Decizia civilă nr. 1220/2013. Despăgubiri. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
Dosar nr. _
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția I Civilă
DECIZIA CIVILĂ Nr.1220/R/2013
Ședința publică din data de 19 martie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: D. C. G. JUDECĂTOR: G. -L. T. JUDECĂTOR: I. T. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de reclamantul D. V. împotriva sentinței civile 9329 din_ pronunțate de Tribunalul Cluj în dosar nr._, privind și pe intimații pârâți S. DE C.
-D. A. T., A. DE Ș. A. ȘI S. G. I. S. și M.
A. ȘI D. R., având ca obiect despăgubire.
Mersul dezbaterilor și susținerile părților prezente s-au consemnat în încheierea ședinței publice din data de 5 martie 2013, când s-a amânat pronunțarea pentru data de 12 martie 2013, încheieri care fac parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T E A
Prin sentința civilă 9329 din_ pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr._
s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a ACADEMIEI DE
SA și S. G. I. S. și a M. UI A. și D. R. invocată de pârâtul S. DE C. -D. A. T. și în consecință:
S-a respins cererea de chemare în judecată formulată împotriva pârâților A. DE SA și S. G. I. S., și a M. UI A. și D. R.
, ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. S-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a STATIUNII DE C.
-D. A. T., invocată de aceasta, ca neîntemeiată.
S-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de S. DE C. -D. A. T. și în consecință:
S-a respins acțiunea formulată de reclamantul D. V., împotriva paratei S. DE C. -D. A. T., ca fiind prescrisă.
Reclamantul a fost obligat să achite în parte cheltuielile de judecată solicitate de pârâtă, respectiv suma de 1000 de lei.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că în fapt, astfel cum reiese din înscrisurile de la filele 54-61, reclamantul D. V. a fost, în perioada 1961-1963, elev al Școlii Mecanice Tehnice A. Alba Iulia.
Potrivit adresei nr. 2791/_ emisă de S. Experimentală T., adeverinței nr. 376/_ emisă de S. de C. A. T. și adeverinței nr. 532/_ emisă de S. de C. - D. A. T. (f. 65, 102, 104),
reclamantul a lucrat, conform pontajelor lunii iulie 1962, ca zilier în perioada 23-_, desfășurând activitate de zdrobit azotat de amoniu cu ciocanul de mână.
La data de_, astfel cum s-a consemnat în cuprinsul procesului-verbal nr. 1/_ întocmit în cadrul Stațiunii Experimentale T. (f. 68), reclamantul a suferit un accident de muncă în timp ce lucra la mașina de împrăștiat îngrășăminte chimice în câmp, căzând și fiind diagnosticat cu fractură de femur.
Prin deciziile nr. 252/_, 233/_, 215/_, 210/_, 225/_, 185/_ emise de Serviciul de Expertiză Medicală a Capacității de Muncă T. din cadrul Sfatului P. ular al Raionului T. (f. 77-78), s-a stabilit că reclamantul are capacitatea de muncă pierdută, nemaiputând efectua nicio muncă ca urmare a leziunii produse în accidentul de muncă mai sus menționat.
În ceea ce privește excepțiile lipsei calității procesu ale pasive
a Academiei de Ș. A. și S. "G. I. S. ";, a M. ui A. și D.
R. și a Stațiunii de C. - D. A. T., s-a constatat, din situația de fapt mai sus reținută că, în urma raporturilor de muncă derulate în calitate de zilier la momentul producerii accidentului de muncă, reclamantul s-a considerat îndreptățit să promoveze cererea în cauza de față.
Potrivit dispozițiilor art. 1 din Anexa 1 a HG nr. 1460/2006, S. de C.
- D. A. T. s-a înființat ca instituție publică cu personalitate juridică, finanțată din venituri proprii, în subordinea Academiei de Ș. A. și S. "G. I. S. " prin reorganizarea Stațiunii de Cercetări A. T., care s-a desființat.
Totodată, astfel cum reiese din art.12 din Legea nr. 3/1950 privind codul muncii, în vigoare la data producerii accidentului de muncă, contractul de muncă era o înțelegere scrisă sau verbală ce intervenea între angajat, care se obliga a presta munca, și cel care-l angaja în schimbul unei remunerații.
Or, în raport de aceste dispoziții legale și având în vedere împrejurarea că reclamantul a încheiat raportul de muncă în calitate de zilier cu S. Experimentală T., instanța a constatat că aceasta din urmă a avut calitatea de angajator al reclamantului.
În prezent însă S. Experimentală T. nu mai există, continuatoarea în drepturi a acesteia fiind S. de C. - D. A. T., care are personalitate juridică, potrivit textului legal mai sus menționat, astfel că se impune concluzia că aceasta are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.
De altfel, în susținerea acestei concluzii, este și adeverința nr. 532/_ (f. 65), pe care pârâta S. de C. - D. A. T., tocmai în calitatea sa de succesor al angajatorului reclamantului și posesor al arhivei acestui angajator, a eliberat-o acestuia.
Împrejurarea că pârâta S. de C. - D. A. T. se subordonează, în vederea realizării obiectivului principal al cercetării științifice, Academiei de Ș. A. și S. "G. I. S. ";, care la rândul său este coordonată de M. A. și D. R. nu este de natură să confere acestor autorități publice calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât, având în vedere obiectul dedus analizei instanței, respectiv răspunderea patrimonială a unei părți a raportului de muncă, legitimare procesuală nu pot avea în cauză decât angajatul și angajatorul, în speță reclamantul D. V. și pârâta S. de C. - D. A. T., în calitate de succesoare a Stațiunii Experimentale T. .
Pentru aceste motive, se impune respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive în ceea ce privește pârâta S. de C. - D. A. T. ca fiind neîntemeiată și admiterea acestei excepții în ceea ce privește pârâții Academiei de Ș. A. și S. "G. I. S. "; și M. A. și D.
R., cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată formulata în contradictoriu cu acești pârâți ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune
invocata de pârâta S. de C. - D. A. T., s-a reținut că potrivit art. 18 din Decretul nr. 167/1958, instanța de judecată este obligată ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acțiune este prescris.
Analizând prevederile Legea nr. 3/1950 privind Codul Muncii, în vigoare la data producerii accidentului suferit de reclamant, instanța a constatat că acest act normativ nu prevedea un termen în care angajatul să acționeze în justiție angajatorul pentru obligarea acestuia la repararea prejudiciilor suferite de angajat în desfășurarea activității de muncă.
Prin urmare, devin aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.
Astfel, potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, iar, în conformitate cu dispozițiile art. 3 din același act normativ, termenul de prescripție este de 3 ani.
De asemenea, conform art. 8 alin. 1 din același act normativ, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Toate aceste dispoziții legale enunțate sunt norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile, fiind satisfăcută astfel exigenta din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, a respectării dreptului la un proces echitabil, de acces la instanță (cauza Hentrich împotriva Franței).
În cauza de față, la data de 17 august 2011, reclamantul a formulat împotriva fostului său angajator o acțiune în pretenții, solicitând despăgubiri și compensații bănești pentru acoperirea unui prejudiciu de natură morală ca urmare a infirmității corporale ireversibile dobândite ca urmare a accidentului de muncă suferit la data de_, întemeindu-și în drept cererea pe dispozițiile art. 998-1000 alin. 3 din Codul civil, norme de drept comun care reglementează regulile ce guvernează răspunderea civilă delictuală.
Reclamantul a arătat în mod expres în cererea de chemare în judecată (f. 2) că opinia sa este în sensul că protecția dreptului nepatrimonial invocat de acesta nu este limitată în timp, fiind imprescriptibilă.
Instanța a reținut, având în vedere această susținere a reclamantului, că trebuie făcută distincție între imprescriptibilitatea drepturilor nepatrimoniale și prescriptibilitatea dreptului la acțiunea în repararea prejudiciului moral cauzat prin vătămarea unui drept nepatrimonial.
Imprescriptibilitatea drepturilor personale nepatrimoniale a fost prevăzută ca o garanție a protecției acestor drepturi. Din categoria acestor drepturi imprescriptibile fac parte în primul rând drepturile personalității, drepturile morale de autor ori drepturile derivate din starea civilă și capacitatea civilă a persoanei, precum dreptul la muncă, la domiciliu, la viață, la sănătate, la libertate.
Principiul imprescriptibilității drepturilor nepatrimoniale se întemeiază pe caracterul "intuituu personae" și perpetuu al acelor drepturi inseparabile de persoana umană.
În speță, nu se pun în discuție asemenea drepturi personale nepatrimoniale, ci dreptul la acțiunea în repararea prejudiciului moral cauzat prin vătămarea unui asemenea drept personal nepatrimoniale, respectiv dreptul la acțiunea în repararea prejudiciului cauzat prin afectarea sănătății, a integrității fizice și morale - acțiune cu caracter patrimonial.
Susținerile reclamantului în sensul că daunele morale sunt de natură nepatrimonială nu se pot reține, întrucât drepturile nepatrimoniale sunt drepturi subiective intim legate de persoana titularului, lipsite de conținut economic, nesusceptibile de evaluare bănească.
Daunele solicitate în prezenta cauză, chiar dacă sunt daune morale (în sine nepatrimoniale) repararea lor poate fi atât nepatrimonială, cât și patrimonială.
Tribunalul a reținut că, în ceea ce privește acțiunea în reparație morală nepatrimonială, ea a fost, ca și drepturile personale nepatrimoniale încălcate,
imprescriptibilă extinctiv (art. 54-56 din Decretul nr. 31/1954) pentru că "ubi eadem est ratio ibi eadem solutio debit".
Cât privește însă acțiunea în reparație patrimonială a daunei morale, trebuie subliniat că aceasta cade sub acțiunea prescripției extinctive, fiind deci prescriptibilă. Dreptul la repararea prejudiciului în compensație bănească este în fond o creanță, astfel că similar oricărei alte creanțe, dreptul la acțiunea în realizarea ei este în principiu prescriptibil conform dreptului comun (art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958).
Prin acțiunea formulată, reclamantul tinde a valorifica pretenții patrimoniale, acțiunea sa fiind în reparație patrimoniala a daunei morale, iar nu o acțiune în reparație morală.
Ori, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată obiect al prezentei cauze, tribunalul a constatat că sunt aplicabile în cauză prevederile art. 1, 3 și 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.
Aplicând aceste dispoziții legale la situația de fapt anterior amintită,
instanța a constatat că data la care reclamantul a cunoscut atât paguba ce i-a fost produsă prin prezumtiva faptă ilicită a angajatorului său, dată la care a avut reprezentarea că angajatorul său ar putea fi răspunzător de accidentul de muncă, a fost aceea a emiterii primei decizii privitoare la capacitatea sa de muncă, respectiv decizia nr. 252/_, din cuprinsul căreia reclamantul a luat la cunoștință împrejurarea că leziunea suferită îl va împiedica să presteze orice activitate de muncă, deci implicit că infirmitatea sa corporală este ireversibilă.
Chiar acceptând posibilitatea că, întrucât la data emiterii acestei decizii reclamantul era minor, având 15 ani, acesta nu a putut înțelege pe deplin consecințele deciziei privitoare la capacitatea sa de muncă, motiv pentru care nu a acționat împotriva angajatorului său, s-a constatat că, ulterior acestei decizii, au fost emise mai multe astfel de decizii, chiar și după împlinirea de către acesta a vârstei de 18 ani, moment de la care acesta a avut o capacitate de exercițiu deplină, existând prezumția, nerăsturnată în prezenta cauză, existenței puterii reclamantului de a realiza care sunt consecințele juridice ale manifestării sale de voință în sensul de a acționa sau nu împotriva angajatorului său.
Mai mult, instanța a reținut că, și în ipoteza, nedovedită în cauză, evocată de reclamant în sensul că în perioada de până la Revoluția din 1989 nu se puteau solicita daune morale în bani, fiind considerată imorală obținerea banilor pe alte căi, după momentul temporal al Revoluției din 1989 s-a scurs până la introducerea cererii de chemare în judecată un interval de timp de peste 21 de ani, cu mult peste termenul de prescripție de trei ani prevăzut de lege.
Ori, în raport de toate aceste considerente, instanța a constatat că excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de S. de C. - D.
A. T. a fost întemeiată, impunându-se admiterea acesteia, cu consecința respingerii acțiunii formulate de reclamantul D. V. împotriva acestei pârâte ca fiind prescrisă.
Cât privește cheltuielile de judecată solicitate în prezenta cauză de pârâta
de C. - D. A. T., instanța a constatat că pârâta a depus la dosar, la filele 508-510, facturi, ordin de plată și chitanță, în copie, totalizând un onorariu total achitat de pârâtă de 7440 de lei.
Instanța, în raport de obiectul cauzei, de împrejurarea că litigiul s-a soluționat în patru termene și că nu a necesitat o apărare foarte elaborată din partea pârâtei în contextul administrării probațiunii în cauză, care s-a soluționat
prin admiterea unei excepții peremptorii, a procedat la reducerea onorariului solicitat de la 7440 de lei la suma de 1000 de lei, apreciind acest cuantum rezonabil în speță, motiv pentru care a obligat reclamantul căzut în pretenții să achite în parte cheltuielile de judecată solicitate de pârâtă, respectiv suma de 1000 de lei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul D. V. solicitând
admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de fond, în vederea unei competente soluționări a solicitărilor pe care le-a făcut în acest dosar:
În motivarea recursului, recurentul a arătat că prima instanța a dat dovada de superficialitate în motivarea sentinței, lesne se poate concluziona că dosarul nu a fost studiat în întregime, nu s-a ținut cont de dovezile prezentate, motivarea este lacunară,nu au fost luate în considerare dovezile cele mai importante prezente în dosar care vin în sprijinul solicitărilor sale, și de care în așa zisa motivare a sentinței nici nu se amintește-dovadă că dosarul nu a fost studiat, sau studierea a fost superficială.
În motivarea recursului reclamantul a făcut și un tabelul cu termenele de judecata stabilite de instanța și întimpinările acestor ședințe, făcând un istoric al celor cuprinse în acestea.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată acordate, consideră ca instanța de fond a stabilit aceasta suma de 1000 lei în mod cu totul aberant și fără nici-o logica, deoarece din studierea încheierilor se poate simplu constata că aceste patru termene - amânări -, nu se datorează recurentului, ci pârâților, care au invocat tot felul de tertipuri și motive puerile, tocmai pentru a se tergiversa pe cât posibil pronunțarea și soluționarea cauzei.
În continuare, arată că MADR invoca prescripția dreptului material la acțiune fără a avea o calitate, din moment ce întimpinarea pe care au depus-o este fără valoare juridică, deoarece nu a răspuns la capetele de cerere a acțiunii, nu a prezentat nici-o dovada, și cel mai grav si-a argumentat întimpinarea în baza faptelor ilicite ale SCDA T., invocând ca temei legal articole dintr-o lege inexistenta la data introducerii acțiunii. Deci instanța ar fi trebuit ca aceasta întimpinare să nu fie luata în considerare, deoarece faptele sunt evidente și dovedite, așa cum a arătat în răspunsul la aceasta întimpinare, instanța nu luat în considerare dovezile prezentate de necontestat.
Consideră că a avut parte de un proces inechitabil, nu au fost luate în considerare documentele prezentate care dovedesc faptele ilicite și că sunt întrunite toate condițiile prevăzute de lege astfel încât SCDA T. să fie obligată la despăgubiri conform art.998-1000 al 3 cod civil - Răspundere civila delictuala.
Instanța a trecut cu vederea sau nu a sesizat faptul ca apărătorul SCDA T. nu avea căderea, nu avea dreptul de a se pronunța și stabili dacă persoanele cu handicap au sau nu au dreptul la munca, și la viata de familie, nu avea dreptul și nici calitatea de a comenta ca certificatul de încadrare în grad de handicap a fost emis în mod dubios. Nu avea nici-o competenta în a afirma și a stabili ceea ce se arata în întimpinarea pe care au formulat-o și la care a depus răspuns dovedind amănunțit jignirile, calomniile pe care i le-a adus și pentru care a solicitat CSDA
despăgubiri daune morale.
Instanța a trecut cu vederea cele arătate și dovedite fie din greșeala sau din cauza că dosarul nu a fost studiat corespunzător, sau a fost studiat superficial și incomplet, așa cum s-a procedat și cu întimpinările MADR de la care a solicitat despăgubiri menționate în răspunsul dat acestei întimpinări și de care instanța nu a ținut cont și cu întimpinarea ASAS care a determinat instanța să amâne în mod nejustificat judecarea cauzei. Instanța nu a pretins pârâtei sa prezinte probe în apărarea sa, așa cum prevede C. Muncii.
Fiind un litigiu de munca conf. art.287 din Codul muncii sarcina probei revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezi în apărarea sa până la prima zi de înfățișare, iar art.288 arata ca administrarea probelor se face cu respectarea regimului de urgenta, instanța fiind în drept să decada din beneficiul probei admise partea care întârzie în mod nejustificat administrarea acesteia, instanța nici nu amintește în motivarea sentinței aceste grave abateri, trecându- le cu vederea, cu toate că în fiecare răspuns și completări la dosar aminteam de abaterile săvârșite, ca trebuiesc probe nu vorbe, instanța nu a ținut cont de cererile legale și justificate legal, deci motivarea sentinței este incompletă greșita.
În ceea ce privește modul de soluționare a excepției prescrierii dreptului la acțiune, recurentul arată că în motivarea sentinței nu se face referire la art.7 din Decretul nr.167/1958, cu toate că de nenumărate ori a menționat acest articol cu argumente și dovezi.
A arătat și dovedit că handicapul este asimilat invalidității, că certificatul de încadrare în grad de handicap definitiv și nerevizuibil, este asimilat deciziei de pensionare de invaliditate-fila 23 din cererea-acțiune din data de_ ,si că dreptul la acțiune în repararea pricinuita prin fapta ilicită începe să curgă de la data emiterii certificatului de încadrare în grad de handicap definitiv și nerevizuibil, sau de la data emiterii deciziei de pensionare de invaliditate. Instanța a neglijat aceste prevederi și s-a pronunțat fără a dezbate aceste aspecte, încălcând și Decizii ale I., care stabilesc cele arătate.
A arătat de nenumărate ori că în perioada anilor 1963 a fost pensionat de invaliditate însa aceasta pensionare nu era definitivă, deciziile fiind revizuibile periodic, deci prejudiciul nu era sigur și precis, și nu cunoștea faptele ilicite și pe cei care le-au săvârșit.
A mai arătat de fiecare dată că nu a cunoscut prepușii comitentului, ca nu a avut cum să-i cunoască, deoarece cum bine se știe nu avea dreptul și acces la documentele care au fost atunci întocmite, și nici nu poate fi vorba de a avea acces la procesul - verbal de cercetare a accidentului de munca, care a fost contestat de Inspectoratul Regional de Igiena și Protecția Muncii a regiunii C., pentru nerespectarea legii în întocmirea acestuia, deoarece acesta a fost întocmit cu încălcarea prevederilor legale așa cum a arătat în dosar cu probe, dovezi și nu cu vorbe și afirmații fără acoperire. Instanța nu le-a luat în considerare, în motivarea sentinței nu se face referire la nici un document pe care l-a prezentat în dosar, documente falsificate pentru a-si acoperi fapta ilicita culpa săvârșita, care i-a cauzat infirmitate definitiva și ireversibila pentru toata viata încă din copilărie.
A arătat și dovedit că a aflat de prepușii comitentului, de documentele care au stat la baza săvârșirii falsificărilor de date, vârsta, acoperind faptul că nu a avut acceptul părinților și avizul medical pentru a fi primit la lucru și încă la munci grele, toxice, periculoase, cu program de 10 are pe zi. Toate acestea se afla la dosar și instanța nu le-a luat în considerare cauzându-i o mare nedreptate. În motivare nu se face referire măcar în trecere despre aceste documente.
În motivare se face referire la deciziile de pensionare din anii 1963-1968, fără să amintească de Deciziile din anii 1969 si 1970 când a fost încadrat în gradul III de invaliditate cu toate că aceste decizii se află în dosar lângă cele menționate în motivare. Toate aceste decizii erau revizuibile pe 1 an sau 6 luni de zile.
Starea de sănătate i s-a agravat astfel dacă în anul 1662 piciorul drept (fracturat) a fost mai scurt cu 4 cm, conf. Deciziei 252/_, în anul 1996 piciorul este mai scurt cu 4,5 cm conform Biletului de ieșire din spital nr1440, în anul 2010 scurtarea este de 5 cm conform biletului ieșire di spital nr14587, iar în
anul 2012 scurtarea este de 7,5 cm, depistarea de sănătate a avut un caracter agravant și se va agrava și în continuare.
Dacă în anul 1996 piciorul a fost mai scurt cu 4,5 cm în anul 2010 scurtarea a fost de 5 cm, deci la emiterea Certificatului de încadrare în grad de handicap din_, prin agravarea stării de sănătate se naște un nou termen de când începe curgerea prescripției dreptului la acțiune în repararea pagubei.
Nici de aceste dovezi instanța nu a ținut cont și nici nu amintește despre cele arătate în motivarea sentinței împotriva căreia depun prezentul recurs și cere casarea în tot și rejudecarea de instanța de fond care să aibă în vedere documentele și dovezile prezentate care sunt de necontestat și să judece corect.
Solicită analizarea dosarului în cauza cu toate răspunsurile date la întimpinări, precum și completările la dosar pe care le-a depus, deoarece numai prin studierea amănunțita și temeinică a întregului dosar se poate da o soluție corectă, și fără subiectivism fiind convins că dacă ar avea un proces corect și echitabil instanța îi va da câștig de cauza.
În data de_ a depus la dosar completare cu documente importante emise de I. și pe care instanța nu le amintește în motivarea sentinței recurate.
Recurentul arată că își menține solicitările despăgubirilor și compensațiilor reparațiilor daunelor morale așa cum le-a prezentat în completarea din data de_ .
S. de C. D. A. T. a formulat întâmpinare prin care a solicitat
respingerea recursului, menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală cu cheltuieli de judecată.
Reclamantul D. V. prin înscrisul depus la dosar la data de 11 martie 2013
a reiterat susținerile din cererea recurs și a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
de C. D. A. T. prin concluziile scrise a solicitat
respingerea recursului și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
Cu privire la motivul de recurs vizând nemotivarea hotărârii.
Potrivit art.261 alin.1 Cod procedura civilă, hotărârea instanței de fond trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.
Acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art.304 pct.7 Cod procedura civilă, rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției și pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanțele superioare.
De altfel, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului (vezi cauza Achina împotriva României, cauza G. împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art.6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia..
Ca atare, din punct de vedere teoretic, susținerile recurentului sunt perfect corecte. Ele însă nu se verifică raportat la considerentele sentinței atacate. Astfel, procedând la verificarea acesteia, Curtea constată că acestea cuprind motivele ce au stat la baza admiterii excepției prescrierii dreptului la acțiune al recurentului, motive ce privesc atât situația de fapt aplicabilă, cât și textele legale aplicabile.
Raportat la această chestiune, în considerentele instanței de fond se regăsesc și motivele pentru care aceasta a înlăturat argumentele reclamantului referitoare la caracterul imprescriptibil al pretențiilor sale.
Curtea mai notează că motivarea hotărârii nu presupune o analiză exhaustivă a tuturor susținerilor părților, acestea putând fi analizate și grupat sau subsumate unui singur motiv. De asemenea, în cazul în care, precum în cauza de față, acțiunea este soluționată prin raportare la o excepție peremptorie, analiza fondului este împiedecată în cazul admiterii acesteia, în mod firesc nemaifiind posibilă nici analizarea motivelor invocate de reclamant în susținerea fondului cauzei. În acest sens, art. 137 C.pr.civilă impune instanței de judecată să se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
În consecință, constatând că sentința atacată cuprinde motivele ce au stat la baza admiterii excepției prescrierii dreptului la acțiune, Curtea va reține că motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct.7 C.pr.civilă este neîntemeiat.
Cu privire la modul de soluționare a excepției prescrierii dreptului la
acțiune
.
Raportat la acest motiv, Curtea constată că argumentul principal adus de recurent se referă la data nașterii dreptului său la acțiune: potrivit susținerilor acestuia, acest drept s-a născut nu la data producerii accidentului, ci în momentul în care invaliditatea cauzată a dobândit un caracter permanent, fapt certificat prin emiterea unei decizii de handicap nerevizuibilă. Invocă în sprijinul susținerilor sale prevederile art.7 din Decretul 167/1958, potrivit cărora :
"Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul de acțiune sau dreptul de a cere executarea silita.";
Curtea notează însă că textul articolului 7, precitat, cuprinde o reglementare generală, ce trebuie aplicată în speța de față prin raportare la norma specială din art.8 al aceluiași act normativ, ce prevede că "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.";
Ca atare, două sunt elementele definitorii la care trebuie raportat momentul nașterii dreptului la acțiune: primul este legat de data cunoașterii prejudiciului, iar cel de al doilea de cel al cunoașterii persoanei răspunzătoare de producerea sa.
În ceea ce privește primul moment, dacă în cazul prejudiciilor ce se produc instantaneu momentul este facil de determinat, în cazul prejudiciilor succesive, ce se produc în timp, determinarea nașterii dreptului la acțiune presupune o analiză mai complexă, susținerile reclamantului fiind corecte din acest punct de vedere.
Distincția arătată mai sus se face însă prin raportare la clasificarea prejudiciilor în prejudicii certe și prejudicii incerte. Prejudiciul este cert atunci când existența lui este sigură, neîndoielnică și totodată, poate fi evaluat în prezent.Sunt certe toate prejudiciile actuale, dar și prejudiciile viitoare și sigure. Acestea din urmă sunt acele prejudicii care, deși nu s-au produs, este sigur că se vor produce, putând fi evaluate în prezent, pe baza de elemente îndestulătoare.
Revenind la situația concretă dedusă judecății, Curtea reține că accidentul
ce a cauzat prejudiciul a cărui reparare se cere a avut loc în data de_ și a constat un accident de muncă: reclamantul recurent, în timp ce lucra la mașina de împrăștiat îngrășăminte chimice în câmp, a căzut și și-a fracturat femurul.
Ulterior, prin decizii succesive, începând cu decizia nr. 252/_, emisă de Serviciul de Expertiză Medicală a Capacității de Muncă T. din cadrul Sfatului P. ular al Raionului T. (f. 77-78 dosar fond), s-a stabilit că recurentul
are capacitatea de muncă pierdută, nemaiputând efectua nici o muncă ca urmare a leziunii produse în accidentul de muncă mai sus menționat.
Ca atare, încă din acel moment recurentul a avut reprezentarea consecințelor viitoare ale pagubei suferite, fiind cert că nu va putea să încadreze în muncă nici în viitor. Consecința imediată este că, în acel moment, recurentul avea deschisă calea acțiunii civile pentru repararea atât a prejudiciul consecința imediată a faptei - îngrijiri medicale, spre exemplu, și prejudiciul moral, ca pretium doliris - dar și pentru viitor, pentru cheltuielile generate de îngrijirile medicale sau diminuarea veniturilor sale.
Jurisprudența instanțelor este veche și constantă în a considera caracterul cert al prejudiciilor viitoare ce pot fi anticipate, încă din 1972, prin decizia nr. 2038 a fostului Tribunal Suprem, Secția Civilă, arătându-se că "prejudiciul viitor este, de asemenea, supus reparării, dacă există siguranța producerii sale, precum și elemente îndestulătoare pentru a-i determina întinderea.";
Curtea notează, de asemenea, că este suficient ca prejudiciul să poată fi anticipată suficient de precis pentru a-i fi anticipată întinderea, cu un caracter provizoriu, urmând ca, în funcție de agravarea sau ameliorarea stării de sănătate, cuantumul despăgubirilor acordate inițiale să fie la rândul lor mărite sau micșorate prin hotărâri judecătorești.
Ca atare, faptul că boala ce a survenit ca urmare a accidentului s-a agravat pe parcursul timpului nu este un element de natură a da naștere unui nou prejudiciu, așa cum în mod eronat susține recurentul. Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât caracterul evolutiv al bolii a devenit cert cu mult timp înainte de emiterea deciziei de handicap cu caracter definitiv; așa cum însuși recurentul arată, scurtarea piciorului a debutat încă din momentul producerii accidentului. Astfel, conform Deciziei 252/_, în anul 1996 piciorul este mai scurt cu 4,5 cm, conform biletului de ieșire din spital nr.1440, în anul 2010 scurtarea este de 5 cm, conform biletului ieșire din spital nr. 14587, iar în anul 2012 scurtarea este de 7,5 cm.
Curtea reține așadar că recurentul nu a suferit un nou prejudiciu pe parcursul timpului, a cărui survenire să fi fost imprevizibilă în momentul producerii acestuia. Chiar dacă, în mod firesc, starea de sănătate poate avea un caracter fluctuant, aceasta putându-se agrava, momentul nu are semnificația nașterii unui nou prejudiciu și implicit, a unui nou drept la acțiune, ci, așa cum s-a arătat mai sus, a majorării corespunzătoare a unor despăgubiri deja stabilite cu respectarea termenului de prescripție.
Nici faptul că abia în 2011 recurentului i-a fost emis un certificat de handicap nerevizuibil nu marchează un nou moment distinct în evoluția bolii. Prejudiciul suferit de recurent nu depindea necesarmente de încadrarea sa în gradul de handicap, certitudinea sa existând, așa cum s-a subliniat mai sus, în momente mult anterioare. Emiterea certificatului de handicap este o chestiune administrativă, ce poate avea o eventuală relevanță într-o acțiune de mărire/micșorare a unor daune prestabilite, nefiind însă în măsură să nască, prin ea însăși, un nou drept la acțiune.
Jurisprudența Înaltei Curți de C. și Justiție, invocată de recurent, deși pornește de la aceleași premise teoretice, vizează o situație de fapt distinctă de cea din cauza de fată, concluziile fiind și ele, evident distincte.
În consecință, față de cele de mai sus, curtea constată că recurentul putea să cunoască existența prejudiciului încă din anul 1962, când s-a constat atât existența unui handicap, cât și faptul că acesta va avea indubitabil efecte și în viitor. Ca atare, raportat la acest moment, termenul de trei ani pentru introducerea acțiunii a fost de mult depășit.
În ceea ce privește cel de al doilea moment, cel al cunoașterii persoanei răspunzătoare de producerea prejudiciului, recurentul susține că nu a fost în măsură să cunoască prepușii intimatei vinovați de producerea accidentului, întrucât acest fapt a fost ascuns cu rea intenție de către intimată, prin falsificarea unor acte. Aceste aspecte, chiar reale de ar fi, sunt însă irelevante din punct de vedere al stabilirii persoanei răspunzătoare - în dreptul muncii aceasta este angajatorul. De altfel, prin chiar cererea de chemare în judecată reclamantul a arătat că înțelege să angajeze răspunderea acestuia, și nu a altor angajați, persoane fizice. Ca atare, și prin raportare la acest moment, termenul de prescripție apare depășit, recurentul cunoscând, încă din momentul producerii accidentului, cine este angajatorul său.
În concluzie, față de argumentele mai sus expuse, și acest motiv de recurs apare ca nefondat, în mod corect instanța de fond constatând prescrisă acțiunea reclamantului, raportat la prevederile art. 3,7 și 8 din Decretul 167/1958.
3.Î n ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată acordate la fond,
Curtea reține că în mod judicios instanța de fond a făcut aplicabilitatea art. 274 alin.1 și 3 C.pr.civilă, reducând onorariul avocatului pârâtei la 1000 de lei. Acest cuantum apare pe deplin rezonabil, în contra susținerilor reclamantului, ținând cont de faptul că judecata cauzei, chiar dacă soluționată prin admiterea unei excepții, a presupus o dezbatere consistentă, acordarea a patru termene de
judecată și administrarea unui amplu probatoriu cu înscrisuri, cu cât mai mult cu cât apărarea față de imputarea unei fapte petrecute în urma cu aproape 50 de ani presupune un efort de documentare suplimentar.
În consecință, față de ansamblul considerentelor de fapt și de drept expuse mai sus, constând netemeinicia criticilor formulate de reclamant, în temeiul art. 312 alin.1 C.pr.civilă Curtea urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de acesta împotriva sentinței civile nr. 9329 din_ a Tribunalului C. pronunțată în dosar nr._, pe care o va menține.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul D. V. împotriva sentinței civile nr. 9329 din_ a Tribunalului C. pronunțată în dosar nr._, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 19 martie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
D. C. G. G. -L. T. I. T.
GREFIER
N. N.
Red.D.C.G./dact.V.R.
2ex./_
Jud.fond: A. M. I.
