Decizia civilă nr. 2324/2013. Drepturi salariale ale personalului din justitie
| Comentarii |
|
R O M A N I A CURTEA DE APEL CLUJ
Secția I Civilă
Dosar nr._ *
DECIZIA CIVILĂ Nr. 2324/R/2013
Ședința publică din data de 14 MAI 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: D. C. G.
JUDECĂTOR: N. M. JUDECĂTOR: I. T.
GREFIER: I. B. G. M.
S-a luat în examinare, în rejudecare, recursul declarat de pârâții CURTEA DE APEL CLUJ, MINISTERUL JUSTIȚIEI, M. E. ȘI F. prin D. C.
împotriva sentinței civile nr. 11049 din 25 octombrie 2012 pronunțate de Tribunalul Cluj în dosar nr._ * privind și pe reclamanții B. A. și alți 65 reclamanți, precum și pe intimatul C. N. PENTRU C. D., având ca obiect litigiu de muncă - drepturi salariale ale personalului din justiție - DNA - DIICOT.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este îndeplinită legal.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că prin Încheierea pronunțată în Camera de Consiliu din data de 14 mai 2013, a fost admisă cererea de abținere formulată de grefierul de ședință, N. N., care are calitatea de reclamant în prezenta cauză.
C., în urma deliberării, apreciind că prezenta cauză se află în stare de judecată și, având în vedere și solicitarea părților de judecată în lipsă, o reține în pronunțare în baza actelor aflate la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr.11049 din_ pronunțată în dosarul nr._ * al T. ui C., a fost respinsă excepția admisibilității acțiunii invocată de pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE B. .
A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE B., și s-a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acesta.
A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de C.
N. PENTRU COMBAREA D. B., și a fost respinsă acțiunea față de acesta.
A fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune raportat la pretențiile aferente perioadei_ -_ și respinge pretențiile aferente acestei perioade ca fiind prescris dreptul material la acțiune.
A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții T. M., Ț.
D., HUSTT D., C. C., M. S., C. M., P. C., C. G.
, G. S., N. N., T. M., M. C., B. C., Ș. F., M.
A., C. M., C. O., P. I., S. I., B. A. C. L., N. A.
, D. V., Ț. N., F. L., T. M., B. A., F. G. C. E.
, B. DS D. V. -G. M., N. M., G. T., S. L., B.
M., C. ANA, H. C., S. M., S. M., S. M., G. C., M.
M., C. | F. | , D. M. | B. | A. | , K. | R. | M. | R. | , V. | LUQ A H. |
ANA T. | G. | , D. R., T. | N. | , T. | M. | , H. | D. | , S. | E., în |
contradictoriu cu pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL CLUJ, TRIBUNALUL CLUJ, și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE B., și în
consecință:
Au fost obligați pârâții CURTEA DE APEL CLUJ, TRIBUNALUL CLUJ și MINISTERUL JUSTIȚIEI la calcularea și la plata în favoarea reclamanților T. M.
, Ț. D. H. D., C. C. MȘAN S., C. M., P. C., C.
G. G. S. LĂ N. N. T. MRELA, M. C., B. C., M. A.
, P. I., S. I., B. A., C. L., D. V., Ț. N. F.
LUMNIȚA T. M., B. A., F. G., C. E., S. D. V. G. M. ,
N. M., C. (S. ) L., B. M., C. ANA, H. C. S. M., S. M.
, S. M., G. C., S. (M. ) M., C. F., PÎRVULESCU (D. ) M. ,
B. A., M. R., V. L., H. ANA, T. G., D. R., N. A., S.
C., B. D., CAHLER R. a unei despăgubiri egale cu diferențele de drepturi/salariale dintre indemnizațiile personalului auxiliar din cadrul DNA și DIICOT și drepturile salariale încasate, începând cu data de_ și până la_, sume actualizate" potrivit indicelui de inflație de la data scadenței și până la plata efectivă a acestora.
Au fost obligați pârâții CURTEA DE APEL CLUJ, TRIBUNALUL CLUJ și MINISTERUL JUSTIȚIEI la calcularea și la plata unei despăgubiri egale cu diferențele de drepturi salariale dintre îhdemnizațiile personalului auxiliar din cadrul DNA și DICOT și drepturile salariale încasate în favoarea reclamantei C.
pentru perioada_ -_, reclamantei C. O. pentru perioada _
-_, reclamantei G. T. pentru perioada_ -_, reclamantei T.
pentru perioada_ -_, reclamantei T. M. pentru perioada_ -_, sume actualizate potrivit indicelui de inflație de la data scadenței și până la plata efectivă a acestora
A fost admisă excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune privind drepturile salariale aferente perioadei_ -_ reclamate prin cererile de intervenție in interes propriu formulate intervenienții K. G., SS, T.
L., KERTEZS E., R. I., R. M., MHALTAN D., O. A. B., T. I.
.
Au fost respinse ca fiind prescrise cererile de intervenție in interes propriu formulate de intervenienții T. L., SS, R. I., K. E., TELEKI I. .
Au fost admise in parte cererile de intervenție formulate de intervenienții K.
G., R. M., MHALTAN D. O. A. B. si obligă pârâții CURTEA DE APEL CLUJ, TRIBUNALUL CLUJ și MNIS. UL J. la calcularea și la plata în favoarea intervenienților a unei despăgubiri egale cu diferențele de drepturi
salariale dintre îndemnizațiile personalului auxiliar din cadrul DNA și DIICOT și drepturile salariale încasate, astfel: intervenientului K. G. începând cu data de_ si pana la data de_, intervenientei R. M. inceapnd cu data de_ si pana la data de_, intervenientei MHALTAN D., incepand cu data de_ si pana la data de_ si intervenientei O. A. B. incepand cu data de_ si pana la data de_ .
A fost respins petitul având ca obiect obligarea pârâtei CURTEA DE APEL CLUJ la efectuarea mențiunilor în carnetele de muncă ale reclamanților și interveninentilor.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut următoarele:
în privința excepțiilor
excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului M. ui F. P. a fost găsită ca neîntemeiată, cu consecința respingerii acțiunii față de această pârâtă.
Motivele instanței au avut în vedere considerentele Deciziei nr.10/2011 pronunțată de Î.C.C.J. în interesul legii.
Astfel, s-a reținut că Î.C.C.J. a statuat că, deși este adevărat că, în cadrul procesului bugetar, Ministerul Finanțelor Publice repartizează ordonatorilor principali de credite sumele alocate acestora prin bugetul de stat, îndeplinind un rol de administrator al acestui buget, acesta nu are atribuția de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute în legea bugetului de stat și cu respectarea acesteia. Procedura legală de executare de către instituțiile publice a obligațiilor stabilite prin titluri executorii este reglementată de Ordonanța Guvernului nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul căreia ordonatorii principali de credite au obligația de diligentă de a efectua demersurile legale în vederea asigurării în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare efectuării plății sumelor stabilite prin titluri executorii, iar Ministerul Finanțelor Publice are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de a elabora proiectele de rectificare a acestor bugete, rol care se realizează prin atribuțiile prevăzute de art. 19 lit. a), g), h) și i) din Legea nr. 500/2002, cu modificările și completările ulterioare, respectiv de art. 3 alin. (1) pct. 6-8,11 și 13 din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009, cu modificările și completările ulterioare. S-a mai reținut că, în plus, art. 3 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare, dispune în sensul că, în situația în care
instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut de art. 2 din ordonanță, creditorul va putea recurge la procedura executării silite în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură civilă și ale altor dispoziții legale aplicabile în materie. In mod corelativ obligației de diligentă ce revine instituțiilor publice în temeiul și în executarea dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Finanțelor Publice are obligația de a efectua demersurile administrative necesare în vederea rectificării bugetului de stat. Chiar în ipoteza în care ordonatorii de credite și-ar îndeplini atribuțiile ce le revin în sensul formulării de propuneri de cuprindere în bugetul propriu a sumelor necesare plății obligațiilor stabilite prin titluri executorii, iar Ministerul Finanțelor Publice, la rândul său, ar întocmi și ar transmite spre aprobare propuneri de rectificare a bugetului de stat, dreptul de decizie aparține legislativului. Deși decizia privește problema admisibilității cererii de chemare în garanție a M. ui E. și F. de către pârât în cazul anume prevăzut, instanța apreciază că aceste considerente sunt de natură a
lămuri și problema calității procesuale pasive a M. ui E. și F. .
- referitor la excepția lipsei calității procesual pasive invocată de pârâtul C.
N. pentru C. D., s-a reținut că în cauză nu s-a făcut dovada existenței unei identități între reclamanți și intervenienți în interes propriu și pârâtul din cauză, apreciind că, calitatea procesuală presupune existența unei identități între reclamanți, intervenienți și pârâți subiectele raportului juridic de muncă dedus judecății.
O, în cauză nu s-a făcut dovada unei astfel de identități.
Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, raportat la pretențiile aferente perioadei_ -_, a reținut că în speță soluționarea excepției se face pe dispozițiile legale anterioare intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, respectiv prin aplicarea art.283 alin.1 lit.c din Legea 53/2003, în raport cu care, având în vedere scadența sumelor și data înregistrării cererii - 22 februarie 2010 -, termenul de prescripție este împlinit, la data înregistrării acțiunii.
Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune privind drepturile salariale aferente perioadei_ -_, solicitate prin cererile de
intervenție în interes propriu, s-a reținut că raportat la dispozițiile art.283 alin.1 lit.c din Legea 53/2003 și având în vedere data introducerii acțiunii, dreptul material la acțiune este prescris.
În același sens, a apreciat instanța și cu privir ela cererile d eintervenție ale intervenienților T. L., SS, R. I., K. E., Teleki I., constatând că dreptul material la acțiune este prescris.
Cu privire la fondul cauzei raportându-se la materialul probator administrat, instanța a reținut următoarele:
Reclamanții și intervenienții K. G., R. M., M. D., O. A.
fac, respectiv au făcut parte până la data încetării raporturilor de muncă prin pensionare sau prin demisie, din personalul din sistemul justiției, personal auxiliar de specialitate și conex la C. de A. C., astfel cum rezultă din situația prezentată de angajator (f.274-276 dosar rejudecare).
Raportat la competența de a analiza cererea reclamanților și a intervenienților, instanța constată că este competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform art.27 alin.1 din O.G nr. 137/2000, în calitatea reclamanților de persoane discriminate, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii. In acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art.l alin.2 și art. 295 alin.l din Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii și raporturilor de muncă ale reclamanților), precum și ale art. 5 din Codului muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.
Reține instanța că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.l și art. 295 alin. 2 din acest cod.
In vederea stabilirii existenței stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, în lumina Deciziilor nr. 819, 820 și 821 din 3 iulie 2008 ale Curții Constituționale a Rgmâniei raportate la prevederile art. 1, art. 2 și art. 27 din OUG nr. 137/2000, instanța a cercetat situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații similare. Totodată, potrivit art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, se garantează dreptul tuturor la o protecție egală a legii împotriva oricăror discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare
Astfel, instanța a constatat că prin O.U.G nr. 27/2006 a fost reglementată salarizarea judecătorilor, procurorilor, asistenților judiciari și a altor categorii de personal din sistemul justiției. Potrivit dispozițiilor art. 11 alin. 1 din O.U.G nr. 27/2006 și a art. II din Legea nr. 45/2007, personalului auxiliar de specialitate și conex din cadrul Direcției N. e Anticorupție și celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism li se acordă o salarizare corespunzătoare Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (nr .6-13 de la lit. A din anexă), precum și toate celelalte drepturi de salarizare stabilite numai pentru aceștia, prin alte acte normativei.
Cercetând sistemul de salarizare instituit prin O.U.G nr. 27/2006, a fost remarcat de instanță faptul că, potrivit art. 3 alin. 1 din această ordonanță, salarizarea personalului prevăzut de acest act normativ a fost stabilită în raport: cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură (noțiune definită de art. 86 din Legea nr. 303/2004), toate aceste criterii reflectându-se în mod unitar în coeficienții de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței. S-a apreciat că situația este aplicabilă și personalului auxiliar de specialitate salarizat în baza O.G. nr. 8/2007, unde criteriul definitoriu în stabilirea salarizării precizat la art. 3 și urm, este vechimea în specialitate, în relaționare directă cu nivelul instanței sau al parchetului și funcția deținută, însă, conform prevederilor acestei anexe, elementele mai sus menționate de stabilire a salarizării nu au o existență și o aplicabilitate de sine stătătoare și izolată, dimpotrivă, aceste elemente sunt unitare, interdependente și se intercondinționează reciproc.
S-a constatat de instanță că nici criteriul funcției deținute nu are o relevanța proprie, deoarece este posibilă o salarizare identică, în baza OUG nr. 27/2006, pentru/funcții diferite (de exemplu, una și aceeași salarizare prevăzută la lit. A, nr. crt. 28 din anexa ordonanței, poate reveni deopotrivă specialiștilor din domeniul informatic, ofițerilor de poliție judiciară, personalului de instruire de la Școala N. ă de grefieri, personalului de specialitate juridică asimilat din aparatele administrative, procurorilor, asistenților judiciari, judecătorilor, potrivit art. 11 alin. 2 și 3, art. 16 din OUG nr. 27/2006, lit. A nr, crt. 28 și lit. B nr. crt.
13 și 10 din anexa ordonanței. Ca urmare a acestui fapt s-a apreciat că s-a instituit sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare, atât în raport cu interiorul aceluiași nivel al Parchetului de pe lângă înalta Curte de C. și Justiție, cât și în raport cu personalul de la celelalte nivele, nefiind respectate criteriile de tratament egal în salarizare, deoarece personalului din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T. li s-a acordat în mod privilegiat o salarizare corespunzătoare nivelului Parchetului de pe lângă I. Curte de C. și Justiție.
S-a considerat de instanță că acest mod restul personalului, salarizat prin OUG nr. 27/2006, este pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majorată, sub pretextul că nu are vechimea necesară pentru a accede la nivelul Parchetului de pe lângă înalta Curte de C. și Justiție, dar în același timp, pentru alte persoane (procurorii din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T.) li se recunoaște această salarizare majorată deși nu li se mai solicită vechimea minimă necesară pentru acest nivel. Totodată, s-a subliniat faptul că D.N.A. și D.I.I.C.O.T. sunt persoane juridice distincte, iar Parchetul de pe lângă înalta Curte de C. și Justiție este o altă unitate cu altă personalitate
juridică distinctă, deci este vorba de instituții diferite conform alin. 1 din OUG nr. 43/2002 și art. 1 din Legea nr.508/2004.
S-a făcut referire la jurisprudența instanței supreme, care a statuat că sunt discriminatorii criteriile de diferențiere de tratament salarial constând în apartenența la categoria celor implicați în soluționarea unor cazuri de o anumită natură (cum sunt cazurile privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și terorism) ori în doar includerea îh anumite structuri pe scara ierarhică sau în anumite segmente restrânse de realizare a justiției. Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art. 155 din Codul muncii). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 154 din Codul muncii) și cel al
diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele, profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de .muncă.
Apreciază asupra principiului regalității de tratament in salarizare s-a considerat că aceasta implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă, sens în care atât doctrina juridică cât și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un drept salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și fi respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare.
S-a apreciat de instanță că în cauza dedusă judecății, reclamanții și intervenienții sunt discriminați întrucât le-a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională și sub pretextul locului de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii declarate in mod expres de lege ca fiind discriminatorii (art. 2 alin. 1 din OG nr. 137/2000). Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii
împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art .5, art. 6, art. 8, art. 39 alin.l lit .a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit i, art. 154 alin. 3, art. 165 și art.155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art .16 alin. 1, art .53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii.
S-a apreciat că criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio-profesională și locul de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate nr.27/2006. S-a făcut aprecierea că în numlte situații, legiuitorul a prevăzut acordarea unor sporuri bazate peclarificare profesională, dar acestea au într-adevăr justificare reală, sunt nediscriminatorii, însă în speță simplul fapt că se soluționează un alt gen de cauze nu justifică inegalitatea de tratament, prin asimilări preferențiale și privilegiate de salarizare. Mai mult, potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
În privința modalității de stabilire a cuantumul despăgubirilor ce se cuvin a fi acordate reclamanților și intervenienților îndreptățiți in prezenta cauza, instanța a făcut aplicarea doar prin analogie, prevederile art. 11 alin. 1 din O.U.G nr. 27/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă. Instanța a dispus actualizarea despăgubirilor cu rata indicelui de inflației.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții C. de A. C., și Ministerul Justiției.
de A. C. în recursul declarat a solicitat admiterea acestuia, și modificarea hotărârii în sensul respingerii în întregime a acțiunii și a cererilor de intervenție, prin care s-a solicitat plata despăgubirilor egale cu diferența dintre indemnizațiile încasate de personalul auxiliar care își desfășoară activitatea în cadrul DNA și DIICOT și cele încasate efectiv.
Prin motivele de recurs s-a apreciat că nu există temei legal pentru admiterea pretențiilor reclamanților și intervenienților, nici anterior datei de_ și nici începând cu data de_, când a intrat în vigoare Legea 330/2009.
În dezvoltarea criticii s-a arătat că opțiunea legiuitorului cu privire la la salarizarea personalului auxiliar de specialitate din cadrul unor structuri cu personalitate juridică din cadrul Parchetului de pe lângă I., nu este supusă cenzurii instanței de judecată, cum greșit a procedat instanța de fond, fără ca prin admiterea pretențiilor din litigiu să se facă o adăugire la lege, atribuit exclusiv al puterii legiuitoare.
S-a apreciat că reținerea ca aplicabil a art.11 din OG 27/2006, este greșită, întrucât dispozițiile legale se referă la judecători și procurori și a altor categorii de personal din sistemul justiției, între care însă nu se regăsește și personalul auxiliar al instanțelor sau parchetelor, cât timp un alt act normativ, respectiv OG 27/2006 (art.3 alin.7) a stabilit un sistem explicit de salarizare pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor, inclusiv DNA și DIICOT.
În considerarea criticii s-a arătat faptul că, argumentarea admiterilor pretențiilor deduse judecății pe dispoz.OG 8/2007 este doar formală, întrucât statuările ei se bazează în primul rând pe dispoz.OG 27/2006, care nu vizează categoria de personal din care fac parte reclamanții și intervenienții.
Analogia făcută de prima instanță, între reglementările OG 8/2007 și OG 27/2006, a fost apreciată ca inadmisibilă, datorită confuziei făcute între categoriile de personal la care se referă cele două acte normative.
S-a apreciat, în cadrul motivelor de recurs și faptul că, chiar raportat la diferențele care rezultă din art.3 al OG nr.8/2007, pretențiile reclamanților și intervenienților nu puteau fi admise întrucât:
Reclamanții și intervenienții au fost, în perioada pentru care s-a admis în parte acțiunea, salarizați în temeiul unei legi speciale, care a stabilit în mod exhaustiv drepturile salariale și alte drepturi de care aceștia beneficiau. Câtă vreme art. 3 alin.(7) din O.G. nr. 8/2007 statua in terminis că salariile personalului auxiliar de la DNA-DIICOT sunt cu 10% mai mari decât cele prevăzute de alin.(l), nu este cazul a specula asupra locului DNA-DIICOT în ierarhia judiciară, pentru a justifica vreo concluzie conform căreia date fiind atribuțiile acestor structuri, stabilirea unui asemenea adaos ar fi fost sau nu
justificată. Admiterea pentru perioada anterioară datei de_ a pretențiilor formulate în prezentul dosar este deci o adăugare la lege, în flagrantă contradicție cu deciziile Curții Constituționale conform cărora este în dezacord cu legea fundamentală înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În materie de salarizare, existența unor situații analoage sau comparabile trebuie analizată nu numai prin prisma calității de personal auxiliar de specialitate, întrucât criteriul este prea general. Același art. 3 din O.G. nr. 8/2007 stabilea, de altfel, adaosuri similare în funcție de nivelul instanței/parchetului și pentru personalul auxiliar de la tribunale și parchetele
de pe lângă ele și pentru cel de la curțile de apel. Sunt de văzut și atribuțiile de serviciu ale diferitelor categorii de grefieri, care sunt diferențiate atât din punctul de vedere al funcției, și din punctul de vedere al reglementărilor privind organizarea judiciară, cu incidență în ceea ce privește condițiile pentru ocuparea unei anumite funcții, conținutul concret al atribuțiilor de serviciu și complexitatea acestora.
Instituirea unor reguli speciale, în considerarea unor situații deosebite, nu contravine principiului constituțional pentru muncă egală sau de valoare egală, plată egală, deoarece acesta vizează doar excluderea oricărei discriminări în materia stabilirii sau modificării salariilor categoriilor de personal care au același fel al muncii, aceleași cerințe și condiții de muncă și aceleași atribuții de serviciu, nu și identitatea de tratament juridic. Invocarea condițiilor de încadrare a personalului auxiliar nu este relevantă în cauză, căci analiza acestora nu poate susține pretențiile reclamanților, de vreme ce aceste pretenții vizează despăgubiri întemeiate pe discriminarea în privința drepturilor salariale, iar nu pe discriminarea în privința accesului la funcții.
De asemenea, tot relativ la argumentele referitoare la discriminarea reclamanților, Curtea Constituțională a statuat în repetate rânduri că sunt neconstituționale dispozițiile legale din care se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, (e.g. Deciziile nr. 818, 819, 820 și 821 din anul 2008). în plus, sunt de avut în vedere și cele statuate asupra exigențelor separației puterilor în stat, de către Curtea Constituțională prin Decizia nr. 838/2009, prin care s-a constatat existența unui conflict de natură constituțională între autoritatea judecătorească și Parlamentul și Guvernul României.
În privința datei până la care au fost admise pretențiile s-a arătat că Legea 330/2009, a instituit un nou sistem de salarizare, insluvi pentru personalul instanțelor judecătorești, iar aplicarea ei s-a realizat din momentele precizate de art.47 și conform prevederilor art.29-40 din lege, precum și art.4 alin.1 și 49-52 din Anexa VI la lege.
S-a precizat că, motivele de recurs mai sus precizate, vizează și sent.civ.nr.1933/_ prin care a fost completat dispozitivul sent.civ._ .
Ministerul Justiției în recursul declarat a invocat nelegalitatea hotărârii pentru multe motive, invocând motivele de recurs prev.de art.304 pct.4 și 9 C.pr.civ.
Un prim motiv, vizează depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, prin aceea că ordonatorii de credite au fost obligați la plata în favoarea reclamanților a unor drepturi salariale în alt cuantum decât cel stabilit de actul normativ incident în materia salarizării personalului incident în materia salarizării personalului auxiliar, cu nesocotirea dispozițiilor legale aplicabile categoriei profesionale din care reclamanții și intervenienții fac parte.
În sprijinul criticii au fost invocate Deciziile nr.818, 819,_ ale Curții Constituționale care au statuat că:"prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale. în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, si să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative."
S-a arătat că pentru a pronunța aceste soluții, Curtea Constituțională a reținut că: "Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
În virtutea textelor constituționale menționate, Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul, au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală -, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective".
S-a apreciat că câtă vreme art. 27 alin.1 din O.G. nr. 137/2000 a fost temeiul în care acțiunea reclamanților, care solicitau constatarea și înlăturarea unei pretinse discriminări, realizată prin instituirea unei salarizări diferențiate față de procurorii DIICOT și DNA, trebuie observat că, prin admiterea acțiunii și acordarea diferențelor salariale solicitate, T. a procedat în fapt la completarea pe cale judiciară a normelor juridice aplicabile în speță.
S-a subliniat că prin Deciziile nr. 818/2008 și 821/2008, Curtea Constituțională a soluționat excepțiile de neconstituționalitate ridicate de M. justiției în dosare ce aveau ca obiect înlăturarea discriminării rezultate din acordarea către reclamanții magistrați a unor drepturi salariale inferioare celor acordate procurorilor din cadrul DIICOT, adică întocmai obiectul prezentei cauze. În concluzie s-a apreciat că, prin soluția pronunțată, prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești, încălcând astfel principiul constituțional al
separației puterilor și substituindu-se legiuitorului.
Un al doilea motiv, se referă la faptul că hotărârea atacată este lipsită de temei legal și a fost dacă cu aplicarea greșită alegii.
S-a arătat în susținerea criticii că reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane ori nereglementarea anumitor drepturi excedează cadrului legal stabilit prin Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare. Atribuțiile CNCD și controlul exercitat de acest organ, precum și cel exercitat de către instanțe (întrucât, potrivit legii, cel care se consideră discriminat se poate adresa direct instanței de judecată), nu privește modul de reglementare al unor drepturi salariale prin acte normative.
Niciun criteriu dintre cele prevăzute de art. 2 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000 nu se referă la alte drepturi și libertăți decât cele recunoscute de lege. în concluzie. în afara legii, nu putem vorbi de discriminare, în sensul Ordonanței Guvernului nr. 137/2000, cu modificările si completările ulterioare.
În ceea ce privește încadrarea procurorilor la D.N.A. și D.I.I.C.O.T., s-a apreciat că legiuitorul a menținut regula numirii acestora, iar nu a promovării, a exercitării pe o durată temporară a funcției de procuror în cadrul acestui parchet, precum și a revenirii pe postul deținut anterior.
Ca o concluzie, s-a arătat că, în vederea numirii în cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T., nu este necesar ca procurorul în cauză să aibă grad profesional de procuror al Parchetului de lângă ÎCCJ. în acest sens, dispozițiile art.75 și art.83 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, modificată, sunt extrem de clare.
Art. 83 alin.9 din Legea nr.304/2004 stabilește că: "La data încetării activității în cadrul Parchetului N. Anticorupție, procurorul revine la parchetul de unde provine sau la alt parchet unde are dreptul să funcționeze potrivit legii", astfel că, având în vedere faptul că procurorii de la DNA și DIICOT ocupă aceste funcții pe o perioadă de timp limitată și că primesc drepturi salariale similare cu cele ale unui procuror de la Parchetul de pe lângă I. numai pe perioada desfășurării activității în cadrul acestor structuri, considerăm că, în mod evident, criteriul esențial avut în vedere de legiuitor în acest caz este cel al nivelului instanței sau parchetului.
Față de cele arătate s-a subliniat că prima instanță, a instituit un sistem de salarizare paralel cu cel stabilit de legiuitor, prin care se ajunge ca întreg personalul din sistemul justițiej să primească drepturi salariale corespunzătoare Parchetului de pe lângă I.C.C.J., fără îndeplinirea cerințelor imperative ale legii speciale de salarizare.
S-a subliniat că trebuie avut în vedere că Direcția N. ă Anticorupție și Direcția pentru Investigarea Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt structuri în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, procurorii care activează în cadrul acestor structuri fiind salarizați, în mod unitar, potrivit dispozițiilor aplicabile procurorilor Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Analizând hotărârea atacată prin prisma motivării cu luarea în considerare
a motivelor din cele două recursuri, C. constată că acestea sunt fondate pentru
considerentele ce se vor arăta în continuare
.
Este, în aprecierea Curții întemeiată critica din recursul pârâtei C. de A.
C. privitoare la lipsa unei analogii, pe care prima instanță a făcut-o între personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și personalul auxiliar de specialitate din cadrul structurilor D.N.A. și DIICOT, în materia salarizării bazată pe dispoz.art.11 alin.1 din OUG 27/2006 și art. alin.7 din OG 8/2007, întrucât pe de o parte, salarizările în sistemul bugetar aparține legislativului, iar pe de altă parte, constatarea de către instanțele judecătorești a existenței unei discriminări aduce în discuție depășirea competențelor instanțelor
judecătorești.
Sub acest ultim aspect, C. reține relevante următoarele:
Prin Decizia nr.821/2008 a Curții Constituționale, s-a constatat că
"prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.";
Pentru a statua astfel, s-au reținut următoarele aspecte:
"Astfel, după ce în art. 1 al ordonanței se enunță principiile constituționale pe care se întemeiază egalitatea în drepturi între cetățeni și se enumeră principalele drepturi cu privire la care sunt excluse privilegiile și discriminările, în art. 2 alin. (3) se prevăd următoarele:
"Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acestui scop sunt adecvate și necesare."
Prin art. 27 alin. (1) al ordonanței, reprodus mai sus, se instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată de a cere instanței de judecată, între
altele, restabilirea situației anterioare și anularea situației create prin discriminare.
Așa cum lesne se poate observa, art. 2 alin. (3) din ordonanță caracterizează ca discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane, față de alte persoane, fără să facă vreo distincție cu privire la natura juridică a acestor prevederi, ceea ce poate fi înțeles că se referă și la acte normative cu putere de lege, cum sunt cele adoptate de Parlament și ordonanțele Guvernului, emise în virtutea delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituție.
Luând în considerare și dispozițiile art. 27 alin. (1) din ordonanță, prin care se instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată de a cere instanței de judecată, între altele, restabilirea situației anterioare și anularea situației create prin discriminare, deci și a prevederilor cu caracter discriminatoriu, instanța de judecată poate să înțeleagă - ceea ce s-a și petrecut în una dintre cauzele analizate - că are competența să anuleze o dispoziție legală pe care o consideră discriminatorie și, pentru a restabili situația de echilibru între subiectele de drept, să instituie ea însăși o normă juridică nediscriminatorie sau să aplice dispoziții prevăzute în acte normative aplicabile altor subiecte de drept, în raport cu care persoana care s-a adresat instanței se consideră discriminată.
Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, ca și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
În virtutea textelor constituționale menționate, Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția - art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală -, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.";
Pe de altă parte, deși este adevărat că prin decizia nr. VI/2007 a Înaltei Curți de C. și Justiție, așa cum a reținut instanța de fond, s-a statuat că
"folosirea drept criteriu de diferențiere a tratamentului salarial pentru magistrați doar apartenența la anumite segmente restrânse de realizare a justiției, pe considerentul că domeniile în care ar activa, ar reclama o specializare particularizată și un risc deosebit, nu se poate justifica atât timp cât varietatea infinită a situațiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi și a timpului de reacție necesară pentru asigurarea ordinii de drept presupune eforturi chiar mai
importante și riscuri profesionale mai accentuate în multe alte cazuri decât cele pentru care s-a instituit tratamentul salarial preferențial";, și că "distincția care se face, ținându-se seama de apartenența magistraților la categoria celor implicați în soluționarea cazurilor privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și de terorism, ori doar includerea lor în anumite structuri pe scara ierarhică este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în sensul art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și al art.14 din Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existența unui raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, cu toate particularitățile lui specifice";;
fiind de asemenea adevărat că această soluție a fost pronunțată într-un recurs în interesul legii suscitat de cauze cu un obiect similar cu cererea din prezentului dosar, fiind vorba în ambele situații de discriminarea magistraților care nu soluționează anumite fapte (de corupție, de criminalitate organizată și terorism) comparativ cu cei care instrumentează astfel de cauze,
se constată că de la acel moment, al pronunțării acestei decizii în interesul legii, nr. VI/2007, și până la data soluționării prezentei cauze, s-au succedat o serie de evenimente juridice relevante în sens contrar pentru dezlegarea acestei chestiuni legale.
Astfel, s-a statuat prin decizia nr. 838 din 27 mai 2009 pronunțată de Curtea Constituțională a României "existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte.
2. În exercitarea atribuției prevăzute de art. 126 alin.(3) din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are obligația de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin.(4) din Constituția României. Înalta Curte de Casație și Justiție nu are competența constituțională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora";, pronunțarea acestei decizii fiind prilejuită de modul în care Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat un recurs în interesul legii vizând de asemenea pretenții bănești ale categoriei socio-profesionale a magistraților și a personalului auxiliar al instanțelor și al parchetelor de pe lângă acestea, derivate din aplicarea principiului nediscriminării față de alte categorii socio-profesionale.
Prin urmare, soluționarea prezentei cauze nu se mai poate face, în prezent, prin raportare la decizia nr. VI/2007 a Înaltei Curți de C. și Justiție, pronunțată în interesul legii: chiar dacă decizia nr. 838 din 27 mai 2009 a Curții Constituționale a României a stipulat cu claritate că nu impietează asupra obligativității deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii, în mod evident, se interpune aplicării ei prin asimilare la situații invocate ulterior și care nu au fost tranșate explicit prin acea deciziei în interesul legii.
Această concluzie se impune mai cu seamă din perspectiva modului în care CEDO a soluționat ultimele cauze cu care a fost sesizată, în contra României, pentru pretenții bănești întemeiate pe pretinse încălcări ale dreptului de proprietate și de a nu fi discriminat, apreciind că nu s-au produs încălcări ale acestor drepturi prin măsurile legislative contestate (cauzele Frimu ș.a. contra României, Abăluță ș.a. contra României).
Or, din lectura deciziei nr. VI/2007 a Înaltei Curți de C. și Justiție, se constată că principalul considerent pentru care a fost dată dezlegarea în drept citată în cele de mai sus, a constat în constatarea unei discriminări, într-o perioadă în care în raport de O.U.G. nr. 137/2000 nu fusese constatată neconstituționalitatea prin deciziile din anul 2008, și prin raportare la interzicerea discriminării prin art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și prin art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Așa cum s-a arătat, la acest moment, practica CEDO s-a dovedit una restrictivă în aprecierea încălcărilor prin legislația internă a garanțiilor convenționale, statuându-se în deciziile menționate anterior, chiar cu privire la invocate discriminări în raport de apartenența la o categorie socio-profesională, următoarele:
"În ceea ce privește diferența de tratament, în raport de alte categorii de pensionari, C. a constatat că o diferență este discriminatorie, în sensul art. 14 din Convenție, în cazul în care nu are nici o justificare obiectivă și rezonabilă.
În speță, C. a reținut faptul că foștii polițiști se bucură în continuare de un mod de calcul favorabil al pensiilor lor, dar acest lucru ține, de asemenea, de marja de apreciere a statului. În orice caz, trebuie remarcat faptul că această diferență nu este una lipsită de justificare, iar Curtea Constituțională a concluzionat că natura profesiei constituie motivul acordării anumitor privilegii"; (cauza Frimu ș.a. contra României);
și de asemenea,
"În ceea ce privește diferența de tratament în raport cu alte categorii de pensionari, C. reamintește că o distincție este discriminatorie în sensul art. 14 din Convenție dacă îi lipsește o justificare obiectivă și rezonabilă.
În speță, C. susține că faptul că alte categorii sociale se bucură în continuare de un mod de calcul mai favorabil al pensiilor ține, de asemenea, de marja de apreciere a statului";.
Toate aceste dezlegări fac inaplicabil, în speță, art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 1 din Protocolul 12 la Convenție, referitor la interzicerea generală a discriminării, considerentele CEDO citate fiind aplicabile pentru identitate de rațiune.
Așadar, considerentele primei instanțe, în esență, bazate pe discriminare nu pot fi reținute.
În același timp, C. observă că nu este nerelevant faptul că prin cele două recursuri, se consideră că nu se poate asimila, din perspectiva drepturilor solicitate situația magistraților, judecători și procurori, cu personalul auxiliar de specialitate, aspect ce se impune a fi analizat prin prisma dispozițiilor aplicabile și a practicii judiciare.
Aprecierile primei instanțe, privind egalitatea de tratament ce trebuie păstrată în privința celor două categorii de personal auxiliar, respectiv din sistemul instanțelor judecătorești și cel din structurile DNA și DIICOT, care pot fi apreciate corecte din pespectiva unui raționament legal-juridic, însă nu pot fi ignorate, deciziile Curții Constituționale nr.818, 819, 820 și 821, care sunt, de altfel obligatorii potrivit art.147 alin.4 din Constituția României și art.330/7 alin.4 din C.pr.civ.
Fiind analizate și criticile din motivele de recurs ale pârâtului Ministerul Justiției, care se circumscriu celor făcute de pârâta C. de A. C., se constată că și acestea sunt întemeiate pentru aceleași motive pentru care au fost apreciate ca întemeiate criticile pârâtei arătate.
Față de cele arătate, în baza dispoz.art.312 alin.1 C.pr.civ., urmează să fie admise recursurile pârâților C. de A. C. și Ministerul Justiției și în consecință, acțiunea reclamanților și cererile de intervenție în interes propriu respinse ca neîntemeiate.
PENTRU ACESTE MOTIVE IN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâții C. de A. C. și Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 1933 din_ a T. ui C. pronunțată în dosar nr._ *, pe care o modifică în parte în sensul că respinge în tot acțiunea și cererile de intervenție. Menține dispozițiile privind modul de soluționare a excepțiilor invocate.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 14 mai 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
C. G. N. M. I. T.
GREFIER
B. G. M.
red.N.M./A.C.
2 ex. - _
jud.fond.V. R.
