Decizia civilă nr. 3714/2013. Cotestație decizie concediere
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 3714/R/2013
Ședința publică din data de 25 septembrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: C. M. JUDECĂTORI: S. -C. B.
I. -R. M.
GREFIER: G. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul P. M. împotriva sentinței civile nr. 4160 din 11 martie 2013, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr._, privind și pe pârâta intimată SC R. I. E. SA
, având ca obiect contestație decizie de concediere.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentanta reclamantului recurent, av. Litan D., în substituirea av. Răcășan C. și reprezentanta pârâtei intimat, av. Pușcă A., lipsă fiind reclamantul recurent.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat părților și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 13 august 203, prin serviciul de registratură al instanței, s-a depus la dosar întâmpinare din partea pârâtei intimate, în termen procedural.
Reprezentanta reclamantului recurent depune la dosar împuternicire avocațială a avocatului titular și delegație de substituire, arătând că nu are alte cereri de formulat.
Reprezentanta pârâtei intimate depune la dosar, în copie, cererea privind cheltuielile de judecată la care se face referire în motivele de recurs, arătând că nu are alte cereri de formulat.
Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta reclamantului recurent solicită admiterea recursului și în principal modificarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii capetelor de cerere privind constatarea nulității absolute a deciziei de concediere și obligarea pârâtei la plata despăgubirilor și cheltuielilor de judecată, iar în subsidiar casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru motivele expuse pe larg în memoriul de recurs, arătând în esență că neîntemeiat prima instanță a respins contestația formulată pe motiv că recurentul nu ar fi atacat decizia de concediere emisă de pârâtă la data de_, ci înscrisul în baza căruia reclamantul ar fi fost înștiințat cu privire la desfacerea contractului de muncă și cu privire la termenul de preaviz, emis de pârâtă la data de_, intitulat
"Decizia de concediere nr. 1";, deși între cele două înscrisuri nu există diferențe majore. Cea de-a doua decizie nu a mai fost contestată considerând că prima a fost decizia reală. Prima instanță nu reținut niciun motiv care să susțină concluzia că decizia din_ nu ar reprezenta actul în baza căruia reclamantul a fost concediat. Nici angajatorul nu a făcut această distincție. Probele solicitate pentru a dovedi că nu a existat oi cauză reală și serioasă au fost respinse de prima instanță. Teza probatorie a avut la bază un început de dovadă scrisă, reprezentat de e-maill-ul prin care reclamantul a fost anunțat că trebuie să
predea cele 2 agende cu informații. Angajatorul nu a făcut proba desființării departamentului de vânzări și a recunoscut nu există fișa postului. Admițându- se în parte acțiunea se impunea și acordarea în parte a cheltuielilor de judecată. Solicită cheltuielile de judecată ocazionate la instanța de fond, cele din recurs urmând a fi solicitate pe cale separată.
Reprezentanta pârâtei intimate solicită respingerea recursului pentru considerentele expuse în întâmpinarea formulată, arătând că reclamantul nu a contestat decizia de concediere emisă în data de_ . Prima decizie emisă la_ nu este decizia care a produs efectele asupra contract de muncă al contestatorului pentru că ea nu emană de la conducerea societății, ci de la directorul executiv. Reclamantul a recunoscut că nu a primit decizia din_ . A solicitat emiterea deciziei de concediere și dovada înregistrării în REVISAL, a primit sub semnătură această decizie dar nu a contestat-o. A fost emis un preaviz de către directorul societății, s-au solicitat diferențe salariale care i-au fost plătite, astfel că soluția instanței de fond este corectă. Cu privire la cheltuielile de judecată solicitate la fond, arată că societatea a fost de acord cu admiterea a două capete de cerere, ce-l de-al treilea fiind respins de instanță. Solicită cheltuieli de judecată în recurs, conform dovezilor de la dosar.
Cauza fiind în stare de judecată rămâne în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 4160 din 11 martie 2013 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr._
s-a admis în parte acțiunea formulată, modificată și completată de către reclamantul P. M. în contradictoriu cu pârâta SC R.
I. E. S. .
Pârâta a fost obligată să plătească reclamantului suma de 180 lei, reprezentând drepturi salariale reținute în mod nelegal de către pârâtă, cu aplicarea dobânzii legale începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată și până la achitarea integrală a debitului.
Pârâta a fost obligată la plata în favoarea reclamantului a unei compensații bănești egală cu un salariu lunar prevăzut de contractul individual de muncă, cu aplicarea dobânzii legale, calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la achitarea integrală a debitului.
S-au respins restul capetelor de cerere.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut, în esență, că reclamantul a fost angajat în funcția de manager vânzări pe o perioadă nedeterminată începând cu data de_ .
Reclamantul a fost înștiințat la data de_ prin actul întitulat Decizia de concediere nr. 1 că, începând cu data de_, dată la care expiră cele 20 de zile lucrătoare de preaviz, contractul va înceta ca urmare a desființării postului reclamantului.
La data de_ pârâta a emis Decizia nr. 1 prin care a dispus desfacerea contractului individual de muncă al reclamantului începând cu data de_ în temeiul art. 65 alin.1 din Codul Muncii, ca urmare a desființării locului de muncă.
Această decizie de concediere nu a fost contestată de către reclamant în termenul egal de 30 de zile de la comunicare, așa cum a rezultat din întrebarea nr. 4 din interogatoriul luat acestuia.
Potrivit prevederilor art. 268 alin.1 din Codul Muncii republicat, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încetarea contractului individual de muncă.
Decizia nr. 1/_ este un înscris prin care reclamantul a fost înștiințat de faptul că după expirarea termenului de preaviz i se va desface contractul de muncă urmare a desființării postului și nu este o decizie de încetare a contractului individual de muncă.
Decizia de încetare a contractului de muncă a fost cea care poartă numărul
1 din data de_, decizie care a rămas definitivă ca urmare a neatacării acesteia în termenul legal.
Față de această situație, cererea reclamantului privind anularea deciziei nr. 1/_ a fost respinsă întrucât, așa cum a arătat, acest înscris nu s-a înscris în prevederile art. 268 alin.1 din Codul Muncii republicat.
Așa fiind, cererea reclamantului privind plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate începând cu data de_ până la rămânerea definitivă și irevocabile a hotărârii judecătorești este neîntemeiată și a fost respinsă.
În ce privește celelalte două petite, au fost admise întrucât pârâta a recunoscut reținerea nelegală a sumei de 180 lei și neplata compensației bănești egală cu un salariu lunar prevăzut de contractul individual de muncă la ambele sume adăugându-se dobânda legală, având ca temei de drept prevederile art. 169 și art. 16 C.muncii privitoare la încheierea și executarea contractului individual de muncă.
Afirmațiile reclamantului că ar fi fost supus unor tracasări prin refuzul pârâtei de a-i achita ultimul salariu convenit în baza contractului individual de muncă și decizia de încetare a contractului individual de muncă au fost nedovedite și nu s-a impus acordarea daunelor morale solicitate de către acesta.
Cheltuielile de judecată solicitate de către reclamant au fost respinse întrucât pârâta nu a căzut în pretențiile acestuia, așa cum prevede art. 274 și a fost de acord să-i plătească suma de 180 lei, reprezentând drepturi salariale reținute în mod nelegal și compensația lunară egală cu un salariu lunar, prevăzut de contractul individul de muncă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul P. M.
solicitând în principal, modificarea în parte a sentinței în sensul constatării nulității absolute a Deciziei de concediere nr.1/_, fără repunerea pârtilor în situația anterioară; obligării pârâtei la plata în favoarea recurentului-reclamant a unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate începând cu data de_ (încetarea raportului de munca) și până la pronunțarea unei hotărâri irevocabile, iar în subsidiar, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivarea recursului, recurentul a arătat că instanța nu a pus în discuția părților excepția prescripției dreptului la acțiune, încălcând astfel principiul contradictorialității procesului civil. Instanța nu a analizat argumentele invocate în sensul respingerii acestei apărări (formulată de către pârâta-intimată prin întâmpinare sub forma "excepției inadmisibilității").
Este lipsit de orice îndoială că voința reclamantului a fost aceea de a contesta decizia de concediere (care i-a fost comunicata în_ ), fiind lipsit de relevanță sub acest aspect că, ulterior, pârâta a emis o "nouă" decizie de concediere pe care a înregistrat-o în Revisal și i-a comunicat-o reclamantului în_ .
Împrejurarea că "prima" decizie de concediere (Decizia de concediere nr. 1 din_ ) nu a îndeplinit din punct de vedere formal condițiile de legalitate nu îi poate fi imputată în niciun caz reclamantului. Practic, sub acest aspect, pârâta nu face altceva decât să își invoce în mod inacceptabil propria culpă.
Instanța nu a reținut niciun motiv de fapt ori de drept care să susțină concluzia că Decizia de concediere nr. l din_ nu ar reprezenta actul în baza
căruia reclamantul-recurent a fost concediat, și practic actul pe care ar fi trebuit să îl conteste.
Instanța ar fi trebuit să rețină că decizia de concediere a fost atacată în termen chiar acceptând că "veritabila" decizie de concediere a fost cea emisă de pârâta-intimată în data de_, având în vedere că acțiunea a fost înregistrată în data de_ .
Răspunsul recurentului la întrebarea nr. 4 din interogatoriu a fost "scos din context".
Sentința este data cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, în special având în vedere soluția de respingere a probelor solicitate (interogatoriul pârâtei, proba cu martori).
În condițiile în care acțiunea a fost admisă în parte, conform art.276 C.proc.civ., urmează a fi acordate cheltuielile de judecata proporțional cu partea în care a fost admisă acțiunea.
Chiar dacă pârâta a recunoscut parțial pretențiile recurentului, nu se află în ipoteza prevăzută de art.275, teza I, din Codul de procedura civila și prin urmare pârâta-intimată nu putea fi exonerată de la plata cheltuielilor de judecată întrucât: recunoașterea pretențiilor nu a avut loc la prima zi de înfățișare, în ceea ce privește plata salariului compensatoriu, pârâta a fost pusă în întârziere înainte de chemarea în judecata.
În ceea ce privește cererea formulată inițial privind obligarea pârâtei la rectificarea situațiilor declarative - depuse la organul fiscal competent, după cum a arătat aceasta a fost îndeplinită voluntar de către pârâtă ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, motiv pentru care nici în acest caz instanța nu va putea scuti pârâta de plata cheltuielilor de judecata nici în aceasta privința.
Cu privire la soluția solicitata în subsidiar, casarea sentinței recurate și trimiterea spre rejudecare, se arată că se impune în situația în care instanța a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului (admițând practic excepția prescripției dreptului la acțiune) și în cazul în care instanța va aprecia că este necesară administrarea de probe noi (i.e. interogatoriul pârâtei-intimate, proba cu martori - probe solicitate la fond și respinse de Tribunalul Cluj).
Pârâta S.C.R. I. E. S.R.L
. a formulat întâmpinare
prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat cu consecința menținerii acesteia ca temeinică și legală.
Analizând actele si lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs și prin prisma apărărilor din întâmpinare, Curtea reține următoarele:
În mod greșit s-a apreciat de către prima instanță faptul că Decizia nr. 1/_, contestată în prezenta cauză, este doar actul prin care s-a acordat reclamantului un termen de preaviz.
Într-adevăr, angajatorul are posibilitatea de a-și îndeplini - anterior emiterii deciziei de concediere - obligația de acordare a preavizului, acesta putând fi materializat printr-un act distinct față de decizia de concediere.
Însă, prin emiterea Deciziei de concediere nr. 1/_ societatea a decis atât încetarea contractului individual de muncă al reclamantului, cât și acordarea termenului de preaviz, ca și mențiune obligatorie impusă de art. 76 lit. b din C.muncii, astfel încât față de denumirea dată acestei decizii, termenii utilizați la redactare și menționarea datei concedierii, Curtea constată că din conținutul acestui act reiese clar voința intimatei în sensul concedierii salariatului.
Împrejurarea că societatea angajatoare a mai emis ulterior un alt act cu un conținut similar, intitulat Decizia nr. 1/_ de desfacere a contractului individual de muncă, fără ca prima decizie să fi fost anulată sau revocată, nu este
de natură a modifica natura juridică a deciziei inițiale sau de a înlătura efectele acesteia, care sunt în sensul concedierii, iar nu al acordării preavizului.
Nu poate fi primit motivul de recurs prin care se solicită casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare prime instanțe, deoarece soluția nu s-a întemeiat pe admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune, care să echivaleze cu o necercetare a fondului cauzei.
Analizând legalitatea măsurii concedierii, Curtea reține că potrivit prevederilor art. 65 alin. 1 din Codul muncii, concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.
În conformitate cu dispozițiile art. 76 alin. 1 lit. a din Codul muncii, decizia de concediere trebuie să conțină în mod obligatoriu alături de celelalte elemente și motivele care determină concedierea.
În speță, prin Decizia de concediere nr. 1/_ emisă de societatea intimată în temeiul art. 65 din Codul muncii, s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al recurentului, în cuprinsul deciziei fiind menționat că motivul concedierii îl reprezentă desființarea locului de muncă ca urmare a reorganizării departamentului vânzări.
Or, în cuprinsul deciziei de concediere era esențial a fi arătate motivele ce au determinat desființarea postului, respectiv acele cauze reale și serioase ce au condus la luarea acestei măsuri, astfel încât față de modul de redactare a deciziei se constată că dispozițiile art. 76 alin. 1 din C.muncii nu au fost respectate, fiind indicată doar reorganizarea departamentului, astfel încât Curtea apreciază că societatea intimată nu a dispus concedierea salariatului în mod legal, nefiind respectate condițiile impuse de concedierea individuală prevăzute de art. 65 alin. 2 din Codul muncii, în sensul că desființarea locului de muncă nu a avut la bază o cauză reală și serioasă în luarea măsurii concedierii.
Potrivit prevederilor art. 78, 79 din C.muncii, concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută, în cazul unui litigiu de muncă, angajatorul neputând invoca în fața instanței alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate in decizia de concediere.
Așadar, dispozițiile legale în materia concedierii salariaților sunt imperative, iar nerespectarea acestora atrage sancțiunea nulității măsurii luate de către angajator, în cauză nefiind vorba de aplicarea unui formalism exagerat, în contextul în care, încetarea raportului de muncă din voința unilaterală a angajatorului, este permisă cu respectarea condițiilor de formă riguros reglementate de legislația muncii, tocmai în scopul prevenirii eventualelor conduite abuzive din partea angajatorului, având și rolul de a-l informa corect pe angajat cu privire la motivele și temeiurile de drept pentru este concediat, dar și de a permite controlul instanței de judecată asupra legalității și temeiniciei actelor angajatorului.
Cum în cauză condițiile de formă impuse de către legiuitor nu au fost respectate, întrucât motivele concedierii lipsesc, Curtea apreciază că se impune constatarea nulității concedierii intimatului reclamant și aplicarea prevederilor art. 80 alin. 1 din C.muncii, reținând totodată că reclamantul nu a solicitat reintegrarea la locul de muncă avut anterior, sens în care devin astfel aplicabile prevederile art. 80 alin. 3 C.muncii.
Față de soluția adoptată, Curtea apreciază ca fiind lipsită de temei legal pretenția reclamantului constând în obligarea pârâtei la plata compensației bănești pentru concediere, ce are caracterul unui petit subsidiar față de cel ce viza constatarea nulității concedierii, deoarece în cauză nu a mai intervenit încetarea contractului individual de muncă pentru motive ce nu țin de persoana
salariatului - condiție impusă de Contractul colectiv de muncă invocat în acțiune, motiv pentru care va înlătură dispoziția de obligare a pârâtei la plata acestei compensații bănești.
Drept urmare, criticile privitoare neacordarea cheltuielilor de judecată la fondul cauzei se constată a fi fondate în parte, doar în ceea ce privește petitul având ca obiect plata drepturilor salariale restante, cu privire la care nu a intervenit o recunoaștere din partea pârâtei până la prima zi de înfățișare în condițiile art. 275 C.proc.civ.
Pentru considerentele mai sus arătate, Curtea constată recursul ca fiind fondat în parte, motiv pentru care în baza art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct.
9 C.proc.civ. va fi admis în parte, urmând a modifica în parte sentința tribunalului în sensul că va dispune anularea deciziei de concediere și va obligă pârâta să plătească reclamantului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și actualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat începând cu data concedierii și până la data pronunțării prezentei hotărâri.
Față de cele ce preced, ținând cont de culpa procesuală a părților și de pretențiile admise, în raport de cele prin care a fost investit tribunalul inițial, în temeiul art. 274 C.proc.civ., Curtea va obliga pârâta să plătească reclamantului suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată parțiale la fondul cauzei.
Vor fi menține restul dispozițiilor din sentință.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Admite în parte recursul declarat de reclamantul P. M. împotriva sentinței civile nr. 4160 din_ a Tribunalului C. pronunțată în dosarul nr.
_, pe care o modifică în parte în sensul că:
Constată nulitatea Deciziei de concediere nr. 1/_ emisă de pârâtă.
Obligă pârâta să plătească reclamantului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care acesta ar fi beneficiat începând cu data de_ și până la data pronunțării prezentei hotărâri.
Înlătură dispoziția de obligare a pârâtei la plata compensației bănești.
Obligă pârâta să-i plătească reclamantului suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată parțiale la fondul cauzei.
Menține restul dispozițiilor sentinței atacate. Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
C. M. S. -C. B. I. -R. M.
Red. S.C.B.
Dact. V.R./2ex. _
Jud. fond: P. U.
GREFIER
G. C.
