Decizia civilă nr. 4294/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 4294/R/2013
Ședința publică din data de 4 noiembrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: D. C. G. JUDECĂTOR: I. T. JUDECĂTOR: N. M.
GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtele S. C. C. SA B. și S. C. C. SA B. - S. TFC C. împotriva sentinței civile nr. 1487 din 31 ianuarie 2013, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr._, privind și pe intimata reclamantă M. A., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimatei și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 24 octombrie 2013 reclamanta intimată a înregistrat la dosar întâmpinare.
Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și, având în vedere solicitarea părților, de judecată în lipsă, o reține în pronunțare în baza actelor aflate la dosar.
La sfârșitul dezbaterilor se prezintă reprezentanta reclamantei intimate, avocat Minea M., din cadrul Baroului B., care solicită a i se consemna prezența și a se lua act de concluziile sale de respingere a recursului, cu cheltuieli de judecată, sens în care depune la dosar delegația sa de reprezentare și chitanța privind onorariul avocațial.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 1487 din 31 ianuarie 2013, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr._ s-a
admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată din oficiu pentru drepturile reprezentând Ziua F. ului și ajutorul material pentru Paști, aferente anului 2009 și s-au respins petitele având acest obiect ca fiind prescris dreptul material la acțiune.
S-a admis în parte acțiunea formulată de către reclamanta M. A., în contradictoriu cu pârâtele S. N. DE T. F. DE MARFA ,,C. MARFA " S.A. și S. N. DE T. F. DE MARFA ,,C. MARFA " S.A. -
TRANSILVA. A, .
Pârâta a fost obligată să plătească reclamantei salariul suplimentar pentru anii 2009 și 2010 echivalent cu un salariu de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, actualizat cu rata inflației calculată de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă, în funcție de perioada lucrată.
Pârâta a fost obligată să plătească reclamantei ajutorul material aferent
"Zilei F. ului"; pentru anul 2010 echivalent cu un salariu de bază la nivelul
clasei I de salarizare, actualizat cu rata inflației calculată de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă.
Pârâta a fost obligată să plătească reclamantei ajutorul material acordat cu ocazia sărbătorilor de Paști pentru anul 2010 și Crăciun pentru anii 2009 și 2010 echivalent cu un salariu de bază la nivelul clasei I de salarizare, actualizat cu rata inflației calculată de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă.
S-a respins cererea privind plata contravalorii tichetelor de masă neeliberate începând cu luna februarie 2009.
Pentru a hotărî astfel prima instanță deliberând cu prioritate asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune raportat la pretențiile aferente, în temeiul art. 137 C.proc.civ., a reținut că potrivit prevederilor art. 283 alin.1 lit. c din Legea 53/2003 (Codul muncii), "cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat _";.
În cauză reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata drepturilor reprezentând Ziua F. ului și ajutorul material pentru Paști aferente anului 2009, însă raportat la data scadenței sumelor pretinse ( aprilie anul 2009) și la data înregistrării cererii (_ ), instanța a reținut că a fost depășit termenul de prescripție de 3 ani.
Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, instanța a reținut că reclamanta M. A. a avut calitatea de salariată a pârâtei în perioada menționată în cuprinsul acțiunii, astfel cum rezultă din copia carnetului de muncă al acesteia.
Conform dispozițiilor art. 30 alin. l din contractul colectiv de muncă (CCM) încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pentru anii 2006 - 2008, prelungit prin Actul adițional înregistrat la M.M.F.P.S. - S.D.S. sub nr. 629/_ până la data de_, "pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv";.
De asemenea, instanța a mai reținut că potrivit aceluiași contract colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar, art. 71, "În afara ajutoarelor l acare au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia de următoarele: - cu ocazia sărbătorilor de Paști și de Crăciun se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare; - de Ziua F. ului se va acorda o premiere al cărui cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, la nivelul clasei 1 de salarizare";, stabilindu-se că primele de Paști și de Crăciun nu se vor acorda salariaților care, în cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum și salariaților care la momentul acordării ajutoarelor se aflau în concediu fără plată cu o durată de un an.
Potrivit art. 236 alin.4 din Codul Muncii în forma și numerotarea aplicabile la data nașterii dreptului la acțiune al reclamantei, contractele colective muncă au forță obligatorie, constituind legea părților, iar conform art. 243 alin.2 din Codul Muncii în forma și numerotarea aplicabile la data nașterii dreptului la acțiune al reclamantei, neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părților care sunt vinovate de aceasta.
Totodată, instanța a reținut că dreptul instituit de art. 30 alin.1, respectiv 71 din C.C.M. la nivel de grup de unități din transportul feroviar este un drept pur și simplu, astfel că acordarea sa nu este condiționată de producerea unui eveniment viitor și incert. În lipsa unui calcul efectuat de Consiliul de administrație cu consultarea reprezentanților sindicatelor, acest drept salarial se
acordă într-un cuantum minim, anume prevăzut în contractul colectiv de muncă (clasa 1 de salarizare).
Prin urmare, pârâta avea obligația să plătească reclamantei drepturile salariale prevăzute de art. 30 alin.1, respectiv 71 din C.C.M la nivel de ramură.
Instanța a mai reținut că pârâta nu a făcut dovada că reclamanta ar fi fost sancționată disciplinar și astfel nu ar fi întrunite criteriile care condiționează acordarea drepturilor salariale prevăzute de art. 71 din contractul colectiv de muncă în discuție.
Conform art. 236 al. 1 C. muncii contractul colectiv de muncă este obligatoriu. Conform art. 40 al. 2 lit. c) C. muncii angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile care decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractul individual de muncă.
Nu au putut fi reținute apărările pârâtelor care vizează inexistența drepturilor invocate de reclamanți și de intervenient, întrucât actul adițional la care acestea fac referire a fost înregistrat la DMPS a Municipiului B. la data de_, dată la care drepturile salariale pretinse erau deja exigibile. Primirea acestor apărări ale pârâtelor ar înfrânge principiul constituțional al neretroactivității legii. De asemenea, instanța a constatat că un contract colectiv de muncă încheiat la un nivel superior cuprindea clauze prin care erau consacrate drepturile salariale pretinse de reclamanți și de intervenient prin prezenta acțiune.
Instanța a constatat că plata ajutorului de Paști și Crăciun, precum și plata ajutorului acordat de ziua F. ului nu este condiționată de desfășurarea ori finalizarea vreunei negocieri, nefiind o obligația stipulată sub condiție suspensivă, fiind deci o obligație pură și simplă, neafectată de modalități. Astfel, suma care trebuie acordată, fiind deci stabilită imperativ, se situează cel puțin la nivelul clasei I de salarizare.
Prin urmare, acest contract la nivel de ramură este aplicabil pârâtei și a fost obligatoriu pentru aceasta, iar modificarea art. 65 al CCM de la nivelul CNCF
C. SA în sensul că în anul 2009 și 2010 nu se acordă ajutoarele materiale cu ocazia sărbătorilor de Paști, Crăciun și Ziua F. ului nu are nici un efect juridic deoarece acest contract colectiv încheiat la un nivel inferior celui de la nivelul ramurii de activitate nu poate contraveni acestuia din urmă, astfel că orice prevedere contrară contractului colectiv de la nivelul ramurii a rămas fără nici un efect.
În ce privește capătul de cerere privind plata contravalorii bonurilor de masă, instanța le-a respins, întrucât potrivit prevederilor Legii nr. 142/1998 tichetele de masă pot fi acordate în limita prevederilor bugetului, în materialitatea lor, nefiind posibilă acordarea contravalorii acestora dacă societatea nu a avut venituri pentru constituirea fondului necesar plăților solicitat, în același sens fiind și Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 14/_ în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 853/_ .
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtele S. N. DE T.
F. DE C. " C. C. "; SA B. și S. N. DE T. F. DE C.
" C. C. "; SA B. - S. DE T. F. DE C. C. solicitând
admiterea recursului formulat și modificarea în tot a sentinței pronunțate, în sensul respingerii acțiunii formulate.
În motivarea recursului, recurentul a arătat că în mod greșit instanța a respins excepția prescrierii dreptului la acțiune față de solicitarea reclamantei de a se acorda salariul suplimentar pentru anii 2009 și 2010.
Reclamanta solicită acordarea salariului suplimentar pentru anul 2009 în conformitate cu prevederile art. 32 (1) din Contractul colectiv de munca la nivel de societate, conform căruia "pentru munca desfășurată în cursul unui an
calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv".
Față de prevederile mai sus-menționate, învederează instanței faptul că solicitările reclamantei își au izvorul în contractul colectiv de muncă, nefiind un drept prevăzut în contractul individual de muncă al salariatei reclamante. De asemenea, acesta reprezintă o recompensă acordată de angajator salariaților, drept urmare a îndeplinirii ireproșabile a obligațiilor de serviciu de către aceștia, iar dreptul de a acorda o recompensă aparține exclusiv angajatorului, fiind o disponibilitate a acestuia și nu o obligație.
Deși în contractul colectiv de muncă se folosește noțiunea de salariu suplimentar, acest drept nu poate fi asimilat salariului, deoarece nu se acordă lunar și nu este prevăzut în contractul individual de muncă.
Având în vedere natura juridică diferită a drepturilor salariale pe de o parte și cea a "salariului suplimentar" pe de alta parte, solicită instanței să constate că obiectul acțiunii nu consta în plata unor drepturi salariale, ci în obligarea recurentei la respectarea unor clauze din CCM și, pe cale de consecință, se află în prezenta unui conflict de drepturi, caz în care sunt aplicabile prevederile art. 268 alin. 1, lit. e din Codul muncii republicat, conform cărora "cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la nașterea dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia".
Dreptul la acțiune în cazul nerespectării prevederilor art. 32 (1) din CCM s- a născut la data de_, respectiv_, iar față de data introducerii acțiunii, și raportat la prevederile art. 268 alin 1 lit. e din Codul muncii republicat, solicită instanței să admită excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei/reclamantului privind acordarea salariului suplimentar pentru anii 2009 și 2010.
Consideră că în mod greșit instanța a respins excepția prescrierii dreptului la acțiune cu privire la acordarea ajutorului material de Crăciun pentru anii 2009 și 2010, de Paști pentru anul 2010 și a Zilei F. ului pentru anul 2010.
Reclamanta solicită acordarea ajutorului material pentru Paște, Crăciun și Ziua F. ului în temeiul prevederilor art. 69 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate cât și a art. 71 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar.
Față de cele mai sus-menționate rezultă că solicitările reclamanților își au izvorul în contractul colectiv de muncă.
În motivarea admiterii excepției invocate, precizează faptul că ajutoarele materiale, deși sunt drepturi patrimoniale, nu sunt drepturi de natură salarială, ci drepturi stabilite prin clauzele contractului colectiv de muncă, cu regim juridic distinct.
Potrivit prevederilor art. 159 și 160 din Codul muncii republicat, "salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă", acesta cuprinzând "salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri". Astfel, norma generală definește salariul, componentele acestuia: salariul de baza, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri, temeiul de drept și izvorul obligațiilor - contractul individual de muncă. Ajutorul de Paște, de Crăciun și Ziua F. ului se acordă cu o ocazie prestabilită, în temeiul unei prevederi a contractului colectiv de muncă și nu se acordă lunar, în raport de muncă prestată, așa cum se acordă drepturile
salariale.
Având în vedere natura juridică diferită a drepturilor salariale pe de o parte și a ajutoarelor materiale de Paște, Crăciun și Ziua F. ului pe de alta parte, solicită instanței să constate că obiectul acțiunii nu constă în plata unor drepturi salariale ci în obligarea recurentei la respectarea unei clauze din CCM și, pe cale de consecință este în prezența unui conflict de drepturi, care se prescrie, în raport de prevederile art. 268 alin 1 lit. e din Codul muncii republicat, în termen de 6 luni.
În concluzie, având în vedere că dreptul de a cere acordarea ajutorului material de Paște s-a născut la data de 04 aprilie 2010, pentru ajutorul material de Crăciun s-a născut la data de_, respectiv_, iar pentru ajutorul material aferent Zilei F. ului la data de_, rezultă că dreptul material la acțiune pentru aceste drepturi este prescris.
Consideră că sentința pronunțată, în ceea ce privește soluția de admitere a acțiunii în sensul acordării salariului suplimentar pentru anii 2009 și 2010, ajutorul material de Crăciun pentru anii 2009 și 2010, ajutorul material de Paște pentru anul 2010 și Ziua F. ului pentru anul 2010, este dată cu aplicarea greșită a legii, ceea ce constituie motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de pr. civilă.
Prima instanța își fundamentează această soluție raportat la prevederile art. 32, 33 și 69 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate și contractul colectiv de munca la nivel de grup de unități din transporturi.
Învederează instanței de control judiciar faptul că prima instanța nu a reținut apărările formulate prin care a arătat că nu a avut venituri pentru constituirea fondului pentru acordarea drepturilor bănești solicitate și că acestea pot fi acordate doar în concordanță cu prevederile legale care reglementează fundamentarea fondului de salariu.
Astfel, potrivit principiului că nimeni nu se poate obliga la ceva ce este imposibil, nu se putea obliga să acorde aceste drepturi materiale pentru că nu avea fonduri pentru acordarea acestora, și, chiar dacă și-ar fi asumat această obligație, ea se putea executa numai dacă existau fondurile necesare pentru acordarea acestor drepturi. Dar câtă vreme S. C. C. SA lucrează în pierdere, această clauză contractuală este imposibil de executat.
Este de subliniat faptul că în conformitate cu dispozițiile art. 12 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, cu modificările ulterioare: "contractele colective de muncă se pot încheia și pentru salariații instituțiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturi a căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispozițiile legale".
Acest text se aplică prin analogie și salariaților din unitățile în care statul este acționar majoritar, cum este S. C. C. SA, unități pentru care fondul de salarii este limitat la suma aprobata prin hotărâre de guvern, dispoziție prevăzuta de O.U.G. nr.79/2008.
Este important de reținut că prin O.U.G. nr.79/2008 s-a prevăzut obligativitatea aprobării prin act normativ a bugetului de venituri și cheltuieli al societăților cu capital majoritar de stat, respectiv și pentru recurentă.
Potrivit art.236 alin.(4) din Codul Muncii, "contractul colectiv de muncă încheiat cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților."
Din acest text rezultă că un contract colectiv de muncă poate fi izvor de drepturi și obligații numai dacă se înscrie în limitele legii, în caz contrar clauzele negociate neproducând efecte juridice. Caracterul de normă convențională a contractului colectiv de muncă face ca acesta să devină inaplicabil în situația în care vine în contradicție cu un act normativ, ori negocierea de drepturi bănești, așa cum este salariul, fără ca acestea să poată fi susținute din bugetul aprobat prin H.G, la nivel superior societății, nu naște obligația de plată.
Apreciază că atâta timp cât instanța a admis contrariu, acest lucru echivalează cu a admite ca părțile unui contract colectiv de muncă - cum este cel încheiat la nivel de grup de unități din transporturi - pot negocia drepturi de natură salarială fără nici un fel de limită, ca lege a părților, având eficienta chiar cu încălcarea legii.
Prin urmare, clauzele din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transporturi ce prevedeau aceste drepturi nu pot avea eficienta decât în măsura în care fondul de salarii al S. C. C. SA este suficient pentru plata acestor sume, obligația de plată luând naștere doar în condițiile existentei surselor de venit care se aproba prin actele normative emise pentru aprobarea acestora.
Învederează că la nivel de societate, în anul 2009 și 2010 sindicatele reprezentative și administrația S. "C. C. " SA au renegociat clauzele prevăzute la art. 32 al. 1 și art. 69 din CCM la nivel de societate, în acest sens încheind Actul Adițional la CCM nr. 2450/_ și Actul Adițional la CCM nr. 1708/_, valabil până la data de_ .
Astfel, potrivit Actului Adițional nr. 2450/_, art. 69 din CCM s-a modificat în sensul că în anul 2009 nu se acorda salariaților ajutorul material de Paște și Crăciun și nici premierea pentru Ziua ceferiștilor, iar potrivit Actului Adițional nr. 1708/_ la CCM încheiat la nivel de societate, prevederile art.
32 și 69 din CCM nu se aplică în anul 2010, respectiv nu se acordă salariul suplimentar, ajutorul material de Paște și Crăciun și nici premierea pentru Ziua ceferiștilor.
Suspendarea acordării drepturilor bănești reprezentând salariu suplimentar, premieri și ajutoare materiale este în concordanță cu situația financiară la nivelul societății, care, la sfârșitul anului 2009 a înregistrat o pierdere cumulată în valoare de 535.423,74 mii lei.
De asemenea, negocierea și neacordarea acestor drepturi, materiale este în concordanță cu prevederile art. 153 din Legea nr. 62/2011 potrivit căruia
"conform principiului recunoașterii reciproce, orice organizație sindicală legal constituită poate încheia cu un angajator sau cu o organizație patronală orice tipuri de acorduri, convenții sau înțelegeri, în forma scrisă, care reprezintă legea părților".
Chiar dacă în același timp coexistau mai multe contracte colective de muncă, cel la nivel de ramură și cel la nivel de societate, în care existau și se regăseau aceleași prevederi ce acordau salariul suplimentar, ajutoare materiale de Paște, Crăciun și Ziua ceferistului, considera că trebuie dată eficiență contractului colectiv de muncă la nivel de societate, deoarece reprezintă voința părților și, mai mult, nu se poate face aplicarea prevederilor art. 247 din Codul Muncii, motivat de faptul că prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior (CCM la nivel de grup de unități) se pot aplica numai în absența contractelor colective de muncă inferioare încheiate la nivel de societate.
Învederează că acordarea drepturilor bănești solicitate se putea realiza doar sub condiția ca societatea să fi avut venituri pentru constituirea fondului necesar acordării acestora.
În concluzie, salariul suplimentar pentru muncă ireproșabilă se acordă, sub condiția ca societatea să fi avut în anul 2009 și 2010 venituri pentru constituirea fondului necesar pentru acordarea acestui salariu.
Precizează faptul că această condiție, respectiv constituirea fondului necesar pentru acordarea salariului suplimentar din veniturile realizate, nu a putut fi îndeplinită, deoarece, fiind o societate cu capital de stat, aflată sub autoritatea M. ui T. urilor și Infrastructurii și unul din agenții economici monitorizați în baza prevederilor O.U.G. nr. 79/2001 și prevederilor O.U.G. nr.
79/2008, aveau obligația respectării prevederilor din aceste acte normative conform cărora: " ,….indicele câștigului salarial mediu nu poate fi mai mare decât indicele productivității muncii, calculat în unități fizice sau după caz, în unități valorice în condiții comparabile, în funcție de specificul activității...".
Cu privire la veniturile realizate, un alt factor care a condus la neconstituirea fondului pentru acordarea salariului suplimentar a fost nerealizarea de profit, pe anii 2009 și 2010 recurenta înregistrând pierderi.
În temeiul prevederilor art. 30 (1) din Contractul Colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, "pentru munca desfășurata în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv".
Această prevedere a fost reluată și la art. 32 alin 1 din Contractul Colectiv de muncă încheiat la nivel de societate, valabil pentru anul 2007 - 2008, modificat și completat prin actele adiționale înregistrate la DMPS B. sub nr. 1753/_ valabil până la data de_, Act Adițional nr. 437/_ valabil până la_, Act Adițional la CCM nr. 2450/_ și Actul Adițional la CCM nr. 1708/_, valabil până la data de_ .
Învederează că atât în anul 2009 cât și în anul 2010 Sindicatele reprezentative la nivel de societate și administrația S. "C. C. " S.A. au renegociat clauza prevăzuta la art. 32 al. 1 din CCM la nivel de societate. Potrivit Actului adițional nr. 2450/_ și a Actului Adițional nr. 1708/_ la CCM încheiat la nivel de societate, "art. 32- (1) și (2) se modifica și va avea următorul conținut: pentru munca desfășurata în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
"(….)-3 Aceste prevederi nu se aplica în anul 2010, urmând a se aplica începând cu 01 ianuarie 2011".
În concluzie, voința părților a fost ca aceste drepturi să nu se acorde pentru anii 2009 și 2010, urmând a fi acordate începând cu 2011. Chiar dacă în același timp existau în vigoare mai multe contracte colective de muncă, cel la nivel de ramură și cel la nivel de societate, în care existau aceleași prevederi ce acordau salariul suplimentar - cele din art. 30, respectiv art. 32, consideră că trebuie dată eficiență contractului colectiv de muncă la nivel de societate, deoarece reprezintă voința părților și, mai mult, nu se poate face aplicarea prevederilor art. 247 din Codul Muncii, motivat de faptul că prevederile contractului colectiv de muncă la nivel superior (CCM la nivel de grup de unități) se pot aplica numai în absența contractelor colective de muncă inferioare (CCM la nivel de societate).
Având în vedere cele arătate, solicită admiterea recursului și modificarea în totalitate a sentinței atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
În drept, prevederile Codului muncii republicat, Contractul Colectiv de muncă încheiat la nivel de societate, modificat și completat prin actele adiționale înregistrate la DMPS B. sub nr. 2450/_ și nr. 1708/_, valabil până la data de_ .
Intimata M. A. a formulat întâmpinare prin
care a solicitat respingerea recursului formulat, cu menținerea dispozițiilor sentinței atacate, ca fiind temeinică și legală.
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
Raportat la excepția prescripției dreptului la acțiune,
Curtea apreciază corectă interpretarea primei instanțe, care a considerat că drepturile solicitate se subsumează categoriei de drepturi salariale, conform art. 160 Codul muncii, care enumeră ca fiind componente ale salariului salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri. Or, drepturile litigioase constituie tocmai astfel de alte adaosuri. Dincolo de modul de organizare a contractului colectiv de muncă, un ajutor bănesc acordat în considerarea calității de angajat nu poate reprezenta decât un drept salarial, deci o contravaloare a activității profesionale prestate, fiind de la sine înțeles că angajatorul nu procedează la stipularea unui atare drept decât în considerarea acestei activități pe care angajatul o prestează în beneficiul său, deci ca o bonificație prin care să sporească pachetul salarial și astfel, să facă mai atractiv postul, sau să își fidelizeze angajații, sau să mențină salariile la un nivel competitiv pe piață. De altfel, chiar recurenta acceptă calificarea acestor drepturi ca atare, în condițiile în care, în cuprinsul recursului, arată că "nu se pot considera că toate drepturile salariale, indiferent de temeiul lor de acordare și oriunde ar fi ele prevăzute ar fi prescriptibile la modul universal, în termenul general de 3 ani de zile";.
Potrivit art. 171 alin. 1 și art. 268 alin. 1 lit. c) Codul muncii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune este de 3 ani de la data nașterii acestui drept, în cazul în care obiectul conflictului individual de muncă este plata unor drepturi salariale neacordate.
Art. 268 alin. 1 lit. e) Codul muncii stipulează termenul de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, însă acest text de lege are caracter de normă generală, reglementând în general situația litigiilor generate de nerespectarea unor clauze din contractele colective de muncă, pe când art. 268 alin. 1 lit. c) Codul muncii dobândește, comparativ, caracter de normă specială, atunci când se referă la drepturi salariale reglementate prin contractul colectiv de muncă, astfel încât se va aplica norma specială, în conformitate cu dictonul specialia generalibus derogant, deci dispozițiile de la litera c), atunci când drepturile salariale neplătite sunt reglementate într-un contract colectiv de muncă.
Nu se poate accepta interpretarea făcută în sens invers de către recurenta pârâtă, care susține că dintre cele două, textul special este dat de lit. e). E adevărat că și acesta reprezintă o reglementare cu caracter special, dar în comparație cu stipulațiile art. 268 alin. 2 Codul muncii, care prevede un termen de 3 ani de prescripție pentru toate celelalte situații care nu au fost detaliate la alin. 1 din text. În schimb, prin compararea textului lit. c) cu cel de la lit. e) din alin. 1 al art. 268 Codul muncii, textul special rămâne cel de la lit. c), acesta distingând din multitudinea de drepturi ce pot fi reglementate în cuprinsul unui contract colectiv de muncă, pe cele salariale, care, dată fiind importanța deosebită, centrală, a salariului, ca element principal în contractul de muncă și care practic întemeiază cauza încheierii acestui contract din partea angajatului, se bucură de un termen de prescripție mai îndelungat. De altfel, legiuitorul a emis mai multe dispoziții de ocrotire a dreptului angajatului la salariu, dispoziții cu caracter imperativ (art. 164, 165 fostul Cod al muncii), astfel încât interpretarea de mai sus este în consens cu întreaga viziune impusă de ansamblul prevederilor Codului muncii.
Sub raportul motivelor de fond, se reține că, dacă ar putea fi purtate discuții pe marginea modului de interpretare a dispozițiilor art. 30 din CCM la nivel de unitate pe anul 2010, care stipulează că personalul poate primi un salariu suplimentar pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, nu același lucru se poate afirma despre dispozițiile art. 30 alin. 1 din Contractul Colectiv De Muncă la nivel de Grup de unități din T. ul F. pe anii 2006-
2010, prelungit până la data de_, pe care de asemenea reclamantul și-a întemeiat pretențiile, care statuează: "pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv";.
În mod evident, dispozițiile din acest din urmă contract colectiv de muncă sunt imperative și nu facultative.
Raportat la motivul de recurs privitor la aplicarea cu prioritate a contractului colectiv de muncă la nivel de societate (referitor la salariul suplimentar pentru anul 2010, prima pentru Ziua F. ului pentru anii 2009- 2010, prima de Paști pentru anul 2010 și prima de Crăciun pentru anul 2090) iar nu a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, se mai reține că sunt aplicabile prevederile art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, conform cărora contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin Contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, respectiv la nivel de grup de unități (în speță).
În același sens sunt prevederile art. 38 Codul muncii, conform cărora
"salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute de lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi, este lovită de nulitate";, prin drepturi recunoscute de lege trebuind a fi înțelese inclusiv cele aduse de art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 citat mai sus, de a beneficia de drepturile superioare conferite prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 are valoare de principiu în dreptul muncii, astfel încât nu poate fi eludat prin inserarea unor prevederi contractuale în contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior, care tind a se interpune în aplicarea directă a acestui principiu care reflectă ordinea publică în domeniul pe care îl reglementează.
Or, se constată că față de acest principiu, se dovedesc neîntemeiate și motivele de recurs prin care se invocă suspendarea acordării acestor drepturi la nivel de contract colectiv de muncă pe unitate.
În mod evident, aceste suspendări/modificări se referă la contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de societate, astfel încât nu impietează asupra obligativității acordării acestor drepturi în temeiul contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, anume, de grup de unități.
Este inexactă susținerea recurentei cum că potrivit prevederilor fostului art. 247 și art. 37 Codul muncii, obligația legală de a aplica dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior incumbă doar în cazul în care la nivel de angajator nu există încheiat contract colectiv de muncă. Aceste texte nu cuprind o atare limitare a aplicabilității unui contract colectiv de muncă încheiat la nivel superior, ci fostul art. 247 Codul muncii indica simplu (anterior abrogării prin dispozițiile Legii nr. 40/2011) faptul că în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură, nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior. Art. 37 statuează și în prezent principiul negocierii, fără limitarea indicată de recurentă.
Este inconsistent și argumentul extras din dispozițiile legale privind imperativul înregistrării contractelor colective de muncă încheiate la Direcția de muncă și protecție socială, care verifică îndeplinirea condițiilor legale pentru încheierea valabilă a contractelor, de unde se deduce legalitatea și imperativul aplicării dispozițiilor din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul C. Marfă.
Cu alte cuvinte, se invocă în apărare faptul că reclamanții cer acordarea unor drepturi suplimentare a căror acordare a fost suspendată la nivel de
unitate, punând în acest fel în discuție valabilitatea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate. Or, această apărare nu este eficientă, drepturile salariale neputând fi condiționate sub aspectul protejării lor prin instanță de inițierea unor litigii separate, ci poate fi invocată inclusiv pe cale incidentală sau indirect, așa cum s-a procedat în prezenta cauză, ineficiența unor prevederi contractuale nelegale, pentru considerentele ce preced. Art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 aveau valoare de principiu în dreptul muncii, raportat la perioada în care se datorau drepturile solicitate, astfel încât nu puteau fi eludat prin inserarea unor prevederi contractuale care tindeau a se interpune în aplicarea directă a acestui principiu care reflecta ordinea publică în domeniul pe care îl reglementa.
Recurenta mai susține că acordarea ajutoarelor materiale de Paști și crăciun, precum și premierea de Ziua F. ului pentru anii 2009 și 2010 ar fi condiționate de existența unei hotărâri a consiliului de administrație. Această apărare este însă nefondată, o citire atentă a textului invocat revelând faptul că dreptul la plata acestor drepturi a fost stabilit prin contract, nedepinzând de o condiție ulterioară, aceea a aprobării sale de către consiliul de administrație. Art.
64 alin.1 și 2 este o dispoziție ce permite consiliului să stabilească, în urma negocierilor cu sindicatul, doar cuantumul, nu și existența acestui drept, prevăzând totodată și un cuantum minimal ala cestuia. Ca atare, nici într-un caz nu se poate reține că s-ar putea bloca acordarea acestui drept prin voința unilaterală a angajatorului acordarea acestui drept,atât existența acestuia, cât și cuantumul său minimal fiind deja stabilite prin contract.
Se mai invocă incidența art.12 din Legea nr.130/1996, text care, susține recurenta, se aplică prin analogie și salariaților din unitățile în care statul este acționar majoritar, pentru care fondul de salarii este limitat la suma aprobată prin hotărâre de guvern, conform O.U.G. nr. 79/2008, cu consecința, dedusă de recurente din dispozițiile art. 229 alin.(4) Codul Muncii (fostul art. 236), a nelegalității contractului colectiv de muncă care nu se înscrie în limitele legii.
Nu poate fi reținută această modalitate de extindere a aplicabilității unui text de lege special la situația generală în care se regăsește recurenta. Art. 12 din Legea nr. 130/1996 se conturează ca atare în economia legii, deci ca un text de lege special, care impune o excepție, aplicabilă doar pentru acei angajatori și angajați expres indicați, anume, (cei din) instituțiile bugetare.
Or, o societate comercială, chiar dacă are ca unic acționar statul și i se aprobă bugetul prin hotărâre de guvern, nu este o instituție bugetară. De altfel, recurenta nici nu susține o atare afirmație, ci solicită aplicarea în cazul său a acestui text de lege (ce interzice negocierea în cadrul instituțiilor bugetare a unor clauze referitoare la drepturi ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin lege), prin analogie, ceea ce regulile generale de drept interzic. Conform principiilor de drept, aplicarea textelor de lege cu caracter de excepție se face restrictiv, la situațiile expres prevăzute în reglementarea excepției, în restul cazurilor aplicându-se regula: exceptio est strictissimae interpretationis. Ca atare, în cazul recurentei, nu se poate accepta aplicarea prin analogie a dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 130/1996, ci se aplică principiul libertății negocierii, instituit de art. 7 alin. 1 din aceeași lege.
Art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 reafirmă, și în această materie, principiul specific dreptului contractual al imperativului legalității contractului (adică, acesta să fie încheiat cu respectarea dispozițiilor legale). În corelație cu acesta, recurenta invocă faptul că fondul de salarii este limitat la suma aprobată prin hotărâre de guvern, conform O.U.G. nr. 79/2008, respectiv O.U.G. nr. 79/2001, situație față de care apare ca nelegală orice prevedere contractuală din
contractul colectiv de muncă care excede limitei fixate fondului de salarii pe această cale.
Nu este însă imputabilă beneficiarilor contractului colectiv de muncă și nu poate conduce la inaplicabilitatea dispozițiilor invocate din acesta, faptul indicat, având în vedere că prin acest motiv de recurs, practic, recurenta își invocă propria culpă, aceea de a fi încheiat contracte colective de muncă ce se afirmă că nu se încadrează în limitele legale fixate pentru fondurile lor de salarii, or nemo propriam turpitudinem allegans. De altfel, nici nu a fost probată această afirmație, făcută doar în mod generic, fără a se detalia care a fost cuantumul fondului de salarii aprobat, care ar fi fost sumele necesare achitării acestor drepturi salariale litigioase etc.
În plus, din economia O.U.G. nr. 79/2008, nu se poate concluziona o interdicție sau o limitare a libertății de negociere cu privire la cuprinsul contractelor colective de muncă în cazul societăților comerciale la care statul este acționar unic, ci se reglementează doar obligația operatorilor economici destinatari ai acestui act normativ de a prezenta "spre aprobare bugetele de venituri și cheltuieli, după consultarea prealabilă a organizațiilor sindicale"; și faptul că "fundamentarea fondului de salarii anual, prevăzut în bugetul de venituri și cheltuieli al operatorilor economici, se va face pe baza indicelui de creștere a câștigului salarial mediu brut lunar, care nu va putea fi mai mare de 60% din indicele de creștere a productivității muncii, calculat în unități valorice comparabile sau în unități fizice, după caz";, aspecte care nu pot fi interpretate în sensul indicat de recurentă, ca o interdicție imperativă, în sine, de a negocia anumite drepturi salariale prin contractele colective de muncă.
În conformitate cu dispozițiilor art. 7 alin. 2 din Legea 130/1996 și art. 229 din Codul muncii, "contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților";, astfel încât reclamantul era îndreptățit la plata drepturilor salariale acordate.
Aspectele invocate de către recurentă privind lipsa fondurilor necesare plății acestor drepturi salariale, nu pot justifica apărarea acesteia în sensul exonerării de răspundere și nici nu atrage netemeinicia pretențiilor reclamantului, deoarece acordarea drepturilor în favoarea salariaților nu a fost condiționată sub acest aspect, fiind stabilite în urma negocierilor purtate cu sindicatele reprezentative. În mod corect instanța de fond a reținut că acordarea acestor drepturi salariale constituie un drept/obligație, și nu o facultate a angajatorului.
Faptul că una din părți întâmpină dificultăți bănești nu constituie o suficientă motivare pentru a solicita exonerarea de răspundere contractuală, principiul pacta sunt servanda fiind consacrat în Codul muncii prin dispozițiile art. 159, 160, 162, 229 (fostele art. 154, 155, 157, 236).
Critica recurentei potrivit căreia obligația de a achita drepturile pretinse era condiționată de încadrarea în buget, este nefondată, deoarece în Contractul colectiv de muncă aplicat părțile nu au inserat nici o clauză în care să limiteze sau condiționeze în acest mod acordarea acestor drepturi.
Ținând seama de considerentele expuse și având în vedere că prima instanță a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale, Curtea găsește nefondat recursul pârâtului, astfel că în baza art. 312 al. 1 Cod de procedură civilă îl va respinge ca atare.
Fără cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII D E C I D E:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtele S. N. DE T.
F. DE C. " C. C. "; SA B. și S. N. DE T. F. DE C.
" C. C. "; SA B. - S. DE T. F. DE C. C. împotriva
sentinței civile nr. 1487 din_ pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr. _
, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 4 noiembrie 2013.
PREȘEDINTE
JUDECĂTORI
D.
C. G.
I.
T.
N. M.
GREFIER
N. N.
Red.D.C.G./dact.V.R.
2ex./_
Jud.fond: R. -M. V.
