Decizia civilă nr. 3875/2013. Cotestație decizie concediere
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 3875/R/2013
Ședința publică din 07 octombrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: S. D. JUDECĂTOR: L. D. JUDECĂTOR: D. G.
: C. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta SC R. S. împotriva sentinței civile nr. 580 din 12 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr._, privind și pe reclamanta intimată H. A. B., având ca obiect contestație decizie de concediere.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentanta reclamantei intimate H. A. B., avocat Tereza Stroe, lipsă fiind reprezentantul pârâtei recurente și reclamanta intimată.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat reclamantei intimate și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 30 septembrie 2013, prin serviciul de registratură al instanței, reclamanta intimată
A. B. a depus la dosar întâmpinare.
Reprezentanta reclamantei intimate arată că nu mai are alte cereri de formulat.
Nefiind cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta reclamantei intimate solicită respingerea recursului ca neîntemeiat, menținerea în totalitate a sentinței civile recurate ca fiind temeinică și legală și obligarea pârâtei recurente la plata cheltuielilor de judecată. Arată că toate criticile formulate de către pârâta recurentă sunt neîntemeiate, având în vedere că aceasta critică sentința așa cum a arătat prin întâmpinarea formulată, în principal sub patru aspecte. Astfel, pârâta recurentă critică posibilitatea instanței de a dispune înlocuirea sancțiunii aplicată de angajator. Or, pentru a aplica o sancțiune angajatorul trebuie să țină cont de criteriile legale prevăzute de art. 250 din Codul muncii, respectiv să țină cont de împrejurările cauzei, de consecințele acelei abateri disciplinare, de comportamentul general al salariatului, ceea ce pârâta recurentă nu a făcut, iar angajatorul a aplicat sancțiunea disciplinară a desfacerii disciplinare a contractului de muncă fără a analiza împrejurările și toate aspectele care se impun.
Consideră că în mod evident instanța de judecată investită să verifice atât legalitatea, cât și temeinicia unei decizii de concediere, este investită să analizeze dacă această sancțiune a fost corect individualizată. În acest context, instanța de fond în mod corect a dispus înlocuirea sancțiunii disciplinare a desfacerii contractului de muncă cu reducerea salariului de bază, având în vedere cuantumul mic al prejudiciului care este de 4,5 lei.
Reprezentanta reclamantei intimate arată că pârâta recurentă avea o organizare defectuoasă în sensul că nu a în instituit o procedură clară privind situația clienților care nu trebuie să achite consumația. Acestei deficiențe i se adaugă cuantumul mic al prejudiciului și faptul că reclamanta intimată nu a mai fost niciodată sancționată, fiind angajată doar de 3 luni și nu avea experiență în acest domeniu. Fapta nu a fost recunoscută niciodată, deși în sentința se recunoaște că fapta a fost recunoscută. Arată că în mesajul reținut de către instanța de fond din 30 august 2012, orele 19, 30 aflat la fila 61 din dosarul de fond reclamanta intimată a arătat faptul că dacă este vorba de 5 lei, îi va da înapoi, aceasta a spus că nu a vrut, nu a fost cu intenție, ori dacă chiar există această faptă nu a fost săvârșită cu intenție.
Referitor la criticile pârâtei recurente privitoare la faptul că instanța de fond nu și-a exercitat rolul activ privind administrarea altor probe, respectiv martori, interogatoriu, reprezentanta reclamantei intimate arată că pârâta recurentă a avut un avocat care a reprezentat-o și care a arătat în repetate rânduri că nu solicită nici o probă și nu poate în calea de atac să își invoce propria omisiune.
În ceea ce privește declarația martorei Dacher A. și a cetățeanului italian, reprezentanta reclamantei intimate arată că aceste declarații nu au fost administrate în fața instanței și sunt probe extrajudiciare, pentru a putea fi luate în considerare de instanța de fond acestea trebuiau administrate în mod direct și nemijlocit de către instanță, în nici un caz depuse niște declarații sub semnătură privată.
Referitor la cheltuielile de judecată, reprezentanta reclamantei intimate menționează faptul că instanța de fond a acordat în totalitate aceste cheltuieli, având în vedere că reclamanta intimată a solicitat în subsidiar înlocuirea sancțiunii, prin urmare acțiunea a fost admisă în totalitate conform solicitării reclamantei intimate din subsidiar.
În ceea ce privește fondul cauzei, reprezentanta reclamantei intimate solicită a se observa faptul că niciodată nu s-a făcut dovada lipsei sumei de 4,5 lei. S-a depus un caiet și un tabel cu băuturi care nu poartă semnătura nici uneia dintre părți, iar acel caiet nu reprezintă un document care să facă dovada predării stocului de marfă. Arată că din punctul său de vedere conform dispozițiilor legale nu este depus nici un înscris care să facă dovada acelei lipse. De asemenea, arată că în decizie contrar dispozițiilor art. 252 din Codul muncii nu se prevede norma încălcată din Regulamentul intern ci se face doar referire la o normă generală, respectiv disciplina muncii. Mai arată că în fața instanței de fond s-a depus un regulament de ordine interioară, însă nu s-a făcut dovada aducerii la cunoștință a acelui regulament și că acesta nu a fost menționat și în cuprinsul deciziei. Solicită obligarea pârâtei recurente la plata cheltuielilor de judecată, conform dovezii justificative pe care o depune la dosar.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Deliberând, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.580 din_, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr._, a fost admisă în parte cererea formulată de contestatoarea H. A. B. împotriva pârâtei SC R. S., și în consecință a fost anulată în parte Decizia nr. 55/_ emisă de pârâtă sub aspectul sancțiunii aplicate.
S-a dispus înlocuire sancțiunii concedierii cu sancțiunea reducerii salariului de bază pe o perioadă de 3 luni cu 10%.
A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta, diminuată cu reducerea salariului de bază mai sus menționată.
S-a dispus reintegrarea reclamantei pe postul deținut anterior concedierii;
A fost obligată pârâta să-i plătească reclamantei suma de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta H. A.
a fost angajata pârâtei SC R. S. pe postul de lucrător comercial până la data de_ când a fost concediată prin decizia nr. 55/_ .
Anterior concedierii, prin decizia nr. 50/_, contractual individual de muncă al reclamantei nr. 46 din_ a fost suspendat cu începere de la data de_ .
Reclamanta a contestat în termenul legal decizia de concediere susținând că nu precizează prevederile din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care pe care le-a încălcat.
Însă, contrar acestor susțineri, decizia de concediere indică expres încălcarea prevederilor contractului individual de muncă lit. M art. 2 lit. b, reclamanta însăși recunoscând că aceste dispoziții se referă la obligația de respectare a disciplinei muncii.
Afirmația reclamantei conform căreia textul punctului M art. 2 lit. b din contractul individual de muncă nu corespunde cerințelor art. 252 al. 2 lit. b din Codul muncii întrucât conține o obligație cu caracter general stabilită în sarcina sa, este nefondată.
Precizarea prevederilor statutului, regulamentului intern, contractului individual de muncă sau contractului colectiv de muncă are relevanță pentru ca instanța să poată stabili și verifica dacă într-adevăr fapta salariatului constituie abatere disciplinară și dacă se încadrează printre obligațiile impuse acestuia.
Art. 252 al. 2 Codul muncii face distincție între descrierea faptei, adică indicarea situației de fapt în materialitatea ei -lit. a și motivarea în drept care înglobează indicarea dispozițiilor nesocotite de salariat-lit. b.
Descrierea amănunțită și detaliată a faptei în decizia de sancționare, impusă de legiuitor prin dispozițiile art. 252 al. 2 lit. a Codul muncii republicat, permite instanței să aprecieze în concret, circumstanțiat și riguros asupra legalității măsurii de sancționare, chiar dacă obligația încălcată de salariat are un caracter general.
Ca atare, instanța a apreciat că decizia de concediere nr. 55/_ cuprinde elementele enumerate de art. 252 al. 2 din Codul muncii republicat.
Sub aspectul temeiniciei, instanța reține că în sarcina reclamantei pârâta a reținut săvârșirea abaterii disciplinare constând în însușirea pe nedrept a sumei de 4,5 lei reprezentând prețul unui suc Prigat, preț pe care l-a încasat de la client, prin înscrierea băuturii consumate în caietul de activitate la rubrica "protocol";.
Reclamanta a negat însușirea sumei de 4,5 lei, însă în mesajul SMS trimis reprezentantului legal al angajatorului său, S. I., la data de_ ora 19:30:08, a mărturisit că a păstrat suma de 5 lei reprezentând costul sucului Prigat vândut clientului Armando.
Atât scrierea din jurnalul de activitate aferent datei de_ depus în copie la dosar, cât și nr. de telefon de pe care s-a transmis mesajul SMS menționat și conținutul acestuia au fost recunoscute de reclamantă în fața instanței.
Potrivit art. 250 Codul muncii rep., angajatorul stabilește sancțiunea disciplinară aplicabilă în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârșite de salariat, avându-se în vedere următoarele:
împrejurările în care fapta a fost săvârșită;
gradul de vinovăție a salariatului;
consecințele abaterii disciplinare;
comportarea generală în serviciu a salariatului;
eventualele sancțiuni disciplinare suferite anterior de către acesta.
Raportând aceste criterii de individualizare a sancțiunii la fapta săvârșită de reclamantă, la împrejurările în care a fost comisă și la prejudicial cauzat angajatorului, instanța a apreciat că sancțiunea aplicată de pârâtă, a desfacerii disciplinare a contractului de muncă, este disproporționată față de gravitatea abaterii disciplinare.
Astfel, abaterea disciplinară constând în însușirea sumei de 4,5 lei s-a comis în contextul în care reclamanta și-a servit propria colegă sosită la local în calitate de clientă, însoțită de un amic al administratorului societății pârâte. A încasat prețul consumației, l-a consemnat în caietul de vânzări, însă ulterior a menționat produsul vândut la cheltuieli de protocol.
Lipsa de experiență a reclamantei angajate cu doar aproximativ 2 luni anterior incidentului, dar și lipsa de instruire - pârâta recunoscând că nu i-a prezentat o fișă a postului, sunt în măsură a atenua gradul de vinovăție al reclamantei, justificând eventuale erori în evaluarea statutului unui client, în contextul în care, potrivit protocolului creat de angajator, consumația anumitor clienți era suportată de pârâtă.
Apoi, ținând cont de prejudiciul patrimonial minor cauzat pârâtei, dar și de faptul că abaterea disciplinară sancționată nu a avut consecințe dăunătoare asupra celorlalți angajați care au dezavuat, potrivit relatărilor pârâtei, comportamentul reclamantei, instanța apreciază că reducerea salariului de bază al acesteia pe o perioadă de 3 luni cu 10 %, prevăzută de art. 248 lit. c Codul muncii, este suficientă pentru realizarea rolului educativ și preventiv al sancțiunii.
Față de aceste considerente, instanța a dispus anularea deciziei de sancționare nr. 55 /_ doar sub aspectul sancțiunii aplicate pe care o va
înlocui cu sancțiunea reducerii salariului de bază pe o perioadă de 3 luni cu 10%.
În temeiul principiului restabilirii situației anterioare actului anulat, instanța a obligat pârâta la plata către reclamantă a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta de la data concedierii, diminuată cu reducerea salariului de bază mai sus menționată.
Instanța a apreciat neîntemeiată cererea reclamantei de plată a despăgubirii începând de la data suspendării contractului individual de muncă, respectiv_, întrucât, potrivit art.49 al. 2 Codul muncii, suspendarea contractului individual de muncă are ca efect suspendarea prestării muncii de către salariat și a plății drepturilor de natură salarială de către angajator, prevederile art. 52 al. 2 Codul muncii nefiind întrunite.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, instanța a obligat pârâta să-i plătească reclamantei suma de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri, pârâta S.C. R. S. a declarat recurs
prin care a solicitat modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii, iar în subsidiar casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată este 1500 de lei și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului s-a criticat aprecierea subiectivă a primei instanțe asupra sancțiunii aplicate de pârâtă, arătându-se că fapta unui salariat de a-și însuși sume de bani din încasările zilnice, indiferent de cuantum reprezintă o abatere foarte gravă și determină pierderea încrederii angajatorului în salariat și totodată, afectează iremediabil raporturile de muncă.
Pârâta consideră că aplicarea sancțiunii disciplinare a desfacerii contractului de muncă pentru furtul săvârșit de reclamant reflectă dreptul de a-și proteja afacerea desfășurată.
Pârâta critică omisiunea instanței de a propune din oficiu probe privind cererea subsidiară de înlocuire a sancțiunii, respectiv interogatoriile părților și martorii, deoarece probațiunea administrată constă doar în înscrisuri.
Se contestă că lipsa de experiență și de instruire a reclamantei reprezintă circumstanță atenuantă deoarece săvârșirea unui furt este în primul rând, o carență educațională. Pârâta se prevalează de declarația angajatei Dacher A. conform căreia reclamanta a mai săvârșit asemenea fapte.
Măsura acordării de despăgubiri în favoarea reclamantei este prea împovărătoare pentru pârâta care este suspusă riscului insolvenței, ceea ce ar determina pierderea locurilor de muncă a celorlalte salariate.
În fine, se critică dispoziția de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în raport de admiterea în parte a acțiunii.
Reclamanta H. A. B. a depus întâmpinare
prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, contestând în esență că și-a însușit suma de bani și că ar fi întrunite în cauză elementele abaterii disciplinare. Se arată că pârâtei, în calitate de angajator, îi revine sarcina probei și, ca atare nu poate imputa instanței că nu și-a exercitat rolul activ. Declarația martorei Dacher A. nu poate fi luată în considerare având caracter extrajudiciar. Pârâta datorează cheltuieli de judecată ca parte căzută în pretenții.
Examinând hotărârea în raport de motivele invocate, Curtea de Apel constată următoarele
:
Hotărârea a fost recurată doar de către pârâtă sub aspectul reindividualizării sancțiunii aplicate, astfel încât, pe de o parte apărările reclamantei că nu a săvârșit fapta sau că nu sunt întrunite elementele abaterii disciplinare nu vor fi luate în considerare, în absența unui recurs în acest sens. Pe de altă parte, consecința atacării hotărârii doar de către pârâtă este păstrarea dezlegării primei instanțe privind starea de fapt și anume că reclamanta și-a însușit pe nedrept suma de 4,5 lei, reprezentând prețul unui suc Prigat, preț, pe care l-a încasat de la client înscriind consumația în caietul de activitate la rubrica "protocol";.
Prin urmare, controlul judiciar se limitează la verificarea proporționalității sancțiunii desfacerii disciplinare a contractului de muncă cu gravitatea faptei.
În acest context, Curtea de Apel reține că prin Decizia nr.11/2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unii recurs în interesul lefii, s-a statuat cu caracter obligatoriu, conform art.517 alin.4 C.pr.civ. (noul cod) că:
"Instanța competentă să soluționeze contestația salariatului împotriva sancțiunii disciplinare aplicate de către angajator, constatând că aceasta este greșit individualizată, o poate înlocui cu o altă sancțiune disciplinară.";
În acest sens s-a reținut că :
"Pentru a aprecia asupra gravității abaterii disciplinare, precum și asupra modului de individualizare a sancțiunii în raport cu criteriile precis stabilite de legiuitor, instanța are nu numai posibilitatea aprecierii probelor administrate în cursul cercetării disciplinare prealabile efectuate sub imperiul dispozițiilor art.
251 din Codul muncii, ci și posibilitatea administrării nemijlocite a unui probatoriu suplimentar.
În aceste condiții, dacă constată că sancțiunea disciplinară este nejustificată în raport cu gravitatea abaterii disciplinare, instanța va dispune admiterea contestației, anularea parțială a deciziei contestate și înlocuirea sancțiunii aplicate de angajator cu o altă măsură de sancționare.
Procedând în acest mod, instanțele de judecată nu se transformă în organe disciplinare, pentru că ele nu fac din oficiu cercetări administrative pentru stabilirea actelor și faptelor juridice prin care s-a încălcat disciplina muncii, ci doar cenzurează măsura sancționatoare aplicată deja de angajator, asigurând un cadru de protecție a salariatului în raporturile sale cu angajatorul, cu respectarea principiului proporționalității, potrivit căruia orice măsură luată trebuie să fie adecvată, necesară și corespunzătoare scopului urmărit.
Aceasta nu constituie o imixtiune a instanței în prerogativa disciplinară a angajatorului, deoarece dreptul acestuia de a dispune sancționarea abaterii disciplinare încetează odată cu aplicarea sancțiunii. Or, după acest moment, devin eficiente prerogativele instanței de a exercita controlul jurisdicțional asupra legalității și temeiniciei deciziei de sancționare, control ce include și dreptul organului jurisdicțional de a pronunța o soluție proprie.
În fond, nu instanța este cea care aplică sancțiunea disciplinară, ci, învestită fiind prin contestația salariatului, instanța doar modifică în parte decizia contestată, reținând că sub aspectul individualizării, respectiv al dozării sancțiunii, decizia este nelegală în raport cu dispozițiile art. 250 din Codul muncii, care stabilește imperativ criteriile pe care angajatorul trebuie să le aibă în vedere cumulativ la stabilirea sancțiunii disciplinare.
În acest context, se reține că prerogativa disciplinară a angajatorului nu poate fi una absolută, discreționară, oricare dintre sancțiunile disciplinare putând fi aplicată doar cu respectarea dispozițiilor legale în materie și, în orice caz, aceasta nu poate înlătura prerogativa instanței legal învestite cu soluționarea unui conflict de muncă privind legalitatea și temeinicia unei măsuri disciplinare de a verifica și modalitatea în care angajatorul a aplicat aceste criterii, în raport cu gravitatea abaterii săvârșite de către salariat.
Din moment ce, conform dispozițiilor art. 252 alin. (5) din Codul muncii, decizia poate fi contestată de către salariat, jurisdicția muncii nu se poate rezuma în acest caz doar la verificarea aspectelor formale ale actului unilateral al angajatorului și la respectarea procedurii disciplinare, de esența controlului de legalitate fiind tocmai analiza modului de individualizare a măsurii disciplinare.
Procedând la înlocuirea sancțiunii, instanța nu dă altceva sau mai mult decât s-a cerut, ci restabilește echilibrul între conduita culpabilă a salariatului și sancțiunea disproporționată aplicată de angajator.
Prin urmare, măsura înlocuirii sancțiunii se subsumează analizei temeiniciei deciziei de sancționare.
per a contrario, dacă instanței nu i s-ar recunoaște plenitudinea de competență, ar însemna ca fapta disciplinară a angajatului culpabil să rămână nesancționată, ceea ce ar fi de neconceput din punctul de vedere al vătămării drepturilor și intereselor angajatorului, căruia îi este interzisă aplicarea unei alte sancțiuni pentru aceeași abatere, potrivit dispozițiilor art. 249 alin. (2) din Codul muncii.
Pe de altă parte, liberul acces la instanță al salariatului ar fi iluzoriu dacă rolul instanței s-ar limita la verificarea legalității măsurii disciplinare fără a cenzura împrejurările în care a fost luată această sancțiune, lăsând salariatul la liberul arbitru al angajatorului în stabilirea și aplicarea criteriilor de individualizare a acestei măsuri.";
În raport de aceste dezlegări obligatorii, vor fi înlăturate criticile pârâtei asupra posibilității reaprecierii de către instanța de fond a gravității faptei imputate reclamantului.
Sub acest aspect, Curtea de Apel împărtășește opinia primei instanțe că fapta reclamantei de a-și însuși suma de 4,5 lei contravaloarea unui suc Prigat nu este într-atât de gravă încât să corespundă sancțiunii desfacerii disciplinare a contractului de muncă.
Desigur că o asemenea faptă care reprezintă, în cele din urmă, un furt este reprobabilă și nu poate fi justificată de lipsa de experiență sau de instruire a reclamantei, deoarece aceste eventuale carențe în activitatea pârâtei ar putea avea legătură cu modul defectuos de îndeplinire a obligațiilor de serviciu de către reclamantă, neputându-se însă pretinde un instructaj al salariatului în vederea prevenirii furturilor de la angajator.
Cu toate acestea, elementul determinant care justifică reindividualizarea sancțiunii disciplinare este valoarea estrem de redusă a prejudiciului, criteriu reglementat de art.250 lit. c Codul muncii privind consecințele abaterii disciplinare.
În acest sens, fără a specula asupra aspectelor penale ale faptei, Curtea de Apel observă că infracțiunea de furt face parte din infracțiunile contra patrimoniului, iar valoarea socială lezată prin furt o constituie patrimoniul, averea persoanei, ceea ce stabilește o legătură directă între întinderea prejudiciului și pericolul social al faptei.
Curtea de Apel consideră că, fără a absolutiza criteriul prevăzut de art.250 lit. c Codul muncii în detrimentul celorlalte criterii prevăzute de norma legală citată, valoarea infimă a prejudiciului prevalează față de circumstanțele invocate de pârâtă prin recurs, cum ar fi temerea că reclamanta va săvârși din nou asemenea fapte, oprobriul celorlalți salariați, sentimentul de insecuritate și neîncredere în cadrul raporturilor de muncă. În acest sens, Curtea de Apel nu poate accepta etichetarea pentru viitor a conduitei reclamantei ca fiind incorectă sau nelegală și consideră justă opinia primei instanțe că sancțiunea reducerii salariului are efectul remedierii comportamentului său viitor.
Or, în sarcina oricărei persoane este instituită atât prezumția de nevinovăție, cât și cea de bună credință, fără ca legiuitorul să consacre prezumția relei credințe a persoanei.
Critica pârâtei privind insuficienta exercitare de către prima instanță a rolului activ este nefondată, deoarece a cunoscut cererea subsidiară a reclamantei de înlocuire a sancțiunii disciplinare, însă nu a propus probele pe care le invocă în recurs (interogatorii, martori), ceea ce atrage incidența prevederilor art.129 alin.5 C.pr.civ., conform cărora "; Părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea primei instanțe de a ordona din oficiu probele pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii";.
De altfel, acest probe ar fi fost irelevante, având în vedere că nu se referă la elementul determinant al cauzei, respectiv la valoarea prejudiciului.
De asemenea, declarația martorei Dacher A. este total lipsită de forță probantă, neavând caracter judiciar deoarece această persoană nu a fost propusă și audiată ca martor.
Consecințele economice negative pentru pârâtă a măsurii plății drepturilor salariale nu reprezintă o circumstanță anterioară sau concomitentă săvârșirii faptei pentru a fi considerată ca un temei al respingerii acțiunii, cu atât mai mult cu cât orice conflict de drepturi are efecte patrimoniale nefavorabile pentru una dintre părți.
Cu toate acestea, este întemeiată critica pârâtei privind obligarea sa la plata întregului onorariu de avocat, deoarece cererea principală a reclamantei de
anulare ca nelegală și netemeinică a deciziei de concediere a fost respinsă. În acest sens, nu numai dispozitivul menționează admiterea în parte a acțiunii, dar și considerentele reflectă căderea reclamantei în pretenții, sub aspectul cererii principale.
În atare situație, dispozițiile art.276 C.pr.civ. impunea plata parțială a cheltuielilor de judecată, sens în care Curtea de Apel, având în vedere caracterul subsidiar al cererii admise care se reflectă asupra importanței sale, va reduce la 500 de lei, cuantumul cheltuielilor de judecată datorate de pârâtă reclamantei.
Pentru considerentele expuse anterior, în temeiul art.312 alin.3 raportat la art.304 pct.9 C.pr.civ., Curtea de Apel admite în parte recursul, va modifica în parte în sensul reducerii cuantumului cheltuielilor de judecată datorat de pârât reclamantei la 500 de lei.
În temeiul art.276 C.pr.civ. cheltuielile de judecată efectuate de părți în recurs (filele 6 și 34) vor fi compensate în parte având în vedere că recursul a fost admis în parte, respectiv sub aspectul cheltuielilor de judecată de la fond și că majoritatea apărărilor reclamantei din întâmpinare au vizat în mod inadmisibil starea de fapt.
În urma compensării parțiale a cheltuielilor de judecată, pârâta va fi obligată să plătească reclamantei suma de 1000 de lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Admite în parte recursul declarat de pârâta SC R. S. împotriva sentinței civile nr. 580 din_ a T. ui Maramureș pronunțată în dosar nr._, pe care o modifică în parte în sensul că reduce la 500 de lei, cuantumul cheltuielilor de judecată datorate de pârâtă reclamantei.
Compensează în parte cheltuielile de judecată din recurs și obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 1000 de lei.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE
JUDECĂTORI
S.
D.
L.
D.
D.
G.
G.
M.
Red.S.D./S.M.D.
2 ex./_ Jud.fond.G. B
