Decizia civilă nr. 4264/2013. Calcul salariu. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 4264/R/2013
Ședința publică din data de 30 octombrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: S. -C. B. JUDECĂTORI: C. M.
I. -R. M.
GREFIER: G. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul L. N. împotriva sentinței civile nr. 7376 din 25 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr._, privind și pe pârâții intimați Ș. CU C. I-V. A. S. ,
C. LOCAL AL MUNICIPIULUI T. și P. MUNICIPIULUI T., având ca obiect calcul drepturi salariale.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentanta reclamantului recurent, av. Criste T. în substituirea av. Lascău D., lipsă fiind reprezentanții pârâților intimați.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat părților și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 17 octombrie 2013, prin serviciul de registratură al instanței, s-au depus la dosar din partea pârâților intimați C. Local T. și P. municipiului T. întâmpinări, prin care se solicită respingerea recursului și judecarea în lipsă.
Reprezentanta reclamantului recurent depune la dosar împuternicire avocațială de substituire și arată că nu are alte cereri de formulat.
Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta reclamantului recurent solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței atacate și, pe cale de consecință admiterea în întregime a cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată pentru motivele expuse pe larg în memoriul de recurs. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Cauza fiind în stare de judecată rămâne în pronunțare.
C U R T E A,
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată sub nr.7119/117/_, reclamantul L. N. a chemat în judecată pe pârâții: Ș. CU C. I - V. "A. ȘAGUNA"; T., C. LOCAL AL MUNICIPIULUI T. și P. MUNICIPIULUI T., solicitând obligarea pârâților la calcularea și la plata diferențelor de drepturi salariale neacordate rezultate din neaplicarea Legii 221/2008, reprezentând diferența dintre drepturile salariale efectiv încasate și cele cuvenite pentru perioada_ și până la zi, actualizate în funcție de coeficientul de inflație până la data efectivă a plătii.
Reclamantul a mai solicitat și obligarea pârâților la plata premiului anual aferent anului 2010, proporțional cu perioada efectiv lucrată, precum și a primelor de vacanță, actualizate cu indicele de inflație.
În motivarea cererii, reclamantul a susținut în esență că Guvernul României a aprobat, la_, O.G. 15/2008 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învățământ. Potrivit alin. l lit. b din această ordonanță, coeficienții de multiplicare prevăzuți pentru funcțiile didactice de predare cu gradul didactic II definitiv, debutant, cele cu studii de nivel liceal fără pregătire de specialitate și pentru funcțiile didactice auxiliare sunt majorați cu 10% începând cu_ față de nivelul din_ . Potrivit susținerilor reclamantului O.G. nr. 15/2008 a fost aprobată cu modificări de către Parlamentul României prin Legea 221/_, principala modificare constând în majorarea coeficientului de multiplicare l,000 pentru personalul didactic și didactic auxiliar la 400 lei pentru perioada 01.10-_ și care reprezintă valoarea de referință pentru creșterile salariale ulterioare și pârâții nu au procedat la calculul și la plata drepturilor salariale potrivit acestei legi.
Pârâții: C. LOCAL AL MUNICIPIULUI T. și P. MUNICIPIULUI T.
au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția lipsei calității lor procesuale pasive în cauză, excepție admisă de către prima instanță.
Pârâta Ș. Gimnazială "A. Șaguna"; a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, arătând că dacă drepturile salariale ar fi acordate astfel cum au fost solicitate, s-ar aplica în mod retroactiv deciziile Curții Constituționale, situație ce ar contraveni art. 11 din Legea nr. 47/1992.
În cauză, s-a administrat, la solicitarea reclamantului, proba cu înscrisuri. Raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată, 31 mai 2012,
instanța, din oficiu, a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la perioada_ -_ .
Prin sentința civilă nr.7376 din_ pronunțată de Tribunalul Cluj,
s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată din oficiu, pentru perioada_ -_ și s-a respins acțiunea având ca obiect aceste pretenții, ca fiind prescris dreptul material la acțiune.
S-a admis în parte acțiunea formulată și precizată de către reclamantul L.
N. în contradictoriu cu pârâta Ș. CU C. I-V. "A. ȘAGUNA"; T. .
Pârâta, în calitate de angajator, a fost obligată la calcularea și la plata diferențelor de drepturi salariale neacordate, rezultate din neaplicarea Legii nr. 221/2008 și Legii nr. 330/2009, reprezentând diferența dintre drepturile salariale efectiv încasate și cele cuvenite reclamantei în conformitate cu prevederile Legii nr. 221/2008 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 15/2008 și Legii nr. 285/2010, începând cu data de 1 mai 2009, până la data de 13 mai 2011, actualizate în funcție de coeficientul de inflație, până la data plății efective.
S-a respins cererea privind plata acestor drepturi ulterior datei de_, ca nefiind nefondată.
S-a respins petitul având ca obiect plata primei de vacanță pentru anul
2010.
S-a luat act că reclamantul nu a solicitat cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Potrivit art. 6 alin.4 Nou cod civil, prescripțiile, decăderile și uzucapiunile
începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, fiind așadar aplicabile în speță dispozițiile legale anterioare intrării în vigoare a Noului Cod civil, astfel încât excepția poate fi invocată din oficiu de instanța de judecată.
Potrivit prevederilor art. 283 alin.1 lit. c din Legea 53/2003 (Codul muncii),
"cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul
conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat _";.
În cauză s-a solicitat obligarea la calcularea și la plata diferențelor de drepturi salariale neacordate pentru perioada_ și până la zi, actualizată cu coeficientul de inflație, însă, raportat la data scadenței sumelor pretinse (o prescripție distinctă pentru dreptul salarial aferent fiecărei luni), și la data înregistrării cererii 31 mai 2012, prima instanță a reținut că, pentru pretențiile aferente perioadei_ -_, a fost depășit termenul de prescripție de 3 ani.
Totodată, s-a reținut căîn cauză nu s-a făcut dovada existenței unor cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripției, astfel că, pe baza probelor administrate în cauza, instanța a constatat că este prescris dreptul material la acțiune privind sumele reprezentând diferențele de drepturi salariale aferente perioadei_ -_ .
În ceea ce privește fondul cauzei, instanța a reținut că reclamantul a avut calitatea de cadru didactic, astfel cum rezultă din adeverința eliberată de angajator
Prin dispozițiile O.G. nr.15/2008, privind creșterile salariale ale personalului din învățământ pe anul 2008, art.1 alin.1 lit. b și c, se stabilea o evaluare a coeficientului de multiplicare 1,000, astfel încât în anumite intervale de timp, se asigura o creștere a drepturilor salariale ale personalului didactic și didactic auxiliar pentru anul 2008 cu 16% mai mult față de nivelul din 31 decembrie 2007.
Ordonanța nr.15/2008 a fost aprobată cu modificări de către Parlamentul României prin Legea nr.221/2008, principala modificare constând în majorarea coeficientului de multiplicare 1,000 la 400,00 lei pentru perioada 1 octombrie -31 decembrie 2008 și care reprezenta valoarea de referință pentru creșterile salariale ulterioare, ceea ce asigura creșteri salariale ale personalului didactic și didactic auxiliar de aproximativ 50% față de 31 decembrie 2007.
Ulterior, prin, prin O.U.G. nr. 136/2008 privind stabilirea unor măsuri pentru salarizarea personalului din învățământ în anul 2008 au fost modificate unele prevederi ale O.G. nr.15/2008, așa cum a fost aprobată prin Legea nr.221/2008, fiind reduse majorările salariale stabilite de Parlament .
Prin decizia nr.1221/_ publicată în M.O. al României, partea I, nr. 804/2 decembrie 2008 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a OUG 136/2008, Curtea Constituțională stabilind că ordonanța de urgență, ca act normativ ce permite Guvernului, sub controlul Parlamentului, să facă față unei situații extraordinare, se justifică prin necesitatea și urgența reglementării acestei situații care, datorită circumstanțelor sale, impune adoptarea de soluții imediate în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public, însă adoptarea de către Guvern a Ordonanței de urgență nr. 136/2008 nu a fost motivată de necesitatea reglementării într-un domeniu în care legiuitorul primar nu a intervenit, ci, dimpotrivă, de contracararea unei măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării personalului din învățământ adoptată de Parlament. A mai reținut Curtea și încălcarea dispozițiilor art. 115 alin. (6) din Constituție, deoarece afectează drepturi fundamentale, precum dreptul la muncă și la protecția socială a muncii și dreptul la un nivelul de trai decent, astfel cum sunt consfințite în prevederile constituționale ale art. 41 și art. 47 alin. (1). Prin conținutul lor, acestea sunt drepturi complexe care includ și dreptul la salariu și dreptul la condiții rezonabile de viață, care să asigure un trai civilizat și decent cetățenilor.
După declararea neconstituționalității OUG 136/2008 a fost emisă o nouă ordonanță de urgență, respectiv O.U.G. nr.151/2008 din 10 noiembrie 2008, publicată în M.O. - partea I, nr.759/11 noiembrie 2008, prin care a fost
modificată denumirea O.G. nr.15/2008, prin art. I pct.2 și 3 și au fost reduse în mod substanțial majorările salariale la care ar fi avut dreptul personalul din învățământ în temeiul Legii nr.221/2008 de aprobare a O.G. nr.15/2008 .
Dispozițiile art. I pct.2 și 3 din OUG 151/2008 au fost la rândul lor declarate neconstituționale prin decizia nr. 842 pronunțată de Curtea Constituțională la data de 2 iunie 2009, publicată în M.O. - Partea I, nr.464/6 iulie 2009, Curtea reținând aceleași argumente care au stat la baza constatării neconstituționalității O.U.G. nr.136/2008, statuând că adoptarea ordonanțelor de urgență numai în scopul contracarării unei măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării personalului din învățământ adoptată de Parlament încalcă art.1 alin.4, art.61 alin.1 și art.115 alin.4 din legea fundamentală, o asemenea măsură fiind contrară dispozițiilor art.115 alin.6 din Constituție, coroborate cu cele ale art.41 și art.47 alin.1 din legea fundamentală .
Totodată, prin decizia nr.989/30 iunie 2009, Curtea Constituțională a constatat încă odată neconstituționalitatea dispozițiilor art. I pct. 2 și 3 din
O.U.G. nr.151/2008, concomitent cu constatarea neconstituționalității art.2 și 3 din O.U.G. nr.1/2009, privind unele măsuri în domeniul salarizării în sectorul bugetar .
Cu toate acestea, atât prin dispozițiile art.2 și 3 din O.U.G.nr.1/2009, cât și prin dispozițiile art.2 și 3 din O.U.G. nr.31/2009 și dispozițiile art.2 din O.U.G. nr.41/2009 au fost aduse modificări unor prevederi introduse prin art. I pct.2 și 3 din O.U.G. nr.151/2008, prevederi constatate neconstituționale de către Curtea Constituțională. Instanța a reținut că întrucât modificările aduse O.G. nr.15/2008 prin dispozițiile art. I pct.2 și 3 din O.U.G. nr.151/2008 nu-și mai produc efecte, fiind suspendate de drept în temeiul art. 31 alin.3, fraza a II-a din Legea nr.47/1992, nici modificările aduse prin acte normative ulterioare unor prevederi legale suspendate de drept nu pot produce efecte.
Guvernul, în loc să pună de acord prevederile neconstituționale cu Constituția, potrivit art.31 alin.3 din Legea nr.47/1992, a procedat la emiterea unor noi ordonanțe de urgență ( nr.31/2009 și 41/2009) cu efecte juridice asemănătoare anterioarelor ordonanțe declarate neconstituționale .
În atare situație, ca urmare a constatării prin decizii succesive de către Curtea Constituțională a neconstituționalității modificărilor aduse de Guvern
O.G. nr.15/2008, astfel cum aceasta fusese aprobată prin Legea nr.221/2008, tribunalul a considerat că în prezent O.G. nr.15/2008, privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 și 2009 personalului din învățământ sunt în vigoare și aplicabile, ordonanța fiind aprobată prin Legea nr.221/2008.
Potrivit art.169 alin.1 din Codul muncii, angajatorul este obligat în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale să-l despăgubească pe salariat în situația în care a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. Or, neplata salariului stabilit prin lege, potrivit art.157 alin.2 din Codul muncii, constituie o încălcare a contractului de muncă intervenit între angajator și salariat, atrăgând răspunderea civilă contractuală a angajatorului.
Totodată, prima instanță a reținut jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în materia dreptului de proprietate consacrat în art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Astfel, reclamantul deține un bun în sensul Convenției, în sensul de valori patrimoniale, inclusiv în anumite situații bine stabilite creanțe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficiență în dreptul intern și în virtutea cărora acesta poate pretinde cel puțin o
"speranță legitimă"; în exercitarea efectivă a dreptului său, dreptul său fiind consacrat de un act normativ în vigoare. De asemenea, reclamantul este beneficiarul dispozițiilor O.G. nr.15/2008, astfel cum a fost aprobată prin Legea
nr.221/2008 și în această calitate poate pretinde cel puțin o "speranță legitimă"; cu privire la realizarea drepturilor sale referitoare la creșterile salariale. Această
"speranță legitimă"; a reclamantului își găsește justificarea și în numeroasele modificări legislative prin intervenția Guvernului, care prin ordonanțe succesive a căutat să contracareze măsurile legislative dispuse de Parlament cu privire la creșterile salariale ale personalului din învățământ (Străin și alții împotriva României, nr.57.001/00, C.E.D.O. 2005-VII, 21 iulie 2005, Păduraru împotriva României, Podeanu împotriva României, R. împotriva României). Totodată, prin numeroasele modificări legislative a căror neconstituționalitate a fost declarată succesiv de instanța de control constituțional, s-a produs o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea drepturilor salariale.
În lumina aceleiași jurisprudențe, tribunalul a reținut că pentru ca o ingerință să fie socotită în conformitate cu dispozițiile art. Prot.1 la Convenție, aceasta trebuie să fie prevăzută de lege, să fie impusă de o cauză de utilitate publică și, nu în ultimul rând, să fie proporțională cu scopul legitim urmărit, în sensul de a păstra un just echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării dreptului la respectarea bunurilor reclamanților (cauza Viașu împotriva României).
În speță, s-a constatat că însăși Curtea Constituțională a considerat că normele emis de Guvern se constituie într-o ingerință în dreptul la un salariu mărit al reclamantei încalcă legea și că aceste norme nu fac altceva decât să contracareze unele măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării personalului din învățământ adoptate de Parlament .
În acest context, văzând și dispozițiile art. 20 alin.2 din Constituția României, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului care constituie o garanție a respectării drepturilor conferite particularilor.
Mai mult, instanța a reținut forța obligatorie a Deciziei nr. 3/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a stabilit că, efect al deciziilor Curții Constituționale prin care au fost declarate neconstituționale ordonanțele de urgență ale Guvernului nr. 136/2008, nr. 151/008 și nr. 1/2009 dispozițiile OG nr. 15/2008, astfel cum a fost aprobata și modificata prin Legea nr. 221/2008, a constituit temei legal pentru diferența dintre drepturile salariale cuvenite
funcțiilor didactice potrivit acestui act normativ și drepturile salariale efectiv încasate, cu începere de la 31 ianuarie 2009, respectiv 6 februarie 2009 și până la data de 31 decembrie 2009. De asemenea, pentru rațiuni asemănătoare,
instanța supremă a statuat că raportat la dispozițiile art. 5 alin. (6) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar și ale art. 30 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, personalul didactic din învățământ aflat în funcție la data de
31 decembrie 2009 are dreptul, începând cu data de 1 ianuarie 2010, la un salariu lunar calculat în raport cu salariul de bază din luna decembrie 2009, stabilit în conformitate cu prevederile Ordonanței Guvernului nr. 15/2008 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învățământ, aprobată cu modificări prin Legea nr. 221/2008.
Astfel, s-a reținut că, începând cu data de_ și până la data de_ - data intrării în vigoare a Legii nr. 63/2011-,reclamantul a fost îndreptățită la plata acestor diferențe salariale.
În speță fiind incidente principiile răspunderii civile contractuale, potrivit cărora s-a impus repararea integrală a prejudiciului produs, tribunalul a reținut
că sumele datorate se impun a fi actualizate cu indicele de inflație aplicabil la data plății efective.
În ceea ce privește cererea având ca obiect plata primei de vacanță pentru anul 2010, aceasta a fost respinsă de către prima instanță, reținându-se că, potrivit dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 330/2009, pentru activitatea desfășurată personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare realizate în anul pentru care se face premierea, alin.4 al aceluiași articol de lege stabilind că plata premiului anual se va face începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul. Ulterior, prin art. 39 lit. w din Legea nr. 284/2010 a fost abrogată în mod expres Legea nr. 330/2009.
Totodată, în art. 8 din Legea nr. 285/2010, s-a prevăzut că sumele corespunzătoare premiului pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar potrivit prevederilor acestei legi.
Astfel, raportat la prevederile art. 25 alin.4 din Legea-cadru nr. 330/2009, instanța a constatat că dreptul salariaților de a primi premiul anual aferent anului 2010 a devenit scadent în luna ianuarie a anului 2011, dată la care erau în vigoare dispozițiile art. 8 din Legea 285/1010.
De asemenea, instanța a apreciat că în speță nu se poate reține retroactivitatea legii având în vedere că în luna ianuarie 2011, problema acordării premiului anual era reglementată prin Legea nr. 285/2010, lege în vigoare la acea dată. De altfel, prin decizia nr. 115/_ pronunțată de Curtea Constituțional, s-a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 8 din Legea nr. 285/2010, reținându-se faptul că premiul anual nu este un drept fundamental, și că prin aceste dispoziții nu au fost încălcate principiile neretroactivității legii și egalității de tratament, prevederile constituționale și convenționale referitoare la dreptul de proprietate privată, legiuitorul reglementând o modalitate de plată eșalonată a acestui drept, care să satisfacă și să mențină un echilibru rezonabil între interesele angajaților și interesul public sub aspectul gestionării resurselor bugetare în contextul crizei economice.
Mai mult, prin Decizia nr. 257 din 20 martie 2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 331 din 16 mai 2012), Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile art. 8 din Legea nr. 285/2010 se aplică în egală măsură
întregului personal din sectorul bugetar și că nu se poate vorbi despre drepturi fundamentale atunci când se reclamă încetarea acordării unui astfel de stimulent sau drept salarial suplimentar cum este premiul anual, așa încât nu este incident art. 41 din Constituție, care garantează salariaților dreptul la salariu. Curtea a reținut astfel că legiuitorul, prin art. 8 din Legea nr. 285/2010, a prevăzut ca sumele aferente premiului anual pentru anul 2010 să fie avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, prin includerea acestora în salariul/solda/indemnizația de bază a angajatului, potrivit reglementărilor din aceeași lege. Premiul anual pe anul 2010, având în vedere faptul că Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a prevăzut un atare drept legal pentru anul 2010, iar legiuitorul nu l-a eliminat în cursul anului 2010, reprezintă o creanță certă, lichidă și exigibilă, pe care angajatul o are asupra angajatorului public și constituie un "bun" în sensul art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dar dispozițiile de lege criticate prevăd în același timp doar modalitatea prin care statul urmează să își execute întru totul această obligație financiară, în forma
arătată mai sus, fără a fi afectate în niciun fel cuantumul sau întinderea acestei creanțe. Așadar, Curtea Constituțională a concluzionat că nu se poate reține încălcarea prevederilor constituționale și convenționale referitoare la dreptul de proprietate privată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul L. N., considerând-o ca fiind nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive:
Recurentul apreciază că în mod greșit prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a C. ui local al Municipiului T. și a P. ui Municipiului T. și excepția prescripției parțiale a dreptului material la acțiune pentru perioada_ -_ .
Astfel, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. ui local al Municipiului T. și a P. ui Municipiului T., se arată că instanța a procedat la admiterea acesteia în mod cu totul eronat și fără nici o argumentație.
Se arată în acest sens că, deși a reținut argumentul folosit, în sensul că aceste două instituții sunt cele care alocă fondurile necesare plății drepturilor solicitate, instanța a admis cu totul arbitrar excepția lipsei calității procesuale pasive a acestora.
Deși jurisprudența nu este izvor de drept, se invocă faptul că exista o practică constantă în sensul ca aceste instituții au calitate procesuala pasivă, având în vedere ca acestea aloca fondurile necesare plaților salariilor personalului bugetar din învățământ.
În ceea ce privește excepția prescripției parțiale a dreptului la acțiune pentru perioada_ -_, se arată că aceasta nu ar fi trebuit să fie admisă, având în vedere caracterul profund instabil al legislației în materie. Atât conduita adoptata de către Parlament, cât și cea a Guvernului nu au făcut decât să duca la înfrângerea prevederilor art. l din Protocolul nr. l la Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
Astfel, se arată că este cel puțin exagerată pretenția instanței de a stabili că momentul nașterii dreptului la acțiune al reclamantului este momentul intrării în vigoare a Legii nr.221/2008, deoarece Guvernul a avut numeroase tentative de a o modifica aceste prevederi legale prin acte normative declarate în cele din urma neconstituționale. Aceste acte, până la declararea lor ca neconstituționale, au produs efecte juridice care nu pot fi negate și care l-au adus pe reclamant într-o situație în care era imposibil ca acesta să aprecieze dacă beneficiază sau nu de aceste drepturi salariate. Din acest motiv, se consideră că prescripția dreptului material la acțiune ar trebui raportată la momentul publicării în Monitorul Oficial al deciziei 124/2010 a Curții Constituționale.
Recurentul mai arată că în mod greșit prima instanță a respins cererea sa privind plata premiului anual pentru anul 2010.
Se solicită astfel obligarea intimaților la calculul și plata premiului anual pentru anul 2010 și a primelor de vacanță, având în vedere dispoziția cuprinsă în art.25 din Legea nr.330/2009.
Recurentul arată că, deși dispozițiile legale sunt cât se poate de clare, intimații au refuzat să achite, în anul 2011, premiul anual aferent anului 2010, deși îndeplinea condițiile necesare pentru a beneficia de acest drept.
Se consideră că în mod cu totul eronat instanța a apreciat ca în realitate aceste drepturi bănești nu se mai acordă pentru anul 2010, fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acorda din anul 2011 personalului din sectorul bugetar.
Solicită a se observa că raționamentul instanței este în contradicție cu dispozițiile art.15 din Constituția României, care consacră principiul neretroactivității legii, astfel că trebuie ținut cont că cel puțin până la data de _
art.25 din Legea 330/2009 prevedea și reglementa acordarea premiului anual, abia ulterior fiind modificat, iar acesta se acorda pentru activitatea deja desfășurata. în condițiile în care activitatea aferentă anului 2010 s-a încheiat la_, dreptul de a beneficia de premiul aferent este un drept câștigat care recompensează activitatea salariatului din acel an, indiferent de momentul realizării plății. Ori, se apreciază că motivarea instanței este contrară principiului constituțional și dispozițiilor legale anterior menționate. Se invocă în acest sens și sentința nr. 31/2012 a Tribunalului Teleorman.
Pentru toate aceste motive, recurentul solicită admiterea recursului așa cum a fost acesta formulat, cu cheltuieli de judecată.
În drept, se invocă disp.art.312 Cod.proc.civilă.
Pârâtul P. și C. Local al Municipiului T. au formulat întâmpinare,
prin care au solicitat respingerea recursului, cu consecința menținerii ca temeinică și legală a sentinței recurate.
Analizând recursul formulat de reclamantul L. N.
, prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, se reține că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
În mod corect prima instanță a soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive a P. ui și C. ui Local al Municipiului T. invocată în cauză.
Obligația de a plăti salariul revine angajatorului, care este unitatea școlară, reprezentată prin director.
Aceste drepturi se asigură din surse bugetare, așa cum rezultă din disp.art.167 alin (1) din Legea învățământului nr. 84/1995, republicată, unde se prevede că: "unitățile de învățământ preuniversitar de stat funcționează ca unități finanțate din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ- teritoriale pe a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte surse, potrivit legii";.
Potrivit disp.art.36 alin.2 lit.d) din Legea nr.215/2001 privind administrația locală, consiliul local are ca atribuție aprobarea bugetului local și repartizarea fondurilor necesare unităților școlare, iar primarul, conform disp.art.63 alin.4 lit.a) din aceeași lege, exercită funcția de ordonator principal de credite.
Analizând aceste dispoziții legale, se reține că intimaților P. și C. ui Local al Municipiului T. le reveneau atribuții legale însemnate în ceea ce privește fundamentarea fondurilor necesare și asigurarea finanțării unităților de învățământ, necesare plății tuturor drepturilor bănești cuvenite personalului din învățământ, cu respectarea legilor și a prevederilor contractuale în vigoare la data scadenței.
Se constată însă că, în speță, aceștia au fost însă în mod greșit chemați în judecată de către reclamant pentru a fi obligați chiar la calculul și plata drepturilor bănești, îndatoriri ce reveneau doar angajatorului.
Având în vedere principiul disponibilității părților în procesul civil, modul cum reclamantul a înțeles să stabilească în cauză cadrul procesual, se reține că în mod corect prima instanță a soluționat excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de către pârâții-intimați în cauză.
Astfel, cadrul procesual stabilit de către reclamant a fost cel menționat prin acțiune, care a fost comunicată pârâților, astfel încât, în lipsa unei precizări scrise și comunicate părții adverse în sensul că în cauză se solicită de fapt obligarea acestora la alocarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale solicitate prin acțiune, o modificare a obiectului cererii în acest sens, la data pronunțării sentinței recurate, ar constitui o încălcare dreptului la apărare al
intimaților.
În mod corect prima instanță a constatat ca fiind prescris dreptul material la acțiune al reclamantului pentru perioada_ -_ .
Astfel, potrivit disp.art.253 Codul muncii republicat, angajatorul este obligat să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. În cazul în care angajatorul refuză să îl despăgubească pe salariat, acesta se poate adresa cu plângere instanțelor judecătorești competente.
Art.283 alin.1 lit.c) din Codul muncii în vigoare la data la care termenul de prescripție a început să curgă (art.268 alin.1 lit.c din Codul muncii republicat) prevede că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate:…..
c)în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
Se reține că momentul nașterii dreptului reclamantului la acțiune îl constituie data când acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce i-a fost cauzat, respectiv data când aceasta, în urma adoptării Legii nr.221/2008, a primit drepturile salariale stabilite fără respectarea prevederilor acestui act normativ.
Pentru aceste considerente, în speță, nu se poate reține faptul că dreptul reclamantului la acțiune s-ar fi născut la data pronunțării deciziilor nr.843/_ și nr.989/_ ale Curții Constituționale.
Astfel, în mod corect prima instanță a respins cererea formulată de către reclamant privind diferențele de drepturi salariale solicitate pentru perioada _
-_, ca fiind prescris dreptul său la acțiune, în temeiul disp.art.283 alin.1 lit.c) din Codul muncii.
În ceea ce privește motivele de recurs privind plata premiului anual pe anul
2010, Curtea reține următoarele:
La data la care premiul anual pe anul 2010 ar fi fost scadent, conform art.25 alin.4 din Legea nr.330/2009, respectiv în luna ianuarie 2011, erau aplicabile dispozițiile art.8 din Legea nr.285/2010, potrivit cărora, sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.
Se mai constată că în mod eronat reclamantul-recurent a apreciat că în speță se poate reține retroactivitatea legii, având în vedere faptul că, în luna ianuarie 2011, problema acordării premiului anual era reglementată prin Legea nr.285/2010, lege în vigoare la acea dată.
Pentru aceste motive nu se poate reține în cauză nici faptul că dreptul recurentului la premiul anual era unul câștigat, întrucât dispozițiile legale în vigoare nu-i mai îndreptățeau la acordarea acestuia.
În ceea ce privește ingerința Statului în dreptul reclamantului la un "bun"; în sensul Convenției și analizarea acesteia conform dispozițiilor art.20 din Constituția României, prin raportare la art.17 din Declarația Universala a Drepturilor Omului și a art. l din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, se reține că măsurile luate de către legiuitor în privința premiului anual pentru anul 2010 au urmărit un scop legitim reprezentat de interesul public de a se asigura stabilitatea economică în condițiile crizei economice, interes care primează celui particular.
De asemenea, nu se poate reține că în speță s-ar fi încălcat principiul proporționalității măsurii, reclamantul nefiind pus în situația de a suporta o sarcină excesivă și disproporționată față de scopul legitim urmărit.
De altfel, prin decizia nr.115/_ a Curții Constituționale, s-a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.8 din Legea nr.285/2010, reținându-se, pe de o parte, faptul că premiul anual nu este un drept fundamental, că prin aceste dispoziții nu au fost încălcate: principiile neretroactivității legii și egalității de tratament, prevederile constituționale și convenționale referitoare la dreptul de proprietate privată, legiuitorul reglementând o modalitate de plată eșalonată a acestui drept, care să satisfacă și să mențină un echilibru rezonabil între interesele angajaților și interesul public sub aspectul gestionării resurselor bugetare în contextul crizei economice.
În acest sens, Curtea Constituțională a reținut următoarele:
"Cu privire la natura premiilor în bani acordate angajaților, conform legii, Curtea a constatat, prin Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, că sporurile, premiile și alte stimulente acordate demnitarilor și altor salariați prin acte normative reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate și garantate de Constituție. Prin aceeași decizie, Curtea a mai reținut că legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula. Așadar, Curtea reține că nu se poate vorbi despre drepturi fundamentale atunci când se reclamă încetarea acordării unui astfel de stimulent sau drept salarial suplimentar cum este premiul anual, așa încât nu este incident art. 41 din Constituție, care garantează salariaților dreptul la salariu.
În ceea ce privește susținerile autorilor excepției potrivit cărora neplata premiului anul aferent anului 2010 a condus la nașterea unui drept de creanță, creanță ce reprezintă un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea Constituțională reține că, într-adevăr, obligația de plată a unor sume de bani reglementată prin lege se constituie într-un drept de creanță al angajatului asupra angajatorului. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, de pildă în Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, că ține de marja de apreciere a statului acordarea beneficiilor plătite din fonduri publice angajaților săi. Statul poate introduce, suspenda sau înceta plata acestor beneficii, adoptând în acest sens modificările legislative corespunzătoare. Însă, în cazul în care o dispoziție legală în vigoare prevede acordarea unor asemenea beneficii, iar condițiile prevăzute de lege sunt îndeplinite, autoritățile statului nu pot refuza în mod deliberat plata acestora pe perioada cât prevederile legale sunt în vigoare.
Curtea constată că legiuitorul, prin aceleași dispoziții de lege criticate - art.
8 din Legea nr.285/2010
-, a prevăzut ca sumele aferente premiului anual pentru anul 2010 să fie avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, prin includerea acestora în salariul/solda/indemnizația de bază a angajatului, potrivit reglementărilor din aceeași lege. Așadar, beneficiul premiului anual pe 2010, care reprezintă o creanță certă, lichidă și exigibilă a angajatului asupra angajatorului său, este astfel recunoscut de acesta din urmă, modificată fiind, în concret, numai modalitatea de acordare, și anume eșalonat și succesiv, respectiv prin creșterea, în mod corespunzător, a cuantumului salariului/soldei/indemnizației de bază. De altfel, nici art. 25 alin. (4) teza final ă din Legea -cadru nr. 330/2009
privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, în prezent abrogată, care prevedea acordarea acestui premiu "începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul", nu impunea o modalitate de executare uno ictu a obligației de plată, astfel că legiuitorul poate să reglementeze o modalitate de plată eșalonată care să satisfacă și să mențină un echilibru rezonabil, pe de o parte, între interesele angajaților în cauză, și, pe de altă parte, interesul public sub aspectul gestionării resurselor bugetare în contextul actualei crizei economice (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011 și, respectiv, Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009).
Totodată, Curtea constată că, potrivit prevederilor Ordonanței de urgență a
Guvernului nr. 80/2010
pentru completarea art. 11 di n Ord onanța de urgență a
Guvernului nr.37/2008
privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum și pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, astfel cum a fost aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 283/2011
, referitoare la instituirea pentru anul 2012 a unor măsuri
financiare în domeniul bugetar, creșterea salarială din anul 2011, rezultată ca urmare a includerii premiului anual din 2010 în salariul/solda/indemnizația de bază, este acordată și în continuare, dovadă că de la 1 ianuarie 2012 a rămas în plată același nivel al retribuției, în condițiile în care legiuitorul a ales să nu acorde niciun premiu anual pe anul 2011.
În concluzie, Curtea constată că nu se poate reține încălcarea prevederilor constituționale și convenționale referitoare la dreptul de proprietate privată. Premiul anual pe anul 2010 reprezintă o creanță certă, lichidă și exigibilă, pe care angajatul o are asupra angajatorului public și constituie un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, dar dispozițiile de lege criticate prevăd, în același timp, doar modalitatea prin care statul urmează să-și execute întru totul această obligație financiară, în forma arătată mai sus, fără a fi afectate în niciun fel cuantumul sau întinderea acestei creanțe.
Având în vedere cele expuse, nu se poate reține nici încălcarea principiului neretroactivității legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție. Dispozițiile art. 8 din Legea nr. 285/2010, prin conținutul lor normativ, nu vizează efectele juridice stinse ale unui raport juridic născut sub imperiul legii vechi, pentru a fi posibilă constatarea încălcării principiului neretroactivități legii. Curtea s-a pronunțat constant în acest sens, de pildă prin Decizia nr. 812 din 9 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 985 din 11 decembrie 2006 sau Decizia nr.458 din 2 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2004.";
Se reține astfel că în mod corect prima instanță a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata premiul anual pe anul 2010.
În ceea ce privește prima de vacanță pentru anul 2010, solicitată de către reclamant "în temeiul art.25 din Legea nr.330/2009";, Curtea reține că în recurs, potrivit art.2812aCod.proc.civilă, nu se mai poate solicita îndreptarea erorilor materiale, lămurirea dispozițiilor potrivnice sau completarea hotărârii primei instanțe, ci trebuie urmată procedura specială prevăzută de lege în acest sens.
Pentru acest motive, în temeiul disp.art.312 alin.1 Cod.proc.civilă, se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul L. N. și se va menține sentința pronunțată de către prima instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul L. N. împotriva sentinței civile nr. 7376 din_ a Tribunalului C. pronunțată în dosarul nr._, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE | JUDECĂTORI | ||||
S. | -C. B. | C. | M. | I. -R. | M. |
GREFIER
G. C.
Red.:C.M.;
Tehnored.: C.M./V.R.;
2 ex./_ ;
Jud.fond: Tribunalul Cluj: R. -M. V. .
