Decizia civilă nr. 3346/2013. Cotestație decizie concediere
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția I Civilă
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 3346/R/2013
Ședința publică din data de 3 septembrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. JUDECĂTOR: N. M. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul U. I. împotriva sentinței civile nr. 635 din 13 februarie 2013 a Tribunalului B. -Năsăud pronunțate în dosar nr._, privind și pe intimatul pârât C. C. M.
"G. C. "; B., având ca obiect contestație împotriva deciziei de concediere.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este realizată.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimatului și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar. S-a făcut referatul cauzei după care, având în vedere că recurentul a solicitat prin memoriul de recurs și judecata cauzei în lipsă, Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și o reține în pronunțare în baza
actelor existente la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 635/F din_ pronunțată de Tribunalul B. - Năsăud în dosar nr._ a fost admisă excepția tardivității invocată de pârâtul C. C. M. ,,G. C. "; B. și în consecință a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamantul U. I. (I. ) în contradictoriu cu pârâtul
C. C. M. ,,G. C. "; B., ca fiind tardivă, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Analizând excepția tardivității formulării contestației, cu prioritate potrivit art.137 C.pr.civ., tribunalul a reținut că aceasta este întemeiată.
În acest sens a reținut următoarele:
Reclamantul a fost angajatul pârâtului în baza contractului individual de muncă din data de_, pe postul de portar paznic tr.I(f.26) și, prin decizia nr.463/21 mai 2012(f.6 și f.36) acest contract de muncă se desface începând cu data de 22 mai 2012, în temeiul art.264 alin.1 litera "f"; din Codul muncii (legea nr.53/2003) pentru săvârșirea abaterilor disciplinare constând în comportament lipsit de respect față de conducerea instituției, manifestat în mod repetat și nerespectarea, în mod repetat, a programului zilnic de activitate.
S-a reținut că în cuprinsul deciziei de desfacere a contractului individual de muncă s-a făcut mențiunea că aceasta poate fi contestată în condițiile Legii nr.554/2004.
A fost de asemenea reținut că decizia a fost comunicată reclamantului la data de 22 mai 2012, iar acesta a formulat inițial contestație la instituția care a emis decizia, potrivit Legii nr.554/2004, contestație la care i s-a comunicat
răspuns la data de_ și apoi a mai formulat la aceeași unitate încă o contestație la care înregistrată sub nr.630/_, la care pârâtul nu a mai comunicat niciun răspuns.
S-a precizat că reclamantul s-a adresat cu o sesizare și primarului municipiului B. care i-a comunicat răspuns la data de_ în care s-a arătat că C. C. M. ";G. C. "; B. este o instituție cu personalitate juridică proprie și primarul apreciază că deciziile acestei instituții sunt corecte și că potrivit prevederilor legale deciziile se pot contesta în instanțele de judecată.
S-a apreciat de instanță că este real faptul că de la comunicare a acestui răspuns și până la data înregistrării contestației la Tribunalul Bistrița Năsăud,_, au fost mai puțin de 30 de zile însă, s-a constatat că acțiunea este formulată după împlinirea termenului de 30 de zile calendaristice de la comunicarea decizie de sancționare disciplinară, termen prevăzut de art.252 alin.5 din Codul muncii și care este incident în cauză.
În acest sens s-a reținut că decizia contestată de reclamant prin acțiune este o decizie de încetare a contractului individual de muncă al reclamantului ca sancțiune disciplinară, sancțiune prevăzute de art. art.264 alin.1 litera "f"; din Codul muncii anterior republicării și, în prezent, este reglementată de art. art.248 alin.1 litera "e"; din Codul muncii.
Au fost reținute dispozițiile art.252 alin.5 din Codul muncii republicat, dispoziție preluată nemodificată, regăsindu-se identic în art. 268 alin.5 din Codul muncii anterior republicării potrivit căreia decizia de sancționare disciplinară poate fi contestată în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării.
S-a considerat că termenul de 30 de zile de contestare a deciziei de sancționare disciplinară a fost menținut ca fiind un termen special, derogatoriu de la dispozițiile art.211 alin.1 litera "a"; din Legea nr.62 legea dialogului social, care prevede termenul de 45 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință, pentru contestarea măsurilor unilaterale luate de angajator în
legătură cu executarea, modificarea, suspendare și încetarea contractului individual de muncă, acest termen de 45 de zile aplicându-se tuturor actelor unilaterale emise de angajator, cu excepția deciziei de sancționare disciplinară pentru care art.252 alin.5 din Codul muncii prevede termen special de 30 de zile de la comunicare și nu de la data luării la cunoștință.
S-a apreciat că chiar dacă s-ar aprecia că și în cazul deciziei de sancționare disciplinară este incident termenul de 45 de zile prevăzut de at.211 alin.1 litera";a"; din legea nr.61/2011, la data formulării acțiunii,_ li acest termen era împlinit.
S-a observat de instanță că deși, potrivit art.252 alin 2 din Codul muncii, sub sancțiunea nulității absolute decizia de sancționare disciplinară trebuie să cuprindă în mod obligatoriu: termenul în care sancțiunea poate fi contestată(litera "e";) și instanța competentă la care sancțiunea poate fi contestată(litera f), spre deosebire de nulității de drept comun care pot fi invocate oricând nulitatea deciziei de sancționare disciplinară chiar dacă este una absolută poate fin invocată doar în termenul special de 30 de zile de la comunicare, prevăzut de art. 252 alin.5 din Codul muncii.
Reținându-se că dreptul procesual civil român este guvernat de principiul legalității căilor de atac, atât sub aspectul naturii căii de atac cât și sub aspectul termenului în care acestea pot fi formulate, precum și sub aspectul instanței competente să soluționeze calea de atac, astfel că chiar dacă în decizia de sancționare disciplinară nu a fost indicată niciun termen și nicio dispoziției din Codul muncii care reglementează contestația împotriva sancțiunii disciplinare,
contestație care este o veritabilă cale de atac împotriva deciziei luată de angajator, această decizie poate fi contestată doar în termenul de 30 de zile de la comunicare la instanța competentă potrivit Codului muncii și Legii nr.62/2011, Tribunalul Bistrița Năsăud, deși în cuprinsul deciziei se menționează că ea poate fi contestată potrivit Legii nr.554/2004 a contenciosului administrativ.
S-a considerat că necunoașterea legii nu poate fi invocată de reclamant, el având cunoștință că este salariat contractual și nu funcționar public(acestora fiindu-le incidentă legea nr.554/2004), că a avut calitatea de angajat al pârâtului, angajatorul fiind unitatea cu personalitate juridică, că decizia nr.463/21 mai 2012 este o decizie de sancționare disciplinară dispusă potrivit Codului muncii iar sancțiunea aplicată este desfacerea contractului individual de muncă, aspecte ce reies cu certitudinea atât din conținutul deciziei de sancționare disciplinară, cât și din actele prealabile emiterii acesteia, reclamantul, fiind convocat în vederea efectuării cercetării disciplinare prealabile, la care însă nu s-a prezentat, precum și din contestațiile formulate de reclamante adresate pârâtului. Așa fiind s-a apreciat că reclamantul nu poate invoca faptul că decizia de sancționare disciplinară contestată ar fi un act administrativ ( care se contestă potrivit Legii nr.554/2004), fiind clar că aceasta este un act unilateral de sancționare emis conform Codului muncii și care poate fi contestat doar în termenul prevăzut de acest act normativ.
S-a considerat de instanță că indicarea greșită a legii care reglementează calea de atac împotriva deciziei de sancționare și neindicarea instanței, pot constitui motive de nulitate a deciziei de desfacere a contractului individual de muncă dar pentru a putea fi examinate, aceste motive de nulitate trebuie să fie invocate în termenul legal de 30 de zile de la comunicare termen prevăzut de art.252 din Codul muncii.
S-a reținut și faptul că angajatorul fiind o unitate cu personalitate juridică, sesizarea efectuată de reclamant către Primarul municipiului B. excede și dispozițiilor prevăzute de Legea nr.554/2004., primarul nefiind organ ierarhic superior al pârâtului angajator.
S-a făcut precizarea că chiar reclamantul recunoaște, în cuprinsul acțiunii,
că termenul în care se poate contesta decizia de sancționare disciplinară este de
30 de zile de la comunicare
, dar apreciază că acest termen curge doar de la comunicarea ultimului răspuns, respectiv cel primit de la Primarul municipiului
B. și nu de la comunicarea deciziei de sancționare.
În aceste condiții, arată instanța, reclamantul cunoscând că termenul de contestare a deciziei este de 30 de zile nu poate susține cu succes că prin neindicarea în cuprinsul deciziei a termenului de contestare și a instanței competente i s-ar fi încălcat dreptul de acces la instanță cât timp dacă ar fi formulat acțiunea în termenul de 30 de zile de la comunicarea deciziei la instanța de contencios administrativ, această instanță avea obligația să o transpună instanței care soluționează conflictele de muncă.
S-a apreciat că este imputabilă doar reclamantului, eroarea acestuia, cu privire la faptul că Primarul municipiului B. nu este organ ierarhic superior angajatorului și nu are competență să soluționeze nici plângerile prealabile adresate potrivit Legii nr.554/2004 a contenciosului administrativ împotriva actelor emise de pârât(chiar dacă acestea ar fi acte administrative) astfel că apare ca neîntemeiată susținerea reclamantului în sensul că termenul de 30 de zile se calculează de la primirea răspunsului dat de primarul municipiului B. ( care, astfel, a răspuns unei sesizări formulate de un cetățean din unitatea administrativ teritorială pe care o reprezintă.
S-a concluzionat că decizia de sancționare disciplinară contestată a fost comunicată reclamantului la data de 22 mai 2012 iar acțiunea fost înregistrată la
Tribunalul B. -Năsăud la data de_, cu mult după împlinirea termenului de 30 de zile calendaristice de la comunicarea deciziei, astfel că excepția tardivității formulării acțiunii a fost considerată întemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul U. I.
solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
În motivarea recursului reclamantul a arătat că a lucrat începând cu luna martie a anului 2006 ca și paznic-portar la CASA DE CULTURĂ B., instituție care în prezent funcționează sub denumirea de C. C. M. "G. C. "
B., aflată în subordinea Consiliului local al mun. B. .
S-a arătat că în data de_ reclamantul a fost anunțat de către reprezentanții angajatorului de faptul că începând cu data de_ sa nu se mai prezinte la serviciu, deoarece contractul său de muncă a încetat, fiind desfăcut pentru motive disciplinare, iar în data de_ a primit prin poștă Decizia nr.463/_ prin care i se comunica faptul ca contractul său de muncă a încetat în temeiul art.264 alin.i lit.f din C.mun., pentru "săvârșirea abaterilor disciplinare constând în comportament lipsit de respect față de conducerea instituției, manifestat în mod repetat și nerespectare, în mod repetat a programului zilnic de activitate"
S-a precizat că în decizie se arată că aceasta poate fi contestată în condițiile legii nr.554/2004 al contenciosului administrativ, astfel că reclamantul a considerat acest înscris ca fiind un abuz, drept pentru care în data de_ a înregistrat sub nr.503, o contestație adresată C. ui M. "G. C. " B. .
S-a concluzionat că în data de_ a primit tot prin poștă, o nouă decizie cu nr.558/_ în care se arată că "în urma hotărârii adoptate în ședința Consiliului de administrație din_ motivația desfacerii contractului individual de muncă al d-lui U. I. rămâne de natură disciplinară, așa cum a fost stabilită prin decizia nr.463/_ ", împotriva căruia reclamantul a formulat o nouă contestație înregistrată sub nr.630/_ .
Recurentul invocă că în data de_ a înregistrat sub nr.40093 în fața Primăriei mun. B. o nouă contestație, prin care a arătat (printre altele), faptul că consideră nelegală desfacerea contractului său de muncă, iar ca răspuns la cererile formulate, în data de_ i-a fost comunicat de către Primarul mun. B. un înscris prin care se arată că, în urma documentelor comunicate de C. C.
"G. C. ", decizia privind desfacerea contractului de muncă a reclamantului a fost legală și temeinică, precum și faptul că "asemenea decizii pot fi contestate în
instanțele de judecată".
S-a invocat că reclamantul a considerat că emiterea deciziei prin care contractul său de muncă a fost desfăcut pe motive disciplinare, precum și întreaga procedură prevăzută de dispozițiile Codului muncii este lovită de nulitate absolută solicitând Tribunalului B. -Năsăud anularea deciziei de concediere, respectiv obligarea angajatorului la plata unor despăgubiri bănești.
Criticând hotărârea atacată, reclamantul a arătat că aceasta este netemeinică și nelegală, în acest sens arătând următoarele:
Tribunalul B. -Năsăud a considerat cererea reclamantului prin care a contestat decizia nr.463/_ ca fiind formulată cu depășirea termenului prevăzut de art.252 C.mun., respectiv 30 de zile de la comunicare, drept consecință a respins cererea ca fiind tardivă.
S-a apreciat că nu au relevanță prevederile art.252 alin.2 din C.mun., care sancționează cu nulitatea absolută acea decizie de sancționare disciplinară, care nu cuprinde elemente obligatorii cerute de lege, apreciind că o astfel de sancțiune poate interveni doar dacă motivele sunt invocate în acest termen de 30 de zile de la comunicarea deciziei.
Prima instanță nu a avut în vedere dispozițiile art.62 alin.3 C.mun. potrivit cărora decizia trebuie să fie motivată în fapt și în drept, și sa cuprindă precizări privind termenul în care poate fi constestată, și instanța judecătorească la care se poate contesta, precum și faptul că reclamantul a formulat mai multe contestații împotriva deciziei de concediere, acțiunea reclamantului fiind înregistrată la Tribunalul B. -Năsăud în termen de 30 de zile, după primirea ultimului răspuns la contestațiile formulate, respectiv cel primit de la primarul Mun.B., prin adresa cu nr.40039, 47818 /_ .
S-a considerat că prin neindicarea de către angajator a termenului în care reclamantul avea dreptul să conteste decizia de concediere, cât și neindicarea instanței judecătorești competente (Tribunalul B. -Năsăud), reclamantului U.
I. i s-au încălcat în mod vădit mai multe drepturi civile, ajungându-se în situația în care să nu poată solicita unei instanțe judecătorești analizarea temeiniciei și legalității actului prin care i-a încetat contractul de muncă.
În drept s-au invocat prevederile art.312, art.304 ind.1 Cod proc.civ.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, ce pot fi circumscrise dispozițiilor art. 304 pct. 9 din C.pr.civ., Curtea constată că recursul este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Așa cum corect a reținut și prima instanță, lipsa din cuprinsul deciziei de sancționare disciplinară a mențiunilor privind termenul în care sancțiunea poate fi contestată și instanța competentă la care sancțiunea poate fi contestată, atrage nulitatea absolută a acesteia.
În acest sens sunt dispozițiile art. 252 alin. 2 din Codul Muncii care prevăd o nulitate expresă, dispozițiile fiind imperative.
În aprecierea Curții prin stabilirea obligativității înscrierii mențiunilor în discuție, în cuprinsul deciziei, legiuitorul a avut în vedere scopul acestora care are în vedere asigurarea realizării unui proces echitabil în sensul art. 6 din CEDO, respectiv dreptul persoanei la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanță independentă și imparțială care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor cu caracter civil.
În cauză intenția legiuitorului nu a fost realizată, aspect neavut în vedere de prima instanță.
În acest sens Curtea observă că mențiunea din decizie privind indicarea cadrului legal în care poate fi contestată decizia au fost de natură a-l induce în eroare pe contestator determinându-l să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, acesta acționând în consecință, declanșând în termen procedura prealabilă obligatorie potrivit art. 7 din lege, prin sesizarea din_ înregistrată la pârâtă sub nr. 503.
Reclamantul a fost menținut în eroare cu privire la organul unde trebuie atacată decizia prin faptul că decizia pârâtului nr. 558 din_ îi comunică menținerea sancțiunii, întărindu-i astfel convingerea că s-a adresat organului competent.
Continuând procedura prealabilă administrativă reclamantul se adresează și organului administrativ superior pârâtului Primarul Municipiului B. care îi comunică la_ că decizia pârâtului este corectă.
Nici pârâtul și nici Primarul municipiului B. nu comunică lipsa de competentă în soluționarea contestației și nici nu înaintează contestația instanței competente, ceea ce evidențiază fie necunoașterea dispozițiilor legale, fie omisiunea unei rigori în aplicarea acestor dispoziții, ambele cu efectul prejudicierii reclamantului sub aspectul exercițiului în termen al dreptului la contestație.
Justificată de aspectele prezentate, eroarea în care s-a aflat contestatorul este confirmată prin motivele contestației, unde acesta confirmă cunoașterea termenului de 30 de zile, însă sub momentul începerii curgerii acestui termen precizează că a avut reprezentarea că acesta începe să curgă de la data comunicării răspunsului de la Primăria municipiului B. .
Este corect, în principiu, argumentul instanței în soluționarea excepției tardivității contestației, potrivit căreia necunoașterea legii nu ar putea fi invocată de către parte, însă acest principiu trebuie circumstanțiat împrejurărilor cauzei, ca în speță.
Împrejurările sus-arătate care evidențiază așa cum s-a arătat, o necunoaștere a dispozițiilor legale de către pârâtă și chiar de o autoritate publică și determinarea contestatorului de a acționa în afara procedurii legale, în aprecierea Curții justifică lipsa de tardivitate a contestației.
A lipsi contestatorul de dreptul din Convenție privind dreptul la un proces echitabil, în sensul arătat, pentru erori evidente ale pârâtei și autorități publice, ar contraveni însăși obligațiilor asumate prin Convenție.
Principiul legalității căilor de atac este, așa cum corect a reținut prima instanță, un principiu al procesului civil, însă el se referă la hotărârile judecătorești așa cum rezultă din dispozițiile art. 129 din Constituție.
În cauză este în discuție o cale de atac împotriva unui act al unui organ ce nu face parte din sistemul instanțelor judecătorești.
Acceptând totuși că prin voința legiuitorului, art. 275 din Codul Muncii, principiul în discuție s-ar aplica și în privința altor acte, ca cel din cauză, decât hotărârile judecătorești, el nu este încălcat în speță întrucât termenul de 30 de zile nu este încălcat prin acceptarea lipsei tardivității contestației, efectul unei asemenea concluzii fiind doar în privința cursului acestui termen, care în speță are particularitățile arătate.
Curtea mai notează că termenul de 30 de zile, de contestație a deciziei de concediere disciplinară este unui de prescripție, astfel că pentru motive temeinice se poate cere repunerea în termen, ceea ce practic s-a întâmplat în cauză, prin invocarea de către reclamant a împrejurărilor la care s-a făcut referire mai sus (art. 2522 N.C.C.).
În raport de cele arătate, Curtea urmează să admită recursul, în baza art.
312 alin. 5 din C.pr.civ., să caseze în tot hotărârea și să trimită cauza spre rejudecare.
Cu ocazia rejudecării instanța va soluționa pe fond cauza în lipsa unor excepții care ar face de prisos soluționarea pe fond a litigiului.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul U. I. împotriva sentinței civile nr. 635 din_ a Tribunalului B. Năsăud pronunțată în dosar nr._ pe care o casează în tot cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe de fond.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 3 septembrie 2013.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTOR, | JUDECĂTOR, |
I. T. D. C. | G. N. M. |
GREFIER,
N. N.
Red.N.M./dact.L.C.C.
2 ex./_
Jud.fond: B. R. -I.
