrivit art.24 lit.a din Carta socială europeană revizuită, pentru concedierea salariaților trebuie să existe în mod necesar un motiv întemeiat, legat de aptitudinea sau conduita acestora ori de cerințele de funcționare a întreprinderii, instituției sau serviciului.
De asemenea, Organizația Internațională a Muncii a statuat că lucrătorul nu va fi concediat fără să existe un motiv valabil de concediere, legat de aptitudinea sau conduita acestuia sau bazat pe necesitățile de funcționare a întreprinderii.
Art.6 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale prevede că: "Statele părți la prezentul pact recunosc dreptul la muncă ce cuprinde dreptul ce îl are orice persoană de a obține posibilitatea să-și câștige existența printr-o muncă liber aleasă sau acceptată și vor lua măsurile potrivite pentru garantarea acestui drept";
În consecință, ceea ce atât legislația națională, cât și cea internațională garantează salariaților, în cazul concedierii, este ca această măsură să fie luată doar în condițiile în care cauza invocată ca temei al încetării contractului de muncă are un caracter obiectiv, aceasta poate fi constatată în mod real și prezintă o asemenea însemnătate, încât să facă imposibilă continuarea raporturilor de muncă dintre părți.
Astfel, pentru încetarea legală a unui raport juridic de muncă, mai ales în situația în care aceasta este dispusă pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, angajatorul trebuie să probeze întotdeauna, înaintea instanței investite cu cenzurarea legalității și temeiniciei acestei măsuri, dată fiind gravitatea consecințelor acestei decizii asupra drepturilor angajaților, că a existat o imposibilitate reală, obiectivă, de continuare a acestora.
Prin urmare, decizia contestată este, pe de o parte nelegală, întrucât prin aceasta s-a luat o măsură de concediere a recurentei, cu toate că angajatorul nu a susținut în cauză o imposibilitate de continuare a raporturilor de muncă, ci a invocat doar faptul că acestea nu mai puteau fi menținute în condițiile menținerii funcției și salariului stabilite prin actul adițional nr.41/B/1477/_, respectiv a funcției de economist III în cadrul Diviziei Trafic RC-BFI C. și a salariului de bază lunar brut de 1.713 lei, recunoscând însă că reclamanta continuă să fie de fapt salariata sa, pe o funcție inferioară, cu un salariu redus.
Mai trebuie avut în vedere în acest sens că, prin încălcarea dispozițiilor legale în vigoare, această modificare esențială a contractului reclamantei nu a fost materializată prin încheierea unui act întocmit în formă scrisă.
Astfel, disp.art.16 alin.1 din Codul muncii republicat consacră forma scrisă a contractului individual de muncă, care este obligatorie pentru încheierea valabilă a acestuia.
Întrucât prin decizia nr. 41/B/5/1783 din_ angajatorul a dispus încetarea contractului individual de muncă al recurentei, o nouă încadrare a acesteia pe funcția de teleimprimatorist nu se putea face decât în temeiul unui nou contract individual de muncă încheiat în formă scrisă, ceea ce în speță lipsește cu desăvârșire.
Pe de altă parte, decizia de concediere a reclamantei începând cu data de_ este nelegală și având în vedere disp. art.76 din Codul muncii republicat, ce obligă angajatorul, ca măsură de protecție a angajaților, pentru diminuarea efectelor concedierii colective și salvgardarea contractului de muncă, la oferirea unui loc de muncă vacant, în condițiile art.64.
Intimata susține în cauză că și-a îndeplinit această obligație, oferind recurentei postul de teleimprimatorist, arătând că acesta era singurul loc de muncă vacant la data desființării locului de muncă, dar, verificând modul în care aceasta a acționat în acest sens, Curtea reține că angajatorul nu a respectat de fapt disp.art.64 alin.3 și 4 din Codul muncii republicat.
Astfel, aceste dispoziții prevăd că salariatul are la dispoziție un termen de 3 zile lucrătoare de la comunicarea angajatorului, conform prevederilor alin.1, pentru a-și manifesta în scris consimțământul cu privire la noul loc de muncă oferit și, doar în cazul în care salariatul nu-și manifestă consimțământul în acest termen, angajatorul poate dispune concedierea angajatului.
În speță, astfel cum rezultă din decizia contestată, angajatorul a decis concedierea angajatei, prin decizia emisă la data de_, oferind acesteia, la aceeași dată, singurul post pe care-l considera vacant, respectiv cel de teleimprimatorist.
De altfel, după ce și-a produs efectele încetarea contractului de muncă, recurenta nu mai avea posibilitatea de a-și da acordul la modificarea acestuia.
Practic, pentru încheierea unui act adițional la contractul de muncă, conform intenției legiuitorului exprimată în art.64 alin.3 și 4 din Codul muncii republicat, era necesar ca manifestarea de voință a părților în sensul modificării funcției, locului muncii și salariului să se întâlnească anterior emiterii deciziei de concediere.
Mai mult, în prezent, conform art.17 alin.5 din Codul muncii republicat, orice modificare a unuia dintre elementele prevăzute la alin.1 -printre care și a celor prevăzute la lit.b), f) și k), respectiv a locului de muncă, funcției și salariului- în timpul executării contractului individual de muncă, impune
încheierea unui act adițional la contract, într-un termen de 20 de zile lucrătoare de la data apariției modificării, cu excepția situațiilor în care o asemenea modificare este prevăzută de lege.
Având în vedere faptul că disp.art.41 alin.3 din Codul muncii republicat enumeră felul muncii, locul muncii și salariul printre elementele esențiale ale oricărui contract de muncă, care pot fi modificate numai prin acordul părților și, doar în mod excepțional, în cazurile și condițiile prevăzute de cod, prin act unilateral, și coroborând prevederile art.17 alin.5, cu cele ale 16 alin.1 din Codul muncii republicat, rezultă că și modificarea acestor elemente ale contractului de muncă, pentru a fi valabilă, trebuia să îmbrace în mod obligatoriu forma scrisă, ori angajatorul a permis practic salariatei reclamante să lucreze pe funcția de teleimprimatorist, cu un salariu redus, fără a încheia niciun act scris în acest sens, iar recurenta a acceptat această situație doar până la clarificarea situației legalității încetării raporturilor de muncă, în scopul de a nu rămâne în această perioadă fără venituri lunare obținute din muncă.
Având în vedere constatarea încălcării de către angajator a unor prevederi imperativ prevăzute de lege, Curtea reține că decizia de concediere contestată în cauză este lovită de nulitate absolută, conform disp.art.76 și 78 din Codul muncii republicat, astfel încât analizarea celorlalte motive de recurs privind nelegalitatea și netemeinicia deciziei apare ca fiind de prisos.
În consecință, se reține că, prin modul în care a acționat, angajatorul a încălcat principiul securității raporturilor juridice și principiul legalității, astfel încât se impune anularea deciziei nr. 41/B/5/1783 din_ și obligarea intimatei la plata despăgubirilor cuvenite recurentei potrivit disp.art.80 din Codul muncii republicat.
Cutea va obliga intimata și la reintegrarea recurentei pe postul deținut anterior concedierii, respectiv acela de economist III în cadrul Diviziei Trafic RC- BFI C., având în vedere faptul că, fără repunerea acesteia în situația anterioară concedierii, atingerea adusă dreptului la muncă nu s-ar repara și nu s-ar asigura stabilitatea raporturilor de muncă.
Se reține însă că în mod corect prima instanță a reținut ca fiind nefondat capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata de daune morale, având în vedere că reclamanta nu a reușit să probeze în cauză că ar fi suferit un prejudiciu nepatrimonial prin faptele angajatorului.
De asemenea, în mod corect a fost soluționat și capătul de cerere privind efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă al recurentei, având în vedere faptul că, începând cu data de_, au fost abrogate dispozițiile Decretului nr.92/1976 privind carnetul de muncă, iar conform art.279 alin.1 din Codul muncii republicat, doar vechimea în muncă stabilită până la data de 31 decembrie 2010 se probează cu carnetul de muncă.";
Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare
contestatoarea COMPANIA NATIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" S.A. BUCUREȘTI - S.
"Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF" C. solicitând anularea hotărârii atacate și, pe cale de consecință, reluarea judecării cauzei în vederea pronunțării unei noi hotărâri legale și temeinice.
În motivarea contestației contestatoarea a susținut că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale a instanței de recurs, aceasta având în vedere erori materiale grave în legătură cu aspectele judecății și care au avut drept consecință darea unei soluții greșite.
Este vorba despre acea greșeală pe care a comis-o instanța de recurs prin confundarea unui element esențial care determină soluția pronunțată: decizia de concediere nr.41/_ /_ .
In acest context, motivarea instanței de recurs se bazează pe decizia de concediere care, practic, este inexistenta, întrucât nu a fost pusa in aplicare, si ca atare, nu si-a mai produs efectele.
- O prima eroare comisa de instanța de recurs consta in faptul ca a reținut "că doar in cursul cercetării judecătorești angajatorul a reușit sa-si precizeze raționamentul avut in vedere la data luării măsurii concedierii reclamantei dintre cele 15 persoane ce ocupau funcții de economiști/contabili in cadrul Serviciului Financiar-contabil din cadrul Diviziei Trafic."
După cum se poate observa, încă de la primul alineat al deciziei contestate este menționat motivul real, obiectiv al concedierii cuprins in notificarea C. "CFR" SA nr._, însă instanța de recurs nici nu îl reține deloc, fără a se mai pune problema cercetării acestui motiv, încă de la bun început.
In urma unei cercetări mai amănunțite, instanța de recurs, cu certitudine constata ca in notificarea amintita se prevede ca "Modificarea structurii organizatorice si funcționale a companiei, ca urmare a aplicării programului de restructurare si reorganizare a C. "CFR" SA, conduce la o diminuare a numărului de posturi cu 1.500, care determina o reducere a numărului de personal cu 812 prin masuri de reorganizare si concediere, din care 122 la S. Regionala CF C. ".
Ba mai mult, prin Hotărârea AGA nr. 64/_ se aproba noile organigrame, așa cum au fost prezentate în anexele la Nota Direcției Tehnice nr. 5.1/982/_ .
Si nu în ultimul rând, cea mai concludenta dovada este organigrama valabila cu data de_, aprobata prin nota mai susmenționata, de unde rezulta care au fost desființate 5 posturi in cadrul Serviciului Financiar din cadrul Diviziei Trafic.
- In continuare, instanța de recurs retine in mod greșit, fiind intr-o eroare totala, "ca nu s-a asigurat informarea corectă a salariatei".
In virtutea rolului său activ, instanța de recurs avea obligația sa verifice îndeplinirea de către angajator a procedurii prevăzute de art. 72 Codul Muncii.
In acest sens, organizației sindicale (Sindicatul Libertatea Cai ferate, aparținând de Federația Naționala Feroviara Mișcare Comercial), a cărei membra era si recurenta, i-a fost notificata atât intenția de efectuare a concedierilor colective, cat si toate informațiile relevante, pentru a permite acestora sa formuleze propuneri, respectând astfel art. 69 din Codul Muncii.
Însăși instanța de recurs, motivează apoi, contrar celor reținute mai sus, "ca aceasta măsura a fost luata pe baza unor criterii ce respecta dispozițiile legale in vigoare, discutate cu reprezentanții sindicatelor";.
Atâta timp cat instanța de recurs considera ca "motivarea de la punctul 2 al deciziei ar putea fi suficienta doar pentru luarea măsurii desființării a 5 posturi de economiști/contabili in cadrul Serviciului Financiar al Diviziei Trafic, ar fi trebuit sa ia in considerare si art. 5 alin. 1 - Lista locurilor de munca disponibile cu pregătirea profesionala a salariatului, disponibile la data prezentei decizii si anexata acesteia, întrucât se adresează direct si personal recurentei, cuprinzând postul compatibil cu pregătirea sa personala.
- Un alt aspect esențial care a condus la pronunțarea unei soluții eronate este reținerea total greșita a instanței de recurs, ca "s-a confundat desființarea locului de munca al recurentei cu încetarea contractului de munca, si drept urmare s-a dispus concedierea recurentei, cu toate ca aceasta continuă să presteze munca în cadrul aceleiași unități, pe funcția de teleimprimatorist. "
Este vădita omisiunea instanței de a cerceta toate apărările formulate în cauza, prin care pârâta a arătat că recurenta nu a fost concediata din precizările din data de_, concluziile scrise din data de_ și din intampinarea la recurs din data de_ .
Ca atare, recurenta nu a fost concediata, întrucât decizia de concediere nu și-a mai produs efectele în sensul încetării contractului individual de munca.
Astfel, recurenta, cu acordul sau, a continuat in baza contractului de munca valabil încheiat nr. 41/c/5/1610/_, sa-si desfășoare activitatea pe postul de teleimprimatorist, post acceptat de ea.
In continuare, in motivarea deciziei civile, instanța de recurs continua sa fie intr-o eroare grava, afirmând ca "modificarea esențiala a contractului reclamantei nu a fost materializata prin încheierea unui act întocmit in forma scrisa ".
Practic, instanța de recurs nu numai ca a trecut cu vederea, dar nici măcar nu a ținut cont, in motivarea deciziei, de: actul nr. 41/_ /2011 a Serviciului Resurse Umane, cu noul post si toate elementele ce decurg, urmat de cel mai important act, actul adițional nr. 41/_ /2011 la contractul individual de munca nr. 41/C/5/1610/_ .
Pe de o parte, contractul individual de munca nr. 41/c/5/1610/_ era perfect valabil, întrucât nu s-a dispus încetarea acestuia, astfel ca nu era necesar, așa cum susține in mod eronat instanța de recurs, încheierea unui nou contract individual de munca.
Pe de alta parte, recurenta si-a exprimat in scris consimțământul cu privire la noul post in termen de 3 zile lucrătoare de la comunicarea deciziei de concediere, respectiv la data de_ .
Deci practic, manifestarea de voința a părților, in sensul modificării funcției, locului muncii si salariului, s-a materializat prin încheierea actului adițional nr. 41/B/_ înainte de data încetării contractului individual de munca nr. 41/C/5/16010/1998 la data de_ .
În drept, contestatoarea și-a întemeiat contestația in anulare pe dispozițiile art. 318 Cod. proc. civ.
Intimata C. V. M., prin întâmpinarea formulată,
a solicitat respingerea contestației în anulare și obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată, arătând în esență că motivele invocate de contestatoare nu pot fi considerate greșeli materiale care să facă aplicabile prevederile art . 318 cod proc. civ., iar din întreaga motivație a contestației formulate rezultă faptul că se tinde la schimbarea soluție pronunțate de instanța de recurs, contestația formulată fiind practic un recurs la recurs.
Examinând contestația în anulare, prin raportare la dispozițiile legale relevante, Curtea de Apel reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 318 cod proc. civ., invocate de contestatoare ca temei al contestației în anulare formulate "Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.";
În raport de motivele invocate de contestatoare, Curtea constată că în cauză nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 318 cod procedură civilă.
Primul motiv prevăzut de art. 318 cod proc. civ. - dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale - are în vedere erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului și care au avut drept consecință pronunțarea unei soluții greșite.
Textul vizează greșeli de fapt, involuntare, iar nu greșeli de judecată, astfel că nu pot fi invocate pe calea contestației în anulare aspecte vizând greșeli de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale.
Numai o greșeală materială esențială, propriu-zisă, care a determinat o soluție eronată, poate fi invocată pe calea contestației în anulare, această greșeală materială apreciindu-se în raport cu situația existentă la dosar la data pronunțării hotărârii ce se atacă.
Asemenea greșeli materiale, care ar fundamenta admisibilitatea unei contestații în anulare speciale, trebuie să constea în greșeli pe care instanța de recurs le-ar comite prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care determină soluția pronunțată, respectiv în greșeli materiale cu caracter procedural, care au dus la pronunțarea unei soluții eronate.
Fiind o cale de retractare, și nu de cenzură judiciară, contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, fiind inadmisibilă repunerea în discuție a unor probleme de fond ce au fost soluționate de instanță și care s-a pronunțat asupra motivelor de recurs invocate de parte.
Or, din examinarea motivelor contestației în anulare formulate, Curtea constată că în cauză contestatoarea nu invocă practic o "greșeală materială"; în sensul art. 318 cod proc. civ, săvârșită de instanța de recurs, ci formulează veritabile critici privind legalitatea și temeinicia deciziei civile contestate, inadmisibile prin prisma dispozițiilor legale de strictă interpretare ce reglementează instituția juridică a contestației în anulare.
Pretinsele erori ale instanței de recurs invocate în prezenta contestație nu reprezintă o "greșeală materială"; în sensul vizat de text, prin motivele invocate contestatoarea punând în discuție situații de fapt, înscrisuri, conținutul acestora, apărări de fond asupra cărora instanța de recurs s-a pronunțat.
Astfel, se constată că instanța de recurs a expus în considerentele deciziei civile contestate argumentele pentru care a considerat că decizia de concediere și-a produs efectele și a avut în vedere motivarea prezentată în decizia de concediere, arătând argumentele pentru care s-a considerat că acea motivare este insuficientă din perspectiva prevederilor art. 76 alin. 1 lit. a din codul muncii.
De asemenea, nu se poate reține o "eroare materială"; a instanței de recurs prin omisiunea de a se fi avut în vedere actul adițional la contractul individual de muncă indicat de contestatoare, întrucât din considerentele deciziei civile contestate rezultă că instanța de recurs a apreciat că "întrucât prin decizia nr. 41/B/5/1783 din_ angajatorul a dispus încetarea contractului individual de muncă al recurentei, o nouă încadrare a acesteia pe funcția de teleimprimatorist nu se putea face decât în temeiul unui nou contract individual de muncă încheiat în formă scrisă, ceea ce în speță lipsește cu desăvârșire.";
În contextul precizat se constată că prin motivele invocate contestatoarea repune, în realitate, în discuție pe calea acestei căi de retractare o pretinsă greșeală de judecată.
Cu alte cuvinte, contestatoarea urmărește o analiză a fondului cauzei, calea de atac promovată în prezenta cauză echivalând cu un recurs la alt recurs, ceea ce contravine dispozițiilor legale.
Nici incidența tezei a II a din art. 318 din codul de procedură civilă nu poate fi reținută, câtă vreme contestatoarea nu face nici o referire la omisiunea instanței de recurs de a se pronunța ori de a analiza vreunul din motivele de recurs invocate.
Se invocă de către contestatoare omisiunea instanței de recurs de a examina toate apărările formulate în cauză, prin care pârâta a arătat că recurenta nu a fost concediată.
Sub acest aspect Curtea notează, pe de o parte, faptul că, pentru a fi operant motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza a II-a, trebuie ca omisiunea să se refere la "vreunul dintre motivele de modificare sau de casare";, iar nu la apărările formulate de părți.
Pe de altă parte, astfel cum s-a arătat mai sus, instanța de recurs a expus în considerentele hotărârii raționamentul în baza căruia care a considerat că decizia de concediere contestată a produs efecte, astfel încât se constată că și
prin acest motiv contestatoarea tinde la a repune în discuție aspecte vizând fondul cauzei care au fost examinate și tranșate de către instanța de recurs.
Drept urmare, motivele invocate de contestatoare nu se încadrează în cele prevăzute limitativ în dispozițiile legale menționate anterior, scopul urmărit fiind acela de a se obține o nouă examinare a cauzei sale soluționate în mod irevocabil, fapt care încalcă principiul securității juridice și dreptul la o instanță, componente esențiale ale sistemului de garanții instituit prin art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Cauza Popov contra Republicii Moldova, nr.2, Hotărârea CEDO din 6 decembrie 2005).
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 320 Cod procedură civilă, contestația în anulare formulată de contestatoarea Compania Națională de Căi Ferate "CFR" - S.A. București - S. "Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF" C. urmează a fi respinsă.
În baza dispozițiilor art. 274 cod proc. civ. contestatoarea, ca parte căzută în pretenții, va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimată, în cuantum de 1000 lei, reprezentând onorariu avocat justificat cu chitanța depusă la fila 13 din dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea COMPANIA NATIONALĂ DE CĂI FERATE "CFR" - S.A. BUCUREȘTI - S. "Centrul Regional
de Exploatare, Întreținere și Reparații CF" C. împotriva deciziei civile nr. 5097 din_ a Curții de Apel C. pronunțată în dosar nr._, pe care o menține.
Obligă pe numita contestatoare să plătească intimatei C. V. M. suma de 1000 lei cheltuieli de judecată.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 19 martie 2013.
PREȘEDINTE | JUDECĂTORI | |||
G. | -L. T. I. | T. | D. C. | G. |
GREFIER
N. N.
Red.GLT/dact.MS 2 ex./_
