Decizia civilă nr. 4458/2013. Cotestație decizie concediere
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 4458/R/2013
Ședința publică din data de 18 noiembrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. JUDECĂTOR: N. M.
GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantele D. G. și A.
D. împotriva sentinței civile nr. 8282 din 15 mai 2013, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr._, privind și pe intimata pârâtă S.C. S.
A. SA T., având ca obiect contestație împotriva deciziei de concediere.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta intimatei - avocat C. A. din cadrul Baroului Cluj, cu împuternicire avocațială la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care se constată că termenul a fost acordat pentru citarea reclamantelor cu mențiunea de a preciza dacă înțeleg să își însușească recursul formulat. La dosar se află dovada realizării procedurii cu mențiuni însă acestea nu și-au exprimat poziția procesuală.
Reprezentanta intimatei susține și la acest termen excepția lipsei calității de reprezentant.
În urma deliberării, Curtea respinge excepția lipsei calității de reprezentant invocate apreciind că această calitate este dată de lege avocatului care a reprezentat partea la fond.
Reprezentanta intimatei arată că nu are alte cereri prealabile.
Nefiind formulate cereri prealabile sau de altă natură, Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată, declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta intimatei solicită respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, susținând oral apărările formulate în scris.
Punându-se în discuție aspectul respectării termenului de 6 luni prevăzut de art. 152 teza a II-a din Codul Muncii, raportat la prima sumă de 6500 lei, reprezentanta intimatei arată că se încadrează în termenul de 6 luni întrucât sancțiunea aplicată s-a raportat doar la suma de 4850 lei nu și la cea de 6.500 lei. Depune la dosar dovada achitării onorariul de avocat și solicită obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată în recurs.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 8282 din 15 mai 2013 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr._
s-a respins acțiunea formulată de către reclamantele D.
G., A. D. în contradictoriu cu pârâta S.C. SA T. SA.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că reclamantele D. G. și A. D. au avut calitatea de salariate (ocupând funcția de gestionar,
respectiv contabil) în cadrul societății pârâte până la data de_, raporturile de muncă ale acestora încetând ca urmare a emiterii deciziilor de concediere disciplinară nr. 10/_, respectiv nr. 9/_ .
În cuprinsul Deciziilor nr. 9 și nr. 10 din_ s-a reținut că în urma referatului nr. 918/_ întocmit de d-ra GOZMAN CODRUȚA - contabil, s-a adus la cunoștința conducerii societății faptul că angajatele A. D. și D.
G. au sustras în mod repetat din casieria unității diferite sume de bani, astfel cum a rezultat din procesele-verbale de inventariere a casieriei; la data de_ și_ sumele au fost depuse în totalitate la casieria unității de către cele două angajate susmenționate. S-a mai arătat că, urmare a acestuia fapt, prin adresele nr. 1001 și 1002 din_ salariatele au fost convocate la sediul societății în vederea desfășurării cercetării disciplinare prealabile, că la data menționată s-au prezentata salariatele care au recunoscut faptele în cuprinsul notei explicative.
Asupra tardivității emiterii deciziei de concediere invocată de reclamante, instanța a reținut că potrivit dispozițiilor art. 252 alin.1 pct.1 din C. muncii rep., angajatorul dispune aplicarea sancțiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârșirii faptei.
Cu privire la data de la care curge termenul de 30 de zile pentru sancționarea salariatului, instanța a reținut și concluziile obligatorii ale Deciziei nr. 16/_ pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a stabilit că "în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 252 alin.1 C. muncii republicat, momentul de la care începe să curgă termenul de 30 de zile calendaristice pentru aplicare sancțiunii disciplinare este data înregistrării raportului final al cercetării disciplinare prealabile la registratura unității. Prin urmare, având în vedere că cercetarea disciplinară a fost efectuată la data de_, iar deciziile de concediere disciplinară au fost emise la data de_, a rezultat că angajatorul pârât a respectat termenul prevăzut de art. 252 alin. 1 pct. 1 C. muncii rep.
Cu privire la celelalte critici aduse de reclamante deciziilor de concediere contestate, instanța a reținut că în cuprinsul notelor explicative date și semnate personal de reclamante la data de_, acestea au recunoscut săvârșirea faptelor reținute în sarcina acestora, respectiv sustragerea și folosirea în interes a personal a sumei totale de 4850 RON, sumă pe care cele două s-au obligat să o restituie "în cursul lunii august";. De altfel, acestea au și restituit suma de bani imputată în prima parte a lunii septembrie 2012. Nu au putut fi reținute susținerile reclamantelor cu privire la faptul că nu s-a menționat data săvârșirii faptei, atât timp cât acestea nu au negat caracterul continuu al acesteia, iar din descrierea acestea a rezultat că lipsa sumei de bani a fost constatată la data de_ prin procesul-verbal încheiat de o angajată a societății pârâte.
Instanța nu a putut reține nici susținerile reclamantelor cu privire la faptul acestea nu ar avea atribuții legate de gestiunea sumelor imputate, întrucât din examinarea fișelor postului a rezultat că reclamanta A. D., care ocupa funcția de contabil, avea atribuții de verificare periodică a gestiunii, analizarea
concordanței dintre situație reală și situația contabilă și înregistrarea în contabilitate a diferențelor constatate A4 în fișa postului), precum și atribuții și responsabilități privind contabilitatea analitică a elementelor patrimoniale (cap. B fișa postului). Totodată, reclamanta D. G., care ocupa funcția de gestionar, avea printre atribuții și pe aceea de a păstra și completa toate documentele din gestiune pentru a fi predate contabilului de gestiune, fiind prevăzută răspunderea acesteia pentru orice lipsă din gestiune. Fișele postului în
care sunt prevăzute atribuțiile reclamantelor au fost semnate de acestea pentru luare la cunoștință.
De asemenea, instanța nu a putut reține ca fiind relevante în cauză celelalte susțineri ale reclamantelor cu privire la modul de desfășurare a activității în cadrul societății, respectiv la raporturile dintre acestea și conducerea societății, atât timp cât acestea nu au fost probate în nici unul din modurile prevăzute de lege.
Cu privire la indicarea termenului de 45 de zile pentru contestarea deciziilor, în loc de termenul de 30 de zile, nu s-a putut reține vreo vătămare a intereselor reclamantelor, atât timp cât instanța a fost sesizată în termenul legal de 30 de zile. Constatarea nulității celor două decizii pentru acest motiv ar fi rezultatul unei interpretări excesive a dispozițiilor legale.
Pentru toate considerentele expuse, instanța a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamante.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantele D. G. și A.
D.
solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii, cu cheltuieli de judecata în fond și în recurs.
Prin motivele de recurs se reiau in extenso apărările cuprinse în cererea de chemare în judecată.
În Instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la aceste chestiuni, verificând dacă cele două decizii de concediere conțin elementele prevăzute de art.252 alin.2 C. Muncii, respectiv în lipsa căror dintre aceste elemente este de natură a antrena nulitatea absolută a celor două decizii de concediere.
Astfel, instanța de fond nu s-a pronunțat asupra tuturor aspectelor invocate, mai concret asupra faptului că ambele decizii menționează mod lapidar că în urma referatului nr.918/_, care nu le-a fost comunicat sau prezentat spre vedere, s-a adus la cunoștința unității faptul că recurentele ar fi sustras în mod repetat sume de bani din casieria unității, sume care au fost ulterior (la_ și_ ) depuse în totalitate în casierie. În decizii nu s-a menționat care a fost suma totală constatată ca minus în casierie, ce suma s-ar fi sustras de către fiecare dintre noi, având totuși în vedere faptul că răspunderea este personală, ori data săvârșirii faptei și cea a constatării sale.
Doctrina și jurisprudența s-au pronunțat în sensul că orice decizie de desfacere a contractului de muncă trebuie să conțină date și informații detaliate, astfel încât persoana vizată să își poată formula apărarea în funcție de aceste consemnări, iar instanța de judecata să fie în măsura să verifice legalitatea și temeinicia măsurii.
O referire lapidară la existența unui minus în casierie sau la faptul că s-au sustras în mod repetat sume de bani, nu satisface exigentele prevăzute de textul art.252 alin.2, lit. a CM., aceste date nefiind echivalente cu descrierea faptei ce constituie abaterea disciplinară. Necesitatea unei descrieri amănunțite a faptei deriva și din necesitatea de a se putea stabili dacă, la momentul emiterii deciziei de desfacere a contractului de muncă sau la momentul efectuării cercetării disciplinare, unitatea angajatoare mai era sau nu în termenul prevăzut de art.252 alin. l C.M. pentru aplicarea măsurii.
Instanța de fond a făcut referire la faptul că recurentele nu ar fi tăgăduit susținerea societății angajatoare în sensul că s-ar fi sustras în mod repetat sume de bani. În realitate, recurentele au arătat că nu au sustras sume de bani din casieria unității, ci, cu permisiunea unui membru al conducerii, au luat suma de 6500 lei în cursul lunii iunie 2011.
Pe lângă suma de 6500 lei, în cauza s-a mai discutat și despre suma de 4850 lei, alte sume nefiind aduse în discuție. În consecință, nu au recunoscut faptul ca ar fi sustras în mod repetat sume de bani, mai ales ca au arătat
instanței faptul că suma de 6500 lei a fost luată cu permisiunea unui membru din conducerea societății, R. Ciupei, împrejurare despre care a avut cunoștința și doamna contabil Gozman Codruța.
Chiar daca recurentele au recunoscut, în mod colectiv, lipsa celor doua sume de 6500 și 4850 RON, din casieria unității, procedând chiar la restituirea; lor, acest lucru nu înseamnă că societatea angajatoare este scutită de obligația de a stabili, în urma cercetării disciplinare, care este răspunderea fiecăreia dintre ele, în condițiile în care aceasta răspundere este personală, iar nu colectivă.
Pe de alta parte, chiar dacă sumele constatate lipsa au fost depuse în casieria unității, este necesar ca recurentele să cunoască care este suma care este imputată fiecăreia dintre ele, în parte, pentru a ne desocoti și pentru a verifica dacă, în raport de cuantumul sumei imputate fiecăreia dintre ele, sancțiunea aplicată este sau nu legală și justificată, respectiv pentru a se putea stabili care este persoana vinovată.
În deciziile de concediere nu s-a menționat ce sume s-au depus în casieria unității la datele de 6, respectiv 12 septembrie 2012, ce reprezintă respectivele sume și cine le-a depus.
Lipsa acestor mențiuni le vatămă în mod grav dreptul la apărare. Mențiunile lapidare conținute în cele doua decizii de concediere, respectiv lipsa unor informații esențiale și detaliate, nu fac altceva decât să confirme faptul că cercetarea disciplinară a fost efectuată în mod superficial, conducerea unității nefiind câtuși de puțin interesată de la cine recuperează banii sau care este vinovăția fiecăreia dintre acestea.
De asemenea, în nici una dintre cele două decizii nu s-au indicat prevederile legale sau interne care au fost inculcate pentru cât în funcție de aceste prevederi, respectiv de conținutul lor, instanța să fie în măsură să stabilească dacă sancțiunea dispusă este sau nu excesivă, ori care sunt sancțiunile prevăzute de regulamentul intern, de contractele de muncă sau de statutul de personal pentru o asemenea faptă. De altfel, recurentele nu au încălcat nici una dintre atribuțiile prevăzute de fișa postului.
Instanța de fond nu a cercetat aceste împrejurări.
Lipsa mențiunilor prevăzute de art.252 alin.2 lit. b C.M. din deciziile de concediere le îngrădesc astfel dreptul la apărare, nefiind în măsura să verifice dacă măsura aplicată este legală și temeinică din punct de vedere a sancțiunilor prevăzute. Ori, temeinicia și legalitatea unei măsuri nu poate fi verificată decât în măsura în care se are în vedere norma încălcată, condițiile și contextul săvârșirii faptei, prejudiciul produs și alte astfel de împrejurări care să conducă la o analiză concretă a situației.
De asemenea, deciziile încalcă și prevederile art.252 alin.2 lit. e) și f) C.M., în sensul că în decizii s-a indicat faptul că acestea pot fi contestate la instanța de judecată în termen de 45 zile de la comunicare, cu toate că termenul prevăzut de lege pentru contestare este de 30 zile (art.252 alin.5 C.M.). De asemenea, nu este indicată instanța de judecată la care să adreseze contestația - Tribunalul Cluj, informațiile cuprinsa în cele două decizii fiind de natură a le vătămă interesele.
Instanța de fond a apreciat că aceste apărări nu au nici un fel de relevanță, de vreme ce au formulat în termen contestația, adresându-se instanței competente.
În realitate, lipsa acestei mențiuni și pe cale de analogie și menționarea eronată - atrage nulitatea absolută a deciziilor de concediere, potrivit art.252 alin.2 C. Muncii, sancțiune care intervine independent de orice vătămare.
În ceea ce privește situația de fapt, recurenta reiterează susținerile din cererile de chemare în judecată, arătând că instanța de fond a reținut faptul ca
recurentele nu ar fi probat aceste susțineri, omițând însă sa observe faptul că afirmațiile recurentelor nu au fost tăgăduite de către intimată.
Pe de altă parte, trebuie reținut că nici una dintre reclamante nu aveau calitatea de casier la societate intimată, împrejurare care nu a fost nici măcar amintită în deciziile de concediere, neavând în fișa postului atribuții de încasare sau gestiune a banilor.
Instanța de fond a reținut că recurentele aveau calitatea de contabil, respectiv gestionar la unitatea angajatoare, calități în care ar fi avut atribuții legate de gestiunea banilor.
În realitate, atribuțiile de contabil sau gestionar nu presupun faptul că aveau contact efectiv cu sumele de bani care intrau sau ieșeau din unitate, activitatea de contabilitate efectuându-se scriptic, raportat la documentele contabile.
Activitatea de gestionar presupune gestiunea bunurilor comercializate de către unitatea angajatoare, banii fiind încasați de către persoanele de la departamentul de vânzări sau din casierie.
Astfel, contabilitatea analitică sau de gestiune, ori activitatea de gestiune a bunurilor, nu presupun contactul cu banii din casierie, care sunt încasați/eliberați de casierul unității, nu de către contabil sau gestionar.
Mai mulți angajați din unitate au acces la programul de încasare a banilor respectiv registrul jurnal de încasări și plăți, având câte o parolă, însă aceste parole sunt cunoscute de către ceilalți angajați și care le pot folosi. Cum nu există o anumită persoană angajată pe postul de casier, încasările de numerar sunt făcute de angajații care sunt mai liberi la momentul la care trebuie făcută încasarea. Astfel, raportat la aceasta stare de fapt, este extrem de greu de identificat o anumita persoană responsabilă de producerea unui eventual prejudiciu.
Cu toate acestea, societatea angajatoare avea obligația de a face toate cercetările pentru a identifica persoana vinovată pentru sustragerea sumelor de bani - în cazul în care acceptau că a avut loc o sustragere. Intimata s-a limitat însă să aprecieze, fără nici un fundament și fără nici o proba, că atât recurenta
G. cât și recurenta A. D. s-ar face vinovate de "sustragerea"sumelor de bani, fără a se preciza însă ce parte de vinovăție purtau fiecare, respectiv ce suma de bani ar fi sustras fiecare dintre ele, pentru ca în raport de aceasta împrejurare să se facă și individualizarea sancțiunilor aplicate.
Răspunderea antrenată de o asemenea faptă care le este imputabilă este una personală, astfel încât era imperios necesar să se stabilească care era vinovăția fiecăreia dintre ele, ce suma se imputa fiecăreia și care este răspunderea patrimoniala a fiecăreia. Asemenea informații nu sunt conținute de deciziile de concediere, și nici de actele care le-au fost comunicate până în prezent, astfel că deciziile de concediere apar ca fiind lovite de nulitate absolută. Împrejurarea că banii au fost recuperați de către unitate de la recurente, nu scutește unitatea de a stabili gradul de vinovăție al fiecăreia dintre acestea.
Subsecvent, având în vedere nelegalitatea deciziilor de concediere, recurenta A. D. a solicitat reintegrarea din funcția deținută și plata drepturilor salariale de care a fost privata începând cu data de_ și până la data reintegrării efective în funcția deținută anterior concedierii, calculate în funcție de ultimul salariu lunar înscris în cartea de munca.
Trecând la analiza pe fond a cauzei, apreciază că sancțiunile aplicate sunt excesive, raportat la faptul că sumele pretinse de către societate au fost recuperate, la împrejurările în care s-a realizat preluarea sumei de 6500 lei și acelei de 4850 lei (nevoia derivând în primul rând din faptul că salariul este foarte mic, recurenta anunțând societatea despre problemele și nevoia de
lichidități) la faptul că recurentele lucrau de foarte mult timp în cadrul societății angajatoare, nefiind sancționate disciplinar până acum. Nici asupra acestor aspecte instanța de fond nu s-a pronunțat.
Pentru toate aceste considerente se justifica admiterea recursului.
Intimata S.C. SA SA T. a formulat întâmpinare
prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind temeinică și legală.
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
În ceea ce privește criticile referitoare la încălcarea dispozițiilor art.252 Codul muncii.
Analizând cuprinsul deciziei atacate, Curtea reține că aceasta cuprinde descrierea faptei, și anume "au sustras în mod repetat din casieria unității diferite sume de bani ";, elementele cuprinse fiind suficiente pentru conturarea faptei și încadrarea sa ca abatere disciplinară.
În acest sens, Curtea subliniază că prevederile susmenționate sunt indivizibil legate de dreptul la apărare al salariatului care trebuie să fie în cunoștință de cauză cu privire la faptele pe care angajatorul le apreciază ca fiind abateri disciplinare și, astfel, să-și poată face apărările în cadrul cercetării prealabile și eventual, ulterior în fața instanței.
Aceleași prevederi sunt în legătură și cu obligația angajatorului de a nu invoca ulterior emiterii deciziei alte fapte pentru a-și justifica sancțiunea disciplinară.
Or, din modul în care s-a desfășurat cercetarea disciplinară rezultă în mod neechivoc că atât angajatorul cât și salariatele au avut reprezentarea concretă și clară a faptelor imputate, recurentele reclamante formulând explicații punctuale cu privire la acestea.
În același sens trebuie privită și respectarea de către intimată a normei privind includerea în decizia de sancționare a normei de drept încălcate, finalitatea fiind aceeași ca și în cazul descrierii faptei. Curtea subliniază că intimata a menționat în decizie încălcarea prevederilor art. 61 lit a din Codul muncii, normă ce face trimitere la abateri repetate de la normele de disciplină a muncii, mențiune suficient de precisă pentru a permite încadrarea faptei ca abatere disciplinară.
În ceea ce privește data săvârșirii faptei, Curtea reține că acesta element este unul distinct de cel privind descrierea faptei, iar cuprinderea acestuia în decizia de sancționare nu este prevăzută în enumerarea limitativă a elementelor făcută de legiuitor la art. 268 Codul muncii.
Lipsa datei din cuprinsul deciziei atacate poate fi de natură a atrage eventual nulitatea relativă a deciziei, însă în condițiile art. 105 alin. 2 C.pr.civilă. Ca atare, reclamantele recurente trebuie să facă dovadă atât a unei vătămări efectiv suferite, cât și a faptului că această vătămare nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului atacat.
O astfel de vătămare ar putea fi de exemplu posibilitatea emiterea deciziei după îndeplinirea termenului de șase luni de la data săvârșirii faptei, termen prevăzut de alin. 1 al art. 268 Codul muncii.
O astfel de situație nu este însă îndeplinită în cauza de față, având în vedere caracterul continuu și repetat al faptelor reținute în sarcina recurentelor.
Mai mult, Curtea notează că, dacă această problemă ar fi putut fi ridicată în privința sumei de 6.500 lei - pentru care reclamantele pretind a fi avut acordul angajatorului - situația este diferită pentru suma de 4850 lei, a cărei lipsă a fost constatată la data de_ prin procesul-verbal încheiat de o angajată a
societății pârâte. Or, deciziile de concediere au fost emise la data de_, cu respectarea așadar a termenului de șase luni de la data săvârșirii acestei fapte.
În ceea ce privește termenul de 30 de zile pentru aplicarea sancțiunii, în mod judicios instanța de fond a avut în vedere dezlegării obligatorii cuprinse în decizia în interesul legii nr. 16/_ pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit că "în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 252 alin.1 C. muncii republicat, momentul de la care începe să curgă termenul de 30 de zile calendaristice pentru aplicare sancțiunii disciplinare este data înregistrării raportului final al cercetării disciplinare prealabile la registratura unității."; Prin urmare, în mod corect s-a concluzionat că angajatorul pârât a respectat termenul prevăzut de art. 252 alin. 1 pct. 1 C. muncii rep.
În ceea ce privește nerespectarea dispozițiilor cuprinse în art. 252 alin.2 lit. e și f Codul muncii, Curtea nu împărtășește interpretarea rigidă a acestui text de lege propusă de recurent. Interpretarea unei legi trebuie făcută în litera, dar și în spiritul legii, iar scopul acestei dispoziții este acela de a informa salariatul despre dreptul său de a ataca aceasta decizie, cu indicarea termenului și a instanței competente. Or, în condițiile în care reclamantele au atacat această decizie cu respectarea normelor legale, rezultă că mențiunea din deciziile din concediere, cuprinsă în art.4 din acestea, au fost suficient de clare pentru a respecta rigorile art. 252 alin.2 lit. e și f Codul muncii, atât ca formă, cât și ca fond. Menționarea unui termen de 45 de zile în loc de 30 de zile este irelevantă din punct de vedere al legalității formale a deciziei, cu atât mai mult cu cât ambele texte sunt prevăzute de norme legale, efect al unui paralelism legislativ, iar agrearea unui tip de interpretare de către angajator nu poate fi imputat acestuia, în condițiile existenței unei dezbateri doctrinare și jurisprudențe neunitare pe această temă.
În ceea ce privește criticile pe fondul cauzei, Curtea reține că acestea se subsumează faptului că angajatorul nu ar fi făcut dovada existenței faptei, a persoanei vinovate de săvârșirea ei, restituirea sumelor de către recurente nefiind un fapt de natură a-i dispensa de această obligație.
Or, curtea constată că probatoriul administrat în cauză atestă atât săvârșirea faptelor, cât și caracterul lor imputabil recurentelor.
Lipsa banilor din gestiune rezultă din procesele verbale de inventariere a casieriei( filele 11-14 dosar fond), întocmite în prezența reclamantelor și însușite de acestea prin semnătură.
În ceea ce privește faptul că această lipsă se datorează conduitei recurentelor, Curtea notează că mărturisirea este un mijloc de probă admis de Codul de procedură civilă. Or, prin nota explicativă din_ recurenta A.
D. arată că " Sumele de bani de care mă fac vinovată pentru dispariția lor au fost folosite pentru rezolvarea unor probleme personale";, iar recurenta D. G. recunoaște că își asumă această faptă și regretă cele întâmplate. În continuarea declarației, aceasta insistă arătând că "este un act urât și rușinos, nu am nici o obiecție de făcut _, dacă se consideră necesară luarea unor măsuri, sunt de acord cu ele. Repet, îmi pare rău de cele întâmplate, îmi asum vina în totalitate și îmi cer scuze.";
Chiar dacă strict formal mărturisirea este una extrajudiciară, ea a fost dată în cursul cercetării prealabile, procedură obligatorie sesizării instanței de judecată și care are ca și scop tocmai acela de a-i permite salariatul să își facă toate apărările vis a vis de acuzațiile ce i se aduc.
În aceste condiții, nu pot fi reținute susținerile recurentelor potrivit cărora intimata avea obligația de a proba faptele ce i se impută. Curtea notează că intimata și-a îndeplinit această obligație, dovedind prin înscrisurile depuse și recunoașterea faptelor de către recurente, probe suficiente pentru a demonstra vinovăția acestora, în lipsa unor probe contrare. În condițiile în care, pe
parcursul cercetării disciplinare, reclamantele au recunoscut săvârșirea faptelor și, mai mult, au restituit sumele ce le-au fost imputate, le revenea acestora sarcina de a face proba contrară or, cel puțin, de a indica care au fost motivele care au determinat aceasta conduită pe parcursul cercetării disciplinare, motive care să fie rezonabile și verificabile.
Curtea reține însă că nici de parcursul cauzei reclamantele nu și-au negat practic vinovăția, având o poziție destul de echivocă și mulțumindu-se să susțină că restituirea sumelor nu exonerează angajatorul de sarcina de a le proba culpa. Or, așa cum s-a subliniat, restituirea sumelor echivalează cu o mărturisire, iar răsturnarea acesteia nu mai revine angajatorului, căruia îi profită această probă, ci reclamantelor.
Față de cele de mai sus, sunt irelevante și susținerile recurentelor potrivit cărora nu ar fi avut atribuții de gestiune care să le confere un contact direct cu sumele intrate în patrimoniul intimatei. Pe de altă parte, așa cum s-a reținut și instanța de fond, din examinarea fișelor postului a rezultat că reclamanta A.
D., care ocupa funcția de contabil, avea atribuții de verificare periodică a gestiunii, analizarea concordanței dintre situație reală și situația contabilă și înregistrarea în contabilitate a diferențelor constatate A4 în fișa postului), precum și atribuții și responsabilități privind contabilitatea analitică a elementelor patrimoniale (cap. B fișa postului), iar reclamanta D. G., care ocupa funcția de gestionar, avea printre atribuții și pe aceea de a păstra și completa toate documentele din gestiune pentru a fi predate contabilului de gestiune, fiind prevăzută răspunderea acesteia pentru orice lipsă din gestiune.
Curtea nu va reține nici afirmațiile recurentelor referitoare la obligația angajatorului de a indica în mod defalcat sumele ce sunt imputate fiecăreia dintre ele. Din punct de vedere al răspunderii disciplinare acest aspect este irelevant, fiind suficient ca ambele salariate să fi concurat la lipsa acesteia; acest aspect ar fi relevant doar din perspectiva unei răspunderi patrimoniale, ce nu face însă obiectul prezentei cauze.
În ceea ce privește susținerea potrivit căreia suma de 6500 lei ar fi fost retrasă cu acordul conducerii unității, fiind vorba de o justificare invocată de recurente, acestea ar fi trebuit să facă și proba veridicității acesteia. Nu se poate reține opinia recurentelor potrivit căreia proba contrară revenea angajatorului. A interpreta în acest mod dispozițiile art. 287 Codul muncii înseamnă a-l obliga pe acesta să facă o probă imposibilă, aceea a unui fapt negativ, lucru ce nu poate fi acceptat. Așa cum s-a arătat deja, intimata și-a îndeplinit obligația de a proba fapta imputată, iar contraproba trebuia făcută de reclamante, în condițiile în care acestea invocă aspecte ce exced practic raporturilor de muncă. Mai mult, pe lângă această suma se impută acestora și lipsa sumei de 4850 lei, pentru care reclamantele au oferit ca singură explicație unele probleme financiare personale, efect al salariului mic încasat de la intimată.
Nici aspectele invocate de recurente relativ la modul în care era organizată activitatea societății nu sunt de natură a atrage exonerarea acestora de răspundere, în condițiile în care ele nu tind a contrazice/explica sustragerea acestor sume de către reclamante, Curtea subliniind, o dată în plus, că acest aspect a fost recunoscut de către acestea.
În ceea ce privește criticile referitoare la caracterul excesiv al sancțiunii aplicate, Curtea reține că, deși este adevărat că măsura concedierii este una extrem de gravă, ea este justificată în cauză de caracterul la fel de grav al faptelor reținute în sarcina reclamantelor. Sustragerea unor sume de bani din patrimoniul angajatorului semnifică încălcarea flagrantă a încrederii pe care o societate trebuie să o aibă în angajații săi, încredere în lipsa căreia raporturile de muncă nu mai pot continua în mod firesc.
În consecință, față de ansamblul considerentelor de fapt și de drept expuse mai sus, curtea reține că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, motiv pentru care, raportat la prevederile art. 312 alin.1 raportat la art. 304 ind.1 C.pr.civilă, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele D. G. și A. D. împotriva sentinței civile nr. 8282 din_ a Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr._, pe care o va menține.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele D. G. și A.
D. împotriva sentinței civile nr. 8282 din_ a Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr._, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 18 noiembrie 2013.
PREȘEDINTE | JUDECĂTORI | ||||
I. T. | D. | C. | G. | N. | M. |
GREFIER
N. N.
Red.D.C.G./dact.V.R.
2ex./_
Jud.fond: R. -M. V.
